Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 13 - Oameni slobozi
Capitolul 13
Oameni slobozi
Ciudat o fi, dar aşa este: nici n-ai apucat bine sa fii mulţumit ca mulţumirea s-a şi dus. Iata cazul meu. Mai adineauri, dupa ce calarisem şi suferisem caznele acelea, ce rai îmi paruse tihna aceea, dulcea înseninare din colţişorul retras şi umbros, pe unde paraul curgea, susurand. Ma simţeam la largul meu, turnandu-mi din cand în cand apa în armura. Şi iata ca repede gasii alta pricina de nemulţumire; pe de o parte, pentru ca nu-mi puteam aprinde luleaua – înfiinţasem eu, mai de mult, e drept, o fabrica de chibrituri, dar uitasem sa-mi iau chibrituri – iar, pe de alta, pentru ca nu aveam nimic de mancare. Înca o dovada a acelei copilareşti lipse de prevedere, care caracteriza epoca şi oamenii de atunci. În timpul calatoriilor oamenii în armuri se bizuiau întotdeauna doar pe noroc spre a gasi de mancare, şi s-ar fi scandalizat numai la gandul de a-şi agaţa de suliţa vreun coş cu sandvişuri. Cred ca nu exista un singur cavaler din adunatura aceea de la Masa Rotunda care sa nu fi preferat sa moara de foame decat sa fie prins carand un asemenea bagaj pe baţul lui împodobit cu flamura. Şi totuşi bunul simţ ar fi trebuit sa-i deschida neaparat capul. Eu, unul, avusesem intenţia sa dosesc cateva sandvişuri în coif, dar fusesem surprins în cursul acţiunii, nascocisem o scuza oarecare, punand totuşi sandvişurile deoparte, numai ca pana la urma mi le înhaţase un caine.
Noaptea se apropia – şi odata cu ea o furtuna. Se întuneca repede. Fireşte, trebuia sa ne organizam popasul acolo. Gasii un adapost bun pentru demoazela, sub o stanca, şi acum cautam unul pentru mine. Eram nevoit sa raman în armura, caci singur nu mi-o puteam scoate, iar sa cer ajutorul Alisandei, nu-mi convenea. Era totuna cu a ma dezbraca în vazul lumii. De fapt nu-i aşa, pentru ca aveam haine berechet pe dedesubt, dar nu te poţi lepada cu una, cu doua, de prejudecaţile educaţiei. Ştiam ca m-aş simţi stanjenit, daca ar fi sa-mi scot fustiţa aceea de fier.
Datorita furtunii, se schimba şi temperatura. Cu cat vantul sufla mai tare şi ploaia cadea mai naprasnic, cu atat se facea mai rece. Curand, tot felul de gandaci, furnici şi rame începura sa mişune laolalta, cautand sa scape de umezeala, şi se furişara în armura mea ca sa se încalzeasca. Pe cand unele ganganii se purtau destul de cuviincios, varandu-mi-se prin hainele de dedesubt şi apoi potolindu-şi zelul, altele – şi astea erau cele mai numeroase – erau tare neastamparate şi nesuferite, caci nu-şi gaseau locul şi continuau sa mişune, vanand te-miri-ce. Mai cu seama furnicile, care ma gadilau în alaiuri îngrijoratoare, foind pe mine de colo pana colo cu ceasurile, s-au dovedit a fi nişte fiinţe cu care nu doresc sa mai dorm vreodata. Acelora care s-ar afla într-o situaţie asemanatoare, le dau sfatul sa nu care cumva sa se rasuceasca sau sa se scuture, deoarece mişcarile astea starnesc curiozitatea fiştecarii ganganii, care cauta sa vada ce se întampla – şi aşa lucrurile se înrautaţesc şi mai mult, facandu-te sa înjuri de mama focului, daca mai eşti în stare. Dar, pe de alta parte, daca nu te rasuceşti şi nu te scuturi, simţi ca te prapadeşti, aşa ca pana la urma e totuna cum procedezi. De fapt, nici nu poţi alege, ca vorba aia: ori cu capul de piatra ori cu piatra de cap, totuna e. Chiar dupa ce îngheţasem bocna, înca mai simţeam gadilaturile ganganiilor, întocmai ca un cadavru care e supus unui tratament electric. Mi-am zis ca dupa calatoria asta n-o sa mai port niciodata armura.
În aceste ceasuri de grea cumpana, cand eram îngheţat şi totuşi – ca sa zic aşa – ma simţeam ca pe jeratic din pricina foielii ganganiilor, îmi umbla prin capu-mi trudit aceeaşi şi aceeaşi întrebare fara raspuns: cum poate suferi lumea blestemata asta de armura? Cum au facut ei ca s-o suporte, în decursul atator generaţii? Cum s-au putut odihni nopţile, cand erau îngroziţi de chinurile ce-i aşteptau a doua zi?
Cand, în sfarşit, se crapa de ziua, eram într-o stare jalnica: istovit, aiurit, prapadit de nesomn; obosit de atata suceala şi rasuceala; lihnit de atata post, jinduind dupa o baie, ca sa ma descotorosesc de bazdaganiile alea. Şi, colac peste pupaza, ma simţeam boşorogit de reumatism. Dar poate ca ardeţi de nerabdare sa ştiţi ce s-a petrecut cu faptura nascuta în pat boieresc şi procopsita cu titluri aristocratice, cu demoazela Alisanda la Carteloise? Ei, bine, aflaţi ca era vioaie ca o veveriţa şi dormise buştean. Cat despre baie, probabil ca nici dansa şi nici vreun alt nobil din ţara ei nu facusera vreodata, aşa ca nu-i duceau dorul. Judecandu-i dupa criteriile moderne, oamenii aceia nu erau decat nişte salbatici puţintel şlefuiţi. Nobila domniţa nu se arata deloc nerabdatoare sa ia gustarea de dimineaţa – alt fapt care miroase a salbaticie. În timpul calatoriilor, briţii aceia erau deprinşi cu posturi lungi şi ştiau cum sa le îndure, dar, înainte de plecare se asigurau împotriva unor eventuale posturi, procedand în stilul pieilor-roşii şi al şerpilor boa. Mai mult ca sigur ca Sandy se îndopase pentru o raita de vreo trei zile.
Înainte de rasaritul soarelui, am şi pornit-o mai departe; Sandy calare, iar eu şchiopatand în urma calului. Peste vreo jumatate de ceas, întalniram nişte biete fiinţe prapadite, adunate laolalta pentru a drege ceea ce ai de a-colo socoteau ca ar fi o şosea. S-au purtat tare smeriţi cu mine, exact ca nişte dobitoace. Iar cand le-am propus sa iau pranzişorul cu danşii, s-au simţit atat de maguliţi, atat de covarşiţi de nemaipomenitul meu hatar, încat la în-ceput nici nu le venea sa creada ca vorbesc serios. Nobila domniţa îşi ţugui dispreţuitoare buzele şi se trase mai la o parte, avand grija sa-mi strige – ca sa fie auzita – ca ea ar prefera sa manance laolalta cu celelalte dobitoace; ob-servaţie care îi stanjeni pe nenorociţii aceia, dar nu pentru ca s-ar fi simţit cumva jigniţi sau insultaţi, ci doar pentru ca era vorba de ei. Nici pomeneala sa se simta jigniţi. Şi, totuşi, oamenii aceia nu erau nici sclavi, nici dobitoa-ce. Prin ironia legilor şi cuvintelor ei erau, draga doamne, oameni slobozi! Şapte zecimi din populaţia nerobita a ţarii faceau parte din clasa lor şi traiau în aceleaşi condiţii: mici fermieri – chipurile! – "independenţi", artizani, etc. şi ei constituiau, ca sa zicem aşa, naţiunea sau adevaratul popor. Aproape numai ei erau oamenii folositori şi vrednici de a fi cruţaţi şi respectaţi, iar, daca îi nesocoteai, însemna ca nesocoteşti poporul şi laşi în locul lor doar drojdia, doar cateva lepadaturi cu chip de rege, boieri şi boiernaşi – într-adevar trandavi, neproductivi şi pricepuţi mai cu seama în arta de a pradui şi a nimici. Aceştia n-ar fi fost de nici un folos şi n-ar fi avut nici o valoare, într-o lume construita în concordanţa cu raţiunea. Şi totuşi, printr-o iscu-sita urzeala, aceasta minoritate aurita, în loc sa-şi ţina locul cuvenit la coada alaiului, ea era în fruntea bucatelor, mergand cu nasul pe sus şi fluturandu-şi cu ifos flamurele. Ea s-a ales singura ca sa fie naţiunea, iar puzderia aceea de taratoare au îngaduit starea asta de lucruri atata amar de vreme, încat în cele din urma au luat-o drept adevar. Ba, mai mult, au ajuns sa creada ca aşa este drept şi aşa trebuie sa fie! Preoţii au avut grija sa le spuna stramoşilor acestor oameni şi lor înşile ca aceasta stare de lucruri anapoda a fost oranduita de Dumnezeu. Şi astfel, fara a se mai gandi cat de nepotrivit ar fi fost pentru Dumnezeu sa se distreze cu asemenea batjocori şi mai ales cu una aşa de deocheata, ei s-au lasat pagubaşi şi s-au potolit, plini de respect.
Vorbirea acestor oameni blajini suna cam ciudat în urechile unui fost american. Erau oameni liberi şi totuşi nu puteau parasi moşiile lordului sau ale episcopului lor, fara de îngaduinţa acestuia; nu aveau nevoie sa-şi faca singuri paine, ci erau siliţi sa-şi macine graul şi sa-şi coaca painea la moara şi brutaria boierului sau vladicii, şi sa-i plateasca din gros pentru acest serviciu! Nu puteau vinde nici un petec de pamant, fara a nu plati lordului sau episcopului nişte procente bunişoare şi nici sa cumpere vreo sfoara din pamantul altuia, fara a da de ştire lordului sau episcopului, aducandu-i un plocon în bani, în schimbul acestui privilegiu. Ei, aceşti oameni liberi, trebuiau sa lucreze pe degeaba pamanturile boierului sau ale vladicii şi sa vina la el oricand erau chemaţi, lasandu-şi propriile lor recolte sa se paraduiasca din pricina furtunilor care le potopeau. Mai erau siliţi sa îngaduie boierului sa-şi sadeasca pomi fructiferi pe pamantul lor şi, apoi, sa-şi înghita necazul, cand cei trimişi sa culeaga roadele le stricau cu nepasare lanurile din preajma pomilor. Erau nevoiţi sa-şi înabuşe mania cand cetele de vanatori ai lordului dadeau buzna în galop peste ogoarele lor, nimicindu-le roadele unei munci atat de rabdatoare. Nu li se îngaduia sa creasca porumbei, iar cand stolurile venite din hulubariile stapanului se napusteau asupra recoltei lor, nu se cadea sa-şi iasa cumva din fire şi sa ucida vreo pasare, pentru ca pedeapsa ar fi fost cumplita. Cand, în sfarşit, îşi strangeau bucatele, atunci se repezeau asupra lor un întreg alai de talhari, şi îi jecmaneau care mai de care. Biserica, cea dintai, le lua o halca zdravana, anume, o zeciuala din recolta, apoi trimisul regelui lua ca dijma a douazecea parte, dupa aceea navaleau oamenii lordului stapanitor, bagandu-şi adanc mainile în ceea ce mai ramasese şi numai dupa toate angaralele astea avea voie bietul om liber – jupuit de şapte piei – sa-şi duca restul la hambar, daca mai era cazul sa se oboseasca pentru aşa ceva. Apoi, ţinte biruri, biruri şi iar biruri, caci aceşti calici liberi şi independenţi plateau mereu la biruri şi dajdii, pe cand stapanul lor, baronul sau episcopul, nu platea nici o dajdie, cum nu platea întreaga nobilime, atat de risipitoare, şi nici atothrapareaţa biserica. Pentru ca domnul baron sa poata dormi în tihna, omul slobod trebuia sa stea de veghe toata noaptea pe malul lacului, dupa truda unei zile întregi, şi sa plesneasca din bici spre a face sa amuţeasca broaştele. Iar daca fiica omului slobod… nu, despre aceasta ultima infamie a carmuirii monarhice nu se poate scrie. În sfarşit, daca omul liber, adus la disperare de toate chinurile astea, socotea ca nu mai poate îndura viaţa şi şi-o curma, cautand în moarte mila şi alinarea – biserica cea blanda îl osandea sa arda în focul gheenei şi, potrivit milostivelor legiuiri, era îngropat în miez de noapte la vreo raspantie, cu o ţepuşa înfipta în spate, iar stapanul sau, baronul sau episcopul, îi confisca întreaga avere şi-i izgonea din casa vaduva şi orfanii.
Şi, acum, iata-i pe aceşti oameni slobozi, aduşi de cu zori ca sa munceasca la drumurile stapanului lor, episcopul, fiecare cate trei zile şi pe de gratis. Fiecare cap de familie şi fiecare flacau muncind cate trei zile pe nimic, ba mai adaugaţi şi o ziulica pentru slugile stapanului! Ei, lucrurile astea se petreceau aidoma celor ce citeai în vreo carte despre Franţa şi despre francezii de dinaintea revoluţiei, cea de pomina şi binecuvantata, care a maturat o mie de ani de asemenea nemernicii cu un singur şi potopitor val de sange. Unul singur, platind astfel datoria din moşi-stramoşi, cam în proporţie de cate o picatura de sange pentru fiecare bute stoarsa cu încetul poporului, de-a lungul unei istovitoare perioade de zece veacuri de ruşine, nedreptate şi secatuire, care nu-şi avea perechea decat în iad. Daca ne gandim bine, au fost doua "domnii ale terorii", una care propovaduia omorul, manata de înfocate patimi, iar alta manata de un fioros sange rece. Una a ţinut doar cateva luni, cealalta a durat o mie de ani. Într-una, moartea a secerat zece mii de oameni; într-alta, o suta de milioane de oameni. Noi ne cutremuram doar la gandul "grozaviilor" savarşite de Teroarea cea mica, de Teroarea momentana, ca sa zicem aşa, dar ce înseamna "grozavia" unei morţi repezi prin cuţit de ghilotina, faţa de agonia prelungita a unei întregi vieţi de foame, frig şi sudalmi, de chinuri şi inima-rea? Ce înseamna moartea instantanee prin trasnet, faţa de moartea înceata pe rug? Cimitirul unui singur oraş ar putea cuprinde toate sicriile umplute de Teroarea cea de scurta durata, în faţa careia am fost învaţaţi, cu atata iscusinţa, ca sa ne înfioram şi sa ne bocim. În schimb, nu ştiu daca Franţa întreaga ar putea cuprinde toate raclele umplute de cealalta Teroare, mai veche şi mai reala – Teroarea aceea nespus de apriga şi înspaimantatoare, pe care nici unul dintre noi nu a fost învaţat s-o vada în toata amploarea ei şi s-o deplanga aşa cum se cuvine.
Aceşti oameni slobozi, vadit saraci, care îşi împarţeau cu mine şi pranzişorul, şi vorba, aveau un respect nespus de umil faţa de rege, biserica şi nobilime, pe cat nu le-ar fi dorit-o nici chiar duşmanii lor cei mai înverşunaţi. Şi de aceea îţi starneau şi mila, şi rasul. I-am întrebat daca macar banuiesc ca ar putea exista o naţiune de oameni în care fiecare cetaţean, avand dreptul de a vota liber, ar hotarî prin vot ca o singura familie, cu urmaşii ei – fie ei deştepţi sau tampiţi – sa domneasca pe veci, înlaturand toate celelalte familii, chiar şi pe aceea a alegatorului? Şi, de asemenea, daca ei ar hotarî prin vot ca o suta de familii anumite sa fie ridicate la ranguri de-o ameţitoare înalţime şi învestite cu primejdioase onoruri şi privilegii ereditare, excluzandu-se celelalte familii ale naţiunii, chiar şi familia alegatorului?
Cu toţii ma privira nedumeriţi şi-mi raspunsera ca nu ştiu. Nu se gandisera niciodata la aşa ceva şi nici nu auzisera vreodata ca o naţiune ar putea fi oranduita astfel încat fiecare om sa-şi poata spune cuvantul cu privire la carmuirea ei. Le-am spus ca eu cunoşteam o astfel de naţiune – şi ca starea de lucruri de la ei va ramane aşa cum era, cata vreme vor avea o biserica stapana peste stat. Din nou se aratara nedumeriţi, cel puţin în primul moment. Dar apoi unul dintre ei îşi ridica fruntea şi ma ruga sa repet cuvintele din urma – sa le repet mai rar, ca sa le patrunda înţelesul. O facui şi curand el prinse ideea şi, strangand din pumni, spuse ca el nu crede ca o naţiune în care oricine poate vota s-ar înjosi de buna voie, apucand pe calea luata de danşii. Îmi mai spuse ca faptul de a fura unei naţiuni voinţa şi nazuinţele înseamna o crima, şi înca cea mai grozava dintre crime. Îmi zisei: iata un om! Daca m-aş putea bizui pe destui oameni ca dansul, aş putea da o lovitura pentru binele ţarii astea şi le-aş putea dovedi ca sunt cetaţeanul ei cel mai credincios, aducand o schimbare deplina în sistemul de guvernare.
Înţelegeţi ca devotamentul meu era un devotament faţa de ţara, iar nu faţa de instituţiile ei şi de dregatorii care îi conduceau treburile. Ţara este realitatea adevarata, lucrul de capetenie, lucrul veşnic, şi pe ea trebuie s-o aperi şi s-o iubeşti, ei trebuie sa-i fii credincios. Instituţiile sunt ceva exterior, doar un veşmant, iar veşmintele se uzeaza şi se prefac în zdrenţe, încetand de a-ţi mai fi potrivite şi de a-ţi feri trupul de frigul iernii, de boala şi de moarte. A fi credincios zdren-ţelor, a te entuziasma pentru zdrenţe, a adora zdrenţele, a muri pentru zdrenţe – aceasta este loialitate de om fara raţiune, credinţa de adevarat animal. Aceasta loialitate aparţine monarhiei, a fost inventata de monarhie, şi numai de aşa soi de loialitate aiba ea parte! Eu sunt din Connecticut şi constituţia ţarii mele declara ca: "Orice putere politica purcede de la popor şi toate guvernele libere sunt întemeiate pe autoritatea poporului şi instituite în folosul sau; iar poporul are oricand dreptul netagaduit şi imprescriptibil de a-şi schimba forma de guvernamant în felul în care socoate a-i fi folositor".
Pe temeiul acestei învaţaturi, cetaţeanul care considera ca veşmintele politice ale comunitaţii sale s-au ros şi, totuşi, pastreaza tacerea şi nu se agita pentru a-i da un nou veşmant – acela este un cetaţean necredincios, un tradator. Nici macar faptul ca el ar crede ca este singurul care vede decaderea nu-l scuza, caci datoria lui este sa se agite, iar datoria celorlalţi e sa voteze împotriva lui, daca nu judeca lucrurile la fel cu dansul.
Şi acum iata-ma aici, într-o ţara în care dreptul de a spune cum trebuie guvernata ţara este harazit doar la cate şase persoane din fiecare mie. Daca ceilalţi noua sute nouazeci şi patru de oameni şi-ar fi aratat nemulţumirea faţa de sistemul politic în vigoare şi ar fi propus schimbarea lui, faptul i-ar fi cutremurat pe toţi ceilalţi şase, ca pe unul singur, şi le-ar fi parut grozav de marşav şi necinstit – o cumplita şi odioasa tradare! Aşadar, eram – ca sa zic aşa – acţionar într-o societate în care noua sute nouazeci şi patru de membri aduceau toţi banii şi depuneau toata munca, iar ceilalţi şase se alegeau pe ei înşişi drept permanent consiliu de administraţie şi încasau toate dividendele. Eu socoteam, însa, ca ceea ce le trebuia celor noua sute nouazeci şi patru de pacaliţi era o noua oranduire. Într-adevar, ceea ce s-ar fi potrivit cel mai bine cu pornirile mele spre ghiduşii ar fi fost sa demisionez din funcţia de şef şi para-şef şi sa aţaţ o razmeriţa, pe care s-o prefac în revoluţie. Dar ştiam ca oricare Jack Cade sau Watt Tyler care ar proceda aşa, fara sa faca în prealabil educaţia materialului uman pana la treapta revoluţiei – nu va fi urmat de nimeni. Nu eram deprins sa dau greş, ramanand de unul singur – va rog sa ma credeţi. De aceea "oranduirea", care în vremea din urma prinsese cheag în mintea mea, era cu totul de alt soi decat aceea de tipul Cade-Tyler.
Aşa ca ma ferii sa-i vorbesc despre razvratire şi sange omului acela care îşi rumega painea neagra, laolalta cu turma de oi umane, ci îl luai mai la o parte şi îi vorbii într-altfel. Dupa ce terminai, îl rugai sa-mi împrumute puţina cerneala din vinele lui şi, muind o aşchie într-însa, scrisei pe o bucata de scoarţa:
"Da-i la fabrica de oameni"
şi i-o înmanai spunandu-i:
— Du-te cu ea la palat, la Camelot, şi da-i-o în mana lui Amyas le Poulet, caruia eu îi zic Clarence. Ştie el despre ce-i vorba.
— Ăsta trebuie sa fie vreun preot, nu-i aşa? ma întreba omul, în timp ce observam cum îi pierea de pe faţa entuziasmul.
— De ce vrei sa fie numaidecat preot? Doar ţi-am spus ca nici un rob al bisericii, nici un om, legat ca un rob de papa sau de episcop, nu are voie sa intre în fabrica mea de oameni? Nu ţi-am spus ca nici dumneata n-ai putea calca pe acolo decat daca religia ce o ai – oricare ar fi ea – este liber-consimţita?
— Of! Aşa ziceam şi eu şi întru asta îmi saltase inima de bucurie! Dara cand auzit-am ca iaste şi un preot pe acolo n-a mai fost pre pofta inimii mele şi mi s-a scarbit rau sufletul.
— Nu-ţi spun ca acela la care te duci nu-i preot?
Omul tot nu parea mulţumit şi îmi zise:
— Cum? Nu iaste preot şi ştie a ceti?
— Ei, da, nu-i preot şi totuşi ştie sa citeasca, ba ştie şi sa scrie. Eu l-am învaţat.
Omul se lumina la faţa. Continuai:
— Şi asta va fi primul lucru pe care îl vei învaţa în fabrica aceea…
— Eu? Mi-aş da şi sangele inimii pentru iscusenia aceasta. Ma jur pre toţii sfinţii ca fi-voi robul domniei voastre, fi-voi...
— Nu! Nu-mi vei fi rob şi nu vei fi robul nimanui, ia-ţi familia şi cara-te de aici. Stapanul dumitale, prea sfinţitul episcop, îţi va confisca micul avut, dar n-are a face. Clarence îţi va purta de grija.
Oameni slobozi
Ciudat o fi, dar aşa este: nici n-ai apucat bine sa fii mulţumit ca mulţumirea s-a şi dus. Iata cazul meu. Mai adineauri, dupa ce calarisem şi suferisem caznele acelea, ce rai îmi paruse tihna aceea, dulcea înseninare din colţişorul retras şi umbros, pe unde paraul curgea, susurand. Ma simţeam la largul meu, turnandu-mi din cand în cand apa în armura. Şi iata ca repede gasii alta pricina de nemulţumire; pe de o parte, pentru ca nu-mi puteam aprinde luleaua – înfiinţasem eu, mai de mult, e drept, o fabrica de chibrituri, dar uitasem sa-mi iau chibrituri – iar, pe de alta, pentru ca nu aveam nimic de mancare. Înca o dovada a acelei copilareşti lipse de prevedere, care caracteriza epoca şi oamenii de atunci. În timpul calatoriilor oamenii în armuri se bizuiau întotdeauna doar pe noroc spre a gasi de mancare, şi s-ar fi scandalizat numai la gandul de a-şi agaţa de suliţa vreun coş cu sandvişuri. Cred ca nu exista un singur cavaler din adunatura aceea de la Masa Rotunda care sa nu fi preferat sa moara de foame decat sa fie prins carand un asemenea bagaj pe baţul lui împodobit cu flamura. Şi totuşi bunul simţ ar fi trebuit sa-i deschida neaparat capul. Eu, unul, avusesem intenţia sa dosesc cateva sandvişuri în coif, dar fusesem surprins în cursul acţiunii, nascocisem o scuza oarecare, punand totuşi sandvişurile deoparte, numai ca pana la urma mi le înhaţase un caine.
Noaptea se apropia – şi odata cu ea o furtuna. Se întuneca repede. Fireşte, trebuia sa ne organizam popasul acolo. Gasii un adapost bun pentru demoazela, sub o stanca, şi acum cautam unul pentru mine. Eram nevoit sa raman în armura, caci singur nu mi-o puteam scoate, iar sa cer ajutorul Alisandei, nu-mi convenea. Era totuna cu a ma dezbraca în vazul lumii. De fapt nu-i aşa, pentru ca aveam haine berechet pe dedesubt, dar nu te poţi lepada cu una, cu doua, de prejudecaţile educaţiei. Ştiam ca m-aş simţi stanjenit, daca ar fi sa-mi scot fustiţa aceea de fier.
Datorita furtunii, se schimba şi temperatura. Cu cat vantul sufla mai tare şi ploaia cadea mai naprasnic, cu atat se facea mai rece. Curand, tot felul de gandaci, furnici şi rame începura sa mişune laolalta, cautand sa scape de umezeala, şi se furişara în armura mea ca sa se încalzeasca. Pe cand unele ganganii se purtau destul de cuviincios, varandu-mi-se prin hainele de dedesubt şi apoi potolindu-şi zelul, altele – şi astea erau cele mai numeroase – erau tare neastamparate şi nesuferite, caci nu-şi gaseau locul şi continuau sa mişune, vanand te-miri-ce. Mai cu seama furnicile, care ma gadilau în alaiuri îngrijoratoare, foind pe mine de colo pana colo cu ceasurile, s-au dovedit a fi nişte fiinţe cu care nu doresc sa mai dorm vreodata. Acelora care s-ar afla într-o situaţie asemanatoare, le dau sfatul sa nu care cumva sa se rasuceasca sau sa se scuture, deoarece mişcarile astea starnesc curiozitatea fiştecarii ganganii, care cauta sa vada ce se întampla – şi aşa lucrurile se înrautaţesc şi mai mult, facandu-te sa înjuri de mama focului, daca mai eşti în stare. Dar, pe de alta parte, daca nu te rasuceşti şi nu te scuturi, simţi ca te prapadeşti, aşa ca pana la urma e totuna cum procedezi. De fapt, nici nu poţi alege, ca vorba aia: ori cu capul de piatra ori cu piatra de cap, totuna e. Chiar dupa ce îngheţasem bocna, înca mai simţeam gadilaturile ganganiilor, întocmai ca un cadavru care e supus unui tratament electric. Mi-am zis ca dupa calatoria asta n-o sa mai port niciodata armura.
În aceste ceasuri de grea cumpana, cand eram îngheţat şi totuşi – ca sa zic aşa – ma simţeam ca pe jeratic din pricina foielii ganganiilor, îmi umbla prin capu-mi trudit aceeaşi şi aceeaşi întrebare fara raspuns: cum poate suferi lumea blestemata asta de armura? Cum au facut ei ca s-o suporte, în decursul atator generaţii? Cum s-au putut odihni nopţile, cand erau îngroziţi de chinurile ce-i aşteptau a doua zi?
Cand, în sfarşit, se crapa de ziua, eram într-o stare jalnica: istovit, aiurit, prapadit de nesomn; obosit de atata suceala şi rasuceala; lihnit de atata post, jinduind dupa o baie, ca sa ma descotorosesc de bazdaganiile alea. Şi, colac peste pupaza, ma simţeam boşorogit de reumatism. Dar poate ca ardeţi de nerabdare sa ştiţi ce s-a petrecut cu faptura nascuta în pat boieresc şi procopsita cu titluri aristocratice, cu demoazela Alisanda la Carteloise? Ei, bine, aflaţi ca era vioaie ca o veveriţa şi dormise buştean. Cat despre baie, probabil ca nici dansa şi nici vreun alt nobil din ţara ei nu facusera vreodata, aşa ca nu-i duceau dorul. Judecandu-i dupa criteriile moderne, oamenii aceia nu erau decat nişte salbatici puţintel şlefuiţi. Nobila domniţa nu se arata deloc nerabdatoare sa ia gustarea de dimineaţa – alt fapt care miroase a salbaticie. În timpul calatoriilor, briţii aceia erau deprinşi cu posturi lungi şi ştiau cum sa le îndure, dar, înainte de plecare se asigurau împotriva unor eventuale posturi, procedand în stilul pieilor-roşii şi al şerpilor boa. Mai mult ca sigur ca Sandy se îndopase pentru o raita de vreo trei zile.
Înainte de rasaritul soarelui, am şi pornit-o mai departe; Sandy calare, iar eu şchiopatand în urma calului. Peste vreo jumatate de ceas, întalniram nişte biete fiinţe prapadite, adunate laolalta pentru a drege ceea ce ai de a-colo socoteau ca ar fi o şosea. S-au purtat tare smeriţi cu mine, exact ca nişte dobitoace. Iar cand le-am propus sa iau pranzişorul cu danşii, s-au simţit atat de maguliţi, atat de covarşiţi de nemaipomenitul meu hatar, încat la în-ceput nici nu le venea sa creada ca vorbesc serios. Nobila domniţa îşi ţugui dispreţuitoare buzele şi se trase mai la o parte, avand grija sa-mi strige – ca sa fie auzita – ca ea ar prefera sa manance laolalta cu celelalte dobitoace; ob-servaţie care îi stanjeni pe nenorociţii aceia, dar nu pentru ca s-ar fi simţit cumva jigniţi sau insultaţi, ci doar pentru ca era vorba de ei. Nici pomeneala sa se simta jigniţi. Şi, totuşi, oamenii aceia nu erau nici sclavi, nici dobitoa-ce. Prin ironia legilor şi cuvintelor ei erau, draga doamne, oameni slobozi! Şapte zecimi din populaţia nerobita a ţarii faceau parte din clasa lor şi traiau în aceleaşi condiţii: mici fermieri – chipurile! – "independenţi", artizani, etc. şi ei constituiau, ca sa zicem aşa, naţiunea sau adevaratul popor. Aproape numai ei erau oamenii folositori şi vrednici de a fi cruţaţi şi respectaţi, iar, daca îi nesocoteai, însemna ca nesocoteşti poporul şi laşi în locul lor doar drojdia, doar cateva lepadaturi cu chip de rege, boieri şi boiernaşi – într-adevar trandavi, neproductivi şi pricepuţi mai cu seama în arta de a pradui şi a nimici. Aceştia n-ar fi fost de nici un folos şi n-ar fi avut nici o valoare, într-o lume construita în concordanţa cu raţiunea. Şi totuşi, printr-o iscu-sita urzeala, aceasta minoritate aurita, în loc sa-şi ţina locul cuvenit la coada alaiului, ea era în fruntea bucatelor, mergand cu nasul pe sus şi fluturandu-şi cu ifos flamurele. Ea s-a ales singura ca sa fie naţiunea, iar puzderia aceea de taratoare au îngaduit starea asta de lucruri atata amar de vreme, încat în cele din urma au luat-o drept adevar. Ba, mai mult, au ajuns sa creada ca aşa este drept şi aşa trebuie sa fie! Preoţii au avut grija sa le spuna stramoşilor acestor oameni şi lor înşile ca aceasta stare de lucruri anapoda a fost oranduita de Dumnezeu. Şi astfel, fara a se mai gandi cat de nepotrivit ar fi fost pentru Dumnezeu sa se distreze cu asemenea batjocori şi mai ales cu una aşa de deocheata, ei s-au lasat pagubaşi şi s-au potolit, plini de respect.
Vorbirea acestor oameni blajini suna cam ciudat în urechile unui fost american. Erau oameni liberi şi totuşi nu puteau parasi moşiile lordului sau ale episcopului lor, fara de îngaduinţa acestuia; nu aveau nevoie sa-şi faca singuri paine, ci erau siliţi sa-şi macine graul şi sa-şi coaca painea la moara şi brutaria boierului sau vladicii, şi sa-i plateasca din gros pentru acest serviciu! Nu puteau vinde nici un petec de pamant, fara a nu plati lordului sau episcopului nişte procente bunişoare şi nici sa cumpere vreo sfoara din pamantul altuia, fara a da de ştire lordului sau episcopului, aducandu-i un plocon în bani, în schimbul acestui privilegiu. Ei, aceşti oameni liberi, trebuiau sa lucreze pe degeaba pamanturile boierului sau ale vladicii şi sa vina la el oricand erau chemaţi, lasandu-şi propriile lor recolte sa se paraduiasca din pricina furtunilor care le potopeau. Mai erau siliţi sa îngaduie boierului sa-şi sadeasca pomi fructiferi pe pamantul lor şi, apoi, sa-şi înghita necazul, cand cei trimişi sa culeaga roadele le stricau cu nepasare lanurile din preajma pomilor. Erau nevoiţi sa-şi înabuşe mania cand cetele de vanatori ai lordului dadeau buzna în galop peste ogoarele lor, nimicindu-le roadele unei munci atat de rabdatoare. Nu li se îngaduia sa creasca porumbei, iar cand stolurile venite din hulubariile stapanului se napusteau asupra recoltei lor, nu se cadea sa-şi iasa cumva din fire şi sa ucida vreo pasare, pentru ca pedeapsa ar fi fost cumplita. Cand, în sfarşit, îşi strangeau bucatele, atunci se repezeau asupra lor un întreg alai de talhari, şi îi jecmaneau care mai de care. Biserica, cea dintai, le lua o halca zdravana, anume, o zeciuala din recolta, apoi trimisul regelui lua ca dijma a douazecea parte, dupa aceea navaleau oamenii lordului stapanitor, bagandu-şi adanc mainile în ceea ce mai ramasese şi numai dupa toate angaralele astea avea voie bietul om liber – jupuit de şapte piei – sa-şi duca restul la hambar, daca mai era cazul sa se oboseasca pentru aşa ceva. Apoi, ţinte biruri, biruri şi iar biruri, caci aceşti calici liberi şi independenţi plateau mereu la biruri şi dajdii, pe cand stapanul lor, baronul sau episcopul, nu platea nici o dajdie, cum nu platea întreaga nobilime, atat de risipitoare, şi nici atothrapareaţa biserica. Pentru ca domnul baron sa poata dormi în tihna, omul slobod trebuia sa stea de veghe toata noaptea pe malul lacului, dupa truda unei zile întregi, şi sa plesneasca din bici spre a face sa amuţeasca broaştele. Iar daca fiica omului slobod… nu, despre aceasta ultima infamie a carmuirii monarhice nu se poate scrie. În sfarşit, daca omul liber, adus la disperare de toate chinurile astea, socotea ca nu mai poate îndura viaţa şi şi-o curma, cautand în moarte mila şi alinarea – biserica cea blanda îl osandea sa arda în focul gheenei şi, potrivit milostivelor legiuiri, era îngropat în miez de noapte la vreo raspantie, cu o ţepuşa înfipta în spate, iar stapanul sau, baronul sau episcopul, îi confisca întreaga avere şi-i izgonea din casa vaduva şi orfanii.
Şi, acum, iata-i pe aceşti oameni slobozi, aduşi de cu zori ca sa munceasca la drumurile stapanului lor, episcopul, fiecare cate trei zile şi pe de gratis. Fiecare cap de familie şi fiecare flacau muncind cate trei zile pe nimic, ba mai adaugaţi şi o ziulica pentru slugile stapanului! Ei, lucrurile astea se petreceau aidoma celor ce citeai în vreo carte despre Franţa şi despre francezii de dinaintea revoluţiei, cea de pomina şi binecuvantata, care a maturat o mie de ani de asemenea nemernicii cu un singur şi potopitor val de sange. Unul singur, platind astfel datoria din moşi-stramoşi, cam în proporţie de cate o picatura de sange pentru fiecare bute stoarsa cu încetul poporului, de-a lungul unei istovitoare perioade de zece veacuri de ruşine, nedreptate şi secatuire, care nu-şi avea perechea decat în iad. Daca ne gandim bine, au fost doua "domnii ale terorii", una care propovaduia omorul, manata de înfocate patimi, iar alta manata de un fioros sange rece. Una a ţinut doar cateva luni, cealalta a durat o mie de ani. Într-una, moartea a secerat zece mii de oameni; într-alta, o suta de milioane de oameni. Noi ne cutremuram doar la gandul "grozaviilor" savarşite de Teroarea cea mica, de Teroarea momentana, ca sa zicem aşa, dar ce înseamna "grozavia" unei morţi repezi prin cuţit de ghilotina, faţa de agonia prelungita a unei întregi vieţi de foame, frig şi sudalmi, de chinuri şi inima-rea? Ce înseamna moartea instantanee prin trasnet, faţa de moartea înceata pe rug? Cimitirul unui singur oraş ar putea cuprinde toate sicriile umplute de Teroarea cea de scurta durata, în faţa careia am fost învaţaţi, cu atata iscusinţa, ca sa ne înfioram şi sa ne bocim. În schimb, nu ştiu daca Franţa întreaga ar putea cuprinde toate raclele umplute de cealalta Teroare, mai veche şi mai reala – Teroarea aceea nespus de apriga şi înspaimantatoare, pe care nici unul dintre noi nu a fost învaţat s-o vada în toata amploarea ei şi s-o deplanga aşa cum se cuvine.
Aceşti oameni slobozi, vadit saraci, care îşi împarţeau cu mine şi pranzişorul, şi vorba, aveau un respect nespus de umil faţa de rege, biserica şi nobilime, pe cat nu le-ar fi dorit-o nici chiar duşmanii lor cei mai înverşunaţi. Şi de aceea îţi starneau şi mila, şi rasul. I-am întrebat daca macar banuiesc ca ar putea exista o naţiune de oameni în care fiecare cetaţean, avand dreptul de a vota liber, ar hotarî prin vot ca o singura familie, cu urmaşii ei – fie ei deştepţi sau tampiţi – sa domneasca pe veci, înlaturand toate celelalte familii, chiar şi pe aceea a alegatorului? Şi, de asemenea, daca ei ar hotarî prin vot ca o suta de familii anumite sa fie ridicate la ranguri de-o ameţitoare înalţime şi învestite cu primejdioase onoruri şi privilegii ereditare, excluzandu-se celelalte familii ale naţiunii, chiar şi familia alegatorului?
Cu toţii ma privira nedumeriţi şi-mi raspunsera ca nu ştiu. Nu se gandisera niciodata la aşa ceva şi nici nu auzisera vreodata ca o naţiune ar putea fi oranduita astfel încat fiecare om sa-şi poata spune cuvantul cu privire la carmuirea ei. Le-am spus ca eu cunoşteam o astfel de naţiune – şi ca starea de lucruri de la ei va ramane aşa cum era, cata vreme vor avea o biserica stapana peste stat. Din nou se aratara nedumeriţi, cel puţin în primul moment. Dar apoi unul dintre ei îşi ridica fruntea şi ma ruga sa repet cuvintele din urma – sa le repet mai rar, ca sa le patrunda înţelesul. O facui şi curand el prinse ideea şi, strangand din pumni, spuse ca el nu crede ca o naţiune în care oricine poate vota s-ar înjosi de buna voie, apucand pe calea luata de danşii. Îmi mai spuse ca faptul de a fura unei naţiuni voinţa şi nazuinţele înseamna o crima, şi înca cea mai grozava dintre crime. Îmi zisei: iata un om! Daca m-aş putea bizui pe destui oameni ca dansul, aş putea da o lovitura pentru binele ţarii astea şi le-aş putea dovedi ca sunt cetaţeanul ei cel mai credincios, aducand o schimbare deplina în sistemul de guvernare.
Înţelegeţi ca devotamentul meu era un devotament faţa de ţara, iar nu faţa de instituţiile ei şi de dregatorii care îi conduceau treburile. Ţara este realitatea adevarata, lucrul de capetenie, lucrul veşnic, şi pe ea trebuie s-o aperi şi s-o iubeşti, ei trebuie sa-i fii credincios. Instituţiile sunt ceva exterior, doar un veşmant, iar veşmintele se uzeaza şi se prefac în zdrenţe, încetand de a-ţi mai fi potrivite şi de a-ţi feri trupul de frigul iernii, de boala şi de moarte. A fi credincios zdren-ţelor, a te entuziasma pentru zdrenţe, a adora zdrenţele, a muri pentru zdrenţe – aceasta este loialitate de om fara raţiune, credinţa de adevarat animal. Aceasta loialitate aparţine monarhiei, a fost inventata de monarhie, şi numai de aşa soi de loialitate aiba ea parte! Eu sunt din Connecticut şi constituţia ţarii mele declara ca: "Orice putere politica purcede de la popor şi toate guvernele libere sunt întemeiate pe autoritatea poporului şi instituite în folosul sau; iar poporul are oricand dreptul netagaduit şi imprescriptibil de a-şi schimba forma de guvernamant în felul în care socoate a-i fi folositor".
Pe temeiul acestei învaţaturi, cetaţeanul care considera ca veşmintele politice ale comunitaţii sale s-au ros şi, totuşi, pastreaza tacerea şi nu se agita pentru a-i da un nou veşmant – acela este un cetaţean necredincios, un tradator. Nici macar faptul ca el ar crede ca este singurul care vede decaderea nu-l scuza, caci datoria lui este sa se agite, iar datoria celorlalţi e sa voteze împotriva lui, daca nu judeca lucrurile la fel cu dansul.
Şi acum iata-ma aici, într-o ţara în care dreptul de a spune cum trebuie guvernata ţara este harazit doar la cate şase persoane din fiecare mie. Daca ceilalţi noua sute nouazeci şi patru de oameni şi-ar fi aratat nemulţumirea faţa de sistemul politic în vigoare şi ar fi propus schimbarea lui, faptul i-ar fi cutremurat pe toţi ceilalţi şase, ca pe unul singur, şi le-ar fi parut grozav de marşav şi necinstit – o cumplita şi odioasa tradare! Aşadar, eram – ca sa zic aşa – acţionar într-o societate în care noua sute nouazeci şi patru de membri aduceau toţi banii şi depuneau toata munca, iar ceilalţi şase se alegeau pe ei înşişi drept permanent consiliu de administraţie şi încasau toate dividendele. Eu socoteam, însa, ca ceea ce le trebuia celor noua sute nouazeci şi patru de pacaliţi era o noua oranduire. Într-adevar, ceea ce s-ar fi potrivit cel mai bine cu pornirile mele spre ghiduşii ar fi fost sa demisionez din funcţia de şef şi para-şef şi sa aţaţ o razmeriţa, pe care s-o prefac în revoluţie. Dar ştiam ca oricare Jack Cade sau Watt Tyler care ar proceda aşa, fara sa faca în prealabil educaţia materialului uman pana la treapta revoluţiei – nu va fi urmat de nimeni. Nu eram deprins sa dau greş, ramanand de unul singur – va rog sa ma credeţi. De aceea "oranduirea", care în vremea din urma prinsese cheag în mintea mea, era cu totul de alt soi decat aceea de tipul Cade-Tyler.
Aşa ca ma ferii sa-i vorbesc despre razvratire şi sange omului acela care îşi rumega painea neagra, laolalta cu turma de oi umane, ci îl luai mai la o parte şi îi vorbii într-altfel. Dupa ce terminai, îl rugai sa-mi împrumute puţina cerneala din vinele lui şi, muind o aşchie într-însa, scrisei pe o bucata de scoarţa:
"Da-i la fabrica de oameni"
şi i-o înmanai spunandu-i:
— Du-te cu ea la palat, la Camelot, şi da-i-o în mana lui Amyas le Poulet, caruia eu îi zic Clarence. Ştie el despre ce-i vorba.
— Ăsta trebuie sa fie vreun preot, nu-i aşa? ma întreba omul, în timp ce observam cum îi pierea de pe faţa entuziasmul.
— De ce vrei sa fie numaidecat preot? Doar ţi-am spus ca nici un rob al bisericii, nici un om, legat ca un rob de papa sau de episcop, nu are voie sa intre în fabrica mea de oameni? Nu ţi-am spus ca nici dumneata n-ai putea calca pe acolo decat daca religia ce o ai – oricare ar fi ea – este liber-consimţita?
— Of! Aşa ziceam şi eu şi întru asta îmi saltase inima de bucurie! Dara cand auzit-am ca iaste şi un preot pe acolo n-a mai fost pre pofta inimii mele şi mi s-a scarbit rau sufletul.
— Nu-ţi spun ca acela la care te duci nu-i preot?
Omul tot nu parea mulţumit şi îmi zise:
— Cum? Nu iaste preot şi ştie a ceti?
— Ei, da, nu-i preot şi totuşi ştie sa citeasca, ba ştie şi sa scrie. Eu l-am învaţat.
Omul se lumina la faţa. Continuai:
— Şi asta va fi primul lucru pe care îl vei învaţa în fabrica aceea…
— Eu? Mi-aş da şi sangele inimii pentru iscusenia aceasta. Ma jur pre toţii sfinţii ca fi-voi robul domniei voastre, fi-voi...
— Nu! Nu-mi vei fi rob şi nu vei fi robul nimanui, ia-ţi familia şi cara-te de aici. Stapanul dumitale, prea sfinţitul episcop, îţi va confisca micul avut, dar n-are a face. Clarence îţi va purta de grija.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 13 - Oameni slobozi
Aceasta pagina a fost accesata de 558 ori.