Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 09 - Turnirul
Capitolul 9
Turnirul
La Camelot, aveau mania sa organizeze turniruri straşnice. Erau ca nişte lupte de tauri umani, foarte palpitante, pitoreşti şi caraghioase, totuşi cam plictisitoare pentru o minte practica. În pofida acestui fapt, de obicei asistam şi eu la turniruri şi asta din doua motive: daca vrei sa fii simpatizat, nu trebuie sa stai la o parte de lucrurile care-ţi pasioneaza prietenii şi lumea ta – mai ales daca eşti om politic – iar pe de alta parte, atat ca om de afaceri cat şi ca om politic, îmi propusesem sa studiez turnirurile ca sa vad daca nu li se poate aduce vreo îmbunataţire. Aceasta ma face sa va spun – fie şi în treacat – ca primul act oficial pe care l-am facut sub guvernarea mea, şi înca din prima zi, a fost sa deschid un birou de brevete. Ştiam ca o ţara fara birou de brevete şi fara legi bune, care sa protejeze brevetele, nu merge decat ca racul: pieziş sau îndarat.
Lucrurile îşi continuau ca de obicei mersul – cam un turnir pe saptamana – şi din cand în cand baieţii – adica sir Launcelot şi ceilalţi – ma rugau sa le dau o mana de ajutor, dar spusei ca o s-o fac ceva mai tarziu. În fond, nu era nici o graba şi aveam prea multe rotiţe administrative de uns şi de pus în mişcare cum se cade.
Am avut un turnir care a ţinut mai bine de o saptamana şi la el au luat parte, unul peste altul, vreo cinci sute de cavaleri. Le-a trebuit o saptamana ca sa se adune. Veneau calari de pretutindeni , de la marginea ţarii şi chiar de dincolo de mare; mulţi îşi aduceau doamnele, şi toţi erau însoţiţi de scutieri şi de roiuri de slujitori. Era o mulţime cat se poate de pestriţ şi de somptuos îmbracata şi foarte pilduitoare pentru ţara şi epoca aceea, prin veselia-i animalica, prin nevinovata necuviinţa a limbajului şi printr-o senina nepasare faţa de morala. De dimineaţa şi pana seara, unii luptau şi alţii priveau, iar cantecele, jocurile şi dansurile se ţineau lanţ. De asemenea, în fiecare noapte, se bea zdravan jumatate din timp. Ştiau sa se distreze în chipul cel mai nobil. Va asigur ca n-aţi mai vazut asemenea oameni. Cardul acela de frumoase doamne, scanteind în podoabele lor barbare, erau ahtiate a privi cum un cavaler se rostogolea de pe cal în arena, cu un varf de lance gros cat glezna înfipt într-însul şi ţaşnindu-i sangele şuvoi – şi, în loc sa leşine, bateau din palme şi se înghesuiau ca sa vada mai bine. Numai cateodata vreuna se apuca sa-şi scoata batista şi se prefacea – aşa, de ochii lumii – ca i s-a zdrobit inima. În acest caz, puteai paria doi la unu ca la mijloc era vreun scandal amoros şi doamna se temea ca publicul înca nu-l aflase.
În condiţii obişnuite, galagia din timpul nopţii m-ar fi deranjat, dar, în împrejurarile acelea, nici n-o luam în seama, fiindca ma împiedica s-aud cum vracii taiau braţele şi picioarele celor schilodiţi în timpul zilei. Aşa mi-au stricat bunatatea de ferastrau, ba, i-au rupt şi manerul, dar am lasat sa treaca de la mine. Cat despre securea ce-o aveam, atata spun, m-am hotarat ca data viitoare, cand o fi sa mai împrumut vreo secure unui chirurg, sa ma gandesc mai bine în care secol ma aflu.
Nu numai ca am urmarit zi de zi turnirurile, dar chiar am detaşat un preot mai deştept – din Ministerul meu al Moralei Publice şi al Agriculturii – şi i-am ordonat sa-mi faca un reportaj, deoarece aveam de gand ca de îndata ce va fi posibil, cand voi fi ridicat îndeajuns poporul, sa înfiinţez un ziar. Primul lucru de care ai nevoie într-o ţara noua este un birou de brevete; apoi, îţi organizezi reţeaua de şcoli, şi, dupa aceea, da-i drumul cu ziarul. Ziarul şi-o fi avand el greşelile lui, dar nu face nimic, caci pentru o naţiune moarta înseamna un salt în afara mormantului şi asta nu trebuie uitat. Fara ziar nu poţi reînvia o naţiune moarta; nu exista nici o alta cale. Aşa ca am vrut sa sortez lucrurile şi sa vad cam ce fel de material de reportaj aş putea strange în secolul al VI-lea, cand o sa am nevoie.
Ei, ţinand seama de condiţii, preotul s-a descurcat foarte bine. A aratat toate amanuntele, şi asta-i lucru bun într-un material local; ştiţi, ţinuse registrele de înmormantari ale bisericii sale, cand fusese mai tanar, şi-acolo, fireşte, principalul sunt amanuntele. Cu cat sunt trecute mai multe amanunte, cu atat scoţi mai mulţi bani: cioclii, bocitoarele, lumanarile, rugaciunile – totul conteaza; iar daca îndurerata familie nu plateşte destule rugaciuni, atunci însemni lumanarile în partida dubla şi, dintr-un condei, îngroşi foarte frumos socotelile. Ba, dumnealui avea bunul obicei de a-i mai arde pe ici, pe colo, cate o tamaiere vreunui cavaler pe care-l socotea în stare sa dea anunţuri gras platite – adica, vreau sa spun, care avea influenţa. De asemeni, preotul dovedea şi darul de a exagera lucrurile, caci în tinereţe facuse pe impresarul unui cuvios pustnic care locuia într-o cocina şi se ocupa cu minunile.
Desigur ca reportajul acestui debutant era lipsit de nerv şi de senzaţional; nu avea nici descrieri înfioratoare şi de aceea trebuia corectat de-o mana priceputa; dar limbajul sau stravechi era nostim, dulce şi simplu, plin de savoarea şi aromele vremii, iar aceste mici merite rascumparau într-o masura lipsurile sale mai importante. Iata o mostra din reportaj:
„Pre urma, sir Brian-de-les-Isles şi Grummore Grummorsum, cavaleri ai palatului, se lovira cu sir Aglovale şi sir Tor, iara sir Tor oboratu-l-a cu suliţa pre sir Grummore. Mai apoi, venit-au sir Carados din Turnul Durerii şi sir Turquine, cavaleri ai palatului, şi cu danşii s-au lovit sir Percivale de Gallis şi sir Lamorak de Gallis, carele fraţi erau. Şi s-au izbit sir Percivale cu sir Carados şi îşi fransera suliţele în maini, iara apoi sir Turquine cu sir Lamorak palitu-s-au cu suliţa şi unul pre altul oboratu-s-au cu suliţa de pre cal şi fieştecare a primit ajutor spre a se ridica şi a încaleca iaraşi. Iara sir Arnold şi sir Gauter, cavaleri ai palatului, s-au izbit cu sir Brandiles şi sir Kay. Palitu-s-au cu înfierbantare, iara suliţele li s-au frant în maini. Pre urma, a venit sir Pertolope, castelanul, şi cu el s-a izbit sir Lionel, iara sir Pertolope, cavalerul cel verde, daramatu-l-a asupra pamantului pre sir Lionel, ce frate-i era lui sir Launcelot. Pre toate acestea le-au fost scriind veliţii crainici, carele vestit-au pre învingator şi numele lor au strigat. Pre urma, lui sir Bleobaris i s-a frant suliţa, palindu-l pre sir Gareth, dara den izbitura sir Bleobaris se rasturna singur la pamant. Daca l-a vazut oborat pre sir Bleobaris, sir Galihadin zis-a lui Gareth a da piept cu dansul, iara sir Gareth l-a oborat cu suliţa de pre cal. Pre urma, sir Galihud apuca suliţa, spre a-şi razbuna fratele, şi într-acelaşi chip l-a oborat sir Gareth, pre el şi pre sir Dinadan, şi pre fratele sau La Cote Male Taile, şi pre sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi pre sir Dodinas Neamblanzitul. Pre toţi aceştia i-a rasturnat de pre cal jos pe pamant dintr-o singura lovitura de suliţa. Vazand craiul Agwisance al Irlandei viteaza izbanda a lui sir Gareth, tare se minuna, întrebandu-se cine iaste acest cavaler, carele odata pare verde, odata pare albastru, dupa cum se învartejeşte. Într-acesta chip s-au tamplat, ca dupa fieştecare învartejire pe cal alta îi era coloarea, de nice crai, nice cavaler nu-l puteau oblici. Apoi, maria sa Agwisance, craiul Irlandei, se lovi cu sir Gareth, iara sir Gareth îl rasturna de pre cal cu şea cu tot. Pre urma, se întalni sir Gareth cu craiul Carados al Scoţiei, şi sir Gareth oborat-au cu suliţa şi calul, şi calareţul. Şi într-acelaşi chip a biruit el pre craiul Uriens din ţara Gorei. Şi atuncea se arata sir Bagdemagus, iara sir Gareth oborî aşijderea pre calareţ şi pre cal, la pamant. Iara coconul lui sir Bagdemagus, Meliganus Galiganus, şi-au frant suliţele, batandu-se cu vartute şi cavalereşte cu sir Gareth. Apoi, sir Galahault, blagorodnicul principe, racni la sir Gareth: Pasa, împestriţatule cavaler! Carele iscusit meşter în manuirea suliţei te-ai aratat, gateşte-te sa ne lovim amandoi! Sir Gareth îl asculta şi îşi lua o suliţa mare şi într-acest chip se izbira, prinţul frangandu-şi suliţa, iara sir Gareth palindu-l în stanga coifului, încat ca frunza s-a clatinat şi ar fi cazut jos, daca nu l-ar fi prins scutierii sai. Adevar graiesc voua – zis-a craiul Arthur – cavalerul acesta împestriţat mare viteaz iaste! Întru aceasta, craiul chema pre sir Launcelot şi se ruga de dansul a se masura cu cavalerul acela. Maria ta – grait-a sir Launcelot – inima îmi zice ca drept iaste în ceasul acesta a-l cruţa pre cavalerul carele şi-a plinit cu varf şi îndesat lucrul pe ziua de astazi. Nu se cade altui cavaler a-i risipi slava, daca vede cum viteazul şi-a încercat întreg vartutea şi facut-a atata isprava! Şi se poate – zis-a sir Launcelot – ca acum şi aici a dat el batalia cea mare, caci se prea poate sa fie iubit foarte de vreo jupaneasa din şiragurile de aici, caci nu zadarnic s-a caznit dumnealui ca sa scoata lumii la vedere vitejia sa. Şi întru aceasta – zis-a sir Launcelot – bucura-se din parte-mi, în ziua aceasta, de toata cinstea, caci cinsteş iaste, şi, chiar de mi-a sta în putinţa, cinstea eu nu i-aş risipi-o.”
În ziua aceea, s-a mai petrecut o paţanie, pe care – din raţiuni de stat – am şters-o din reportajul cuvioşiei sale. Desigur ca aţi observat cum în „partida” aceea Garry a avut un succes de pomina. Cand zic Garry, va daţi seama ca e vorba de sir Gareth, caci aşa-i ziceam eu. Cu numele acesta dez-mierdator mi-l numeam în sinea mea, dovedind ca ţineam mult la dansul. Dar era un diminutiv intim şi nu-l rosteam nimanui cu glas tare, cu atat mai puţin lui însuşi. Fiind de neam mare, nu mi-ar fi îngaduit niciodata o asemenea familiaritate. Ei, ca sa continui, stateam în loja ce mi-era rezervata, în calitate de ministru al regelui. În timp ce îşi aştepta randul sa intre în arena, sir Dinadan veni la mine, se aşeza şi începu sa-mi vorbeasca. Se repezea adesea pana la mine, fiindca eram strain şi se bucura ca gasise un debuşeu nou pentru desfacerea glumelor sale, caci majoritatea ajunsesera la stadiul de uzura, în care cel ce le spune rade singur de ele, în timp ce ascultatorului parca i se face rau. Totdeauna am cautat sa corespund caznelilor sale, ba îi aratam o sincera şi foarte întemeiata bunatate, deoarece, aşa cum era el, tot ma scutea de ceva neplacut. Poate ca – din vitregia soartei – cunoştea şi el dintre toate anecdotele tocmai pe aceea pe care o auzisem cel mai des, o urasem şi o dispreţuisem cel mai mult în toata viaţa, dar omul nu mi-o spusese niciodata pana atunci. E vorba de o anecdota pusa pe seama tuturor oamenilor de duh care au calcat vreodata pe pamantul Americii, de la Columb pana la Artemus Ward. E vorba de un conferenţiar umorist, care timp de un ceas a revarsat asupra unui public ignorant un potop de glume, cautand a-l face sa rada. Dar nici pomeneala de ras. Cand sa plece, caţiva nerozi i-au strans conferenţiarului mana şi, foarte recunoscatori, i-au spus ca au fost cele mai nostime lucruri pe care le-au auzit vreodata şi ca ei „s-au ţinut din rasputeri sa nu pufneasca în ras, drept în timpul conferinţei”.
Anecdota asta nu merita sa fi fost spusa nici macar o singura data. Şi totuşi eu am înghiţit-o de sute de mii, de milioane şi miliarde de ori, jaluindu-ma şi afurisind de fiecare data. Aşa ca oricine îşi poate închipui prin ce-am trecut, atunci, auzindu-l pe magarul acela în armura cum s-apuca sa mi-o toarne şi el, în ceţosul amurg al tradiţiei, înainte de a fi rasarit zorii istoriei, cand chiar despre Lactanţiu abia puteai spune „raposatul Lactanţiu”; şi mai erau cinci sute de ani pana la naşterea Cruciadelor!
Taman cand ispravi cu pozna asta, aparu baiatul care anunţa concurenţii, aşa ca sir Dinadan îşi lua talpaşiţa, hohotind ca un diavol, zanganind şi zornaind ca o lada cu fiare vechi, iar eu nu mai ştiam ce-i cu mine. Îmi trebuira cateva minute pana sa-mi vin în fire, şi atunci deschisei ochii tocmai la vreme ca sa-l vad pe sir Gareth tragandu-i o chelfaneala straşnica. Fara sa-mi dau seama, începui sa ma rog: Doamne, sper ca l-a ucis! Dar, ghinion! pana sa-mi sfarşesc fraza, sir Gareth se şi napusti asupra lui sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi mi ţi-l azvarli peste crupa calului, buşindu-l la pamant, iar sir Sagramor mi-a auzit ruga şi a crezut ca-l priveşte pe dansul!
Vai şi aoleu! Cand îi intra vreunuia din ei ceva în cap, nu i-o mai scoteai nici cu cleştele! Pricepusem eu treaba asta, aşa ca nu mi-am mai batut gura de pomana şi nu i-am mai dat nici o explicaţie lui sir Sagramor. De îndata, însa, ce-i i-a venit piuitul, sir Sagramor m-a înştiinţat ca are de aranjat o mica rafuiala cu mine şi a stabilit în ce anume zi, peste vreo trei-patru ani, ne vom rafui, tot în arena unde i se adusese jignirea. I-am raspuns ca voi fi la dispoziţia lui, cand se va înapoia. Nu ştiu daca sunteţi la curent, dar el trebuia sa plece de îndata dupa sfantul potir. Toţi baieţii aveau mania sa dea, din cand în cand, cate o raita dupa sfantul potir. Asta însemna o excursie de caţiva ani, şi totdeauna trecea amar de vreme pana se întorceau, caci îşi varau nasul peste tot şi cu anasana, cu toate ca habar nu aveau unde se afla sfantul potir! De altminteri, eu, unul, nici nu cred ca vreunul dintre danşii se aştepta într-adevar sa-l gaseasca, iar daca ar fi dat, totuşi, peste potir, sunt sigur ca n-ar fi ştiut ce sa faca cu el. Ştiţi, calatoriile astea erau un fel de trecere înspre nord-vest, a epocii aceleia – cum s-ar spune – şi nimic mai mult. În fiecare an, porneau expediţii în cautarea sfantului potir, iar în anul urmator plecau expediţii de salvare, pentru a-i cauta pe cei plecaţi întai. Puteai caştiga la prestigiu cu toptanul din afacerea aia, dar nu scoteai para chioara. Închipuiţi-va, au încercat chiar sa ma bage mesa şi pe mine! Ce sa va spun, îmi vine sa zambesc, nu alta!
Turnirul
La Camelot, aveau mania sa organizeze turniruri straşnice. Erau ca nişte lupte de tauri umani, foarte palpitante, pitoreşti şi caraghioase, totuşi cam plictisitoare pentru o minte practica. În pofida acestui fapt, de obicei asistam şi eu la turniruri şi asta din doua motive: daca vrei sa fii simpatizat, nu trebuie sa stai la o parte de lucrurile care-ţi pasioneaza prietenii şi lumea ta – mai ales daca eşti om politic – iar pe de alta parte, atat ca om de afaceri cat şi ca om politic, îmi propusesem sa studiez turnirurile ca sa vad daca nu li se poate aduce vreo îmbunataţire. Aceasta ma face sa va spun – fie şi în treacat – ca primul act oficial pe care l-am facut sub guvernarea mea, şi înca din prima zi, a fost sa deschid un birou de brevete. Ştiam ca o ţara fara birou de brevete şi fara legi bune, care sa protejeze brevetele, nu merge decat ca racul: pieziş sau îndarat.
Lucrurile îşi continuau ca de obicei mersul – cam un turnir pe saptamana – şi din cand în cand baieţii – adica sir Launcelot şi ceilalţi – ma rugau sa le dau o mana de ajutor, dar spusei ca o s-o fac ceva mai tarziu. În fond, nu era nici o graba şi aveam prea multe rotiţe administrative de uns şi de pus în mişcare cum se cade.
Am avut un turnir care a ţinut mai bine de o saptamana şi la el au luat parte, unul peste altul, vreo cinci sute de cavaleri. Le-a trebuit o saptamana ca sa se adune. Veneau calari de pretutindeni , de la marginea ţarii şi chiar de dincolo de mare; mulţi îşi aduceau doamnele, şi toţi erau însoţiţi de scutieri şi de roiuri de slujitori. Era o mulţime cat se poate de pestriţ şi de somptuos îmbracata şi foarte pilduitoare pentru ţara şi epoca aceea, prin veselia-i animalica, prin nevinovata necuviinţa a limbajului şi printr-o senina nepasare faţa de morala. De dimineaţa şi pana seara, unii luptau şi alţii priveau, iar cantecele, jocurile şi dansurile se ţineau lanţ. De asemenea, în fiecare noapte, se bea zdravan jumatate din timp. Ştiau sa se distreze în chipul cel mai nobil. Va asigur ca n-aţi mai vazut asemenea oameni. Cardul acela de frumoase doamne, scanteind în podoabele lor barbare, erau ahtiate a privi cum un cavaler se rostogolea de pe cal în arena, cu un varf de lance gros cat glezna înfipt într-însul şi ţaşnindu-i sangele şuvoi – şi, în loc sa leşine, bateau din palme şi se înghesuiau ca sa vada mai bine. Numai cateodata vreuna se apuca sa-şi scoata batista şi se prefacea – aşa, de ochii lumii – ca i s-a zdrobit inima. În acest caz, puteai paria doi la unu ca la mijloc era vreun scandal amoros şi doamna se temea ca publicul înca nu-l aflase.
În condiţii obişnuite, galagia din timpul nopţii m-ar fi deranjat, dar, în împrejurarile acelea, nici n-o luam în seama, fiindca ma împiedica s-aud cum vracii taiau braţele şi picioarele celor schilodiţi în timpul zilei. Aşa mi-au stricat bunatatea de ferastrau, ba, i-au rupt şi manerul, dar am lasat sa treaca de la mine. Cat despre securea ce-o aveam, atata spun, m-am hotarat ca data viitoare, cand o fi sa mai împrumut vreo secure unui chirurg, sa ma gandesc mai bine în care secol ma aflu.
Nu numai ca am urmarit zi de zi turnirurile, dar chiar am detaşat un preot mai deştept – din Ministerul meu al Moralei Publice şi al Agriculturii – şi i-am ordonat sa-mi faca un reportaj, deoarece aveam de gand ca de îndata ce va fi posibil, cand voi fi ridicat îndeajuns poporul, sa înfiinţez un ziar. Primul lucru de care ai nevoie într-o ţara noua este un birou de brevete; apoi, îţi organizezi reţeaua de şcoli, şi, dupa aceea, da-i drumul cu ziarul. Ziarul şi-o fi avand el greşelile lui, dar nu face nimic, caci pentru o naţiune moarta înseamna un salt în afara mormantului şi asta nu trebuie uitat. Fara ziar nu poţi reînvia o naţiune moarta; nu exista nici o alta cale. Aşa ca am vrut sa sortez lucrurile şi sa vad cam ce fel de material de reportaj aş putea strange în secolul al VI-lea, cand o sa am nevoie.
Ei, ţinand seama de condiţii, preotul s-a descurcat foarte bine. A aratat toate amanuntele, şi asta-i lucru bun într-un material local; ştiţi, ţinuse registrele de înmormantari ale bisericii sale, cand fusese mai tanar, şi-acolo, fireşte, principalul sunt amanuntele. Cu cat sunt trecute mai multe amanunte, cu atat scoţi mai mulţi bani: cioclii, bocitoarele, lumanarile, rugaciunile – totul conteaza; iar daca îndurerata familie nu plateşte destule rugaciuni, atunci însemni lumanarile în partida dubla şi, dintr-un condei, îngroşi foarte frumos socotelile. Ba, dumnealui avea bunul obicei de a-i mai arde pe ici, pe colo, cate o tamaiere vreunui cavaler pe care-l socotea în stare sa dea anunţuri gras platite – adica, vreau sa spun, care avea influenţa. De asemeni, preotul dovedea şi darul de a exagera lucrurile, caci în tinereţe facuse pe impresarul unui cuvios pustnic care locuia într-o cocina şi se ocupa cu minunile.
Desigur ca reportajul acestui debutant era lipsit de nerv şi de senzaţional; nu avea nici descrieri înfioratoare şi de aceea trebuia corectat de-o mana priceputa; dar limbajul sau stravechi era nostim, dulce şi simplu, plin de savoarea şi aromele vremii, iar aceste mici merite rascumparau într-o masura lipsurile sale mai importante. Iata o mostra din reportaj:
„Pre urma, sir Brian-de-les-Isles şi Grummore Grummorsum, cavaleri ai palatului, se lovira cu sir Aglovale şi sir Tor, iara sir Tor oboratu-l-a cu suliţa pre sir Grummore. Mai apoi, venit-au sir Carados din Turnul Durerii şi sir Turquine, cavaleri ai palatului, şi cu danşii s-au lovit sir Percivale de Gallis şi sir Lamorak de Gallis, carele fraţi erau. Şi s-au izbit sir Percivale cu sir Carados şi îşi fransera suliţele în maini, iara apoi sir Turquine cu sir Lamorak palitu-s-au cu suliţa şi unul pre altul oboratu-s-au cu suliţa de pre cal şi fieştecare a primit ajutor spre a se ridica şi a încaleca iaraşi. Iara sir Arnold şi sir Gauter, cavaleri ai palatului, s-au izbit cu sir Brandiles şi sir Kay. Palitu-s-au cu înfierbantare, iara suliţele li s-au frant în maini. Pre urma, a venit sir Pertolope, castelanul, şi cu el s-a izbit sir Lionel, iara sir Pertolope, cavalerul cel verde, daramatu-l-a asupra pamantului pre sir Lionel, ce frate-i era lui sir Launcelot. Pre toate acestea le-au fost scriind veliţii crainici, carele vestit-au pre învingator şi numele lor au strigat. Pre urma, lui sir Bleobaris i s-a frant suliţa, palindu-l pre sir Gareth, dara den izbitura sir Bleobaris se rasturna singur la pamant. Daca l-a vazut oborat pre sir Bleobaris, sir Galihadin zis-a lui Gareth a da piept cu dansul, iara sir Gareth l-a oborat cu suliţa de pre cal. Pre urma, sir Galihud apuca suliţa, spre a-şi razbuna fratele, şi într-acelaşi chip l-a oborat sir Gareth, pre el şi pre sir Dinadan, şi pre fratele sau La Cote Male Taile, şi pre sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi pre sir Dodinas Neamblanzitul. Pre toţi aceştia i-a rasturnat de pre cal jos pe pamant dintr-o singura lovitura de suliţa. Vazand craiul Agwisance al Irlandei viteaza izbanda a lui sir Gareth, tare se minuna, întrebandu-se cine iaste acest cavaler, carele odata pare verde, odata pare albastru, dupa cum se învartejeşte. Într-acesta chip s-au tamplat, ca dupa fieştecare învartejire pe cal alta îi era coloarea, de nice crai, nice cavaler nu-l puteau oblici. Apoi, maria sa Agwisance, craiul Irlandei, se lovi cu sir Gareth, iara sir Gareth îl rasturna de pre cal cu şea cu tot. Pre urma, se întalni sir Gareth cu craiul Carados al Scoţiei, şi sir Gareth oborat-au cu suliţa şi calul, şi calareţul. Şi într-acelaşi chip a biruit el pre craiul Uriens din ţara Gorei. Şi atuncea se arata sir Bagdemagus, iara sir Gareth oborî aşijderea pre calareţ şi pre cal, la pamant. Iara coconul lui sir Bagdemagus, Meliganus Galiganus, şi-au frant suliţele, batandu-se cu vartute şi cavalereşte cu sir Gareth. Apoi, sir Galahault, blagorodnicul principe, racni la sir Gareth: Pasa, împestriţatule cavaler! Carele iscusit meşter în manuirea suliţei te-ai aratat, gateşte-te sa ne lovim amandoi! Sir Gareth îl asculta şi îşi lua o suliţa mare şi într-acest chip se izbira, prinţul frangandu-şi suliţa, iara sir Gareth palindu-l în stanga coifului, încat ca frunza s-a clatinat şi ar fi cazut jos, daca nu l-ar fi prins scutierii sai. Adevar graiesc voua – zis-a craiul Arthur – cavalerul acesta împestriţat mare viteaz iaste! Întru aceasta, craiul chema pre sir Launcelot şi se ruga de dansul a se masura cu cavalerul acela. Maria ta – grait-a sir Launcelot – inima îmi zice ca drept iaste în ceasul acesta a-l cruţa pre cavalerul carele şi-a plinit cu varf şi îndesat lucrul pe ziua de astazi. Nu se cade altui cavaler a-i risipi slava, daca vede cum viteazul şi-a încercat întreg vartutea şi facut-a atata isprava! Şi se poate – zis-a sir Launcelot – ca acum şi aici a dat el batalia cea mare, caci se prea poate sa fie iubit foarte de vreo jupaneasa din şiragurile de aici, caci nu zadarnic s-a caznit dumnealui ca sa scoata lumii la vedere vitejia sa. Şi întru aceasta – zis-a sir Launcelot – bucura-se din parte-mi, în ziua aceasta, de toata cinstea, caci cinsteş iaste, şi, chiar de mi-a sta în putinţa, cinstea eu nu i-aş risipi-o.”
În ziua aceea, s-a mai petrecut o paţanie, pe care – din raţiuni de stat – am şters-o din reportajul cuvioşiei sale. Desigur ca aţi observat cum în „partida” aceea Garry a avut un succes de pomina. Cand zic Garry, va daţi seama ca e vorba de sir Gareth, caci aşa-i ziceam eu. Cu numele acesta dez-mierdator mi-l numeam în sinea mea, dovedind ca ţineam mult la dansul. Dar era un diminutiv intim şi nu-l rosteam nimanui cu glas tare, cu atat mai puţin lui însuşi. Fiind de neam mare, nu mi-ar fi îngaduit niciodata o asemenea familiaritate. Ei, ca sa continui, stateam în loja ce mi-era rezervata, în calitate de ministru al regelui. În timp ce îşi aştepta randul sa intre în arena, sir Dinadan veni la mine, se aşeza şi începu sa-mi vorbeasca. Se repezea adesea pana la mine, fiindca eram strain şi se bucura ca gasise un debuşeu nou pentru desfacerea glumelor sale, caci majoritatea ajunsesera la stadiul de uzura, în care cel ce le spune rade singur de ele, în timp ce ascultatorului parca i se face rau. Totdeauna am cautat sa corespund caznelilor sale, ba îi aratam o sincera şi foarte întemeiata bunatate, deoarece, aşa cum era el, tot ma scutea de ceva neplacut. Poate ca – din vitregia soartei – cunoştea şi el dintre toate anecdotele tocmai pe aceea pe care o auzisem cel mai des, o urasem şi o dispreţuisem cel mai mult în toata viaţa, dar omul nu mi-o spusese niciodata pana atunci. E vorba de o anecdota pusa pe seama tuturor oamenilor de duh care au calcat vreodata pe pamantul Americii, de la Columb pana la Artemus Ward. E vorba de un conferenţiar umorist, care timp de un ceas a revarsat asupra unui public ignorant un potop de glume, cautand a-l face sa rada. Dar nici pomeneala de ras. Cand sa plece, caţiva nerozi i-au strans conferenţiarului mana şi, foarte recunoscatori, i-au spus ca au fost cele mai nostime lucruri pe care le-au auzit vreodata şi ca ei „s-au ţinut din rasputeri sa nu pufneasca în ras, drept în timpul conferinţei”.
Anecdota asta nu merita sa fi fost spusa nici macar o singura data. Şi totuşi eu am înghiţit-o de sute de mii, de milioane şi miliarde de ori, jaluindu-ma şi afurisind de fiecare data. Aşa ca oricine îşi poate închipui prin ce-am trecut, atunci, auzindu-l pe magarul acela în armura cum s-apuca sa mi-o toarne şi el, în ceţosul amurg al tradiţiei, înainte de a fi rasarit zorii istoriei, cand chiar despre Lactanţiu abia puteai spune „raposatul Lactanţiu”; şi mai erau cinci sute de ani pana la naşterea Cruciadelor!
Taman cand ispravi cu pozna asta, aparu baiatul care anunţa concurenţii, aşa ca sir Dinadan îşi lua talpaşiţa, hohotind ca un diavol, zanganind şi zornaind ca o lada cu fiare vechi, iar eu nu mai ştiam ce-i cu mine. Îmi trebuira cateva minute pana sa-mi vin în fire, şi atunci deschisei ochii tocmai la vreme ca sa-l vad pe sir Gareth tragandu-i o chelfaneala straşnica. Fara sa-mi dau seama, începui sa ma rog: Doamne, sper ca l-a ucis! Dar, ghinion! pana sa-mi sfarşesc fraza, sir Gareth se şi napusti asupra lui sir Sagramor-cel-chinuit-de-dor şi mi ţi-l azvarli peste crupa calului, buşindu-l la pamant, iar sir Sagramor mi-a auzit ruga şi a crezut ca-l priveşte pe dansul!
Vai şi aoleu! Cand îi intra vreunuia din ei ceva în cap, nu i-o mai scoteai nici cu cleştele! Pricepusem eu treaba asta, aşa ca nu mi-am mai batut gura de pomana şi nu i-am mai dat nici o explicaţie lui sir Sagramor. De îndata, însa, ce-i i-a venit piuitul, sir Sagramor m-a înştiinţat ca are de aranjat o mica rafuiala cu mine şi a stabilit în ce anume zi, peste vreo trei-patru ani, ne vom rafui, tot în arena unde i se adusese jignirea. I-am raspuns ca voi fi la dispoziţia lui, cand se va înapoia. Nu ştiu daca sunteţi la curent, dar el trebuia sa plece de îndata dupa sfantul potir. Toţi baieţii aveau mania sa dea, din cand în cand, cate o raita dupa sfantul potir. Asta însemna o excursie de caţiva ani, şi totdeauna trecea amar de vreme pana se întorceau, caci îşi varau nasul peste tot şi cu anasana, cu toate ca habar nu aveau unde se afla sfantul potir! De altminteri, eu, unul, nici nu cred ca vreunul dintre danşii se aştepta într-adevar sa-l gaseasca, iar daca ar fi dat, totuşi, peste potir, sunt sigur ca n-ar fi ştiut ce sa faca cu el. Ştiţi, calatoriile astea erau un fel de trecere înspre nord-vest, a epocii aceleia – cum s-ar spune – şi nimic mai mult. În fiecare an, porneau expediţii în cautarea sfantului potir, iar în anul urmator plecau expediţii de salvare, pentru a-i cauta pe cei plecaţi întai. Puteai caştiga la prestigiu cu toptanul din afacerea aia, dar nu scoteai para chioara. Închipuiţi-va, au încercat chiar sa ma bage mesa şi pe mine! Ce sa va spun, îmi vine sa zambesc, nu alta!
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 09 - Turnirul
Aceasta pagina a fost accesata de 611 ori.