Autori > Mark Twain


Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 10 - Inceputurile civilizatiei



Capitolul 10
Inceputurile civilizatiei


Cavalerii Mesei Rotunde au aflat curand de provocare şi desigur ca ea a starnit destule comentarii, caci lucruri dintr-astea îi interesau pe baieţi. Regele socotea ca şi pentru mine a sosit momentul sa pornesc în cautare de aventuri, spre a dobandi faima şi a fi şi mai demn de a ma înfrunta cu sir Sagramor, cand se vor fi scurs cei caţiva ani. Eu ma scuzai însa, spunand ca deocamdata îmi mai trebuie vreo trei-patru ani ca sa oranduiesc bine treburile ţarii, aşa ca sa mearga ca pe roate. Pe urma, voi fi gata, iar cum, dupa toate probabilitaţile, la vremea aceea sir Sagramor va fi înca în cautarea potirului, prin amanarea mea nu se pierdea nimic din timpul cel preţios. Pana atunci aveam sa capat o vechime de şase-şapte ani în slujba şi socoteam ca organizaţia şi maşinaria mea vor fi atat de bine dezvoltate, încat voi putea sa-mi iau un concediu fara ca sistemul sa sufere.
Eram destul de mulţumit de ceea ce înfaptuisem pana atunci. În diferite cotloane şi unghere liniştite, iniţiasem tot felul de industrii – nucleele vastelor uzine viitoare, misionarii de fier şi oţel ai viitoarei mele civilizaţii. În aceste nuclee, adunasem laolalta cele mai agere minţi tinere pe care le putusem gasi, iar agenţii mei cutreierau necontenit ţara, scotocind peste tot dupa noi talente. Luasem o puzderie de fiinţe ignorante şi le pregateam ca sa devina experţi – experţi în tot felul de meserii şi ramuri ale ştiinţei. Gradiniţele astea ale mele îşi duceau, nestanjenite, o viaţa liniştita şi tainica, prin colţuri de ţara neştiute, caci nimeni n-avea voie sa patrunda înlauntrul lor fara un permis special – deoarece mi-era teama de biserica.
În primul rand, am deschis o fabrica de profesori şi o gramada de şcoli de duminica. Rezultatul era ca acum aveam în locurile acelea o reţea admirabila de şcoli de diferite grade, în plina înflorire, şi o întreaga colecţie de congregaţii protestante, toate prospere şi în necontenita dezvoltare. Oricine putea fi orice fel de creştin poftea, caci în privinţa asta exista o libertate desavarşita. Dar am restrans învaţamantul religios public la biserici şi la şcolile de duminica, neîngaduindu-l în celelalte instituţii de învaţamant ale mele. Aş fi putut sa dau preferinţa sectei mele şi sa-i fac pe toţi presbiterieni – şi asta fara nici o bataie de cap – dar ar fi însemnat sa încalc o lege a firii umane, caci necesitaţile şi instinctele spirituale sunt tot atat de variate în familia umana cat şi poftele, înfaţişarea şi trasaturile fizice, şi un om nu se simte într-adevar bine – din punct de vedere moral – decat cand poarta veşmantul religios care convine, ca model, culoare şi dimensiuni, înclinaţiilor sale spirituale, fapturii şi staturii sale. Pe deasupra, ma temeam de o biserica unita, care ar fi însemnat o putere înfricoşatoare, cea mai înfricoşatoare putere ce se poate închipui, cazand în scurta vreme pe mainile egoiştilor – cum e sortit sa se întample totdeauna – şi aducand astfel moartea libertaţii şi paralizarea gandirii omeneşti.
Toate minele erau proprietatea regelui şi – slava Domnului! – se gaseau cu ghiotura. Pana atunci, minele fusesera exploatate aşa cum exploateaza întotdeauna salbaticii minele – adica scobind nişte gropi în pamant şi scoţand minereul cu mana în nişte saci de piele, cu randament de o tona pe zi; dar eu, de îndata ce-am putut, am început sa pun mineritul pe baze ştiinţifice.
Da! Facusem progrese frumoase, cand m-a picnit provocarea lui Sagramor.
Se scursesera patru ani – şi mai erau atatea de facut! Nu v-aţi fi închipuit niciodata ca aşa ceva este cu putinţa pe lume! Puterea absoluta e într-adevar un lucru ideal, cand se afla în maini sigure. Despotismul cerului e singura guvernare desavarşita. Un despotism pamantean ar fi cea mai desavarşita guvernare pamanteasca, daca ar exista aceleaşi condiţii – adica daca despotul ar fi cel mai desavarşit exemplar al speţei umane şi daca viaţa sa ar fi veşnica. Dar, întrucat un om perfect este pieritor şi orice-ar face tot trebuie sa moara, lasandu-şi stapanirea în mainile unui moştenitor imperfect – un despotism pamantean nu numai ca e o forma rea de guvernare, ci e chiar cea mai rea forma posibila.
Opera mea arata ce-ar putea face un despot, avand la dispoziţie resursele unui regat întreg. Fara ca ţara aceea întunecata s-aiba habar, eu facusem sa se dezvolte într-însa, şi chiar sub nasul ei, civilizaţia veacului al XIX-lea. Opera mea era ferita de privirea publicului, dar exista acolo ca o realitate gigantica şi de netagaduit şi de care lumea avea sa mai auda, daca traiam şi aveam noroc. Era o realitate tot atat de sigura şi de concreta ca şi un vulcan tihnit, ce-şi înalţa nevinovat piscul fara fum catre cerul albastru, fara sa dea semn ca în maruntaiele sale clocoteşte un iad. Şcolile şi bisericile mele fusesera prunci firavi, cu patru ani în urma; acum erau oameni în toata puterea; atelierele de mai înainte devenisera acum vaste uzine; unde avusesem o duzina de oameni calificaţi, aveam acum o mie; unde avusesem un expert de mana întai, aveam acum cincizeci. Stateam cu mana pe maner, ca sa zic aşa, gata oricand sa-l trag şi sa revars lumina asupra lumii aceleia, cufundata în miez de noapte. Dar n-aveam de gand s-o fac pe neaşteptate. Politica mea era alta, caci poporul n-ar fi rezistat la aşa ceva, şi, pe deasupra, mi-ar fi sarit într-o clipita în spinare biserica romano-catolica.
Nu! Eu înaintasem cu bagare de seama tot timpul. Catava vreme am avut agenţi secreţi, pe care i-am raspandit prin ţara, cu misiunea de-a submina pe nesimţite cavalerismul şi de-a macina cand o superstiţie, cand alta – aşa, cate puţin – pregatind treptat terenul pentru o stare de lucruri mai buna. Faceam lumina cu încetişorul, aprinzand lumanare cu lumanare, şi aveam de gand sa merg mai departe tot aşa.
Raspandisem, prin regat – şi tot în taina – cateva sucursale de şcoli care mergeau foarte bine. Aveam planul de a dezvolta tot mai mult ramura asta, pe masura ce treceau anii; fireşte, daca nu se întampla ceva care sa ma intimideze. Una din tainele cele mai cu cantec era West Pointul meu – academia mea militara. O feream de indiscreţiile celorlalţi cu cea mai mare stricteţe şi acelaşi lucru îl faceam şi cu academia mea navala, pe care o înfiinţasem într-un port îndepartat. Amandoua erau în plina înflorire, spre deplina-mi mulţumire.
Clarence avea acum douazeci şi doi de ani şi era adjunctul meu, mana mea dreapta. Era o comoara! Într-adevar, n-avea pereche şi se pricepea la orice. În ultimul timp îl pregatisem pentru ziaristica, zicandu-mi ca batuse ceasul ca sa pornim şi un ziar. Nu ceva în stil mare, ci doar un mic saptamanal pentru difuzarea de proba a ideilor mele, în cadrul gradiniţelor de civilizaţie, pe care le înfiinţasem. Se simţea în meseria asta ca peştele în apa; cu siguranţa ca zacea într-însul o vocaţie de ziarist înnascut. Într-un fel, junele se şi dedublase: vorbea ca în secolul al VI-lea şi scria ca într-al XIX-lea. Stilu-i de gazetar progresa necontenit; ajunsese deja la nivelul unui ziar din fundul Alabamei şi nu-l puteai deosebi de stilul articolelor de fond din aceasta regiune nici prin cuprins, nici prin ton.
Mai aveam de lansat şi o alta mare invenţie. E vorba de telegraf şi telefon; pentru prima data ne aventuram în aceasta direcţie. Deocamdata, liniile de comunicaţie erau pastrate numai pentru uzul nostru particular, şi aşa urmau sa ramana pana în ziua cand vor da în parg. Aveam o echipa de oameni pe drumuri, care lucra mai ales noaptea. Întindeau firele pe pamant, temandu-ne sa punem stalpi ca sa nu trezim prea multa curiozitate. Firele de pe pamant erau destul de bune, pentru ambele întrebuinţari, fiindca erau aparate printr-un izolator inventat de mine şi care dadea rezultate perfecte. Oamenii mei aveau ordinul sa cutreiere ţara, ferindu-se însa de drumurile batute, spre a stabili legaturi cu toate oraşele mai însemnate, a caror prezenţa era tradata de lumini, şi lasand cate un expert la fiecare post nou. Într-adevar, nimeni nu era în stare sa-ţi spuna cum poţi gasi o anumita localitate, fiindca nimeni nu se ducea înadins în vreun loc, ci dadea doar din întamplare peste el, hoinarind, şi de obicei pleca de acolo fara sa-i treaca prin gand a întreba cum se numea localitatea respectiva. Din cand în cand, trimisesem expediţii topografice ca sa faca masuratori şi sa alcatuiasca harta regatului, dar totdeauna se amestecasera preoţii, facand şicane. Aşa ca, pana una-alta, renunţasem la proiectul acela; n-ar fi fost deloc diplomatic sa ne punem rau cu biserica.
Cat despre starea generala a ţarii, ea era întocmai cum fusese şi la sosirea mea, şi asta din toate punctele de vedere. Facusem eu ceva schimbari, dar în mod inevitabil erau marunte şi nu se puteau observa.
Astfel, înca nu ma amestecasem nici în chestia impozitelor – în afara de acelea care aduceau venituri regelui. Pe astea le sistematizasem, punand serviciul pe o baza solida şi justa. Rezultatul era ca veniturile se şi împatrisera şi, totuşi, sarcinile erau atat de echitabil împarţite faţa de trecut, încat poporul se simţea uşurat şi de pretutindeni se aduceau laude pentru administraţia mea.
Eu, personal, am fost nevoit sa fac o pauza în activitatea aceasta, dar faptul nu m-a încurcat deloc, ba chiar mi-a priit. Mai înainte – da! – m-ar fi stingherit, însa acum totul era în maini bune şi lucrurile mergeau ca la carte.
Într-adevar, în ultima vreme regele îmi amintise de cateva ori ca amanarea pe care o cerusem, cu patru ani în urma, se apropia de soroc. Era o aluzie ca e timpul ca s-o pornesc în cautare de aventuri şi sa-mi caştig o reputaţie care sa ma faca demn de onoarea de a frange şi eu suliţi cu sir Sagramor. El tot se mai învartea prin ţara dupa potir, dar era cautat de mai multe expediţii de salvare şi putea fi gasit de la un an la altul. Aşadar, vedeţi ca ma aşteptam la aceasta pauza în activitatea mea şi n-am fost luat prin surprindere.




Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 10 - Inceputurile civilizatiei


Aceasta pagina a fost accesata de 583 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio