Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 07 - Turnul lui Merlin
Capitolul 7
Turnul lui Merlin
Ţinand seama ca acum eram al doilea personaj din regat, în ce priveşte puterea politica şi autoritatea, se putea spune ca într-adevar ajunsesem la mare preţ. Veşmintele mi se lucrau numai din matasuri, catifele şi fireturi de aur şi, prin urmare, erau foarte aratoase, însa tot atat de stanjenitoare. Îmi dadeam seama însa ca în curand obişnuinţa avea sa ma împace şi cu hainele acestea. Mi se dadusera cele mai alese încaperi din castel, dupa cele regale. Perdelele de matase straluceau cu culorile lor bogate, dar în schimb nici un covor pe pardoseala de piatra, ci numai rogojini, şi înca rogojini desperecheate, de nu aveai nici macar doua de acelaşi soi. Cat despre celelalte comoditaţi, la drept vorbind, ele nu existau deloc. Vorbesc de micile comoditaţi, caci ele alcatuiesc adevarata mangaiere a vieţii. Jilţurile cele mari de stejar, împodobite cu sculpturi primitive – treaca-mearga, dar în afara de ele nu gaseai nimic ca lumea. Nu exista sapun, nici chibrituri, nici oglinda – cu excepţia uneia de metal, în care te zgaiai ca într-o galeata cu apa. Şi nici macar o cromolitografie! Ma obişnuisem, de ani de zile, cu asemenea poze şi abia atunci mi-am dat seama ca – fara sa banuiesc – în adancul fiinţei mele se nascuse o pasiune pentru arta de care acum sufletul meu nu se mai putea lipsi. Cand ma uitam la pereţii aceia mareţi şi trufaşi, dar de o goliciune inumana, ma cuprindea dorul de casa. Îmi aminteam ca la noi acasa, la East Hartford, oricat de modesta ţi-era locuinţa, nu puteai intra în vreo odaie, fara sa nu dai de vreo poza trimisa cadou de societaţile de asigurare, sau macar de o poza în trei culori Dumnezeu-Binecuvanteze-Caminul-Nostru, atarnata deasupra uşii. Ba, în odaia de musafiri, aveam cinci tablouaşe. Pe cand aici, chiar în odaia mea de primire extra-lux, nu era nimic care sa aduca a pictura, afara de un fel de plapuma ţesuta sau împletita – ba şi carpita în cateva locuri – şi care nu avea nici o culoare sau forma mai acatarii. Cat despre proporţii, nici chiar Rafael în persoana n-ar fi putut sa le tranteasca mai formidabil, dupa toata practica-i facuta cu acele coşmaruri denumite "faimoasele cartoane de la Hampton Court". Rafael fusese o comoara. Aveam şi noi acasa cateva cromolitografii. Într-una Pescuitul cel minunat – Rafael însuşi facuse o minune, punand trei oameni într-o luntre care n-ar fi ţinut nici macar un caine într-însa, fara sa se rastoarne. Totdeauna am avut o mare admiraţie pentru arta lui Rafael, studiind-o şi gasind-o atat de spontana şi mai presus de orice convenţie.
În tot castelul, nu se gasea nici macar un clopoţel sau vreun tub acustic. Aveam însa o droaie de servitori, iar cei care erau de jurna moţaiau în anticamera, şi cand aveam nevoie de vreunul, trebuia sa ies şi sa-l strig. Nu existau nici gaz, nici lumanari. Un taler de bronz, pe jumatate plin cu untura topita în casa, şi cu o feştila ce plutea palpaind în mijlocul ei, producea ceea ce era luat drept lumina. O gramada de obiecte de acest soi atarnau pe pereţi şi modificau întunericul, adica tocmai bine îl nuanţau ca sa-l faca şi mai sinistru. Daca ieşeai noaptea afara, slujitorii trebuiau sa te conduca cu torţele. Nu existau carţi, peniţe, hartie sau cerneala şi nici pomeneala de sticla, în deschizaturile care ei îşi închipuiau ca sunt ferestre. Sticla pare lucru neînsemnat, dar cand îţi lipseşte, abia atunci vezi ce lucru mare este. Dar poate mai rau decat toate era ca nu se gasea deloc zahar, nici cafea, ceai sau tutun. Mi-am dat seama ca eram în situaţia lui Robinson Crusoe, aruncat pe o insula nelocuita, neavand alta tovaraşie decat aceea a unor animale mai mult sau mai puţin domesticite, şi ca – daca voiam sa-mi duc viaţa mai uşor – trebuia sa procedez ca şi Robinson Crusoe. Anume: sa inventez, sa meşteresc, sa creez, sa reorganizez lucrurile; sa-mi pun la treaba creierul şi mana şi sa lucrez fara ragaz. Situaţia asta se potrivea de minune cu firea mea.
Un lucru însa ma cam încurca la început – interesul nemaipomenit pe care mi-l arata lumea. Tot poporul parea dornic sa ma priveasca. Curand se afla ca eclipsa de soare bagase o spaima de moarte în toata lumea engleza şi ca, tot timpul cat ţinuse, întreaga ţara – de la un capat la altul – ajunsese sa îngheţe de spaima pana-n maduva oaselor, iar bisericile, schiturile şi manastirile fusesera napadite de sarmane fiinţe care se rugau şi plangeau, socotind ca venise ziua de apoi. Dupa aceea, mersese vestea ca cel care pusese la cale aceasta întamplare înfricoşatoare era un strain, un iscusit vrajitor de la curtea regelui Arthur, care ar fi putut stinge soarele dintr-o suflare, exact ca pe o lumanare şi chiar ca fusese cat pe-aici s-o faca, daca nu i s-ar fi dobandit la timp iertarea. Şi numai aşa a dezlegat el vrajile, iar acum era recunoscut şi cinstit drept omul care, prin puterea lui neajutorata de nimeni, scapase pamantul şi popoarele de prapad. Daca va gandiţi ca toata lumea credea basmul asta – nu numai ca-l credea, dar încaltea nici nu i se nazarea sa-l puna vreo clipa la îndoiala – veţi înţelege uşor de ce nu se mai gasea în toata Britania un singur om care sa nu faca optzeci de kilometri pe jos, doar ca sa ma vada. Desigur, eram centrul tuturor conversaţiilor şi toate celelalte subiecte cazusera balta; pana şi regele deveni brusc o persoana a carei faima şi importanţa treceau pe planul al doilea. În decurs de douazeci şi patru de ore, începura sa soseasca delegaţii peste delegaţii şi doua saptamani în şir au tot curs într-una. Oraşelul era înţesat de lume, ca şi tot ţinutul dimprejur. Trebuia sa ies de nu ştiu cate ori pe zi ca sa ma arat mulţimilor acelea, stapanite de respect şi teama. Începuse sa ma cam împovareze aceasta pierdere de timp şi osteneala, dar fireşte ca-şi avea şi partea ei buna, caci îmi placea sa fiu ridicat în slavi şi sa ma vad ţinta atator laude. Fratele Merlin se înverzise de atata invidie şi ciuda, ceea ce era o mare mulţumire pentru mine. Dar mai era un lucru caruia nu-i dadusem înca de rost: nimeni nu-mi ceruse nici un autograf. L-am întrebat pe Clarence, dar habar n-avea! M-am caznit sa-i explic despre ce era vorba. Abia atunci mi-a spus ca în toata ţara nu se pricepeau sa scrie şi sa citeasca decat cateva duzini de preoţi. Închipuiţi-va în ce ţara picasem!
Curand, un alt fapt începu sa ma nelinişteasca. Mulţimile acelea începeau sa se agite, cerandu-mi o alta minune. Era o dorinţa lesne de înţeles. Fiecare ar fi fost bucuros sa se poata întoarce la caminul sau îndepartat, laudandu-se ca a vazut pe omul care-i în stare sa dea porunci soarelui. Asta l-ar fi înalţat în ochii vecinilor, starnindu-le invidia. Dar daca fericitul acela ar fi putut spune ca m-a vazut cu ochii lui înfaptuind o minune, ei, atunci alţi oameni ar fi venit de departe ca sa-l vada pe el, ar fi venit pentru dansul! Presiunea opiniei publice devenise destul de puternica. Ştiam ca urma sa se produca o eclipsa de luna, ba ştiam chiar la ce data şi ora, dar era prea îndepartata. Doi ani! Aş fi dat mult ca sa capat un permis de a o grabi, folosind-o în clipa aceea, cand se cerea grozav pe piaţa. Era mai mare pacat s-o vezi sosind aşa, taraş-grapiş, la o data cand n-o mai putea folosi nimeni. Daca ar fi fost programata macar peste o luna, aş fi putut s-o vand pe loc; dar, aşa cum stateau lucrurile, nu dibuiam nici o cale de a o folosi şi de aceea ma lasai pagubaş. Clarence afla, apoi, ca batranul Merlin se învartea pe furiş printre oamenii aceia ahtiaţi dupa minuni şi raspandea zvonul ca sunt un şarlatan care nu fac pe placul lumii, fiindca nu sunt în stare de o noua minune. Mi-am dat seama ca trebuie sa acţionez. Am pus la cale numaidecat un plan.
Datorita autoritaţii mele în stat, l-am aruncat pe Merlin la închisoare, chiar în celula în care statusem eu. Apoi, am dat sfoara în ţara, prin crainici şi trambiţaşi, ca voi fi ocupat cu treburile carmuirii timp de doua saptamani, dar ca dupa aceea voi folosi scurtul ragaz ce-l voi avea, sfarmand turnul de piatra al lui Merlin cu focuri chemate din cer; pana atunci, oricine îşi va pleca urechea la defaimarile scornite împotriva mea, sa ia seama! Mai mult înca, voi înfaptui deocamdata numai aceasta minune şi nimic altceva; daca spusele mele nu sunt mulţumitoare şi va carti careva, îi voi preface pe cartitori în cai şi-i voi pune la ham. Aşa, mi-am dobandit liniştea necesara.
L-am facut pe Clarence confidentul meu – într-o oarecare masura – şi ne-am apucat sa lucram în taina. I-am spus ca-i vorba de un soi de minune care cere niţica pregatire şi ca i se va trage moarte fulgeratoare, daca va sufla vreun cuvant despre pregatirile ce le faceam. Asta i-a pus lacat la gura. Am fabricat, pe ascuns, cateva kilograme de pulbere de calitatea întaia şi mi-am supravegheat armurierii pana au întocmit un paratrasnet şi cateva fire. Stravechiul turn de piatra era foarte masiv – şi destul de darapanat, fiindca era de pe vremea romanilor şi avea vreo patru sute de ani. Da, şi înca era atragator, în felul lui primitiv, înveşmantat în iedera din creştet şi pana la temelii, ca într-o camaşa din solzi de zale. Strajuia pe o înalţime stinghera şi de la castel îl vedeai bine, cam la o jumatate de mila departare.
Lucrand noaptea, am depozitat pulberea în turn, scoţand cateva pietre şi îngropand-o chiar în zidurile care la baza aveau o grosime de cinci metri. Am pus cate noua kilograme odata, într-o duzina de locuri. Cu o încarcatura ca asta – am fi putut arunca în aer şi Turnul Londrei! Cand sosi cea de a treisprezecea noapte, am instalat şi paratrasnetul nostru, i-am înfipt capatul într-una din dozele de pulbere şi de acolo am tras fire la celelalte încarcaturi. Din ziua proclamaţiei mele, toata lumea ocolise locul acela, totuşi în dimineaţa zilei a paisprezecea am socotit cu cale sa avertizez oamenii, prin crainici, ca sa se ţina la distanţa – adica la vreo patru sute de metri. Apoi, am adaugat ca, înainte de a înfaptui minunea, voi da o scurta înştiinţare, fie fluturand steaguri pe turnurile castelului în timpul zilei, fie aşezand torţe în acelaşi loc, în timpul nopţii.
În ultima vreme, fusesera destule furtuni şi nu prea ma temeam de un eşec. Nu-mi pasa daca va fi o întarziere de o zi sau doua, la nevoie, caci aş fi explicat ca mai ma reţin treburile carmuirii şi lumea n-ar fi avut încotro şi ar fi aşteptat.
Bineînţeles, am avut parte de o zi cu soare scanteietor – aproape prima zi fara nouri dupa trei saptamani; aşa se întampla întotdeauna. Am stat de unul singur, pandind vremea. Din cand în cand, aparea Clarence, spunandu-mi ca nerabdarea publicului creşte mereu, dintr-o clipa în alta, şi tot ţinutul se umpluse cu valuri de oameni, cat zareai cu ochii de pe zidurile cetaţii. În cele din urma, s-a starnit vantul şi s-a înalţat un nour, chiar la locul potrivit şi tocmai la caderea nopţii. Un rastimp, am pandit cum nourul acela îndepartat se laţeşte şi se întuneca, apoi am socotit ca e momentul sa-mi fac apariţia. Am poruncit sa se aprinda torţele şi Merlin sa fie liberat şi trimis la mine. Peste un sfert de ceas, am urcat pe parapet şi-acolo l-am gasit pe rege împreuna cu toata curtea, privind pe întuneric spre turnul lui Merlin. Bezna se şi lasase destul de deasa, aşa ca nu se putea vedea departe. Mulţimea aceea şi vechile turnuleţe, parte cufundate în umbra adanca, parte lucind în licarul marilor torţe de deasupra capetelor noastre, alcatuiau un tablou impresionant.
Merlin se înfaţişa înaintea mea, tare posomorat. I-am spus:
— Ai vrut sa ma arzi de viu, cand nu-ţi facusem nici un rau, iar acum în urma ai încercat sa-mi patezi reputaţia profesionala. De aceea voi chema focul din cer şi-ţi voi preface turnul în praf şi pulbere. Este însa cinstit sa-ţi mai las o şansa: daca socoteşti ca eşti în stare sa-mi spulberi vrajile şi poţi îndeparta focul, îţi dau voie sa faci ce pofteşti. E turul tau acum.
— Sunt în stare, prea cinstite cavaler! Şi-o voi face. Sa n-ai domnia ta grija!
Trase un cerc imaginar pe pietrele acoperişului şi arse acolo o mana de prafuri, din care se înalţa un nouraş de fum aromat, la vazul caruia lumea se dadu îndarat, începand sa se închine şi sa se simta cam prost. Apoi începu sa mormaie şi sa faca "pase" prin aer cu mainile. Se aprinse treptat, pana ce ajunse într-un fel de transa şi începu a-şi învarti braţele ca aripele unei mori de vant. Între timp, furtuna ajunsese aproape în dreptul nostru; pale de vant aplecau flacarile torţelor şi faceau sa palpaie iar umbre, primele picaturi grele de ploaie începura sa cada, lumea era cufundata într-un întuneric ca smoala, fulgerul începu sa clipeasca la rastimpuri. Fara îndoiala ca paratrasnetul meu se încarca acum singur. De fapt, explozia trebuia sa se produca dintr-o clipa într-alta, aşa ca i-am spus lui Merlin:
— Ai avut timp berechet. Ţi-am facut toate înlesnirile şi nu m-am amestecat. E limpede ca vraja ta n-are putere. Este prea drept şi se cuvine acum sa încep eu.
Mi-am rotit de trei ori braţul în aer, şi apoi am auzit un bubuit înfiorator. Turnul cel vechi a sarit în bucaţi pana la cer, în timp ce o uriaşa fantana ţaşnitoare de foc vulcanic prefacea noaptea în zi şi înfaţişa ochilor o mare nesfarşita de fiinţe omeneşti închircite la pamant şi cuprinse de-o spaima fara margini. Bineanţeles, a plouat cu mortar şi zidarie tot restul saptamanii. Cel puţin, aşa a ieşit zvonul; dar probabil ca adevarul era ceva mai modest.
A fost o minune eficace. Numeroasa populaţie flotanta care ma sacaise se topi. În dimineaţa urmatoare, se puteau zari, prin noroaie, urmele de paşi ale catorva mii de persoane ce se departasera de castel. Probabil ca daca aş mai fi anunţat alta minune, n-aş fi putut strange public nici cu arcanul.
Acţiunile lui Merlin se prabuşira. Regele voia sa-i taie leafa; voia chiar sa-l dea afara, dar am pus o vorba buna pentru el. Am spus ca va fi de folos ca sa aranjeze vremea şi sa se ocupe de alte treburi marunte, de acelaşi fel, şi ca eu am sa-l mai ajut ori de cate ori biata lui magie de salon îl va lasa de caruţa. Din turnul sau nu ramasese nici piatra peste piatra, dar am pus guvernul sa i-l recladeasca şi l-am sfatuit pe Merlin sa-l închirieze, numai ca babalacul era prea înfumurat ca sa m-asculte. Cat despre recunoştinţa, nici macar "mersi" nu mi-a zis. Era cam împietrit la inima, dar, de, oricum ai întoarce-o, nu te prea poţi aştepta de la un om sa fie mieros cand l-ai ruinat în asemenea hal!
Turnul lui Merlin
Ţinand seama ca acum eram al doilea personaj din regat, în ce priveşte puterea politica şi autoritatea, se putea spune ca într-adevar ajunsesem la mare preţ. Veşmintele mi se lucrau numai din matasuri, catifele şi fireturi de aur şi, prin urmare, erau foarte aratoase, însa tot atat de stanjenitoare. Îmi dadeam seama însa ca în curand obişnuinţa avea sa ma împace şi cu hainele acestea. Mi se dadusera cele mai alese încaperi din castel, dupa cele regale. Perdelele de matase straluceau cu culorile lor bogate, dar în schimb nici un covor pe pardoseala de piatra, ci numai rogojini, şi înca rogojini desperecheate, de nu aveai nici macar doua de acelaşi soi. Cat despre celelalte comoditaţi, la drept vorbind, ele nu existau deloc. Vorbesc de micile comoditaţi, caci ele alcatuiesc adevarata mangaiere a vieţii. Jilţurile cele mari de stejar, împodobite cu sculpturi primitive – treaca-mearga, dar în afara de ele nu gaseai nimic ca lumea. Nu exista sapun, nici chibrituri, nici oglinda – cu excepţia uneia de metal, în care te zgaiai ca într-o galeata cu apa. Şi nici macar o cromolitografie! Ma obişnuisem, de ani de zile, cu asemenea poze şi abia atunci mi-am dat seama ca – fara sa banuiesc – în adancul fiinţei mele se nascuse o pasiune pentru arta de care acum sufletul meu nu se mai putea lipsi. Cand ma uitam la pereţii aceia mareţi şi trufaşi, dar de o goliciune inumana, ma cuprindea dorul de casa. Îmi aminteam ca la noi acasa, la East Hartford, oricat de modesta ţi-era locuinţa, nu puteai intra în vreo odaie, fara sa nu dai de vreo poza trimisa cadou de societaţile de asigurare, sau macar de o poza în trei culori Dumnezeu-Binecuvanteze-Caminul-Nostru, atarnata deasupra uşii. Ba, în odaia de musafiri, aveam cinci tablouaşe. Pe cand aici, chiar în odaia mea de primire extra-lux, nu era nimic care sa aduca a pictura, afara de un fel de plapuma ţesuta sau împletita – ba şi carpita în cateva locuri – şi care nu avea nici o culoare sau forma mai acatarii. Cat despre proporţii, nici chiar Rafael în persoana n-ar fi putut sa le tranteasca mai formidabil, dupa toata practica-i facuta cu acele coşmaruri denumite "faimoasele cartoane de la Hampton Court". Rafael fusese o comoara. Aveam şi noi acasa cateva cromolitografii. Într-una Pescuitul cel minunat – Rafael însuşi facuse o minune, punand trei oameni într-o luntre care n-ar fi ţinut nici macar un caine într-însa, fara sa se rastoarne. Totdeauna am avut o mare admiraţie pentru arta lui Rafael, studiind-o şi gasind-o atat de spontana şi mai presus de orice convenţie.
În tot castelul, nu se gasea nici macar un clopoţel sau vreun tub acustic. Aveam însa o droaie de servitori, iar cei care erau de jurna moţaiau în anticamera, şi cand aveam nevoie de vreunul, trebuia sa ies şi sa-l strig. Nu existau nici gaz, nici lumanari. Un taler de bronz, pe jumatate plin cu untura topita în casa, şi cu o feştila ce plutea palpaind în mijlocul ei, producea ceea ce era luat drept lumina. O gramada de obiecte de acest soi atarnau pe pereţi şi modificau întunericul, adica tocmai bine îl nuanţau ca sa-l faca şi mai sinistru. Daca ieşeai noaptea afara, slujitorii trebuiau sa te conduca cu torţele. Nu existau carţi, peniţe, hartie sau cerneala şi nici pomeneala de sticla, în deschizaturile care ei îşi închipuiau ca sunt ferestre. Sticla pare lucru neînsemnat, dar cand îţi lipseşte, abia atunci vezi ce lucru mare este. Dar poate mai rau decat toate era ca nu se gasea deloc zahar, nici cafea, ceai sau tutun. Mi-am dat seama ca eram în situaţia lui Robinson Crusoe, aruncat pe o insula nelocuita, neavand alta tovaraşie decat aceea a unor animale mai mult sau mai puţin domesticite, şi ca – daca voiam sa-mi duc viaţa mai uşor – trebuia sa procedez ca şi Robinson Crusoe. Anume: sa inventez, sa meşteresc, sa creez, sa reorganizez lucrurile; sa-mi pun la treaba creierul şi mana şi sa lucrez fara ragaz. Situaţia asta se potrivea de minune cu firea mea.
Un lucru însa ma cam încurca la început – interesul nemaipomenit pe care mi-l arata lumea. Tot poporul parea dornic sa ma priveasca. Curand se afla ca eclipsa de soare bagase o spaima de moarte în toata lumea engleza şi ca, tot timpul cat ţinuse, întreaga ţara – de la un capat la altul – ajunsese sa îngheţe de spaima pana-n maduva oaselor, iar bisericile, schiturile şi manastirile fusesera napadite de sarmane fiinţe care se rugau şi plangeau, socotind ca venise ziua de apoi. Dupa aceea, mersese vestea ca cel care pusese la cale aceasta întamplare înfricoşatoare era un strain, un iscusit vrajitor de la curtea regelui Arthur, care ar fi putut stinge soarele dintr-o suflare, exact ca pe o lumanare şi chiar ca fusese cat pe-aici s-o faca, daca nu i s-ar fi dobandit la timp iertarea. Şi numai aşa a dezlegat el vrajile, iar acum era recunoscut şi cinstit drept omul care, prin puterea lui neajutorata de nimeni, scapase pamantul şi popoarele de prapad. Daca va gandiţi ca toata lumea credea basmul asta – nu numai ca-l credea, dar încaltea nici nu i se nazarea sa-l puna vreo clipa la îndoiala – veţi înţelege uşor de ce nu se mai gasea în toata Britania un singur om care sa nu faca optzeci de kilometri pe jos, doar ca sa ma vada. Desigur, eram centrul tuturor conversaţiilor şi toate celelalte subiecte cazusera balta; pana şi regele deveni brusc o persoana a carei faima şi importanţa treceau pe planul al doilea. În decurs de douazeci şi patru de ore, începura sa soseasca delegaţii peste delegaţii şi doua saptamani în şir au tot curs într-una. Oraşelul era înţesat de lume, ca şi tot ţinutul dimprejur. Trebuia sa ies de nu ştiu cate ori pe zi ca sa ma arat mulţimilor acelea, stapanite de respect şi teama. Începuse sa ma cam împovareze aceasta pierdere de timp şi osteneala, dar fireşte ca-şi avea şi partea ei buna, caci îmi placea sa fiu ridicat în slavi şi sa ma vad ţinta atator laude. Fratele Merlin se înverzise de atata invidie şi ciuda, ceea ce era o mare mulţumire pentru mine. Dar mai era un lucru caruia nu-i dadusem înca de rost: nimeni nu-mi ceruse nici un autograf. L-am întrebat pe Clarence, dar habar n-avea! M-am caznit sa-i explic despre ce era vorba. Abia atunci mi-a spus ca în toata ţara nu se pricepeau sa scrie şi sa citeasca decat cateva duzini de preoţi. Închipuiţi-va în ce ţara picasem!
Curand, un alt fapt începu sa ma nelinişteasca. Mulţimile acelea începeau sa se agite, cerandu-mi o alta minune. Era o dorinţa lesne de înţeles. Fiecare ar fi fost bucuros sa se poata întoarce la caminul sau îndepartat, laudandu-se ca a vazut pe omul care-i în stare sa dea porunci soarelui. Asta l-ar fi înalţat în ochii vecinilor, starnindu-le invidia. Dar daca fericitul acela ar fi putut spune ca m-a vazut cu ochii lui înfaptuind o minune, ei, atunci alţi oameni ar fi venit de departe ca sa-l vada pe el, ar fi venit pentru dansul! Presiunea opiniei publice devenise destul de puternica. Ştiam ca urma sa se produca o eclipsa de luna, ba ştiam chiar la ce data şi ora, dar era prea îndepartata. Doi ani! Aş fi dat mult ca sa capat un permis de a o grabi, folosind-o în clipa aceea, cand se cerea grozav pe piaţa. Era mai mare pacat s-o vezi sosind aşa, taraş-grapiş, la o data cand n-o mai putea folosi nimeni. Daca ar fi fost programata macar peste o luna, aş fi putut s-o vand pe loc; dar, aşa cum stateau lucrurile, nu dibuiam nici o cale de a o folosi şi de aceea ma lasai pagubaş. Clarence afla, apoi, ca batranul Merlin se învartea pe furiş printre oamenii aceia ahtiaţi dupa minuni şi raspandea zvonul ca sunt un şarlatan care nu fac pe placul lumii, fiindca nu sunt în stare de o noua minune. Mi-am dat seama ca trebuie sa acţionez. Am pus la cale numaidecat un plan.
Datorita autoritaţii mele în stat, l-am aruncat pe Merlin la închisoare, chiar în celula în care statusem eu. Apoi, am dat sfoara în ţara, prin crainici şi trambiţaşi, ca voi fi ocupat cu treburile carmuirii timp de doua saptamani, dar ca dupa aceea voi folosi scurtul ragaz ce-l voi avea, sfarmand turnul de piatra al lui Merlin cu focuri chemate din cer; pana atunci, oricine îşi va pleca urechea la defaimarile scornite împotriva mea, sa ia seama! Mai mult înca, voi înfaptui deocamdata numai aceasta minune şi nimic altceva; daca spusele mele nu sunt mulţumitoare şi va carti careva, îi voi preface pe cartitori în cai şi-i voi pune la ham. Aşa, mi-am dobandit liniştea necesara.
L-am facut pe Clarence confidentul meu – într-o oarecare masura – şi ne-am apucat sa lucram în taina. I-am spus ca-i vorba de un soi de minune care cere niţica pregatire şi ca i se va trage moarte fulgeratoare, daca va sufla vreun cuvant despre pregatirile ce le faceam. Asta i-a pus lacat la gura. Am fabricat, pe ascuns, cateva kilograme de pulbere de calitatea întaia şi mi-am supravegheat armurierii pana au întocmit un paratrasnet şi cateva fire. Stravechiul turn de piatra era foarte masiv – şi destul de darapanat, fiindca era de pe vremea romanilor şi avea vreo patru sute de ani. Da, şi înca era atragator, în felul lui primitiv, înveşmantat în iedera din creştet şi pana la temelii, ca într-o camaşa din solzi de zale. Strajuia pe o înalţime stinghera şi de la castel îl vedeai bine, cam la o jumatate de mila departare.
Lucrand noaptea, am depozitat pulberea în turn, scoţand cateva pietre şi îngropand-o chiar în zidurile care la baza aveau o grosime de cinci metri. Am pus cate noua kilograme odata, într-o duzina de locuri. Cu o încarcatura ca asta – am fi putut arunca în aer şi Turnul Londrei! Cand sosi cea de a treisprezecea noapte, am instalat şi paratrasnetul nostru, i-am înfipt capatul într-una din dozele de pulbere şi de acolo am tras fire la celelalte încarcaturi. Din ziua proclamaţiei mele, toata lumea ocolise locul acela, totuşi în dimineaţa zilei a paisprezecea am socotit cu cale sa avertizez oamenii, prin crainici, ca sa se ţina la distanţa – adica la vreo patru sute de metri. Apoi, am adaugat ca, înainte de a înfaptui minunea, voi da o scurta înştiinţare, fie fluturand steaguri pe turnurile castelului în timpul zilei, fie aşezand torţe în acelaşi loc, în timpul nopţii.
În ultima vreme, fusesera destule furtuni şi nu prea ma temeam de un eşec. Nu-mi pasa daca va fi o întarziere de o zi sau doua, la nevoie, caci aş fi explicat ca mai ma reţin treburile carmuirii şi lumea n-ar fi avut încotro şi ar fi aşteptat.
Bineînţeles, am avut parte de o zi cu soare scanteietor – aproape prima zi fara nouri dupa trei saptamani; aşa se întampla întotdeauna. Am stat de unul singur, pandind vremea. Din cand în cand, aparea Clarence, spunandu-mi ca nerabdarea publicului creşte mereu, dintr-o clipa în alta, şi tot ţinutul se umpluse cu valuri de oameni, cat zareai cu ochii de pe zidurile cetaţii. În cele din urma, s-a starnit vantul şi s-a înalţat un nour, chiar la locul potrivit şi tocmai la caderea nopţii. Un rastimp, am pandit cum nourul acela îndepartat se laţeşte şi se întuneca, apoi am socotit ca e momentul sa-mi fac apariţia. Am poruncit sa se aprinda torţele şi Merlin sa fie liberat şi trimis la mine. Peste un sfert de ceas, am urcat pe parapet şi-acolo l-am gasit pe rege împreuna cu toata curtea, privind pe întuneric spre turnul lui Merlin. Bezna se şi lasase destul de deasa, aşa ca nu se putea vedea departe. Mulţimea aceea şi vechile turnuleţe, parte cufundate în umbra adanca, parte lucind în licarul marilor torţe de deasupra capetelor noastre, alcatuiau un tablou impresionant.
Merlin se înfaţişa înaintea mea, tare posomorat. I-am spus:
— Ai vrut sa ma arzi de viu, cand nu-ţi facusem nici un rau, iar acum în urma ai încercat sa-mi patezi reputaţia profesionala. De aceea voi chema focul din cer şi-ţi voi preface turnul în praf şi pulbere. Este însa cinstit sa-ţi mai las o şansa: daca socoteşti ca eşti în stare sa-mi spulberi vrajile şi poţi îndeparta focul, îţi dau voie sa faci ce pofteşti. E turul tau acum.
— Sunt în stare, prea cinstite cavaler! Şi-o voi face. Sa n-ai domnia ta grija!
Trase un cerc imaginar pe pietrele acoperişului şi arse acolo o mana de prafuri, din care se înalţa un nouraş de fum aromat, la vazul caruia lumea se dadu îndarat, începand sa se închine şi sa se simta cam prost. Apoi începu sa mormaie şi sa faca "pase" prin aer cu mainile. Se aprinse treptat, pana ce ajunse într-un fel de transa şi începu a-şi învarti braţele ca aripele unei mori de vant. Între timp, furtuna ajunsese aproape în dreptul nostru; pale de vant aplecau flacarile torţelor şi faceau sa palpaie iar umbre, primele picaturi grele de ploaie începura sa cada, lumea era cufundata într-un întuneric ca smoala, fulgerul începu sa clipeasca la rastimpuri. Fara îndoiala ca paratrasnetul meu se încarca acum singur. De fapt, explozia trebuia sa se produca dintr-o clipa într-alta, aşa ca i-am spus lui Merlin:
— Ai avut timp berechet. Ţi-am facut toate înlesnirile şi nu m-am amestecat. E limpede ca vraja ta n-are putere. Este prea drept şi se cuvine acum sa încep eu.
Mi-am rotit de trei ori braţul în aer, şi apoi am auzit un bubuit înfiorator. Turnul cel vechi a sarit în bucaţi pana la cer, în timp ce o uriaşa fantana ţaşnitoare de foc vulcanic prefacea noaptea în zi şi înfaţişa ochilor o mare nesfarşita de fiinţe omeneşti închircite la pamant şi cuprinse de-o spaima fara margini. Bineanţeles, a plouat cu mortar şi zidarie tot restul saptamanii. Cel puţin, aşa a ieşit zvonul; dar probabil ca adevarul era ceva mai modest.
A fost o minune eficace. Numeroasa populaţie flotanta care ma sacaise se topi. În dimineaţa urmatoare, se puteau zari, prin noroaie, urmele de paşi ale catorva mii de persoane ce se departasera de castel. Probabil ca daca aş mai fi anunţat alta minune, n-aş fi putut strange public nici cu arcanul.
Acţiunile lui Merlin se prabuşira. Regele voia sa-i taie leafa; voia chiar sa-l dea afara, dar am pus o vorba buna pentru el. Am spus ca va fi de folos ca sa aranjeze vremea şi sa se ocupe de alte treburi marunte, de acelaşi fel, şi ca eu am sa-l mai ajut ori de cate ori biata lui magie de salon îl va lasa de caruţa. Din turnul sau nu ramasese nici piatra peste piatra, dar am pus guvernul sa i-l recladeasca şi l-am sfatuit pe Merlin sa-l închirieze, numai ca babalacul era prea înfumurat ca sa m-asculte. Cat despre recunoştinţa, nici macar "mersi" nu mi-a zis. Era cam împietrit la inima, dar, de, oricum ai întoarce-o, nu te prea poţi aştepta de la un om sa fie mieros cand l-ai ruinat în asemenea hal!
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 07 - Turnul lui Merlin
Aceasta pagina a fost accesata de 578 ori.