Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 14 - Apara-te, Luminatia Ta
Capitolul 14
Apara-te, Luminatia Ta
Platii trei gologani pentru pranzişorul acela, ceea ce era curata nebunie, cand ştiam ca cu banii aia puteau pranzi o duzina de oameni. Dar ma simţeam marinimos în ziua aceea, şi de altfel totdeauna am fost cam mana-sparta. Apoi, unde mai pui ca oamenii voisera sa-mi dea pe nimic mancarea – şi asta din puţinul ce-l aveau. De aceea, am simţit nevoia de a le arata mulţumirea şi sincera mea recunoştinţa, dandu-le o încurajare financiara. Aşa banii au fost mai bine folosiţi decat daca ramaneau în coiful meu, unde aceşti golo¬gani fiind de fier şi nu prea uşori ca greutate, jumatatea mea de dolar devenise o povara. Este adevarat ca şi mai înainte cheltuiam prea lesne banii, şi una din pricini era ca nu aveam simţul proporţiilor, dar chiar şi acum – dupa o şedere atat de lunga în Britania – nu ajunsesem sa-mi dau bine seama ca un gologan în ţara regelui Arthur şi caţiva dolari în Connecticut erau cam totuna: nişte gemeni, cum s-ar zice, în privinţa puterii de cumparare. Daca mi-aş fi putut amana cu cateva zile plecarea de la Camelot, le-aş fi platit acestor oameni în frumoasele şi noile monede pe care le batusem în propria noastra monetarie. Şi asta mi-ar fi placut tare mult, şi lor nu mai puţin. Introdusesem numai valorile americane. Într-o saptamana, doua, aveau sa curga pe piaţa monede de cate un cent, cinci cenţi, zece cenţi, sferturi şi jumataţi de dolar şi chiar ceva aur; aveau sa curga în rauleţe cam firave, dar statornice, prin vinele comerciale ale regatului şi aşteptam sa vad cum acest sange nou îi va înzdraveni viaţa.
Ţaranii se simţira obligaţi şi ei sa-mi rasplateasca într-un fel marinimia, cu sau fara voia mea, aşa ca a trebuit sa primesc în dar o aprinzatoare din cremene. Îndata ce ei ne aşezara confortabil pe cal, pe Sandy şi pe mine, îmi aprinsei pipa. Cand ieşi primul nor de fum, printre zabrelele coifului, toţi oamenii îşi luara campii, iar Sandy se rasturna pe spate şi cazu jos, cu un bufnet înfundat. Oamenii îşi închipuisera ca eram vreun balaur care varsa foc pe nari. Bieţii de ei, auzisera atatea bazaconii de la cavaleri şi de la alţi mincinoşi de profe¬sie! Mi-a fost tare greu sa-i conving sa se întoarca şi sa stea macar la o distanţa de la care sa ne putem înţelege. Le-am explicat ca nu era vorba decat de o uşoara vraja, care caşuna rau numai duşmanilor mei. Cu mana pe inima, le fagaduii ca daca cei care nu-mi poarta vrajmaşie se vor apropia şi vor trece în faţa mea, aceştia vor vedea cum numai pe ceilalţi dindarat îi va lovi moartea. Alaiul se mişca cu destula repezi¬ciune şi nu se semnala nici un accident, deoarece nimeni nu avu destula curiozitate ca sa ramana îndaratul meu, spre a vedea ce se întampla.
Am mai pierdut ceva vreme, caci acum copiii aştia mari, o data ce le pierise teama, se aratau atat de încantaţi şi de uimiţi de nazdravaniile cu focurile de artificii, încat am fost nevoit sa mai raman cu ei şi sa fumez cateva lulele. Altfel, nu m-ar fi lasat sa plec. Întarzierea, însa, nu mi-a stricat, caci Sandy a folosit acest rastimp pentru a se deprinde cu noua nascocire, dat fiind ca ea se afla în apropiere, dupa cum ştiţi, iar în acest timp, destul de îndelungat, i s-a oprit morişca, ceea ce a însemnat un real caştig pentru mine. Dar mai presus de orice alt avantaj, învaţasem şi eu ceva cu acest prilej: acum ştiam cum sa înfrunt pe orice uriaş sau pe orice capcaun care mi-ar fi ieşit în cale.
Am mas peste noapte la un pustnic batran, iar a doua zi, pe la namiezi, am avut parte de o mare încercare. Tocmai strabatusem o pajişte întinsa, taind pieziş calea, şi ma lasasem în voia gandurilor, nemaiauzind şi nemaivazand nimic, cand Sandy îşi întrerupse o remarca pe care o începuse de cu dimineaţa, strigandu-mi:
— Apara-te, luminaţia ta, te paşte primejdie de moarte!
Ea se coborî uşurel de pe cal, alerga puţintel, apoi se opri. Privii înainte şi vazui, departe, la umbra unor copaci, vreo şase cavaleri înarmaţi, împreuna cu scutierii lor. Îndata, ei începura sa forfoteasca şi îşi potrivira şeile ca sa încalece. Luleaua mi-era gata şi ar fi fost şi aprinsa, daca n-aş fi fost luat de ganduri, caci tocmai atunci ma framantam cum sa înlatur împilarea din ţara şi sa redau tuturor oamenilor drepturile ce le-au fost furate şi vechea lor virtute, fara a supara însa pe nimeni. Pe loc, îmi aprinsei pipa şi, pana îmi facui o rezerva mai mare de fum, ei se apropiara, venind buluc asupra mea. Nici pomeneala sa arate vreo marinimie cavalereasca, despre care citeşti prin carţi, adica sa-ţi vie numai cate un fante de curte pe rand, iar ceilalţi sa stea deoparte, respectand un joc cinstit. Aş, de unde! Dadeau buzna cu toţii, ca un singur om, trosnind şi gonind, şi se napusteau ca o salva de tun. Veneau cu capetele aplecate înainte şi cu penele falfaind, ţinand suliţele gata de atac. Ar fi fost într-adevar ceva frumos de vazut, o privelişte minunata – dar pentru un om caţarat în copac! Îmi aşezai suliţa în poziţie de repaos şi aşteptai, cu o strangere de inima, pana ce valul înfierat era gata sa ma înghita şi atunci aruncai un nor de fum albicios printre zabrelele coifului. Sa fi vazut cum pe loc se sparse şi se risipi valul de fier! Un spectacol mult mai reuşit decat celalalt.
Totuşi, haidamacii aia se oprira la o distanţa de vreo doua-trei sute de metri, ceea ce ma nelinişti. Satisfacţia de mai înainte mi se irosi şi în locul ei ma cuprinse teama. Îmi ziceam ca sunt un om pierdut. Sandy, în schimb, era încantata şi îşi acorda muzicuţa, dar eu o oprii sa-şi dea drumul, spunandu-i ca vraja mea – nu ştiu cum – daduse greş şi ca trebuie sa încalece la repezeala şi s-o întindem în galop, ca sa scapam cu viaţa. Dar ea nici nu voi sa auda. Îmi zise ca vraja mea îi facuse într-adevar neputincioşi pe cavalerii aia; ei se oprisera din fuga doar pentru ca nu mai puteau face nimic. "Acuşica – zicea ea – îi vom vedea alunecand de pe şei şi vom pune mana pe caii lor şi pe hamuri şi valtrapuri." Nu voii sa-mi bat joc de o naivitate atat de lesne crezatoare şi îi spusei Alisandei ca era o greşeala la mijloc. Cand salvele mele de foc omoara, apoi omoara de-a binelea şi pe loc; de data asta, oamenii aia nu vor muri, caci se întamplase ceva la aparat – ce anume, nu ştiam nici eu – şi de aceea trebuia s-o luam la goana, pentru ca, altfel, ne vor ataca din nou – şi înca într-o clipa. Sandy rase şi zise:
— Fac ştire luminaţiei tale ca aceştia nu sunt cavaleri de viţa! Sir Launcelot iaste vrednic a da razboi şi cu balaurii, înfruntandu-i şi lovindu-i iara şi iara pana izbanda la el va fi, stropşindu-i şi taindu-le zilele. Şi aşijderea sir Pellinore şi sir Aglovale şi sir Carados şi prea puţini alţii, dar fara de aceştia nimenu se va învrednici la una ca asta-zica basne nebunii, ce nu le pot oamenii a crede. Iara cainicilor şi jalnicilor de acolo socotit-ai ca nu le ajunge una, ci mai poftesc înca?
— Ei, bine, dar atunci ce mai aşteapta? De ce nu-şi iau talpaşiţa? Nimeni nu le-aţine calea. Din partea mea, duca-se unde şi-a înţarcat dracul copiii!
— Ce-aţi zis? De ce n-au purces? Ia-ţi piatra de pre inima, luminaţia ta, ca aceştia nici nu viseaza a porni sa fuga, ci aşteapta sa ţi se supuna şi sa-ţi dea credinţa.
— Zau? Aşa sa fie? "Iaste de crezare", aşa cum "voroviţi" voi, aştia de aici? Daca vor sa se predea atunci ce mai aşteapta?
— Mare pofta ar avea sa ţi se închine, dara ştii de ce valva se bucura balaurii. Nu-ţi fie cu banat, daca sunt spaimaţi şi nu au vlaga sa vina încoace.
— Atunci, sa ma duc eu la ei, nu?
— Nu se cade! Nu se aşteapta la aşa cinste mare, sa mergi întins la ei. Ma voi duce eu.
Aşa facu. Într-adevar, Sandy se dovedea o persoana preţioasa la drum. Eu, unul, socoteam vizita asta cam primej¬dioasa, dar vazui cu ochii mei cum cavalerii se îndepartara. Sandy se înapoie singura. Rasuflai uşurat. Îmi ziceam ca, totuşi, ea nu-i picnise cum trebuie – adica în conversaţie, caci altfel întrevederea n-ar fi fost aşa de scurta. Dar fata mi-a dovedit ca lucrase bine, ba chiar straşnic. Mi-a povestit ca atunci cand le-a spus cavalerilor ca eu sunt Şeful, era mai-mai sa-i apuce damblaua. "Iara cavalerii, înfricoşandu-se de luminaţia ta, s-au spaimat foarte", astea-s cuvintele ei. Şi îndata au fost gata sa primeasca orice le-ar fi cerut ea. Sandy i-a pus sa jure ca în timp de doua zile se vor duce la curtea regelui Arthur, cu caii frumos încapestriţi şi cu ţarţamuri, şi se vor închina. De acum încolo, ei vor fi cavalerii mei şi vor asculta numai de poruncile mele. Sandy a lucrat mult mai bine decat aş fi facut-o eu. Ce comoara de fata, într-adevar!
Apara-te, Luminatia Ta
Platii trei gologani pentru pranzişorul acela, ceea ce era curata nebunie, cand ştiam ca cu banii aia puteau pranzi o duzina de oameni. Dar ma simţeam marinimos în ziua aceea, şi de altfel totdeauna am fost cam mana-sparta. Apoi, unde mai pui ca oamenii voisera sa-mi dea pe nimic mancarea – şi asta din puţinul ce-l aveau. De aceea, am simţit nevoia de a le arata mulţumirea şi sincera mea recunoştinţa, dandu-le o încurajare financiara. Aşa banii au fost mai bine folosiţi decat daca ramaneau în coiful meu, unde aceşti golo¬gani fiind de fier şi nu prea uşori ca greutate, jumatatea mea de dolar devenise o povara. Este adevarat ca şi mai înainte cheltuiam prea lesne banii, şi una din pricini era ca nu aveam simţul proporţiilor, dar chiar şi acum – dupa o şedere atat de lunga în Britania – nu ajunsesem sa-mi dau bine seama ca un gologan în ţara regelui Arthur şi caţiva dolari în Connecticut erau cam totuna: nişte gemeni, cum s-ar zice, în privinţa puterii de cumparare. Daca mi-aş fi putut amana cu cateva zile plecarea de la Camelot, le-aş fi platit acestor oameni în frumoasele şi noile monede pe care le batusem în propria noastra monetarie. Şi asta mi-ar fi placut tare mult, şi lor nu mai puţin. Introdusesem numai valorile americane. Într-o saptamana, doua, aveau sa curga pe piaţa monede de cate un cent, cinci cenţi, zece cenţi, sferturi şi jumataţi de dolar şi chiar ceva aur; aveau sa curga în rauleţe cam firave, dar statornice, prin vinele comerciale ale regatului şi aşteptam sa vad cum acest sange nou îi va înzdraveni viaţa.
Ţaranii se simţira obligaţi şi ei sa-mi rasplateasca într-un fel marinimia, cu sau fara voia mea, aşa ca a trebuit sa primesc în dar o aprinzatoare din cremene. Îndata ce ei ne aşezara confortabil pe cal, pe Sandy şi pe mine, îmi aprinsei pipa. Cand ieşi primul nor de fum, printre zabrelele coifului, toţi oamenii îşi luara campii, iar Sandy se rasturna pe spate şi cazu jos, cu un bufnet înfundat. Oamenii îşi închipuisera ca eram vreun balaur care varsa foc pe nari. Bieţii de ei, auzisera atatea bazaconii de la cavaleri şi de la alţi mincinoşi de profe¬sie! Mi-a fost tare greu sa-i conving sa se întoarca şi sa stea macar la o distanţa de la care sa ne putem înţelege. Le-am explicat ca nu era vorba decat de o uşoara vraja, care caşuna rau numai duşmanilor mei. Cu mana pe inima, le fagaduii ca daca cei care nu-mi poarta vrajmaşie se vor apropia şi vor trece în faţa mea, aceştia vor vedea cum numai pe ceilalţi dindarat îi va lovi moartea. Alaiul se mişca cu destula repezi¬ciune şi nu se semnala nici un accident, deoarece nimeni nu avu destula curiozitate ca sa ramana îndaratul meu, spre a vedea ce se întampla.
Am mai pierdut ceva vreme, caci acum copiii aştia mari, o data ce le pierise teama, se aratau atat de încantaţi şi de uimiţi de nazdravaniile cu focurile de artificii, încat am fost nevoit sa mai raman cu ei şi sa fumez cateva lulele. Altfel, nu m-ar fi lasat sa plec. Întarzierea, însa, nu mi-a stricat, caci Sandy a folosit acest rastimp pentru a se deprinde cu noua nascocire, dat fiind ca ea se afla în apropiere, dupa cum ştiţi, iar în acest timp, destul de îndelungat, i s-a oprit morişca, ceea ce a însemnat un real caştig pentru mine. Dar mai presus de orice alt avantaj, învaţasem şi eu ceva cu acest prilej: acum ştiam cum sa înfrunt pe orice uriaş sau pe orice capcaun care mi-ar fi ieşit în cale.
Am mas peste noapte la un pustnic batran, iar a doua zi, pe la namiezi, am avut parte de o mare încercare. Tocmai strabatusem o pajişte întinsa, taind pieziş calea, şi ma lasasem în voia gandurilor, nemaiauzind şi nemaivazand nimic, cand Sandy îşi întrerupse o remarca pe care o începuse de cu dimineaţa, strigandu-mi:
— Apara-te, luminaţia ta, te paşte primejdie de moarte!
Ea se coborî uşurel de pe cal, alerga puţintel, apoi se opri. Privii înainte şi vazui, departe, la umbra unor copaci, vreo şase cavaleri înarmaţi, împreuna cu scutierii lor. Îndata, ei începura sa forfoteasca şi îşi potrivira şeile ca sa încalece. Luleaua mi-era gata şi ar fi fost şi aprinsa, daca n-aş fi fost luat de ganduri, caci tocmai atunci ma framantam cum sa înlatur împilarea din ţara şi sa redau tuturor oamenilor drepturile ce le-au fost furate şi vechea lor virtute, fara a supara însa pe nimeni. Pe loc, îmi aprinsei pipa şi, pana îmi facui o rezerva mai mare de fum, ei se apropiara, venind buluc asupra mea. Nici pomeneala sa arate vreo marinimie cavalereasca, despre care citeşti prin carţi, adica sa-ţi vie numai cate un fante de curte pe rand, iar ceilalţi sa stea deoparte, respectand un joc cinstit. Aş, de unde! Dadeau buzna cu toţii, ca un singur om, trosnind şi gonind, şi se napusteau ca o salva de tun. Veneau cu capetele aplecate înainte şi cu penele falfaind, ţinand suliţele gata de atac. Ar fi fost într-adevar ceva frumos de vazut, o privelişte minunata – dar pentru un om caţarat în copac! Îmi aşezai suliţa în poziţie de repaos şi aşteptai, cu o strangere de inima, pana ce valul înfierat era gata sa ma înghita şi atunci aruncai un nor de fum albicios printre zabrelele coifului. Sa fi vazut cum pe loc se sparse şi se risipi valul de fier! Un spectacol mult mai reuşit decat celalalt.
Totuşi, haidamacii aia se oprira la o distanţa de vreo doua-trei sute de metri, ceea ce ma nelinişti. Satisfacţia de mai înainte mi se irosi şi în locul ei ma cuprinse teama. Îmi ziceam ca sunt un om pierdut. Sandy, în schimb, era încantata şi îşi acorda muzicuţa, dar eu o oprii sa-şi dea drumul, spunandu-i ca vraja mea – nu ştiu cum – daduse greş şi ca trebuie sa încalece la repezeala şi s-o întindem în galop, ca sa scapam cu viaţa. Dar ea nici nu voi sa auda. Îmi zise ca vraja mea îi facuse într-adevar neputincioşi pe cavalerii aia; ei se oprisera din fuga doar pentru ca nu mai puteau face nimic. "Acuşica – zicea ea – îi vom vedea alunecand de pe şei şi vom pune mana pe caii lor şi pe hamuri şi valtrapuri." Nu voii sa-mi bat joc de o naivitate atat de lesne crezatoare şi îi spusei Alisandei ca era o greşeala la mijloc. Cand salvele mele de foc omoara, apoi omoara de-a binelea şi pe loc; de data asta, oamenii aia nu vor muri, caci se întamplase ceva la aparat – ce anume, nu ştiam nici eu – şi de aceea trebuia s-o luam la goana, pentru ca, altfel, ne vor ataca din nou – şi înca într-o clipa. Sandy rase şi zise:
— Fac ştire luminaţiei tale ca aceştia nu sunt cavaleri de viţa! Sir Launcelot iaste vrednic a da razboi şi cu balaurii, înfruntandu-i şi lovindu-i iara şi iara pana izbanda la el va fi, stropşindu-i şi taindu-le zilele. Şi aşijderea sir Pellinore şi sir Aglovale şi sir Carados şi prea puţini alţii, dar fara de aceştia nimenu se va învrednici la una ca asta-zica basne nebunii, ce nu le pot oamenii a crede. Iara cainicilor şi jalnicilor de acolo socotit-ai ca nu le ajunge una, ci mai poftesc înca?
— Ei, bine, dar atunci ce mai aşteapta? De ce nu-şi iau talpaşiţa? Nimeni nu le-aţine calea. Din partea mea, duca-se unde şi-a înţarcat dracul copiii!
— Ce-aţi zis? De ce n-au purces? Ia-ţi piatra de pre inima, luminaţia ta, ca aceştia nici nu viseaza a porni sa fuga, ci aşteapta sa ţi se supuna şi sa-ţi dea credinţa.
— Zau? Aşa sa fie? "Iaste de crezare", aşa cum "voroviţi" voi, aştia de aici? Daca vor sa se predea atunci ce mai aşteapta?
— Mare pofta ar avea sa ţi se închine, dara ştii de ce valva se bucura balaurii. Nu-ţi fie cu banat, daca sunt spaimaţi şi nu au vlaga sa vina încoace.
— Atunci, sa ma duc eu la ei, nu?
— Nu se cade! Nu se aşteapta la aşa cinste mare, sa mergi întins la ei. Ma voi duce eu.
Aşa facu. Într-adevar, Sandy se dovedea o persoana preţioasa la drum. Eu, unul, socoteam vizita asta cam primej¬dioasa, dar vazui cu ochii mei cum cavalerii se îndepartara. Sandy se înapoie singura. Rasuflai uşurat. Îmi ziceam ca, totuşi, ea nu-i picnise cum trebuie – adica în conversaţie, caci altfel întrevederea n-ar fi fost aşa de scurta. Dar fata mi-a dovedit ca lucrase bine, ba chiar straşnic. Mi-a povestit ca atunci cand le-a spus cavalerilor ca eu sunt Şeful, era mai-mai sa-i apuce damblaua. "Iara cavalerii, înfricoşandu-se de luminaţia ta, s-au spaimat foarte", astea-s cuvintele ei. Şi îndata au fost gata sa primeasca orice le-ar fi cerut ea. Sandy i-a pus sa jure ca în timp de doua zile se vor duce la curtea regelui Arthur, cu caii frumos încapestriţi şi cu ţarţamuri, şi se vor închina. De acum încolo, ei vor fi cavalerii mei şi vor asculta numai de poruncile mele. Sandy a lucrat mult mai bine decat aş fi facut-o eu. Ce comoara de fata, într-adevar!
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 14 - Apara-te, Luminatia Ta
Aceasta pagina a fost accesata de 574 ori.