Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 11 - Yankeul în cautare de aventuri
Capitolul 11
Yankeul în cautare de aventuri
Niciodata nu a existat pe lume o ţara mai ideala pentru mincinoşii care rataceau din loc în loc – de aceea, se şi gaseau într-însa mii de mincinoşi ratacitori, de amandoua sexele. Nu trecea luna, fara sa ai a face cu vreun vagabond din aştia. Mai toţi veneau încarcaţi cu o poveste despre cutare sau cutare prinţesa care cerea ajutor ca sa scape din vreun castel îndepartat, unde era ţinuta prizoniera de o puşlama nelegiuita – de obicei, un uriaş. Poate o sa credeţi ca, dupa ce asculta o astfel de nuvela din gura unei persoane cu totul necunoscuta, regele cerea în primul rand dovezi – ba şi cateva indicaţii cu privire la poziţia castelului, la cea mai buna ruta pana la el, şi-aşa mai departe. Ei bine, aflaţi ca nimeni nu se gandea la un lucru atat de simplu şi de bun simţ. Nici pomeneala de aşa ceva! Toţi înghiţeau pe nemestecate minciunile acestor oameni şi nu puneau nici un fel de întrebare. Cum-necum – într-o zi, cand ma aflam pe la curte – unul din indivizii aştia, de data asta era una, veni şi îndruga o poveste dupa acelaşi tipic. Cica stapana ei cazuse prizoniera într-un cogeamite castel mohorat, laolalta cu alte patruzeci şi patru de fete tinere şi frumoase, mai toate prinţese; se ofileau cu toatele în captivitatea aceea cruda, care ţinea de douazeci şi şase de ani; stapanii castelului erau trei fraţi nazdravani, fiecare cu cate patru braţe şi-un singur ochi – ochiul în mijlocul frunţii şi mare cat un fruct. Speţa fructului nu era menţionata; obişnuita lor neglijenţa în materie de date ştiinţifice!
Poate n-o sa credeţi, dar regele şi întreaga Masa Rotunda îşi aratara numaidecat interesul pentru aceasta nastruşnica ocazie de aventuri. Fiecare cavaler al Mesei Rotunde s-a batut pentru aceasta şansa de a-şi dovedi vitejia şi s-a rugat sa i se acorde lui cinstea de a le salva pe nenorocitele acelea; totuşi, spre necazul şi jignirea lor, regele mi-a acordat mie aceasta cinste, pe care nici n-o cerusem.
Am reuşit printr-un efort sa-mi stapanesc bucuria, cand Clarence mi-a adus vestea aceasta. În schimb, el nu şi-a putut-o stapani. I se revarsa din gura un val neîntrerupt de încantare şi recunoştinţa: era încantat de norocul meu şi recunoscator regelui pentru marinimoasa favoare ce-mi acordase. Nu-şi putea ţine locului nici picioarele, nici trupul, ci ţopaia prin odaie, într-un graţios extaz de fericire.
Despre mine, aş fi blestemat din adancul inimii bunatatea celui care-mi acordase o asemenea favoare, dar mi-am ascuns furia din motive politice şi-am facut tot ce-am putut ca sa par şi eu bucuros. Chiar aşa! Am şi declarat ca ma bucur. Şi, într-o masura era adevarat, caci ma simţeam la fel de bucuros ca şi cineva care ar fi scalpat.
Ce sa-i faci? Trebuie sa iei lucrurile aşa cum sunt şi sa nu-ţi pierzi vremea cu vaicareli zadarnice. Mai bine te-apuci de treaba şi vezi ce se poate face. Cum în toate minciunile exista un sambure de adevar, trebuia sa gasesc numaidecat samburele acesta, în cazul ce-mi picase. De aceea am trimis dupa fata şi ea a venit. Era o fiinţa destul de atragatoare, blanda şi modesta, dar – daca e sa te iei dupa aparenţe – nu ştia mai mult decat o cizma.
I-am spus:
— Draga mea, ţi s-au cerut amanuntele necesare?
Mi-a spus ca nu i se cerusera.
— Fireşte, nici nu ma aşteptam sa ţi se ceara, dar eu unul trebuie sa te întreb, ca sa fiu sigur despre ce e vorba. Ce sa-i faci? Aşa am fost eu învaţat. Acum, sa nu mi-o iei în nume de rau, daca-ţi amintesc ca trebuie s-o luam ceva mai încet, fiindca noi nu te cunoaştem. Poate ca eşti de buna-credinţa – şi speram ca eşti – dar nu-i nici o afacere cand cumperi maţa în sac. Pricepi şi dumneata situaţia. Sunt silit sa-ţi pun cateva întrebari; raspunde-mi cinstit şi pe faţa şi nu-ţi fie nici o teama. Unde locuieşti, cand eşti acasa?
— În ţara Moder, luminate cavaler.
— Ţara Moder? Nu-mi aduc aminte sa mai fi auzit de ţara asta. Parinţii îţi traiesc?
— Daca viiaza au nu, de ştire nu am, ca ani mulţi am stat ferecata în castelul acela!
— Cum te cheama, te rog?
— Numele îmi iaste demoiselle Alisande la Carteloise – de-ţi este pre voie şi pre pofta inimii!
— Cunoşti pe cineva care te poate identifica?
— Ian socotiţi dumneavoastra, luminate cavaler, cine ma cunoaşte aici, daca sunt den alte parţi şi întaia data venit-am la craiul cel mare.
— Ai adus ceva scrisori, acte, dovezi ca eşti demna de încredere şi spui adevarul?
— La ce nevoi-m-aş, daca am grai şi ştiu a le spune singura?
— Dar mata ştii ca unul spune una, altul spune alta şi totul depinde…
— Depinde? Ce depinde? Ciudese sunt aceste cuvinte pentru mintea mea! Nu te înţeleg, luminate cavalere.
— Nu înţelegi? Ei, dracia dracului! Cum nu poţi înţelege un farafastac ca asta? Nu înţelegi ca totul depinde de… Dar de ce naiba araţi aşa de nevinovata şi de idioata?
— Nime nu ştie, fara numai Dumnezeu, carele aşa m-a facut.
— Da, da, cred ca asta-i cam aşa. Nu te burzului daca par niţeluş enervat. Nici nu sunt. Dar hai sa schimbam subiectul. Sa trecem la castelul ala cu patruzeci şi cinci de prinţese şi trei capcauni-şefi – ia spune-mi, unde-i haremul ala?
— Harem?
— Castelul – adica, ma înţelegi, unde vine castelul ala?
— O, cat iaste de falnic şi neclatit şi cu podoabe podobit! Hat departe iaste, cale de multe poşte de-aici.
— Cat de multe?
— Alelei, luminate cavalere, acmu preste fire iaste a le numara, atatea de multe sunt şi se încaleca una preste alta, fiind într-acelaşi chip şi batand într-aceleaşi culori, de nu desluşeşti o poşta de alta, nici cum sa le socoti, fara numa a lua pe fieştecare la rand; iara aceasta numai în mana domnului sta şi nice cum în puterea omului… de care lucru adevarat, adevarat sa crezi, luminaţia ta, ca nu iaste într-alt chip!…
— Ho! Opreşte-te! Las-o încolo de distanţa. Mai bine spune-mi cam pe unde se afla castelul. Pe ce drum apuci? Încotro?
— Nu-ţi fie cu banat, luminaţie, drum apuci, dara drum dirept nu iaste, ca încotro apuci, nu mergi întins, ci tot coteşti şi te învartejeşti, cand supt o zare, cand supt alta, încat de-i chibzui ca-i spre rasarit şi într-acolo degrab ai purcede, vedea-vei cum calea iaraşi se învartejeşte cu o jumatate de roata; şi-aceste ciudese iara şi iara se petrec la fel, mahniciune mare pogorandu-ţi în suflet şi spaimandu-te au nu cumva calcat-ai voia domnului, carele nu harazeşte vericarui castel drum dirept şi scos la vedeala, fara numai daca îi iaste pe plac, iara de nu-i iaste mai curand nimici-va toate castelele şi toate drumurile de pre lume, lasand pustii şi jalnice locurile pre unde salaşluit-au fapturile sale, carele sa ia aminte ca unde-i vrerea domnului totul se plineşte, iara unde nu, nu…
— Ajunge, ajunge! Cruţa-ne şi pe noi oleaca! Lasa-l încolo de drum, lasa naibii direcţia. Iarta-ma, te rog sa ma ierţi, dar nu ma simt bine azi, aşa ca nu lua în seama cand ma vezi vorbind singur. E un obicei vechi, unul vechi şi prost, de care cu greu te dezbari, mai ales cand ţi-e îngreuiata digestia. Şi cum sa nu fie, cand mananci lucruri care s-au copt cu mult înaintea naşterii tale? Trasnita ţara! Cum sa-ţi pastrezi sanatatea, daca mananci pui de primavara care au o vechime de o mie trei sute de ani! Dar, hai, sa nu ne mai oprim la mofturi. Hai sa… Aoleu, n-ai cumva vreo harta a regiunii unde trebuie sa mergem? Dar, ştii, o harta serioasa…
— Au, nu iaste cumva facatura aceea, carea de curanda vreme au meşteşugit-o paganii de preste mari şi ţari, şi pre carea daca o fierbi cu ulei, cu sare şi ceapa, adaugandu-i…
— Ce, o harta? Ce tot îndrugi acolo? Nu ştii ce-i aia harta? Bine, bine, nu-i nimic! Nu te scuza! Urasc scuzele, caci încurca aşa de mult lucrurile, de nu mai ştii ce-i cu ele. Şterge-o, scumpo! Buna ziua! Condu-o, Clarence!
Ei bine, acum mi-era cat se poate de limpede pentru ce catarii aia nu-i cercetau pe mincinoşi în privinţa amanuntelor. Se prea poate ca fata aceea sa fi ascuns un anumit fapt prin vreun ungher al minţii, dar nu cred ca i-l scoteai nici cu pompa hidraulica şi nici cu primele tipuri de explozive, deşi fata constituia un caz care cerea într-adevar dinamita. Ce mai! Era o vaca încalţata, o vaca sadea, şi totuşi regele şi cavalerii o ascultasera smirna ca un pasaj din scriptura. Asta te cam lamureşte asupra întregii societaţi de-atunci. Şi gandiţi-va ce protocol simplu era la curtea aceea! Haimanaua asta de fetişcana n-avusese mai multa bataie de cap ca s-ajunga pana la rege, chiar în palatul sau, decat ar fi avut ca s-ajunga la un azil de noapte, în vremea şi în ţara mea. Ba înca regele s-a bucurat vazand-o, s-a grabit sa-i auda povestea! Cu aventura pe care o aducea plocon pe tava, era tot atat de binevenita, ca şi un cadavru pentru un agent de pompe funebre.
Clarence se întoarse tocmai cand sfarşeam aceste reflecţii, îi povestii cat m-am caznit cu fata aceea, fara a obţine macar o singura informaţie care sa ma ajute a gasi castelul. Junele paru cam mirat, ori încurcat, ori aşa ceva, şi insinua ca nu se dumirea ce urmarisem eu, punand fetei toate întrebarile acelea.
— Ei, dracie! am exclamat. Trebuie sa gasesc castelul, nu? Altminteri, cum o sa pornesc în cautarea lui?
— Oho, potoleşte-ţi mania, stapane! O, cat este de lesne, raspunsul! Nu v-a spus ca veţi calatori împreuna? Aşa se face totdeauna. Veţi merge împreuna.
— Fata sa mearga cu mine? Prostii!
— Adevarat este! Veţi merge împreuna. Vedea-vei ca aşa-i.
— Ce? Sa pasca dealurile şi sa bata padurile cu mine? Numai noi doi – singuri? Cand eu sunt ca şi logodit? Bine, dar e scandalos. Gandeşte-te ce-o sa zica lumea!
Doamne! Deodata s-a ivit dinainte chipul ei drag! Junele era dornic sa afle tainele acestei chestiuni delicate. L-am pus sa jure ca va pastra secretul şi apoi i-am şoptit numele iubitei: Puss Flanagan. Paru dezamagit şi îmi spuse ca nu-şi aminteşte sa fi auzit vreodata de numele contesei mele. Conferea titluri nobiliare, micul meu curtean!
E din East Har… mi-era pe limba sa-i spun, dar ma oprii, cam încurcat, apoi îi zisei:
— Las-acum! O sa-ţi spun alta data.
El insista, întrebandu-ma daca s-ar putea s-o vada? O sa-l las s-o vada, într-o buna zi?
Nu era mare lucru sa-i fagaduiesc! Doar un fleac de vreo mie trei sute de ani la mijloc! Dar el era atat de nerabdator încat îi spusei: "Da". Cu toate astea, nu mi-am putut stapani un suspin. Şi, totuşi, suspinul nu avea nici un rost, caci ea înca nici nu se nascuse. Dar aşa suntem facuţi noi oamenii: nu mai judecam, cand avem sentimente; doar simţim şi-atata tot!
În ziua şi în noaptea aceea nu s-a discutat decat despre expediţia mea. Baieţii au fost foarte draguţi cu mine şi s-au aratat grozav de atenţi, parand a fi uitat ca-i jignisem şi dezamagisem. Ba, chiar, pareau tare nerabdatori de felul cum voi scoate din barlog pe capcaunii aia şi voi da drumul fecioarelor acelea coapte şi rascoapte, ca şi cum ar fi încheiat chiar ei contractul. Ei, ce sa-i faci? Erau copii buni – dar numai copii şi-atata tot! Mi-au dat nenumarate sfaturi, cum sa scormonesc ca sa dau de uriaşi şi sa pun laba pe ei; mi-au împartaşit tot felul de descantece împotriva vrajilor şi mi-au dat leacuri şi alte fleacuri ca sa-mi pun la rani. Dar nu i-a trecut nici unuia prin cap ca – daca eram un necromant atat de minunat, cum pretindeam ca sunt – n-ar fi trebuit sa am nevoie de leacuri sau instrucţiuni sau de descantece împotriva vrajilor şi, mai puţin decat orice, de arme şi armura. Şi asta în orice fel de expediţie; chiar şi împotriva balaurilor care varsa foc pe nari şi a diavolilor sosiţi gata fierbinţi din iad, ca sa nu mai vorbim de nişte adversari pricajiţi cum erau cei dupa care porneam, aceşti capcauni banali dintr-un fund de ţara.
Urma sa iau pranzul mic devreme de tot şi sa plec în zori, fiindca aşa se proceda de obicei; dar am avut de furca mult cu armura şi asta m-a cam întarziat. E greu al naibii sa intri în ea şi sunt atatea formalitaţi de facut! Mai întai, te înfaşori într-un strat sau doua de cearşafuri, ca sa ai un fel de perina care sa-ţi îndeparteze raceala fierului; pe urma îţi pui manecile şi camaşa de zale – iar astea sunt facute din mici ochiuri de oţel, împletite laolalta, alcatuind o ţesatura atat de mladioasa, încat daca arunci camaşa pe duşumea, se strange boţ ca un navod umed. E foarte grea şi aş zice cel mai incomod material din lume pentru o camaşa de noapte – totuşi e foarte mult folosita în acest scop de catre colectorii de impozite, de reformatori, de regii cu un cal putere şi cu un titlu dubios, şi de tot soiul asta de oameni.
Apoi îţi pui ghetele – nişte barci cu fundul lat, acoperite cu benzi de oţel, întreţesute – şi-ţi înşurubezi la calcaie pintenii stanjenitori. Dupa asta, îţi prinzi jambierele pe pulpe şi aparatoarele pe coapse; pe urma vin pieptarul platoşei şi partea dindarat a ei, tot din fier nerazbatut, şi începi sa te simţi la stramtoare. Pe urma vari sub platoşa pulpana alcatuita din faşii largi de oţel, care îţi atarna în faţa, fiind despicata însa la spate, ca sa te poţi aşeza. Pulpana asta din faşii nu-i cu nimic mai breaza decat nişte doage. Nu-i buna la purtat, nici aratoasa la înfaţişare, nici macar nu ajungi sa-ţi ştergi mainile de ea. Apoi îţi încingi spada; pe urma îţi tragi burlanele pe braţe şi manuşile de fier pe maini, îţi pui capcana de şoareci – toata din fier – pe cap, cu o zdreanţa împletita din oţel, agaţata ca sa-ţi atarne peste ceafa – şi eşti gata, comod ca o lumanare înfipta în sfeşnic. Cand ajungi în asemenea hal, nu-ţi mai arde de dans. Pot spune ca un om împachetat în felul asta e ca o nuca pe care nu merita s-o mai spargi – aşa de puţin miez gaseşti, cand ajungi la el, în comparaţie cu coaja.
Noroc ca m-au ajutat baieţii, altfel n-aş mai fi ispravit niciodata. Tocmai cand am sfarşit noi treaba, a dat pe-acolo sir Bedivere, cu care ocazie am constatat ca nu alesesem cel mai potrivit echipament pentru o calatorie aşa de lunga. Ce falnic arata el, înalt, spatos şi vanjos, cum era! Purta pe cap un coif conic de oţel, care-i venea doar pana la urechi şi drept viziera avea numai o faşie îngusta de oţel care se întindea pana la buza de sus şi-i apara nasul; iar tot restul îmbracamintei, de la gat pana la calcaie, era alcatuit din inele de fier flexibile. Aproape tot trupul îi era ascuns sub acest veşmant, care era alcatuit din inele de zale – precum am spus – atarnandu-i de pe umeri pana la glezne, dar de la mijloc pana la capat, atat în faţa cat şi în spate veşmantul era despicat, aşa ca putea calari mai în voie, dandu-şi poalele la o parte. Pleca în cautarea potirului şi asta era cel mai potrivit echipament pentru expediţie. Aş fi dat mult sa am pardesiul ala, dar era prea tarziu ca sa-mi mai pierd vremea cu ultimele nascociri ale modei. Soarele tocmai se înalţase, regele şi curtenii ieşisera în par ca sa ma vada plecand şi sa-mi ureze noroc, aşa ca nu puteam calca eticheta zabovind. Nici pomeneala sa te urci singur pe cal! Orice încercare ar fi zadarnica. Au grija ei sa te duca în braţe, întocmai cum e dus la farmacie un om care a capatat insolaţie. Tot ei te ajuta sa stai drept şi îţi baga picioarele în scari. Iar tu, bietul de tine, te simţi aşa de aiurea şi de ţeapan, de parca nici n-ai fi în pielea ta. Te simţi ca şi cum te-ai fi casatorit subit, sau ai fi fost lovit de trasnet sau aşa ceva, şi înca nu ştii bine pe ce lume te afli şi eşti cam amorţit, neputandu-ţi veni în simţire. Apoi au înalţat catargul acela caruia ei îi spun suliţa, prinzand-o langa piciorul meu stang, iar eu am apucat-o în mana, strangand-o tare. În cele din urma, mi-au prins pavaza în jurul gatului – şi am fost complet încarcat, gata sa ridic ancora şi sa pornesc în largul marii. Toata lumea a fost cat se poate de gentila cu mine, ba o demoazela de onoare mi-a întins chiar ea la botul calului cupa de ramas bun. Acum nu mai ramanea altceva decat ca demoazela cealalta sa se urce pe cal, chiar pe perna din spatele meu, ceea ce a şi facut, şi sa-şi treaca braţul, sau aşa ceva, dupa mijlocul meu, ca sa se ţina bine.
Şi astfel am pornit dupa ce toţi şi-au luat ramas bun, fluturandu-ne batistele ori chivarele. Şi toata lumea pe care o întalneam coborand colina şi trecand prin oraşel ne arata respectul cuvenit – afara de caţiva baieţaşi zdrenţaroşi din mahalale care strigau:
— Ha-ha! Ia-n uitaţi-va la farţangaul asta! şi aruncara cu bulgari de pamant dupa noi.
Dupa cate am observat, baieţii sunt la fel în toate epocile. Nu au nimic sfant, nu le pasa de nimic şi de nimeni. Cu aceeaşi uşurinţa, au spus: "Ia cara-te de aici, chelbosule!" profetului care-şi vedea liniştit de drum, în pulberea cenuşie a antichitaţii, au dat cu bulgari şi pietre dupa mine în mohoreala sfanta a evului mediu şi i-am vazut purtandu-se la fel sub guver-narea lui Buchanan – îmi amintesc de asta fiindca ma aflam şi eu pe acolo şi am dat o mana de ajutor. Profetul îşi avea urşii sai şi s-a putut descotorosi de baieţii de pe vremea sa. Cat despre mine, aş fi vrut sa descalec şi sa-i învaţ minte, dar nu-mi convenea fiindca nu m-aş mai fi putut sui iar pe cal. Mi-e sila de ţara în care nu gaseşti nici o macara!
Yankeul în cautare de aventuri
Niciodata nu a existat pe lume o ţara mai ideala pentru mincinoşii care rataceau din loc în loc – de aceea, se şi gaseau într-însa mii de mincinoşi ratacitori, de amandoua sexele. Nu trecea luna, fara sa ai a face cu vreun vagabond din aştia. Mai toţi veneau încarcaţi cu o poveste despre cutare sau cutare prinţesa care cerea ajutor ca sa scape din vreun castel îndepartat, unde era ţinuta prizoniera de o puşlama nelegiuita – de obicei, un uriaş. Poate o sa credeţi ca, dupa ce asculta o astfel de nuvela din gura unei persoane cu totul necunoscuta, regele cerea în primul rand dovezi – ba şi cateva indicaţii cu privire la poziţia castelului, la cea mai buna ruta pana la el, şi-aşa mai departe. Ei bine, aflaţi ca nimeni nu se gandea la un lucru atat de simplu şi de bun simţ. Nici pomeneala de aşa ceva! Toţi înghiţeau pe nemestecate minciunile acestor oameni şi nu puneau nici un fel de întrebare. Cum-necum – într-o zi, cand ma aflam pe la curte – unul din indivizii aştia, de data asta era una, veni şi îndruga o poveste dupa acelaşi tipic. Cica stapana ei cazuse prizoniera într-un cogeamite castel mohorat, laolalta cu alte patruzeci şi patru de fete tinere şi frumoase, mai toate prinţese; se ofileau cu toatele în captivitatea aceea cruda, care ţinea de douazeci şi şase de ani; stapanii castelului erau trei fraţi nazdravani, fiecare cu cate patru braţe şi-un singur ochi – ochiul în mijlocul frunţii şi mare cat un fruct. Speţa fructului nu era menţionata; obişnuita lor neglijenţa în materie de date ştiinţifice!
Poate n-o sa credeţi, dar regele şi întreaga Masa Rotunda îşi aratara numaidecat interesul pentru aceasta nastruşnica ocazie de aventuri. Fiecare cavaler al Mesei Rotunde s-a batut pentru aceasta şansa de a-şi dovedi vitejia şi s-a rugat sa i se acorde lui cinstea de a le salva pe nenorocitele acelea; totuşi, spre necazul şi jignirea lor, regele mi-a acordat mie aceasta cinste, pe care nici n-o cerusem.
Am reuşit printr-un efort sa-mi stapanesc bucuria, cand Clarence mi-a adus vestea aceasta. În schimb, el nu şi-a putut-o stapani. I se revarsa din gura un val neîntrerupt de încantare şi recunoştinţa: era încantat de norocul meu şi recunoscator regelui pentru marinimoasa favoare ce-mi acordase. Nu-şi putea ţine locului nici picioarele, nici trupul, ci ţopaia prin odaie, într-un graţios extaz de fericire.
Despre mine, aş fi blestemat din adancul inimii bunatatea celui care-mi acordase o asemenea favoare, dar mi-am ascuns furia din motive politice şi-am facut tot ce-am putut ca sa par şi eu bucuros. Chiar aşa! Am şi declarat ca ma bucur. Şi, într-o masura era adevarat, caci ma simţeam la fel de bucuros ca şi cineva care ar fi scalpat.
Ce sa-i faci? Trebuie sa iei lucrurile aşa cum sunt şi sa nu-ţi pierzi vremea cu vaicareli zadarnice. Mai bine te-apuci de treaba şi vezi ce se poate face. Cum în toate minciunile exista un sambure de adevar, trebuia sa gasesc numaidecat samburele acesta, în cazul ce-mi picase. De aceea am trimis dupa fata şi ea a venit. Era o fiinţa destul de atragatoare, blanda şi modesta, dar – daca e sa te iei dupa aparenţe – nu ştia mai mult decat o cizma.
I-am spus:
— Draga mea, ţi s-au cerut amanuntele necesare?
Mi-a spus ca nu i se cerusera.
— Fireşte, nici nu ma aşteptam sa ţi se ceara, dar eu unul trebuie sa te întreb, ca sa fiu sigur despre ce e vorba. Ce sa-i faci? Aşa am fost eu învaţat. Acum, sa nu mi-o iei în nume de rau, daca-ţi amintesc ca trebuie s-o luam ceva mai încet, fiindca noi nu te cunoaştem. Poate ca eşti de buna-credinţa – şi speram ca eşti – dar nu-i nici o afacere cand cumperi maţa în sac. Pricepi şi dumneata situaţia. Sunt silit sa-ţi pun cateva întrebari; raspunde-mi cinstit şi pe faţa şi nu-ţi fie nici o teama. Unde locuieşti, cand eşti acasa?
— În ţara Moder, luminate cavaler.
— Ţara Moder? Nu-mi aduc aminte sa mai fi auzit de ţara asta. Parinţii îţi traiesc?
— Daca viiaza au nu, de ştire nu am, ca ani mulţi am stat ferecata în castelul acela!
— Cum te cheama, te rog?
— Numele îmi iaste demoiselle Alisande la Carteloise – de-ţi este pre voie şi pre pofta inimii!
— Cunoşti pe cineva care te poate identifica?
— Ian socotiţi dumneavoastra, luminate cavaler, cine ma cunoaşte aici, daca sunt den alte parţi şi întaia data venit-am la craiul cel mare.
— Ai adus ceva scrisori, acte, dovezi ca eşti demna de încredere şi spui adevarul?
— La ce nevoi-m-aş, daca am grai şi ştiu a le spune singura?
— Dar mata ştii ca unul spune una, altul spune alta şi totul depinde…
— Depinde? Ce depinde? Ciudese sunt aceste cuvinte pentru mintea mea! Nu te înţeleg, luminate cavalere.
— Nu înţelegi? Ei, dracia dracului! Cum nu poţi înţelege un farafastac ca asta? Nu înţelegi ca totul depinde de… Dar de ce naiba araţi aşa de nevinovata şi de idioata?
— Nime nu ştie, fara numai Dumnezeu, carele aşa m-a facut.
— Da, da, cred ca asta-i cam aşa. Nu te burzului daca par niţeluş enervat. Nici nu sunt. Dar hai sa schimbam subiectul. Sa trecem la castelul ala cu patruzeci şi cinci de prinţese şi trei capcauni-şefi – ia spune-mi, unde-i haremul ala?
— Harem?
— Castelul – adica, ma înţelegi, unde vine castelul ala?
— O, cat iaste de falnic şi neclatit şi cu podoabe podobit! Hat departe iaste, cale de multe poşte de-aici.
— Cat de multe?
— Alelei, luminate cavalere, acmu preste fire iaste a le numara, atatea de multe sunt şi se încaleca una preste alta, fiind într-acelaşi chip şi batand într-aceleaşi culori, de nu desluşeşti o poşta de alta, nici cum sa le socoti, fara numa a lua pe fieştecare la rand; iara aceasta numai în mana domnului sta şi nice cum în puterea omului… de care lucru adevarat, adevarat sa crezi, luminaţia ta, ca nu iaste într-alt chip!…
— Ho! Opreşte-te! Las-o încolo de distanţa. Mai bine spune-mi cam pe unde se afla castelul. Pe ce drum apuci? Încotro?
— Nu-ţi fie cu banat, luminaţie, drum apuci, dara drum dirept nu iaste, ca încotro apuci, nu mergi întins, ci tot coteşti şi te învartejeşti, cand supt o zare, cand supt alta, încat de-i chibzui ca-i spre rasarit şi într-acolo degrab ai purcede, vedea-vei cum calea iaraşi se învartejeşte cu o jumatate de roata; şi-aceste ciudese iara şi iara se petrec la fel, mahniciune mare pogorandu-ţi în suflet şi spaimandu-te au nu cumva calcat-ai voia domnului, carele nu harazeşte vericarui castel drum dirept şi scos la vedeala, fara numai daca îi iaste pe plac, iara de nu-i iaste mai curand nimici-va toate castelele şi toate drumurile de pre lume, lasand pustii şi jalnice locurile pre unde salaşluit-au fapturile sale, carele sa ia aminte ca unde-i vrerea domnului totul se plineşte, iara unde nu, nu…
— Ajunge, ajunge! Cruţa-ne şi pe noi oleaca! Lasa-l încolo de drum, lasa naibii direcţia. Iarta-ma, te rog sa ma ierţi, dar nu ma simt bine azi, aşa ca nu lua în seama cand ma vezi vorbind singur. E un obicei vechi, unul vechi şi prost, de care cu greu te dezbari, mai ales cand ţi-e îngreuiata digestia. Şi cum sa nu fie, cand mananci lucruri care s-au copt cu mult înaintea naşterii tale? Trasnita ţara! Cum sa-ţi pastrezi sanatatea, daca mananci pui de primavara care au o vechime de o mie trei sute de ani! Dar, hai, sa nu ne mai oprim la mofturi. Hai sa… Aoleu, n-ai cumva vreo harta a regiunii unde trebuie sa mergem? Dar, ştii, o harta serioasa…
— Au, nu iaste cumva facatura aceea, carea de curanda vreme au meşteşugit-o paganii de preste mari şi ţari, şi pre carea daca o fierbi cu ulei, cu sare şi ceapa, adaugandu-i…
— Ce, o harta? Ce tot îndrugi acolo? Nu ştii ce-i aia harta? Bine, bine, nu-i nimic! Nu te scuza! Urasc scuzele, caci încurca aşa de mult lucrurile, de nu mai ştii ce-i cu ele. Şterge-o, scumpo! Buna ziua! Condu-o, Clarence!
Ei bine, acum mi-era cat se poate de limpede pentru ce catarii aia nu-i cercetau pe mincinoşi în privinţa amanuntelor. Se prea poate ca fata aceea sa fi ascuns un anumit fapt prin vreun ungher al minţii, dar nu cred ca i-l scoteai nici cu pompa hidraulica şi nici cu primele tipuri de explozive, deşi fata constituia un caz care cerea într-adevar dinamita. Ce mai! Era o vaca încalţata, o vaca sadea, şi totuşi regele şi cavalerii o ascultasera smirna ca un pasaj din scriptura. Asta te cam lamureşte asupra întregii societaţi de-atunci. Şi gandiţi-va ce protocol simplu era la curtea aceea! Haimanaua asta de fetişcana n-avusese mai multa bataie de cap ca s-ajunga pana la rege, chiar în palatul sau, decat ar fi avut ca s-ajunga la un azil de noapte, în vremea şi în ţara mea. Ba înca regele s-a bucurat vazand-o, s-a grabit sa-i auda povestea! Cu aventura pe care o aducea plocon pe tava, era tot atat de binevenita, ca şi un cadavru pentru un agent de pompe funebre.
Clarence se întoarse tocmai cand sfarşeam aceste reflecţii, îi povestii cat m-am caznit cu fata aceea, fara a obţine macar o singura informaţie care sa ma ajute a gasi castelul. Junele paru cam mirat, ori încurcat, ori aşa ceva, şi insinua ca nu se dumirea ce urmarisem eu, punand fetei toate întrebarile acelea.
— Ei, dracie! am exclamat. Trebuie sa gasesc castelul, nu? Altminteri, cum o sa pornesc în cautarea lui?
— Oho, potoleşte-ţi mania, stapane! O, cat este de lesne, raspunsul! Nu v-a spus ca veţi calatori împreuna? Aşa se face totdeauna. Veţi merge împreuna.
— Fata sa mearga cu mine? Prostii!
— Adevarat este! Veţi merge împreuna. Vedea-vei ca aşa-i.
— Ce? Sa pasca dealurile şi sa bata padurile cu mine? Numai noi doi – singuri? Cand eu sunt ca şi logodit? Bine, dar e scandalos. Gandeşte-te ce-o sa zica lumea!
Doamne! Deodata s-a ivit dinainte chipul ei drag! Junele era dornic sa afle tainele acestei chestiuni delicate. L-am pus sa jure ca va pastra secretul şi apoi i-am şoptit numele iubitei: Puss Flanagan. Paru dezamagit şi îmi spuse ca nu-şi aminteşte sa fi auzit vreodata de numele contesei mele. Conferea titluri nobiliare, micul meu curtean!
E din East Har… mi-era pe limba sa-i spun, dar ma oprii, cam încurcat, apoi îi zisei:
— Las-acum! O sa-ţi spun alta data.
El insista, întrebandu-ma daca s-ar putea s-o vada? O sa-l las s-o vada, într-o buna zi?
Nu era mare lucru sa-i fagaduiesc! Doar un fleac de vreo mie trei sute de ani la mijloc! Dar el era atat de nerabdator încat îi spusei: "Da". Cu toate astea, nu mi-am putut stapani un suspin. Şi, totuşi, suspinul nu avea nici un rost, caci ea înca nici nu se nascuse. Dar aşa suntem facuţi noi oamenii: nu mai judecam, cand avem sentimente; doar simţim şi-atata tot!
În ziua şi în noaptea aceea nu s-a discutat decat despre expediţia mea. Baieţii au fost foarte draguţi cu mine şi s-au aratat grozav de atenţi, parand a fi uitat ca-i jignisem şi dezamagisem. Ba, chiar, pareau tare nerabdatori de felul cum voi scoate din barlog pe capcaunii aia şi voi da drumul fecioarelor acelea coapte şi rascoapte, ca şi cum ar fi încheiat chiar ei contractul. Ei, ce sa-i faci? Erau copii buni – dar numai copii şi-atata tot! Mi-au dat nenumarate sfaturi, cum sa scormonesc ca sa dau de uriaşi şi sa pun laba pe ei; mi-au împartaşit tot felul de descantece împotriva vrajilor şi mi-au dat leacuri şi alte fleacuri ca sa-mi pun la rani. Dar nu i-a trecut nici unuia prin cap ca – daca eram un necromant atat de minunat, cum pretindeam ca sunt – n-ar fi trebuit sa am nevoie de leacuri sau instrucţiuni sau de descantece împotriva vrajilor şi, mai puţin decat orice, de arme şi armura. Şi asta în orice fel de expediţie; chiar şi împotriva balaurilor care varsa foc pe nari şi a diavolilor sosiţi gata fierbinţi din iad, ca sa nu mai vorbim de nişte adversari pricajiţi cum erau cei dupa care porneam, aceşti capcauni banali dintr-un fund de ţara.
Urma sa iau pranzul mic devreme de tot şi sa plec în zori, fiindca aşa se proceda de obicei; dar am avut de furca mult cu armura şi asta m-a cam întarziat. E greu al naibii sa intri în ea şi sunt atatea formalitaţi de facut! Mai întai, te înfaşori într-un strat sau doua de cearşafuri, ca sa ai un fel de perina care sa-ţi îndeparteze raceala fierului; pe urma îţi pui manecile şi camaşa de zale – iar astea sunt facute din mici ochiuri de oţel, împletite laolalta, alcatuind o ţesatura atat de mladioasa, încat daca arunci camaşa pe duşumea, se strange boţ ca un navod umed. E foarte grea şi aş zice cel mai incomod material din lume pentru o camaşa de noapte – totuşi e foarte mult folosita în acest scop de catre colectorii de impozite, de reformatori, de regii cu un cal putere şi cu un titlu dubios, şi de tot soiul asta de oameni.
Apoi îţi pui ghetele – nişte barci cu fundul lat, acoperite cu benzi de oţel, întreţesute – şi-ţi înşurubezi la calcaie pintenii stanjenitori. Dupa asta, îţi prinzi jambierele pe pulpe şi aparatoarele pe coapse; pe urma vin pieptarul platoşei şi partea dindarat a ei, tot din fier nerazbatut, şi începi sa te simţi la stramtoare. Pe urma vari sub platoşa pulpana alcatuita din faşii largi de oţel, care îţi atarna în faţa, fiind despicata însa la spate, ca sa te poţi aşeza. Pulpana asta din faşii nu-i cu nimic mai breaza decat nişte doage. Nu-i buna la purtat, nici aratoasa la înfaţişare, nici macar nu ajungi sa-ţi ştergi mainile de ea. Apoi îţi încingi spada; pe urma îţi tragi burlanele pe braţe şi manuşile de fier pe maini, îţi pui capcana de şoareci – toata din fier – pe cap, cu o zdreanţa împletita din oţel, agaţata ca sa-ţi atarne peste ceafa – şi eşti gata, comod ca o lumanare înfipta în sfeşnic. Cand ajungi în asemenea hal, nu-ţi mai arde de dans. Pot spune ca un om împachetat în felul asta e ca o nuca pe care nu merita s-o mai spargi – aşa de puţin miez gaseşti, cand ajungi la el, în comparaţie cu coaja.
Noroc ca m-au ajutat baieţii, altfel n-aş mai fi ispravit niciodata. Tocmai cand am sfarşit noi treaba, a dat pe-acolo sir Bedivere, cu care ocazie am constatat ca nu alesesem cel mai potrivit echipament pentru o calatorie aşa de lunga. Ce falnic arata el, înalt, spatos şi vanjos, cum era! Purta pe cap un coif conic de oţel, care-i venea doar pana la urechi şi drept viziera avea numai o faşie îngusta de oţel care se întindea pana la buza de sus şi-i apara nasul; iar tot restul îmbracamintei, de la gat pana la calcaie, era alcatuit din inele de fier flexibile. Aproape tot trupul îi era ascuns sub acest veşmant, care era alcatuit din inele de zale – precum am spus – atarnandu-i de pe umeri pana la glezne, dar de la mijloc pana la capat, atat în faţa cat şi în spate veşmantul era despicat, aşa ca putea calari mai în voie, dandu-şi poalele la o parte. Pleca în cautarea potirului şi asta era cel mai potrivit echipament pentru expediţie. Aş fi dat mult sa am pardesiul ala, dar era prea tarziu ca sa-mi mai pierd vremea cu ultimele nascociri ale modei. Soarele tocmai se înalţase, regele şi curtenii ieşisera în par ca sa ma vada plecand şi sa-mi ureze noroc, aşa ca nu puteam calca eticheta zabovind. Nici pomeneala sa te urci singur pe cal! Orice încercare ar fi zadarnica. Au grija ei sa te duca în braţe, întocmai cum e dus la farmacie un om care a capatat insolaţie. Tot ei te ajuta sa stai drept şi îţi baga picioarele în scari. Iar tu, bietul de tine, te simţi aşa de aiurea şi de ţeapan, de parca nici n-ai fi în pielea ta. Te simţi ca şi cum te-ai fi casatorit subit, sau ai fi fost lovit de trasnet sau aşa ceva, şi înca nu ştii bine pe ce lume te afli şi eşti cam amorţit, neputandu-ţi veni în simţire. Apoi au înalţat catargul acela caruia ei îi spun suliţa, prinzand-o langa piciorul meu stang, iar eu am apucat-o în mana, strangand-o tare. În cele din urma, mi-au prins pavaza în jurul gatului – şi am fost complet încarcat, gata sa ridic ancora şi sa pornesc în largul marii. Toata lumea a fost cat se poate de gentila cu mine, ba o demoazela de onoare mi-a întins chiar ea la botul calului cupa de ramas bun. Acum nu mai ramanea altceva decat ca demoazela cealalta sa se urce pe cal, chiar pe perna din spatele meu, ceea ce a şi facut, şi sa-şi treaca braţul, sau aşa ceva, dupa mijlocul meu, ca sa se ţina bine.
Şi astfel am pornit dupa ce toţi şi-au luat ramas bun, fluturandu-ne batistele ori chivarele. Şi toata lumea pe care o întalneam coborand colina şi trecand prin oraşel ne arata respectul cuvenit – afara de caţiva baieţaşi zdrenţaroşi din mahalale care strigau:
— Ha-ha! Ia-n uitaţi-va la farţangaul asta! şi aruncara cu bulgari de pamant dupa noi.
Dupa cate am observat, baieţii sunt la fel în toate epocile. Nu au nimic sfant, nu le pasa de nimic şi de nimeni. Cu aceeaşi uşurinţa, au spus: "Ia cara-te de aici, chelbosule!" profetului care-şi vedea liniştit de drum, în pulberea cenuşie a antichitaţii, au dat cu bulgari şi pietre dupa mine în mohoreala sfanta a evului mediu şi i-am vazut purtandu-se la fel sub guver-narea lui Buchanan – îmi amintesc de asta fiindca ma aflam şi eu pe acolo şi am dat o mana de ajutor. Profetul îşi avea urşii sai şi s-a putut descotorosi de baieţii de pe vremea sa. Cat despre mine, aş fi vrut sa descalec şi sa-i învaţ minte, dar nu-mi convenea fiindca nu m-aş mai fi putut sui iar pe cal. Mi-e sila de ţara în care nu gaseşti nici o macara!
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 11 - Yankeul în cautare de aventuri
Aceasta pagina a fost accesata de 605 ori.