Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 12 - Chinuri lente
Capitolul 12
Chinuri lente
Luand-o drept înainte, ne-am pomenit în sanul naturii. Era nespus de îmbietor şi de placut sa strabaţi singuratatea aceea silvestra, dis-de-dimineaţa, pe racoare, mangaiat de primele adieri învioratoare ale toamnei. De pe crestele dealurilor, zaream întinzandu-se la picioarele noastre încantatoare vai verzi prin care şerpuiau paraiaşe, şi ici-colo se înalţau ostroave de copaci şi falnici stejari rasfiraţi, aruncand stinghere pete negre de umbra. Dincolo de vai, zaream alte şiruri de coline, albastrite de pacla zorilor, unduind în talazuri pana la capatul zarii, cu cate-o pata albicioasa sau cenuşie în creştet, ştiind ca acolo este un castel. Am strabatut întinse pajişti ce scanteiau de roua, înaintand chiar ca stafiile, caci iarba deasa vatuia paşii calului. Visam mai departe, trecand agale prin dumbravi, învaluiţi într-o lumina verzuie, ce se cernea prin bolta de frunze scaldata de soare, pe cand la picioarele noastre un paraiaş, nespus de limpede şi racoros, zburda şi susura în albia lui, prefirand o muzica dezmierdatoare. Uneori, lasam în urma lumea şi ne afundam în mareţele şi falnicele adancuri ale codrului, în îmbelşugatele-i neguri, pe unde mişunau şi se furişau tainice dihanii, pierind înainte de a apuca sa îţi arunci ochii spre locul de unde venise foşnetul. Se iveau, în schimb, pasarelele cele vrednice şi porneau la treaba, ici cu un cantec, colo cu vreo sfada sau cu vreun tainic şi îndepartat ciocanit, umbland dupa viermii ascunşi prin scorburi, în nepatrunsele cotloane ale padurilor. Apoi, încet-încet, ieşeam iaraşi la lumina cea tare a soarelui.
Cam la a treia sau la a patra-a cincea oara, cand am ieşit la lumina, deci cam la vreo doua-trei ceasuri dupa ce se ridicase bine soarele pe cer, nu mai era aşa de îmbietor ca înainte. Începea sa fie prea cald, ceea ce nu era greu de observat. Apoi, am avut de înghiţit o bucata serioasa de drum, fara nici un pic de umbra. E curios ce repede se înmulţesc micile sacaieli, odata ce s-au pornit. Lucruri de care nici nu-mi pasase la început, acum începeau sa ma zgandare – şi din ce în ce mai mult. În primele zece-cincisprezece ori, cand m-am caznit sa-mi scot batista, parca nici nu le luasem în seama. M-am lipsit de batista şi mi-am zis ca nu face nimic! Dar acum lucrurile se schimbasera. Simţeam din ce în ce mai mult nevoia batistei şi gandul ei ma rodea, facandu-mi: ronţ, ronţ, ronţ! prin creier. Nu mai aveam timp. Pas sa-mi iasa gandul din minte! În cele din urma m-am apucat sa dracuiesc, trimiţand naibii pe acela care a confecţionat haine de fier fara buzunare. Ştiţi, eu îmi ţineam batista în coif, împreuna cu alte lucruşoare – dar era un afurisit de coif pe care nu ţi-l puteai scoate singur. Nu ma gandisem la asta, cand am pus batista într-însul şi, de altfel, de unde sa fi ştiut? Îmi închipui-sem ca va fi foarte comod s-o ţin acolo. Dar acum gandul ca batista se afla atat de aproape şi "la îndemana", şi totuşi n-o puteam scoate, ma întarata şi mai rau, nemaiputand îndura: De, ştim cu toţii, omul doreşte totdeauna tocmai ce nu poate avea! Cum-necum, gandul la batista se ţinea scai de mine, abatandu-ma de la orice alta treaba. Şi aşa, mila dupa mila, gandurile mi se aţinteau în coif. Îmi închipuiam cum arata batista, mi-o zugraveam în fel şi chip şi zau ca era tare jalnic sa simţi cum sudoarea sarata îţi picura mereu în ochi şi sa nu poţi scoate batista! Scris aşa, pe hartie, faptul pare o nimica toata, dar nu era aşa, ci o adevarata pacoste. N-aş spune-o, daca n-ar fi aşa. M-am jurat ca data viitoare îmi voi lua cu mine o coşniţa – arate coşniţa cum o arata şi zica lumea ce-o pofti! Bineanţeles ca fanţii aia de fier de la Masa Rotunda o vor socoti ceva scandalos şi vor starni iadul împotriva mea, dar eu una ştiu: întai utilul şi dupa aceea stilul! Şi aşa, cu chiu, cu vai, am mers noi mai departe, dand din cand în cand peste o întindere plina de praf, care se ridica în nouri deşi şi îmi intra în nas, facandu-ma sa stranut şi sa strig. Bineanţeles ca mi-au scapat cuvinte pe care nu s-ar fi cuvenit sa le spun. Vedeţi, eu nu tagaduiesc şi nici nu pretind ca-s mai bun decat alţii.
Mi se parea ca n-o sa întalnim nici ţipenie de om în Britania aceea pustie, nici macar un capcaun. În toanele pe care le aveam, doream cu dinadinsul sa întalnesc un capcaun dar, fireşte, un capcaun cu o batista la viaţa lui. Cei mai mulţi cavaleri nu s-ar fi gandit decat sa-i ia armura, pe cand eu, daca i-aş fi luat basmaua, i-aş fi lasat bucuros restul marfii.
Între timp, se facea tot mai cald pe coclaurii aceia. Ştiţi, soarele batea tare şi îmi încingea tot mai mult fieraria. Ei, şi cand eşti atat de înfierbantat, cel mai mic fleac te irita. Cand o luam la trap, zanganeam ca un coş cu vase, şi asta ma necajea. Pe deasupra, nu puteam suferi pavaza aia care – hurduz-burduz – se tot lovea şi se balabanea cand la piept, cand la spate, iar daca o luam la plimbare la pas, îmi trosneau şi îmi scarţaiau încheieturile la fel de sacaitor ca roata unei roabe. Daca nu-mi faceam puţin vant calarind, puteam sa ma prajesc în soba aia! Pe de alta parte, cu cat mergeam mai liniştit, cu-atat mai rau ma apasa fierul şi, în fiecare minut, mi se parea ca trag şi mai multe tone. Şi trebuia sa schimb mereu mana şi sa-mi trec suliţa langa celalalt picior. Altfel mi-ar fi înţepenit mana, saraca de ea!
Va daţi seama ca daca transpiri în felul asta – lac de sudoare, nu alta! – vine un moment, cand – ce mai încoace-încolo – începe sa te manance. Dar tu eşti înauntru şi mainile-s afara şi la mijloc numai fiare. Asta e! Şi zau, nu ţi-i îndemana, oricum ai suci-o şi ai învarti-o! Mai întai te mananca într-un loc, pe urma într-altul, pe urma înca într-altul şi mancarimea se întinde, şi se întinde pana ce tot teritoriul ţi-e ocupat. E greu sa va închipuiţi ce-am patimit eu şi cat de neplacut mi-era.
Ba, cand credeam ca mai rau decat atata nu se poate şi mi se parea ca n-o sa mai rabd – hop! – printre zabrelele coifului se strecura o afurisita de musca, aşezandu-mi-se pe nas. Zabrelele coifului se înţepenisera şi nu mai alunecau, aşa ca nu putui ridica viziera, ci doar îmi clatinam capul, care ajunsese sa se coaca de-a binelea, iar musca, ce mai, ştiţi cum se poarta o musca atunci cand merge la sigur? Se sinchisea de scuturaturi numai ca sa-şi schimbe locul de pe nas pe buze, de-acolo în urechi şi baz, baz! şi zbarn! zbarn! mereu pe obrazul meu, lafaindu-se în voie şi pişcandu-ma aşa de rau, încat bietul de mine – amarat de mai înainte – n-am mai putut îndura. M-am dat batut, rugand-o pe Alisanda sa-mi descarce pacostea de coif şi sa ma scape. Pe urma, ea îl goli de toate cele şi mi-l aduse plin cu apa. Am baut niţica apa şi apoi, ţinandu-ma cat mai drept, am rugat-o sa-mi toarne restul apei înauntrul armurii. Nici nu va închipuiţi ce desfatare! Ea a mai carat apa şi mi-a turnat-o pana ce m-a facut ciuciulete şi aşa am început sa respir mai în voie.
Ce bine-i sa ai parte de niţica linişte şi pace! Dar – vai! – aici, pe pamant, totu-i vremelnic. Îmi facusem mai de mult o pipa şi aveam şi puţintel tutun, destul de bun; nu chiar prima-lux, ci mai curand dintr-acela pe care îl fumau pieile-roşii, facut din coaja de salcie uscata. Toate comorile astea le avusesem în coif şi acum mi-erau iaraşi la îndemana, dar chibrituri, ioc!
Cu cat trecea timpul, cu atat îmi dadeam mai bine seama de sacaitorul adevar ca eram la cheremul vremurilor. Un novice cu atatea fiare pe el nu putea încaleca pe cal fara de ajutoare – ba înca îi trebuiau multe ajutoare. Sandy nu era de ajuns. În orice caz, nu pentru mine. Eram aşadar nevoiţi sa aşteptam pana o trece cineva. O aşteptare în tihna nu ar fi fost nici o nenorocire, caci aveam berechet la ce sa ma gandesc, ba chiar doream sa-mi mai pun niţeluş mintea la contribuţie. Cautam sa ma dumiresc cum s-a ajuns ca nişte fiinţe raţionale – sau chiar numai semiraţionale – sa poarte armura, ţinand seama de neajunsurile ei. Şi cum au izbutit sa pastreze o asemenea moda timp de generaţii, cand era limpede ca ceea ce sufeream eu atunci, ele patimisera toata viaţa. Voiam sa desluşesc bine chestiunea asta şi mai ales cautam sa gasesc o cale de a îndrepta raul, convingand lumea sa lase pustiei moda asta prosteasca. Dar în împrejurarile acelea nu te puteai gandi de fel. Pofteşte şi gandeşte, cand ai a face cu o fiinţa ca Sandy.
În fond, era o fata ascultatoare şi inimoasa, dar trancanea ca o moara hodorogita şi îţi facea capul toba, ca harabalele şi caruţele de pe strada. Daca i-ai fi putut pune un caluş, fata ar fi fost o comoara. Dar pas de-astupa gura unei teleleici, ca-ţi moare pe loc! Huruia şi duduia, toata ziulica, şi te înşelai daca credeai ca o sa i se strice maşinaria. Ţi-ai gasit! Nu se strica niciodata, ba nici macar nu-şi încetinea trancanitul spre a cauta cuvintele. Moara asta hodorogita mergea înainte, pisand, macinand şi cernand cu saptamanile, fara sa se opreasca macar o data ca sa-şi unga maşinariile – sau sa explodeze. Şi, totuşi, nu era decat un fluiera-vant, caci nu avea nici o idee – aşa cum nici ceaţa n-are idei. Era o adevarata teleleica, toata ziua caţa-caţa; vorbea, şi vorbea; şi trancanea, şi trancanea, iar la altceva nu se pricepea. În dimineaţa aceea nu-mi pasase de guriţa ei, caci dadusem peste viesparul altor griji, dar dupa-amiaza am fost nevoit sa-i spun:
— Mai hodineşte-te, fetiţo! Rasufla şi tu în voie şi nu te mai apuca sa înghiţi tot aerul ţarii, ca-i de rau. Daca o ţii aşa, pana maine regatul o sa fie nevoit sa importe aer şi afla ca şi aşa averile visteriei sunt pe drojdie.
Chinuri lente
Luand-o drept înainte, ne-am pomenit în sanul naturii. Era nespus de îmbietor şi de placut sa strabaţi singuratatea aceea silvestra, dis-de-dimineaţa, pe racoare, mangaiat de primele adieri învioratoare ale toamnei. De pe crestele dealurilor, zaream întinzandu-se la picioarele noastre încantatoare vai verzi prin care şerpuiau paraiaşe, şi ici-colo se înalţau ostroave de copaci şi falnici stejari rasfiraţi, aruncand stinghere pete negre de umbra. Dincolo de vai, zaream alte şiruri de coline, albastrite de pacla zorilor, unduind în talazuri pana la capatul zarii, cu cate-o pata albicioasa sau cenuşie în creştet, ştiind ca acolo este un castel. Am strabatut întinse pajişti ce scanteiau de roua, înaintand chiar ca stafiile, caci iarba deasa vatuia paşii calului. Visam mai departe, trecand agale prin dumbravi, învaluiţi într-o lumina verzuie, ce se cernea prin bolta de frunze scaldata de soare, pe cand la picioarele noastre un paraiaş, nespus de limpede şi racoros, zburda şi susura în albia lui, prefirand o muzica dezmierdatoare. Uneori, lasam în urma lumea şi ne afundam în mareţele şi falnicele adancuri ale codrului, în îmbelşugatele-i neguri, pe unde mişunau şi se furişau tainice dihanii, pierind înainte de a apuca sa îţi arunci ochii spre locul de unde venise foşnetul. Se iveau, în schimb, pasarelele cele vrednice şi porneau la treaba, ici cu un cantec, colo cu vreo sfada sau cu vreun tainic şi îndepartat ciocanit, umbland dupa viermii ascunşi prin scorburi, în nepatrunsele cotloane ale padurilor. Apoi, încet-încet, ieşeam iaraşi la lumina cea tare a soarelui.
Cam la a treia sau la a patra-a cincea oara, cand am ieşit la lumina, deci cam la vreo doua-trei ceasuri dupa ce se ridicase bine soarele pe cer, nu mai era aşa de îmbietor ca înainte. Începea sa fie prea cald, ceea ce nu era greu de observat. Apoi, am avut de înghiţit o bucata serioasa de drum, fara nici un pic de umbra. E curios ce repede se înmulţesc micile sacaieli, odata ce s-au pornit. Lucruri de care nici nu-mi pasase la început, acum începeau sa ma zgandare – şi din ce în ce mai mult. În primele zece-cincisprezece ori, cand m-am caznit sa-mi scot batista, parca nici nu le luasem în seama. M-am lipsit de batista şi mi-am zis ca nu face nimic! Dar acum lucrurile se schimbasera. Simţeam din ce în ce mai mult nevoia batistei şi gandul ei ma rodea, facandu-mi: ronţ, ronţ, ronţ! prin creier. Nu mai aveam timp. Pas sa-mi iasa gandul din minte! În cele din urma m-am apucat sa dracuiesc, trimiţand naibii pe acela care a confecţionat haine de fier fara buzunare. Ştiţi, eu îmi ţineam batista în coif, împreuna cu alte lucruşoare – dar era un afurisit de coif pe care nu ţi-l puteai scoate singur. Nu ma gandisem la asta, cand am pus batista într-însul şi, de altfel, de unde sa fi ştiut? Îmi închipui-sem ca va fi foarte comod s-o ţin acolo. Dar acum gandul ca batista se afla atat de aproape şi "la îndemana", şi totuşi n-o puteam scoate, ma întarata şi mai rau, nemaiputand îndura: De, ştim cu toţii, omul doreşte totdeauna tocmai ce nu poate avea! Cum-necum, gandul la batista se ţinea scai de mine, abatandu-ma de la orice alta treaba. Şi aşa, mila dupa mila, gandurile mi se aţinteau în coif. Îmi închipuiam cum arata batista, mi-o zugraveam în fel şi chip şi zau ca era tare jalnic sa simţi cum sudoarea sarata îţi picura mereu în ochi şi sa nu poţi scoate batista! Scris aşa, pe hartie, faptul pare o nimica toata, dar nu era aşa, ci o adevarata pacoste. N-aş spune-o, daca n-ar fi aşa. M-am jurat ca data viitoare îmi voi lua cu mine o coşniţa – arate coşniţa cum o arata şi zica lumea ce-o pofti! Bineanţeles ca fanţii aia de fier de la Masa Rotunda o vor socoti ceva scandalos şi vor starni iadul împotriva mea, dar eu una ştiu: întai utilul şi dupa aceea stilul! Şi aşa, cu chiu, cu vai, am mers noi mai departe, dand din cand în cand peste o întindere plina de praf, care se ridica în nouri deşi şi îmi intra în nas, facandu-ma sa stranut şi sa strig. Bineanţeles ca mi-au scapat cuvinte pe care nu s-ar fi cuvenit sa le spun. Vedeţi, eu nu tagaduiesc şi nici nu pretind ca-s mai bun decat alţii.
Mi se parea ca n-o sa întalnim nici ţipenie de om în Britania aceea pustie, nici macar un capcaun. În toanele pe care le aveam, doream cu dinadinsul sa întalnesc un capcaun dar, fireşte, un capcaun cu o batista la viaţa lui. Cei mai mulţi cavaleri nu s-ar fi gandit decat sa-i ia armura, pe cand eu, daca i-aş fi luat basmaua, i-aş fi lasat bucuros restul marfii.
Între timp, se facea tot mai cald pe coclaurii aceia. Ştiţi, soarele batea tare şi îmi încingea tot mai mult fieraria. Ei, şi cand eşti atat de înfierbantat, cel mai mic fleac te irita. Cand o luam la trap, zanganeam ca un coş cu vase, şi asta ma necajea. Pe deasupra, nu puteam suferi pavaza aia care – hurduz-burduz – se tot lovea şi se balabanea cand la piept, cand la spate, iar daca o luam la plimbare la pas, îmi trosneau şi îmi scarţaiau încheieturile la fel de sacaitor ca roata unei roabe. Daca nu-mi faceam puţin vant calarind, puteam sa ma prajesc în soba aia! Pe de alta parte, cu cat mergeam mai liniştit, cu-atat mai rau ma apasa fierul şi, în fiecare minut, mi se parea ca trag şi mai multe tone. Şi trebuia sa schimb mereu mana şi sa-mi trec suliţa langa celalalt picior. Altfel mi-ar fi înţepenit mana, saraca de ea!
Va daţi seama ca daca transpiri în felul asta – lac de sudoare, nu alta! – vine un moment, cand – ce mai încoace-încolo – începe sa te manance. Dar tu eşti înauntru şi mainile-s afara şi la mijloc numai fiare. Asta e! Şi zau, nu ţi-i îndemana, oricum ai suci-o şi ai învarti-o! Mai întai te mananca într-un loc, pe urma într-altul, pe urma înca într-altul şi mancarimea se întinde, şi se întinde pana ce tot teritoriul ţi-e ocupat. E greu sa va închipuiţi ce-am patimit eu şi cat de neplacut mi-era.
Ba, cand credeam ca mai rau decat atata nu se poate şi mi se parea ca n-o sa mai rabd – hop! – printre zabrelele coifului se strecura o afurisita de musca, aşezandu-mi-se pe nas. Zabrelele coifului se înţepenisera şi nu mai alunecau, aşa ca nu putui ridica viziera, ci doar îmi clatinam capul, care ajunsese sa se coaca de-a binelea, iar musca, ce mai, ştiţi cum se poarta o musca atunci cand merge la sigur? Se sinchisea de scuturaturi numai ca sa-şi schimbe locul de pe nas pe buze, de-acolo în urechi şi baz, baz! şi zbarn! zbarn! mereu pe obrazul meu, lafaindu-se în voie şi pişcandu-ma aşa de rau, încat bietul de mine – amarat de mai înainte – n-am mai putut îndura. M-am dat batut, rugand-o pe Alisanda sa-mi descarce pacostea de coif şi sa ma scape. Pe urma, ea îl goli de toate cele şi mi-l aduse plin cu apa. Am baut niţica apa şi apoi, ţinandu-ma cat mai drept, am rugat-o sa-mi toarne restul apei înauntrul armurii. Nici nu va închipuiţi ce desfatare! Ea a mai carat apa şi mi-a turnat-o pana ce m-a facut ciuciulete şi aşa am început sa respir mai în voie.
Ce bine-i sa ai parte de niţica linişte şi pace! Dar – vai! – aici, pe pamant, totu-i vremelnic. Îmi facusem mai de mult o pipa şi aveam şi puţintel tutun, destul de bun; nu chiar prima-lux, ci mai curand dintr-acela pe care îl fumau pieile-roşii, facut din coaja de salcie uscata. Toate comorile astea le avusesem în coif şi acum mi-erau iaraşi la îndemana, dar chibrituri, ioc!
Cu cat trecea timpul, cu atat îmi dadeam mai bine seama de sacaitorul adevar ca eram la cheremul vremurilor. Un novice cu atatea fiare pe el nu putea încaleca pe cal fara de ajutoare – ba înca îi trebuiau multe ajutoare. Sandy nu era de ajuns. În orice caz, nu pentru mine. Eram aşadar nevoiţi sa aşteptam pana o trece cineva. O aşteptare în tihna nu ar fi fost nici o nenorocire, caci aveam berechet la ce sa ma gandesc, ba chiar doream sa-mi mai pun niţeluş mintea la contribuţie. Cautam sa ma dumiresc cum s-a ajuns ca nişte fiinţe raţionale – sau chiar numai semiraţionale – sa poarte armura, ţinand seama de neajunsurile ei. Şi cum au izbutit sa pastreze o asemenea moda timp de generaţii, cand era limpede ca ceea ce sufeream eu atunci, ele patimisera toata viaţa. Voiam sa desluşesc bine chestiunea asta şi mai ales cautam sa gasesc o cale de a îndrepta raul, convingand lumea sa lase pustiei moda asta prosteasca. Dar în împrejurarile acelea nu te puteai gandi de fel. Pofteşte şi gandeşte, cand ai a face cu o fiinţa ca Sandy.
În fond, era o fata ascultatoare şi inimoasa, dar trancanea ca o moara hodorogita şi îţi facea capul toba, ca harabalele şi caruţele de pe strada. Daca i-ai fi putut pune un caluş, fata ar fi fost o comoara. Dar pas de-astupa gura unei teleleici, ca-ţi moare pe loc! Huruia şi duduia, toata ziulica, şi te înşelai daca credeai ca o sa i se strice maşinaria. Ţi-ai gasit! Nu se strica niciodata, ba nici macar nu-şi încetinea trancanitul spre a cauta cuvintele. Moara asta hodorogita mergea înainte, pisand, macinand şi cernand cu saptamanile, fara sa se opreasca macar o data ca sa-şi unga maşinariile – sau sa explodeze. Şi, totuşi, nu era decat un fluiera-vant, caci nu avea nici o idee – aşa cum nici ceaţa n-are idei. Era o adevarata teleleica, toata ziua caţa-caţa; vorbea, şi vorbea; şi trancanea, şi trancanea, iar la altceva nu se pricepea. În dimineaţa aceea nu-mi pasase de guriţa ei, caci dadusem peste viesparul altor griji, dar dupa-amiaza am fost nevoit sa-i spun:
— Mai hodineşte-te, fetiţo! Rasufla şi tu în voie şi nu te mai apuca sa înghiţi tot aerul ţarii, ca-i de rau. Daca o ţii aşa, pana maine regatul o sa fie nevoit sa importe aer şi afla ca şi aşa averile visteriei sunt pe drojdie.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 12 - Chinuri lente
Aceasta pagina a fost accesata de 561 ori.