Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 08 - Seful
Capitolul 8
Seful
E placut sa fii învestit cu o autoritate nemarginita, dar şi mai placut e ca lumea s-o recunoasca. Povestea cu turnul mi-a întarit puterea şi a facut-o de neînvins. Chiar daca înainte se întamplase ca unii sa fie porniţi pe invidie şi pe critica, acum îşi schimbasera gandul. Nu gaseai un singur om, în tot regatul, care sa socoata ca e cuminte sa-mi stea în cale. Ma adaptam rapid la situaţia mea şi la noile împrejurari. O vreme, ma tot trezeam în zori şi zambeam cand ma gandeam la "visul" pe care-l avusesem, aşteptand sa sune sirena fabricii Colt. Dar treptat, amintirea mi se şterse singura şi, în cele din urma, ajunsesem sa-mi dau pe deplin seama ca traiam cu adevarat în secolul al VI-lea, la curtea regelui Arthur, şi nu într-o casa de nebuni. Aşa se face ca ma simţeam la mine acasa în veacul acela, la fel ca în oricare altul. Cat despre preferinţa, pentru nimic în lume nu l-aş fi schimbat cu veacul al XX-lea. Aici, unde eram, vedeai cate posibilitaţi avea un om cult, deştept, curajos şi cu iniţiativa, de a se lansa şi de a creşte odata cu ţara. Era cel mai grozav camp de acţiune, care a existat vreodata; şi totul se afla la discreţia mea: nici un concurent, nici un om care sa nu para un biet prunc nevinovat, în comparaţie cu cunoştinţele şi capacitaţile mele. Pe cand în secolul al XX-lea, ce-aş fi ajuns, ma rog? Contramaistrul unei uzine, şi-atata tot; oricand aş fi putut s-arunc navodul în strada şi sa pescuiesc o suta de oameni mai grozavi decat mine.
Ce salt facusem! Nu ma puteam stapani de a nu ma minuna de succesul meu şi de a nu-l contempla, întocmai ca un om care ar fi descoperit petrol. Nu exista nici un precedent care sa se apropie de cazul meu – cel mult al lui Iosif, dar nu era chiar acelaşi lucru. Caci este de la sine înţeles ca, întrucat stralucita ingeniozitate financiara a lui Iosif nu folosise decat regelui, desigur ca publicul îl privise cam chioraş, pe cand eu fusesem generos cu tot publicul, cruţand soarele, şi asta ma facuse popular.
Nu eram umbra unui rege, ci însaşi substanţa lui – ba mai curand regele era umbra mea. Puterea mea era colosala şi nu o simpla eticheta, cum s-a întamplat de obicei în asemenea situaţii – era un articol veritabil, ce avea cautare. Stateam acolo, chiar la izvorul celei de a doua mari perioade din istoria lumii, şi vedeam cum se aduna firele de apa, paraiaşele istoriei; cum istoria îşi adanceşte şi-şi largeşte albia, rostogolind valuri navalnice catre secole îndepartate. Puteam întrezari ascensiunea unor aventurieri de teapa mea, la adapostul lungului şir de tronuri ale istoriei. Vedeam pe De Monforzi, Cavestoni, Mortimeri, Villiers, pe regii tembeli ai Franţei, purtand razboaie şi dand batalii, şi pe favoritele care jucau pe degete sceptrul lui Carol al II-lea, dar în întregul alai nu zaream nici un personaj de proporţiile mele. Eram un specimen unic şi ma bucuram ca nu voi putea fi întrecut sau egalat – în mod sigur – vreme de treisprezece veacuri şi jumatate.
Da, puterea mea era egala cu cea a regelui. În acelaşi timp, mai exista însa o putere, care era ceva mai tare decat forţele noastre laolalta. E vorba de biserica. Nu vreau sa ascund faptul asta. Nici sa vreau, n-aş putea. Dar n-are importanţa acum; îl voi explica pe larg mai încolo, la vremea sa. La început, biserica nu mi-a pricinuit nici un neajuns – în orice caz, nimic serios.
În sfarşit – ce sa spun – ma aflam într-o ţara curioasa, cu adevarat interesanta. Dar oamenii! Erau neamul cel mai ciudat, cel mai simplu şi cel mai încrezator; ce mai, nu erau decat nişte bieţi iepuraşi.
O fiinţa nascuta într-o sanatoasa atmosfera de libertate nu putea asculta decat cu jale umilele şi inimoasele lor marturisiri de credinţa faţa de rege, faţa de biserica şi de nobilime. Bieţii oameni! Se purtau de parca ar fi avut mai multe motive sa-şi iubeasca şi sa-şi cinsteasca regele, biserica şi nobilimea, decat are sclavul sa-şi iubeasca şi sa-şi cinsteasca biciul, sau un caine sa-l iubeasca şi sa-l cinsteasca pe strainul care îl loveşte! Pai bine, oameni buni, nu va daţi seama ca orice fel de regalitate – oricum ai suci-o şi orice fel de aristocraţie – oricum ai altoi-o – înseamna de-a dreptul o insulta! Dar daca te-ai nascut şi ai crescut într-un astfel de sistem, probabil ca niciodata nu vei descoperi singur adevarul şi nici nu-l vei crede cand îţi va deschide cineva ochii. Ţi-e ruşine ca eşti om, cand te gandeşti la lepadaturile care au ocupat întotdeauna tronurile omenirii, fara umbra de drept sau raţiune, şi la indivizii de mana a şaptea, care au trecut totdeauna drept aristocraţie. O şleahta de monarhi şi de nobili care, îndeobşte, daca ar fi fost lasaţi sa se dea cu capul de toate pragurile – ca ataţia alţii mai buni decat ei – şi-ar fi sfarşit zilele în saracie, fara sa aiba nimeni habar de danşii.
Majoritatea naţiunii britanice a regelui Arthur era alcatuita pur şi simplu din sclavi, care purtau acest nume şi aveau o zgarda de fier la gat. Restul erau sclavi în fapt, doar ca n-aveau şi numele, dar îşi închipuiau ca sunt oameni, şi înca oameni liberi, şi chiar aşa îşi spuneau. Adevarul e ca naţiunea – în întregul ei – se afla pe lume cu un singur scop: sa se prosterne înaintea regelui, a bisericii şi a nobilimii; sa robeasca pentru ei; sa-şi dea sufletul, trudind pentru ei; sa moara de foame pentru ca ei sa fie ghiftuiţi; sa munceasca pentru ca ei sa poata zburda; sa soarba pana la fund cupa amaraciunii pentru ca ei sa poata fi fericiţi; sa umble goi pentru ca ei sa poata purta matasuri şi bijuterii; sa plateasca biruri pentru ca ei sa fie nebirnici; sa se obişnuiasca o viaţa întreaga cu vorbele şi atitudinile înjositoare ale linguşirii, pentru ca ei sa poata paşi cu semeţie şi sa se creada zeii lumii. Şi pentru toate acestea nu primeau alte mulţumiri decat lovituri şi dispreţ, şi erau atat de saraci cu duhul, încat pana şi aceasta atenţie o luau drept cinste.
Ideile moştenite sunt un lucru curios – foarte interesant de observat şi de cercetat. Eu le-aveam pe ale mele; regele şi poporul şi le aveau pe ale lor. În amandoua cazurile, ideile curgeau în albii adanc sapate de vreme şi de obiceiuri; iar omul care şi-ar fi pus în gand sa le schimbe cursul, prin argu-mentare şi raţionament, ar fi avut mult de furca. De pilda, contemporanii regelui Arthur moştenisera ideea ca toţi oamenii care nu au un titlu şi un pomelnic lung de stramoşi – fie ca sunt sau nu înzestraţi de natura şi au facut sau nu vreo isprava în viaţa – sunt nişte fiinţe care nu merita mai multa atenţie decat animalele, ganganiile, insectele. În schimb, eu moştenisem ideea ca nişte coţofane umane, care admit sa se faleasca cu penele de paun ale demnitaţilor moştenite şi ale titlurilor capatate de alţii, nu merita decat rasul şi batjocura.
Felul în care eram privit era ciudat, dar firesc. Ştiţi cum se uita publicul şi gardianul menajeriei la un elefant? Ei, cam aşa se petreceau lucrurile şi cu mine. Sunt plini de admiraţie faţa de proporţiile şi puterea uimitoare a elefantului, spun cu mandrie ca poate savarşi o suta de minuni, care sunt cu mult mai presus de puterile lor şi vorbesc toţi cu aceeaşi mandrie despre faptul ca, la manie, elefantul e în stare sa puna pe fuga o mie de oameni. Dar asta-l face oare sa fie unui dintre ai lor? Nu, pana şi cea mai bicisnica haimana din arena ar zambi auzind asemenea idee nastruşnica. Haimanaua n-ar putea-o înţelege; n-ar putea de fel sa-i intre în cap; n-ar putea nici pe departe s-o conceapa. Ei, în ochii regelui, nobililor şi ai întregului popor – pana la cel din urma sclav sau vagabond – eu eram întocmai ca elefantul acela şi nimic mai mult. Eram admirat şi temut, dar eram admirat şi temut în calitate de animal. Animalul nu e venerat şi nici eu nu eram; nu eram nici macar respectat. N-aveam pomelnic de stramoşi şi nici un titlu moştenit, astfel ca în ochii regelui şi ai nobililor eram pur şi simplu o lepadatura; poporul ma privea cu mirare şi teama, dar fara respect. Datorita puterii ce o au ideile moştenite, oamenii aceia nu erau în stare sa-şi închipuie altceva demn de respect decat spiţa aleasa şi nobleţea. Aici se vede mana înfioratoarei puteri care este biserica romano-catolica. Aşa, la iuţeala, în doua-trei secole, prefacuse o naţiune de oameni într-o adunatura de viermi. Înainte de epoca supremaţiei bisericii în lume, oamenii fusesera oameni întregi şi-şi ţinusera capul sus; avusesera mandrie, judecata şi indepen-denţa, iar rangul şi însemnatatea se dobandeau mai cu seama prin fapte, şi nu datorita naşterii. Apoi a rasarit biserica, urmarind un manunchi de interese egoiste şi ea s-a aratat iscusita şi agera, cunoscand multe chipuri de a scoate şapte piei de pe un om – sau de pe un popor. Ea a nascocit monarhia de drept divin, întarind-o şi proptind-o de jur împrejur cu ierarhia fericirilor harazite celor aleşi, smulgand virtuţile de la rostul lor şi facandu-le sa susţina un scop nevrednic. Ea a predicat – dar mereu numai oamenilor de rand – umilinţa, supunerea faţa de mai marii lor, frumuseţea jertfei; ea a predicat oamenilor de rand sa înghita cu blandeţe insultele; şi tot lor, mereu numai lor, rabdarea, saracia duhului şi neîmpotrivirea în faţa împilarii; şi tot biserica a introdus rangurile ereditare şi aristocraţiile, şi a învaţat toate popoarele creştine de pe faţa pamantului sa se plece în faţa lor şi sa le venereze. Chiar în secolul în care m-am nascut eu, otrava asta mai exista înca în sangele creştinataţii, şi cel mai bun dintre englezii de rand înca era mulţumit sa vada cum oameni mai prejos de dansul deţineau mai departe şi cu neobrazare dregatorii boiereşti sau tronuri regeşti, la care legile caraghioase ale ţarii sale nu-i îngaduiau sa aspire. De fapt, nu numai ca era mulţumit de aceasta sucita stare de lucruri, dar îşi baga în cap ca trebuie sa fie mandru de ea. Lucrul acesta pare a ne arata ca omul poate îndura orice şi chiar îndura orice situaţie, daca s-a nascut într-însa şi a crescut cu ea. Desigur ca aceasta pacoste: respectul faţa de rang şi faţa de titlurile nobiliare, a existat şi în sangele nostru american – o ştiu – dar cand parasisem America, disparuse – în orice caz, în cea mai mare masura. Acest respect nu mai era la moda decat printre moftangii şi moftangioaice. Cand o molima a fost starpita în aşa de mare masura, se poate foarte bine spune ca nu mai conteaza.
Dar sa revin la poziţia neobişnuita pe care o aveam în regatul regelui Arthur. Va sa zica, eram ca un uriaş în mijlocul piticilor, un om în toata firea printre copii, o minte stralucita printre nişte cartiţe intelectuale. Dupa toate criteriile raţiunii, eram singurul şi adevaratul om mare din întreaga lume britanica de-atunci. Şi, totuşi, în zilele acelea, ca şi în îndepartata Anglie din vremea naşterii mele, oricare conte cu creier de oaie, care putea pretinde ca are un lung şir de stramoşi ce se trag din ibovnica regelui – culeasa la întamplare de prin mahalalele Londrei – trecea înaintea mea. Asemenea personaje erau rasfaţate în regatul lui Arthur şi toţi le priveau cu respect, chiar daca purtarea le era la fel de meschina ca şi inteligenţa, iar moralitatea nu mai puţin josnica decat obarşia. Uneori, un astfel de specimen putea sta jos de faţa cu regele, pe cand mie nu mi se îngaduia. Desigur, aş fi putut capata cu uşurinţa un titlu, şi asta m-ar fi înalţat grozav în ochii tuturora – chiar şi în ochii reginei, care mi l-ar fi acordat – dar n-am cerut aşa ceva, ba am şi refuzat, cand mi s-a oferit. Cu parerile pe care le aveam, nu m-aş fi putut împaca cu ideea înnobilarii şi nici n-ar fi fost ceva cinstit, fiindca, de cand îmi ştiu neamul, tribul nostru n-a avut niciodata o dunga piezişa în stanga blazonului. Nu m-aş fi putut simţi într-adevar bine şi nici mandru sau încantat de nici un titlu decat de unul pe care mi l-ar fi acordat poporul însuşi, singurul îndreptaţit s-o faca – şi mereu trageam nadejde de a cuceri un asemenea titlu. Şi într-adevar l-am caştigat, în decursul celor caţiva ani de straduinţi cinstite şi onorabile, şi l-am purtat cu înalta şi curata mandrie. Titlul acesta pe care l-am capatat a ieşit întamplator la iveala, într-o buna zi, din gura unui fierar, într-un sat oarecare. A fost socotit un gand fericit şi purtat din gura în gura, cu un suras de voie buna şi cu vot de aprobare. În zece zile strabatuse regatul şi devenise la fel de popular ca şi al regelui. Dupa aceasta n-am mai fost cunoscut sub alt nume, fie ca se vorbea de mine în vreo adunare a oamenilor din popor, fie la consiliile de coroana, în cursul unor grave dezbateri asupra problemelor de stat. Titlul acesta, tradus în limba moderna, ar fi "şeful". Titlu ales de popor! Asta zic şi eu ca-mi placea. Şi era un titlu foarte înalt. Existau foarte puţine titluri articulate, şi eu aveam unul din ele. Daca se rostea cuvantul duce, sau conte, sau episcop, cine putea spune despre care dintre ei era vorba? Dar daca spuneai regele sau regina sau şeful, era cu totul altceva.
Ce sa spun, regele mi-era simpatic şi, în calitate de rege, îl respectam. Îi respectam postul, în masura în care puteam respecta orice supremaţie nedobandita prin merite proprii, dar ca om îl priveam de sus, ca şi pe nobilii sai – în particular. Iar el şi ceilalţi ma simpatizau şi-mi respectau postul, dar ma priveau de sus, ca pe un animal lipsit de naştere nobila sau de vreun titlu deocheat – şi încaltea nici nu-şi prea ascundeau parerile în public. Nu ne ţineam de rau pentru parerile pe care le aveam unii despre alţii. Socoteala era cinstita! Eram chit şi toata lumea mulţumita!
Seful
E placut sa fii învestit cu o autoritate nemarginita, dar şi mai placut e ca lumea s-o recunoasca. Povestea cu turnul mi-a întarit puterea şi a facut-o de neînvins. Chiar daca înainte se întamplase ca unii sa fie porniţi pe invidie şi pe critica, acum îşi schimbasera gandul. Nu gaseai un singur om, în tot regatul, care sa socoata ca e cuminte sa-mi stea în cale. Ma adaptam rapid la situaţia mea şi la noile împrejurari. O vreme, ma tot trezeam în zori şi zambeam cand ma gandeam la "visul" pe care-l avusesem, aşteptand sa sune sirena fabricii Colt. Dar treptat, amintirea mi se şterse singura şi, în cele din urma, ajunsesem sa-mi dau pe deplin seama ca traiam cu adevarat în secolul al VI-lea, la curtea regelui Arthur, şi nu într-o casa de nebuni. Aşa se face ca ma simţeam la mine acasa în veacul acela, la fel ca în oricare altul. Cat despre preferinţa, pentru nimic în lume nu l-aş fi schimbat cu veacul al XX-lea. Aici, unde eram, vedeai cate posibilitaţi avea un om cult, deştept, curajos şi cu iniţiativa, de a se lansa şi de a creşte odata cu ţara. Era cel mai grozav camp de acţiune, care a existat vreodata; şi totul se afla la discreţia mea: nici un concurent, nici un om care sa nu para un biet prunc nevinovat, în comparaţie cu cunoştinţele şi capacitaţile mele. Pe cand în secolul al XX-lea, ce-aş fi ajuns, ma rog? Contramaistrul unei uzine, şi-atata tot; oricand aş fi putut s-arunc navodul în strada şi sa pescuiesc o suta de oameni mai grozavi decat mine.
Ce salt facusem! Nu ma puteam stapani de a nu ma minuna de succesul meu şi de a nu-l contempla, întocmai ca un om care ar fi descoperit petrol. Nu exista nici un precedent care sa se apropie de cazul meu – cel mult al lui Iosif, dar nu era chiar acelaşi lucru. Caci este de la sine înţeles ca, întrucat stralucita ingeniozitate financiara a lui Iosif nu folosise decat regelui, desigur ca publicul îl privise cam chioraş, pe cand eu fusesem generos cu tot publicul, cruţand soarele, şi asta ma facuse popular.
Nu eram umbra unui rege, ci însaşi substanţa lui – ba mai curand regele era umbra mea. Puterea mea era colosala şi nu o simpla eticheta, cum s-a întamplat de obicei în asemenea situaţii – era un articol veritabil, ce avea cautare. Stateam acolo, chiar la izvorul celei de a doua mari perioade din istoria lumii, şi vedeam cum se aduna firele de apa, paraiaşele istoriei; cum istoria îşi adanceşte şi-şi largeşte albia, rostogolind valuri navalnice catre secole îndepartate. Puteam întrezari ascensiunea unor aventurieri de teapa mea, la adapostul lungului şir de tronuri ale istoriei. Vedeam pe De Monforzi, Cavestoni, Mortimeri, Villiers, pe regii tembeli ai Franţei, purtand razboaie şi dand batalii, şi pe favoritele care jucau pe degete sceptrul lui Carol al II-lea, dar în întregul alai nu zaream nici un personaj de proporţiile mele. Eram un specimen unic şi ma bucuram ca nu voi putea fi întrecut sau egalat – în mod sigur – vreme de treisprezece veacuri şi jumatate.
Da, puterea mea era egala cu cea a regelui. În acelaşi timp, mai exista însa o putere, care era ceva mai tare decat forţele noastre laolalta. E vorba de biserica. Nu vreau sa ascund faptul asta. Nici sa vreau, n-aş putea. Dar n-are importanţa acum; îl voi explica pe larg mai încolo, la vremea sa. La început, biserica nu mi-a pricinuit nici un neajuns – în orice caz, nimic serios.
În sfarşit – ce sa spun – ma aflam într-o ţara curioasa, cu adevarat interesanta. Dar oamenii! Erau neamul cel mai ciudat, cel mai simplu şi cel mai încrezator; ce mai, nu erau decat nişte bieţi iepuraşi.
O fiinţa nascuta într-o sanatoasa atmosfera de libertate nu putea asculta decat cu jale umilele şi inimoasele lor marturisiri de credinţa faţa de rege, faţa de biserica şi de nobilime. Bieţii oameni! Se purtau de parca ar fi avut mai multe motive sa-şi iubeasca şi sa-şi cinsteasca regele, biserica şi nobilimea, decat are sclavul sa-şi iubeasca şi sa-şi cinsteasca biciul, sau un caine sa-l iubeasca şi sa-l cinsteasca pe strainul care îl loveşte! Pai bine, oameni buni, nu va daţi seama ca orice fel de regalitate – oricum ai suci-o şi orice fel de aristocraţie – oricum ai altoi-o – înseamna de-a dreptul o insulta! Dar daca te-ai nascut şi ai crescut într-un astfel de sistem, probabil ca niciodata nu vei descoperi singur adevarul şi nici nu-l vei crede cand îţi va deschide cineva ochii. Ţi-e ruşine ca eşti om, cand te gandeşti la lepadaturile care au ocupat întotdeauna tronurile omenirii, fara umbra de drept sau raţiune, şi la indivizii de mana a şaptea, care au trecut totdeauna drept aristocraţie. O şleahta de monarhi şi de nobili care, îndeobşte, daca ar fi fost lasaţi sa se dea cu capul de toate pragurile – ca ataţia alţii mai buni decat ei – şi-ar fi sfarşit zilele în saracie, fara sa aiba nimeni habar de danşii.
Majoritatea naţiunii britanice a regelui Arthur era alcatuita pur şi simplu din sclavi, care purtau acest nume şi aveau o zgarda de fier la gat. Restul erau sclavi în fapt, doar ca n-aveau şi numele, dar îşi închipuiau ca sunt oameni, şi înca oameni liberi, şi chiar aşa îşi spuneau. Adevarul e ca naţiunea – în întregul ei – se afla pe lume cu un singur scop: sa se prosterne înaintea regelui, a bisericii şi a nobilimii; sa robeasca pentru ei; sa-şi dea sufletul, trudind pentru ei; sa moara de foame pentru ca ei sa fie ghiftuiţi; sa munceasca pentru ca ei sa poata zburda; sa soarba pana la fund cupa amaraciunii pentru ca ei sa poata fi fericiţi; sa umble goi pentru ca ei sa poata purta matasuri şi bijuterii; sa plateasca biruri pentru ca ei sa fie nebirnici; sa se obişnuiasca o viaţa întreaga cu vorbele şi atitudinile înjositoare ale linguşirii, pentru ca ei sa poata paşi cu semeţie şi sa se creada zeii lumii. Şi pentru toate acestea nu primeau alte mulţumiri decat lovituri şi dispreţ, şi erau atat de saraci cu duhul, încat pana şi aceasta atenţie o luau drept cinste.
Ideile moştenite sunt un lucru curios – foarte interesant de observat şi de cercetat. Eu le-aveam pe ale mele; regele şi poporul şi le aveau pe ale lor. În amandoua cazurile, ideile curgeau în albii adanc sapate de vreme şi de obiceiuri; iar omul care şi-ar fi pus în gand sa le schimbe cursul, prin argu-mentare şi raţionament, ar fi avut mult de furca. De pilda, contemporanii regelui Arthur moştenisera ideea ca toţi oamenii care nu au un titlu şi un pomelnic lung de stramoşi – fie ca sunt sau nu înzestraţi de natura şi au facut sau nu vreo isprava în viaţa – sunt nişte fiinţe care nu merita mai multa atenţie decat animalele, ganganiile, insectele. În schimb, eu moştenisem ideea ca nişte coţofane umane, care admit sa se faleasca cu penele de paun ale demnitaţilor moştenite şi ale titlurilor capatate de alţii, nu merita decat rasul şi batjocura.
Felul în care eram privit era ciudat, dar firesc. Ştiţi cum se uita publicul şi gardianul menajeriei la un elefant? Ei, cam aşa se petreceau lucrurile şi cu mine. Sunt plini de admiraţie faţa de proporţiile şi puterea uimitoare a elefantului, spun cu mandrie ca poate savarşi o suta de minuni, care sunt cu mult mai presus de puterile lor şi vorbesc toţi cu aceeaşi mandrie despre faptul ca, la manie, elefantul e în stare sa puna pe fuga o mie de oameni. Dar asta-l face oare sa fie unui dintre ai lor? Nu, pana şi cea mai bicisnica haimana din arena ar zambi auzind asemenea idee nastruşnica. Haimanaua n-ar putea-o înţelege; n-ar putea de fel sa-i intre în cap; n-ar putea nici pe departe s-o conceapa. Ei, în ochii regelui, nobililor şi ai întregului popor – pana la cel din urma sclav sau vagabond – eu eram întocmai ca elefantul acela şi nimic mai mult. Eram admirat şi temut, dar eram admirat şi temut în calitate de animal. Animalul nu e venerat şi nici eu nu eram; nu eram nici macar respectat. N-aveam pomelnic de stramoşi şi nici un titlu moştenit, astfel ca în ochii regelui şi ai nobililor eram pur şi simplu o lepadatura; poporul ma privea cu mirare şi teama, dar fara respect. Datorita puterii ce o au ideile moştenite, oamenii aceia nu erau în stare sa-şi închipuie altceva demn de respect decat spiţa aleasa şi nobleţea. Aici se vede mana înfioratoarei puteri care este biserica romano-catolica. Aşa, la iuţeala, în doua-trei secole, prefacuse o naţiune de oameni într-o adunatura de viermi. Înainte de epoca supremaţiei bisericii în lume, oamenii fusesera oameni întregi şi-şi ţinusera capul sus; avusesera mandrie, judecata şi indepen-denţa, iar rangul şi însemnatatea se dobandeau mai cu seama prin fapte, şi nu datorita naşterii. Apoi a rasarit biserica, urmarind un manunchi de interese egoiste şi ea s-a aratat iscusita şi agera, cunoscand multe chipuri de a scoate şapte piei de pe un om – sau de pe un popor. Ea a nascocit monarhia de drept divin, întarind-o şi proptind-o de jur împrejur cu ierarhia fericirilor harazite celor aleşi, smulgand virtuţile de la rostul lor şi facandu-le sa susţina un scop nevrednic. Ea a predicat – dar mereu numai oamenilor de rand – umilinţa, supunerea faţa de mai marii lor, frumuseţea jertfei; ea a predicat oamenilor de rand sa înghita cu blandeţe insultele; şi tot lor, mereu numai lor, rabdarea, saracia duhului şi neîmpotrivirea în faţa împilarii; şi tot biserica a introdus rangurile ereditare şi aristocraţiile, şi a învaţat toate popoarele creştine de pe faţa pamantului sa se plece în faţa lor şi sa le venereze. Chiar în secolul în care m-am nascut eu, otrava asta mai exista înca în sangele creştinataţii, şi cel mai bun dintre englezii de rand înca era mulţumit sa vada cum oameni mai prejos de dansul deţineau mai departe şi cu neobrazare dregatorii boiereşti sau tronuri regeşti, la care legile caraghioase ale ţarii sale nu-i îngaduiau sa aspire. De fapt, nu numai ca era mulţumit de aceasta sucita stare de lucruri, dar îşi baga în cap ca trebuie sa fie mandru de ea. Lucrul acesta pare a ne arata ca omul poate îndura orice şi chiar îndura orice situaţie, daca s-a nascut într-însa şi a crescut cu ea. Desigur ca aceasta pacoste: respectul faţa de rang şi faţa de titlurile nobiliare, a existat şi în sangele nostru american – o ştiu – dar cand parasisem America, disparuse – în orice caz, în cea mai mare masura. Acest respect nu mai era la moda decat printre moftangii şi moftangioaice. Cand o molima a fost starpita în aşa de mare masura, se poate foarte bine spune ca nu mai conteaza.
Dar sa revin la poziţia neobişnuita pe care o aveam în regatul regelui Arthur. Va sa zica, eram ca un uriaş în mijlocul piticilor, un om în toata firea printre copii, o minte stralucita printre nişte cartiţe intelectuale. Dupa toate criteriile raţiunii, eram singurul şi adevaratul om mare din întreaga lume britanica de-atunci. Şi, totuşi, în zilele acelea, ca şi în îndepartata Anglie din vremea naşterii mele, oricare conte cu creier de oaie, care putea pretinde ca are un lung şir de stramoşi ce se trag din ibovnica regelui – culeasa la întamplare de prin mahalalele Londrei – trecea înaintea mea. Asemenea personaje erau rasfaţate în regatul lui Arthur şi toţi le priveau cu respect, chiar daca purtarea le era la fel de meschina ca şi inteligenţa, iar moralitatea nu mai puţin josnica decat obarşia. Uneori, un astfel de specimen putea sta jos de faţa cu regele, pe cand mie nu mi se îngaduia. Desigur, aş fi putut capata cu uşurinţa un titlu, şi asta m-ar fi înalţat grozav în ochii tuturora – chiar şi în ochii reginei, care mi l-ar fi acordat – dar n-am cerut aşa ceva, ba am şi refuzat, cand mi s-a oferit. Cu parerile pe care le aveam, nu m-aş fi putut împaca cu ideea înnobilarii şi nici n-ar fi fost ceva cinstit, fiindca, de cand îmi ştiu neamul, tribul nostru n-a avut niciodata o dunga piezişa în stanga blazonului. Nu m-aş fi putut simţi într-adevar bine şi nici mandru sau încantat de nici un titlu decat de unul pe care mi l-ar fi acordat poporul însuşi, singurul îndreptaţit s-o faca – şi mereu trageam nadejde de a cuceri un asemenea titlu. Şi într-adevar l-am caştigat, în decursul celor caţiva ani de straduinţi cinstite şi onorabile, şi l-am purtat cu înalta şi curata mandrie. Titlul acesta pe care l-am capatat a ieşit întamplator la iveala, într-o buna zi, din gura unui fierar, într-un sat oarecare. A fost socotit un gand fericit şi purtat din gura în gura, cu un suras de voie buna şi cu vot de aprobare. În zece zile strabatuse regatul şi devenise la fel de popular ca şi al regelui. Dupa aceasta n-am mai fost cunoscut sub alt nume, fie ca se vorbea de mine în vreo adunare a oamenilor din popor, fie la consiliile de coroana, în cursul unor grave dezbateri asupra problemelor de stat. Titlul acesta, tradus în limba moderna, ar fi "şeful". Titlu ales de popor! Asta zic şi eu ca-mi placea. Şi era un titlu foarte înalt. Existau foarte puţine titluri articulate, şi eu aveam unul din ele. Daca se rostea cuvantul duce, sau conte, sau episcop, cine putea spune despre care dintre ei era vorba? Dar daca spuneai regele sau regina sau şeful, era cu totul altceva.
Ce sa spun, regele mi-era simpatic şi, în calitate de rege, îl respectam. Îi respectam postul, în masura în care puteam respecta orice supremaţie nedobandita prin merite proprii, dar ca om îl priveam de sus, ca şi pe nobilii sai – în particular. Iar el şi ceilalţi ma simpatizau şi-mi respectau postul, dar ma priveau de sus, ca pe un animal lipsit de naştere nobila sau de vreun titlu deocheat – şi încaltea nici nu-şi prea ascundeau parerile în public. Nu ne ţineam de rau pentru parerile pe care le aveam unii despre alţii. Socoteala era cinstita! Eram chit şi toata lumea mulţumita!
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 08 - Seful
Aceasta pagina a fost accesata de 594 ori.