Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 15 - Povestea Alisandei
Capitolul 15
Povestea Alisandei
Iata-ma acum şi stapanul unor cavaleri! zisei eu, pornind înainte. Cine ar fi crezut vreodata ca voi trai şi ziua în care sa trec la catastif asemenea bunuri! Nu ştiu ce sa ma fac cu ei. Doar sa-i pun la loterie. Caţi sunt, Sandy?
— Şapte cavaleri, luminaţia ta, şi cu scutierii lor.
— Straşnica prada! Cine sunt? Pe unde dracu îşi fac veacul?
— Pe unde dracu îşi fac veacul?…
— Da, adica de unde vin, pe unde traiesc?
— Saracana de mine! Nu te-am priceput, luminaţia ta. Îngaduie-mi a poftori cuvintele aceastea. Apoi, rosti visatoare şi pe un ton molcom, plimband cu gingaşie fiece cuvant pe limba: Pe unde dracu – pe unde dracu – pe unde dracu – îşi fac – îşi fac – veacul? Bine zis: pe unde dracu îşi fac veacul? Adevarat iaste – şiragul acesta te vrajeşte cu mladioşenia voroavelor şi îţi rasuna dulce în urechi. Îl voi rosti iara şi iara, în ceasurile de tihna şi nadejde, spre ţinere de minte. Pe unde dracu îşi fac veacul? Aşaa! Început-a sa-mi vina mai lesne pre limba şi dara iara…
— Nu uita de cow-boyii aia, Sandy.
— Cow-boy?
— Da, vreau sa spun, cavalerii aia. Ştii, începuseşi sa-mi povesteşti ceva despre danşii. Ţii minte, chiar adineauri? Ca sa zic aşa, jocul i-a adus în discuţie.
— Jocul?
— Ei, da. Hai, da-i drumul. Începe sa lucrezi la statisticile tale şi nu mai arde atatea surcele ca sa-ţi aprinzi focul. Poves¬teşte-mi despre cavalerii aia.
— Aciiş! Cu toata bucuria, voi umple pofta luminaţiei tale! Şi aşa amandoi purcesera calari şi razbira printr-o sihla. Şi…
— Doamne sfinte şi mare!
Îmi dadusem seama de greşeala. Pusesem iar în funcţiune moara hodorogita şi numai din vina mea. De-acum încolo, Sandy va sporovai vreo treizeci de zile numai pe chestiile alea. Şi unde mai pui ca ea începe de obicei fara prefaţa şi termina fara nici o isprava. Daca o întrerupeai, ori îi dadea înainte, fara sa te bage în seama, ori îţi raspundea cu cateva cuvinte şi lua fraza de la început. Aşa ca întreruperile aduceau mai mult ponos decat folos. Şi totuşi trebuia s-o întrerup, şi înca destul de des, ca sa scap cu viaţa. Ai fi murit de urat, daca o lasai toata ziulica sa te piseze cu povestea-i monotona.
— Doamne sfinte şi mare! zisei, în desperarea mea.
Ea o lua iaraşi de la început:
— Şi aşa amandoi purcesera calari şi razbira printr-o sihla. Şi…
— Care amandoi? Despre cine-i vorba?
— Despre sir Gawaine şi sir Uwaine. Şi aşa au ajuns ei la o manastire de monahi, pre mas s-au aşezat şi acolo au mas preste noapte. Şi fost-au gazduiţi dupa cuviinţa, iara dimineaţa ascultat-au sfanta leturghie la manastire şi iara au mers ei mai departe pana dadura de o padure mare. Pre urma, sir Gawaine zari într-o vale, langa un turn, douasprezece jupaniţe frumoase fara seaman şi doi cavaleri împlatoşaţi, pe cai nazdravani, iara jupaniţele se tot suceau şi învarteau în jurul unui copac. Şi apoi mai vazu sir Gawaine cum de copacul acela atarna o pavaza alba şi de cate ori jupaniţele treceau pe dinaintea pavezei cu scarba o stupeau, iara unele şi tina azvarleau preste pavaza…
— Asculta-ma, Sandy, daca n-aş fi vazut cu ochii mei aşa ceva în ţara asta, zau ca nu te-aş crede. Dar am vazut, şi mi le pot închipui pe fandositele alea cum se faţaiau prin faţa pavezei şi se purtau aşa de nesabuit. Femeile de pe aici se poarta ca nişte descreierate. Da – şi ma refer la femeile cele mai de seama ale voastre, din cea mai aleasa spiţa. Te asigur ca cea mai nenorocita dintre "telefoniste" – pe o raza de zece mii de mile de fir – ar putea da lecţii de gentileţe, rabdare, modestie şi de purtari alese, celor mai grozave ducese din ţara lui Arthur.
— Telefoniste?
— Da, am întrebuinţat cuvantul asta, dar sa nu care cumva sa-mi ceri sa-ţi explic ce înseamna. E un soi nou de fata. Pe aici nu se gasesc fete de astea. Adesea, barbaţii se rastesc la ele, chiar cand nu au nici o vina, şi apoi barbatul cu pricina nu-şi poate stapani parerea de rau şi se ruşineaza de purtarea lui, chiar şi peste o mie trei sute de ani. I-o purtare aşa de meschina şi josnica şi aşa de nemeritata de catre biata fata! De fapt, nici un gentleman nu face aşa ceva… cu toate ca… chiar eu… sa-ţi spun drept…
— Se prea poate ca ea…
— Las-o în pace! Afla ca niciodata nu ţi-aş putea vorbi despre dansa în aşa fel ca sa înţelegi ce trebuie.
— Fie precum ţi-i voia, de vreme ce inima nu te lasa mai mult! Pre urma, sir Cawaine şi sir Uwaine au mers pana la ele şi datu-le-au bineţe şi întrebatu-le-au din ce pricina suduiau ele pavaza. Luminaţilor domni – graira jupaniţele – iata ca va zicem, iaste în ţara un cavaler, stapanul pavezei albe, carele la manuirea armelor se arata iscusit, dara ura poarta tuturor jupaneselor şi jupaniţelor şi din aceasta pricina scarba aratam pavezei sale. Şi zis-a sir Cawaine: iata, şi eu zic voua ca rea tocmeala iaste un cavaler sa se arate scarbit faţa de toate jupanesele şi jupaniţele şi se prea poate ca ura lui împotriva voastra sa aiba cap de price şi se prea poate ca el sa iubeasca jupanese şi jupaniţe de pre alte meleaguri, şi de ele sa fie iubit, daca vartos în vitejii iaste, precum ziceţi.
— Cei tari în vitejii, da, numai d-alde aştia le plac cucoa¬nelor şi duduilor voastre, Sandy! Ca nici nu le îndeamna mintea sa caute oameni cu cap. Ei, Tom Sayers, John Heenan, John L. Sullivan pacat de voi ca nu sunteţi pe aici! V-aţi lafai la Masa Rotunda şi cu cate un "sir" înaintea numelor voastre – şi asta în mai puţin de douazeci şi patru de ore. Iar, în alte douazeci şi patru, aţi fi la largul vostru sa faceţi o noua împarţire a prinţeselor şi duceselor maritate de la curte. Fapt este ca-i o curte necioplita, ca şi aceea a comanşilor, şi nu exista într-însa o singura femeie care nu-i gata, la prima temeneala, sa cada în braţele vreunui craidon – purtator de cat mai multe piei scalpate la brau – şi sa fuga cu el.
— …daca vartos în vitejii iaste, precum ziceţi, grait-a sir Gawaine. Iara acum spuneţi-mi cum îl cheama? – "Luminaţia ta-zis-au ele- numele sau iaste Marhaus şi-al craiului fecior iaste din Irlanda."
— Vrei sa spui ca este fiul regelui Irlandei? Cum ai spus dumneata n-are nici un înţeles. Atenţie! Ţinte bine! Trebuie sa sarim peste rapa aia!… Acuma! Hopa! Aşa! Acum e în regula! Calul asta-i bun de dus la circ. S-a nascut înainte de vremea lui.
— Îl ştiu prea bine, zis-a sir Uwaine. Iaste dintre cavalerii iscusiţi, aşijderea tuturor celor care viiaza…
— Viiaza? Zau, Sandy, daca ţi-ar cauta cineva vreo vina pe lumea asta, ar fi ca eşti niţeluş prea arhaica. Dar nu face nimic.
— ... caci l-am vazut la grea cumpana într-un turnir, unde se bulucisera mulţi cavaleri, iara nime nu i-a fost pe potriva sa-l înfrunte. Dar voi, jupaniţelor – zis-a sir Gawaine – purtaţi vina, caci va putea veni în minte ca acela carele şi-a atarnat pavaza aicea mult nu va zabovi de langa ea şi dara cavalerii aceia s-ar putea lovi cu dansul, iara acesta mai spre cinstea voastra a fi decat cele ce savarşiţi acum. Iara eu nu se cade a ma aşeza pre mas aicea ca sa vad necinstindu-se pavaza unui cavaler. Şi cu aceasta sir Uwaine şi sir Gawaine se îndepartara puţin de ele şi atunci ei – mare – ! din clipala ochiului vazut-au pre-un cal mare şi comos pre sir Marhaus venind pe direapta cale înspre danşii. Iara daca cele douasprezece jupaniţe au zarit pre sir Marhaus, o zbughira ca desmeticele spre turn, unele dintre ele împleticindu-se pe drum. Apoi, unul dintre cavalerii din turn şi-a ridicat pavaza şi zis-a cu glas tare: "Aparaţi-va, sir Marhaus!" Şi aşa s-au gonit unul pre altul ca suliţa cavalerului s-a frant, lovindu-se cu Marhaus, iara sir Marhaus l-a palit aşa de tare ca i-a frant cavalerului grumazul, iara calului spinarea…
— Vezi, asta-i prost în treburi d-astea: se prapadesc pe degeaba ataţia cai.
— Cavalerul celalalt, daca au zarit din turn ispravile, s-au înfaţoşat la Marhaus şi amandoi atat de naprasnic s-au lovit încat degrab cavalerul din turn a fost oborat, şi om, şi cal s-au daramat asupra pamantului şi duhul şi-au dat.
— Alt cal pierdut! Uite un obicei care ar trebui desfiinţat. Nu pricep cum se gasesc oameni simţitori care pot aplauda şi încuraja chestii d-astea!
— Şi aşa cei doi cavaleri se întalnira în mareaţa aventura…
Îmi dadui seama ca aţipisem şi pierdusem un capitol, dar nu cracnii. Ma duse mintea ca, în momentele acelea, cavalerul irlandez se afla în încurcatura cu musafirii şi chiar aşa se nimerise.
— …şi sir Uwaine lovit-a aşa de tare pre sir Marhaus, încat suliţa i s-a facut ţandari, izbindu-se de pavaza, iara sir Marhaus l-a palit aşa de cumplit, ca rasturna şi cal şi om la pamant şi-l lovi pe sir Uwaine în partea stanga…
— Ştii, Alisanda, voi oamenii din vechime sunteţi puţintel prea simpli. Vocabularul va este cam limitat şi de aceea des¬crierile voastre nu prea sufar de varietate. Oamenii vremii voastre se caznesc prea mult sa faca o apa şi un pamant din toate faptele – vor sa netezeasca Sahara şi se sinchisesc prea puţin de amanuntele pitoreşti. Din cauza asta îi învaluie o atmosfera de monotonie. De fapt, toate bataliile seamana ca doua picaturi de apa: doi oameni se întalnesc în mareaţa aventura. Aventura e un cuvant cu talc, şi tot atata talc ar avea, în aceasta materie, şi cuvantul exegeza, sau sacrificiu, sau defalcare, sau uzufruct şi sute altele, dar da-o-ncolo de treaba! Zau ca ar trebui sa faceţi deosebirile necesare! Ei, da, se întalnesc, aşadar, în mareaţa aventura şi o suliţa se frange şi unul îţi sparge pavaza şi celalalt se rastoarna cu cal cu tot – şi om, şi cal – peste coada calului şi-şi frange gatul, şi apoi alt candidat vine în dorul lelii şi îşi frange suliţa, iar celalalt îşi sfarma pavaza şi acum e randul lui sa cada cu cal cu tot, sa cada calul şi apoi omul peste coada calului şi sa-şi franga gatul, şi apoi altul este ales, şi un altul, şi un altul şi înca un altul, pana ce se uzeaza toate materialele. Şi cand vrei sa faci bilanţul, nu poţi deosebi o lupta de alta, şi nici cine a lovit întai, iar cat despre zugravirea acelei batalii vii, furioase, zgo¬motoase – vai! – devine ştearsa şi surda, de parca ar fi vorba de nişte stafii care se ciocnesc prin ceaţa! Saracan de mine! Ce s-ar putea scoate cu vocabularul acesta saracacios din cel mai mareţ spectacol? Cum ai putea descrie cu ajutorul lui, de pilda, arderea Romei, în timpul lui Nerone? Vai, nu s-ar putea spune mai mult decat: "Oraşul ars stop, neasigurat stop, baiat spart un geam stop, pompier frant gatul! Doamne, sa ma tai daca asta-i descriere!
Îi ţinusem o lecţie prea lunga, îmi zisei, dar faptul nu o tulbura nici atatica pe Sandy. Nici nu-i pasa. În clipa cand ridicai capacul, aburii izbucnira cu toata puterea:
— … apoi, sir Marhaus şi-a învartejit calul şi s-a abatut cu suliţa asupra lui sir Gawaine. Vazand aceasta, sir Gawaine şi-a ridicat pavaza şi amandoi şi-au încrucişat suliţele şi s-au izbit unul într-altul den toata puterea cailor, cat fiecare dintre cei doi cavaleri lovit-a cu straşnicie în mijlocul pavezei celuilalt, dara suliţa lui sir Gawaine se franse…
— Ştiam eu c-aşa o sa se întample!
— …iara suliţa lui sir Marhaus ramas-a neştirbita şi sir Gawaine s-a daramat asupra pamantului, cu cal cu tot…
— Chiar aşa – şi s-a lovit rau la spate!
— …şi uşor s-a ridicat sir Gawaine, şi-a tras sabia şi de jos a îndreptat-o catre sir Marhaus şi iara cumplit se lovira şi se taiara cu sabiile, pana ce pavezele zburara bucaţi, iara coifurile şi platoşele se stricara şi cu multe rane s-au încruntat unul pre altul. Dara înainte de a fi batut ceasul al noualea, sir Gawaine spori tot mai mult în puteri şi pana în trei ceasuri puterea de trei ori se întari. Pre acestea le vazu cu ochii sir Marhaus şi se minuna tare cum de-i sporeau puterile lui sir Gawaine şi aşa se încruntara de istov, capatand rane şi mai cumplite, iara apoi, cand batu ceasul amiezii…
Ţacanitul acesta – ţaca-ţaca-ţaca – ma duce cu gandurile îndarat, la imaginile şi sunetele din zilele copilariei:
"N-e-e-ew Haven! Zece minute oprire! – Poftiţi la restau¬rantul garii – "Donconductor" va suna clopoţelul cu doua minute înainte de plecarea trenului! – Calatorii pentru trenul de pe coasta sunt rugaţi sa ocupe locuri în alte vagoane! – Vagonul asta nu pleaca mai departe! – Hai la mee-e-ere – por-to-cale – ba-naa-ne! Sandvişuri – floricele!"
— …şi ceasul amiezii trecut-au şi au ajuns pe la chindii. Puterile lui sir Gawaine au început a slabi şi se istovira şi era cat pe aici sa nu mai poata sta împotriva-i, iara sir Marhaus atuncea se învartoşi mai vartucios…
— Şi îl strangea armura, desigur. Dar pentru d-alde aştia, ce conteaza!
— … şi aşa, luminate doamne – zis-a sir Marhaus – am priceput prea bine ca eşti un cavaler de frunte şi un om minunat de vartos, din caţi mi-a fost dat sa aflu ca viiaza pre pamant şi, cum sfada noastra nu iaste din cale-afara de mare, ar fi pacat ca sabia mea în tine a se încrunta, vazand ca slabeşti din ce în ce. Ah, blagorodnice cavaler – zis-a sir Gawaine – ai grait vorbe pe care se cadea eu sa le graiesc. Şi cu aceste voroave, ei îşi scoasera coifurile şi sa sarutara unul pre altul şi îşi jurara unul altuia credinţa – ca fraţii sa fie şi fartaţie sa-şi pastreze.
Dar eu pierdui şirul în clipa aceea şi aţipii, gandindu-ma ce pacat era ca barbaţi cu o putere atat de minunata – putere ce le permitea, stand ferecaţi în acele apasatoare cuşti de fier şi scaldaţi în naduşeala, sa se mai încaiere, sa se bata şi sa se loveasca şase ore în şir – nu s-au nascut în vremuri cand ar fi putut sa-şi întrebuinţeze puterile pentru scopuri mai folo¬sitoare. Sa luam drept pilda un catar. Catarul are o putere asemanatoare şi o întrebuinţeaza într-un scop folositor, fiind preţuit în lumea asta tocmai pentru ca-i catar; în schimb, nobilul nu poate fi preţuit numai pentru ca este într-adevar un catar. Nobilul este un amestec întotdeauna nerodnic şi care, din capul locului, nu trebuia plamadit, dar o data ce începi cu o greşeala, raul e şi facut şi nu ştii niciodata ce mai poate ieşi.
Cand îmi venii în fire şi începui sa ascult din nou, bagai de seama ca mai pierdusem un capitol şi ca Alisanda batuse cale lunga cu aceşti vantura-lume.
— …şi aşa mers-au înainte calare şi-au ajuns într-o vale adanca, plina de pietre şi au zarit pre acolo un rau frumos şi mai sus, la izvorul lui, vazut-au trei jupaniţe, adastand langa el. În ţara aceasta – zis-a sir Marhaus – de cand a fost creştinata, nici un cavaler n-a pus piciorul, fara de dansul, carele sa-varşit-a acolo nemaipomenite ispravi.
— Nu te exprimi cum trebuie, Alisando. Sir Marhaus, fiul regelui Irlandei, vorbeşte ca toţi ceilalţi din jurul lui. Ar trebui sa-i imiţi accentul irlandez sau sa-i redai macar o trasatura caracteristica. Prin mijlocul acesta, oricine l-ar recunoaşte îndata ce ar începe sa vorbeasca, fara sa mai fie numit. Este un procedeu literar, obişnuit la scriitorii mari. Ar trebui sa-l faci sa zica: "în ţara aia, de cand a fost creştinata, nici un cavaler n-a pus piciorul – stuchi-l-ar maţele – fara de dansul, carele savarşit-a acolo nemaipomenite ispravi… stuchi-l-ar maţele". Vezi ca suna mai bine aşa?
— Nici un cavaler n-a pus piciorul, fara de dansul, carele savarşit-a acolo nemaipomenite ispravi – stuchi-l-ar maţele. Adevar graieşti, luminaţia ta, dara greu iaste a le zice, ci se prea poate ca zicandu-le mai neîntarziat sa le grabim folosinţa. Şi apoi s-au dus la jupaniţe şi s-au închinat unii altora şi cea mai învechita de zile purta o cununa de aur pe cap, ca împli¬nise ca la şaizeci de ierni şi mai mult…
— Cine? Jupaniţa?
— Ea singura, luminaţia ta, iara parul nins îi era sub cununa.
— Trebuie sa fi avut şi dantura de celuloid. Costa noua dolari garnitura şi-i de cea mai proasta calitate. Dinţii se clatina, şi cand mananci se balabanesc ca porţile cu gratii ale castelului, şi-ţi cad din gura cand razi.
— Cea de a doua jupaniţa trecuse prin vreo treizeci de ierni şi purta un cerculeţ de aur pe cap. Cea de a treia jupaniţa n-avea decat cincisprezece ani…
Valuri de ganduri mi se rostogolira în suflet şi glasul Alisandei îmi pieri din auz.
"Cincisprezece ani! Plangi, inimioara draga! Ah, iubita mea pierduta! Tocmai varsta ei, a ei care era aşa de buna şi de dulce!"
O socoteam cea mai de preţ fiinţa din lume! Iubita pe care n-am s-o mai vad niciodata! Zau, cum ma poarta la dansa mari de amintiri îndarat spre vremuri care şi-au pierdut limpezimea – vremuri fericite cu secole, cu multe secole de acum încolo! Ah, tihnitele dimineţi varatice, cand ma deş¬teptam din dulcile visuri, în care mi se aratase ea! Şi cand strigam: "Alo, centrala!" numai ca sa-i aud vocea draga contopindu-se cu a mea! îmi raspundea: "Alo, Hank!" iar vorbele ei rasunau ca o muzica divina în urechea-mi vrajita. Era platita cu trei dolari pe saptamana şi îi merita pe deplin.
Nu mai aveam chef sa urmaresc celelalte explicaţii ale Alisandei, ca sa aflu cu cine s-au mai încontrat cavalerii pe care îi prinseram – bineînţeles, daca ea ar fi ajuns sa-mi spuna cine sunt noii vantura-lume. Interesul mi se spulberase, gandurile mi-erau departe şi mohorate. Ici-colo prindeam crampeie din povestea-i nesfarşita şi abia de putui reţine ca fiecare din cei trei cavaleri lua cate una din jupaniţe în spatele sau, pe cal, şi ca unul o porni spre nord, altul spre est, altul spre sud, spre a cauta aventuri şi a se întalni din nou şi a minţi din nou la anul. Da – la anul şi descotorosiţi de bagaje! Într-adevar, poveştile mergeau mana în mana cu naivitatea obşteasca a ţarii.
Soarele era acum la sfinţit. Cand Alisanda a început sa-mi spuna cine-s cow-boyii aia, fusese ora trei dupa-amiaza. Asta însemna un mare progres pentru dansa în meşteşugul poves¬tirii. Odata şi odata, fara îndoiala, va ajunge ea la capat, caci e o fiinţa pe care trebuie s-o iei cu binişorul.
Ne apropiem de un castel ridicat pe un damb. O cladire uriaşa, solida, venerabila, ale carei turnuri cenuşii şi creneluri erau învaluite nespus de frumos cu iedera. Mareaţa cladire era scaldata în splendoarea razelor de asfinţit. Era cel mai mare castel pe care îl vazuseram pana atunci şi îmi închipuii ca era castelul pe care îl cautam, dar Sandy îmi zise ca nu e. Nu ştia al cui este; îmi spuse ca trecuse pe acolo, fara sa se opreasca, cand mersese spre Camelot.
Povestea Alisandei
Iata-ma acum şi stapanul unor cavaleri! zisei eu, pornind înainte. Cine ar fi crezut vreodata ca voi trai şi ziua în care sa trec la catastif asemenea bunuri! Nu ştiu ce sa ma fac cu ei. Doar sa-i pun la loterie. Caţi sunt, Sandy?
— Şapte cavaleri, luminaţia ta, şi cu scutierii lor.
— Straşnica prada! Cine sunt? Pe unde dracu îşi fac veacul?
— Pe unde dracu îşi fac veacul?…
— Da, adica de unde vin, pe unde traiesc?
— Saracana de mine! Nu te-am priceput, luminaţia ta. Îngaduie-mi a poftori cuvintele aceastea. Apoi, rosti visatoare şi pe un ton molcom, plimband cu gingaşie fiece cuvant pe limba: Pe unde dracu – pe unde dracu – pe unde dracu – îşi fac – îşi fac – veacul? Bine zis: pe unde dracu îşi fac veacul? Adevarat iaste – şiragul acesta te vrajeşte cu mladioşenia voroavelor şi îţi rasuna dulce în urechi. Îl voi rosti iara şi iara, în ceasurile de tihna şi nadejde, spre ţinere de minte. Pe unde dracu îşi fac veacul? Aşaa! Început-a sa-mi vina mai lesne pre limba şi dara iara…
— Nu uita de cow-boyii aia, Sandy.
— Cow-boy?
— Da, vreau sa spun, cavalerii aia. Ştii, începuseşi sa-mi povesteşti ceva despre danşii. Ţii minte, chiar adineauri? Ca sa zic aşa, jocul i-a adus în discuţie.
— Jocul?
— Ei, da. Hai, da-i drumul. Începe sa lucrezi la statisticile tale şi nu mai arde atatea surcele ca sa-ţi aprinzi focul. Poves¬teşte-mi despre cavalerii aia.
— Aciiş! Cu toata bucuria, voi umple pofta luminaţiei tale! Şi aşa amandoi purcesera calari şi razbira printr-o sihla. Şi…
— Doamne sfinte şi mare!
Îmi dadusem seama de greşeala. Pusesem iar în funcţiune moara hodorogita şi numai din vina mea. De-acum încolo, Sandy va sporovai vreo treizeci de zile numai pe chestiile alea. Şi unde mai pui ca ea începe de obicei fara prefaţa şi termina fara nici o isprava. Daca o întrerupeai, ori îi dadea înainte, fara sa te bage în seama, ori îţi raspundea cu cateva cuvinte şi lua fraza de la început. Aşa ca întreruperile aduceau mai mult ponos decat folos. Şi totuşi trebuia s-o întrerup, şi înca destul de des, ca sa scap cu viaţa. Ai fi murit de urat, daca o lasai toata ziulica sa te piseze cu povestea-i monotona.
— Doamne sfinte şi mare! zisei, în desperarea mea.
Ea o lua iaraşi de la început:
— Şi aşa amandoi purcesera calari şi razbira printr-o sihla. Şi…
— Care amandoi? Despre cine-i vorba?
— Despre sir Gawaine şi sir Uwaine. Şi aşa au ajuns ei la o manastire de monahi, pre mas s-au aşezat şi acolo au mas preste noapte. Şi fost-au gazduiţi dupa cuviinţa, iara dimineaţa ascultat-au sfanta leturghie la manastire şi iara au mers ei mai departe pana dadura de o padure mare. Pre urma, sir Gawaine zari într-o vale, langa un turn, douasprezece jupaniţe frumoase fara seaman şi doi cavaleri împlatoşaţi, pe cai nazdravani, iara jupaniţele se tot suceau şi învarteau în jurul unui copac. Şi apoi mai vazu sir Gawaine cum de copacul acela atarna o pavaza alba şi de cate ori jupaniţele treceau pe dinaintea pavezei cu scarba o stupeau, iara unele şi tina azvarleau preste pavaza…
— Asculta-ma, Sandy, daca n-aş fi vazut cu ochii mei aşa ceva în ţara asta, zau ca nu te-aş crede. Dar am vazut, şi mi le pot închipui pe fandositele alea cum se faţaiau prin faţa pavezei şi se purtau aşa de nesabuit. Femeile de pe aici se poarta ca nişte descreierate. Da – şi ma refer la femeile cele mai de seama ale voastre, din cea mai aleasa spiţa. Te asigur ca cea mai nenorocita dintre "telefoniste" – pe o raza de zece mii de mile de fir – ar putea da lecţii de gentileţe, rabdare, modestie şi de purtari alese, celor mai grozave ducese din ţara lui Arthur.
— Telefoniste?
— Da, am întrebuinţat cuvantul asta, dar sa nu care cumva sa-mi ceri sa-ţi explic ce înseamna. E un soi nou de fata. Pe aici nu se gasesc fete de astea. Adesea, barbaţii se rastesc la ele, chiar cand nu au nici o vina, şi apoi barbatul cu pricina nu-şi poate stapani parerea de rau şi se ruşineaza de purtarea lui, chiar şi peste o mie trei sute de ani. I-o purtare aşa de meschina şi josnica şi aşa de nemeritata de catre biata fata! De fapt, nici un gentleman nu face aşa ceva… cu toate ca… chiar eu… sa-ţi spun drept…
— Se prea poate ca ea…
— Las-o în pace! Afla ca niciodata nu ţi-aş putea vorbi despre dansa în aşa fel ca sa înţelegi ce trebuie.
— Fie precum ţi-i voia, de vreme ce inima nu te lasa mai mult! Pre urma, sir Cawaine şi sir Uwaine au mers pana la ele şi datu-le-au bineţe şi întrebatu-le-au din ce pricina suduiau ele pavaza. Luminaţilor domni – graira jupaniţele – iata ca va zicem, iaste în ţara un cavaler, stapanul pavezei albe, carele la manuirea armelor se arata iscusit, dara ura poarta tuturor jupaneselor şi jupaniţelor şi din aceasta pricina scarba aratam pavezei sale. Şi zis-a sir Cawaine: iata, şi eu zic voua ca rea tocmeala iaste un cavaler sa se arate scarbit faţa de toate jupanesele şi jupaniţele şi se prea poate ca ura lui împotriva voastra sa aiba cap de price şi se prea poate ca el sa iubeasca jupanese şi jupaniţe de pre alte meleaguri, şi de ele sa fie iubit, daca vartos în vitejii iaste, precum ziceţi.
— Cei tari în vitejii, da, numai d-alde aştia le plac cucoa¬nelor şi duduilor voastre, Sandy! Ca nici nu le îndeamna mintea sa caute oameni cu cap. Ei, Tom Sayers, John Heenan, John L. Sullivan pacat de voi ca nu sunteţi pe aici! V-aţi lafai la Masa Rotunda şi cu cate un "sir" înaintea numelor voastre – şi asta în mai puţin de douazeci şi patru de ore. Iar, în alte douazeci şi patru, aţi fi la largul vostru sa faceţi o noua împarţire a prinţeselor şi duceselor maritate de la curte. Fapt este ca-i o curte necioplita, ca şi aceea a comanşilor, şi nu exista într-însa o singura femeie care nu-i gata, la prima temeneala, sa cada în braţele vreunui craidon – purtator de cat mai multe piei scalpate la brau – şi sa fuga cu el.
— …daca vartos în vitejii iaste, precum ziceţi, grait-a sir Gawaine. Iara acum spuneţi-mi cum îl cheama? – "Luminaţia ta-zis-au ele- numele sau iaste Marhaus şi-al craiului fecior iaste din Irlanda."
— Vrei sa spui ca este fiul regelui Irlandei? Cum ai spus dumneata n-are nici un înţeles. Atenţie! Ţinte bine! Trebuie sa sarim peste rapa aia!… Acuma! Hopa! Aşa! Acum e în regula! Calul asta-i bun de dus la circ. S-a nascut înainte de vremea lui.
— Îl ştiu prea bine, zis-a sir Uwaine. Iaste dintre cavalerii iscusiţi, aşijderea tuturor celor care viiaza…
— Viiaza? Zau, Sandy, daca ţi-ar cauta cineva vreo vina pe lumea asta, ar fi ca eşti niţeluş prea arhaica. Dar nu face nimic.
— ... caci l-am vazut la grea cumpana într-un turnir, unde se bulucisera mulţi cavaleri, iara nime nu i-a fost pe potriva sa-l înfrunte. Dar voi, jupaniţelor – zis-a sir Gawaine – purtaţi vina, caci va putea veni în minte ca acela carele şi-a atarnat pavaza aicea mult nu va zabovi de langa ea şi dara cavalerii aceia s-ar putea lovi cu dansul, iara acesta mai spre cinstea voastra a fi decat cele ce savarşiţi acum. Iara eu nu se cade a ma aşeza pre mas aicea ca sa vad necinstindu-se pavaza unui cavaler. Şi cu aceasta sir Uwaine şi sir Gawaine se îndepartara puţin de ele şi atunci ei – mare – ! din clipala ochiului vazut-au pre-un cal mare şi comos pre sir Marhaus venind pe direapta cale înspre danşii. Iara daca cele douasprezece jupaniţe au zarit pre sir Marhaus, o zbughira ca desmeticele spre turn, unele dintre ele împleticindu-se pe drum. Apoi, unul dintre cavalerii din turn şi-a ridicat pavaza şi zis-a cu glas tare: "Aparaţi-va, sir Marhaus!" Şi aşa s-au gonit unul pre altul ca suliţa cavalerului s-a frant, lovindu-se cu Marhaus, iara sir Marhaus l-a palit aşa de tare ca i-a frant cavalerului grumazul, iara calului spinarea…
— Vezi, asta-i prost în treburi d-astea: se prapadesc pe degeaba ataţia cai.
— Cavalerul celalalt, daca au zarit din turn ispravile, s-au înfaţoşat la Marhaus şi amandoi atat de naprasnic s-au lovit încat degrab cavalerul din turn a fost oborat, şi om, şi cal s-au daramat asupra pamantului şi duhul şi-au dat.
— Alt cal pierdut! Uite un obicei care ar trebui desfiinţat. Nu pricep cum se gasesc oameni simţitori care pot aplauda şi încuraja chestii d-astea!
— Şi aşa cei doi cavaleri se întalnira în mareaţa aventura…
Îmi dadui seama ca aţipisem şi pierdusem un capitol, dar nu cracnii. Ma duse mintea ca, în momentele acelea, cavalerul irlandez se afla în încurcatura cu musafirii şi chiar aşa se nimerise.
— …şi sir Uwaine lovit-a aşa de tare pre sir Marhaus, încat suliţa i s-a facut ţandari, izbindu-se de pavaza, iara sir Marhaus l-a palit aşa de cumplit, ca rasturna şi cal şi om la pamant şi-l lovi pe sir Uwaine în partea stanga…
— Ştii, Alisanda, voi oamenii din vechime sunteţi puţintel prea simpli. Vocabularul va este cam limitat şi de aceea des¬crierile voastre nu prea sufar de varietate. Oamenii vremii voastre se caznesc prea mult sa faca o apa şi un pamant din toate faptele – vor sa netezeasca Sahara şi se sinchisesc prea puţin de amanuntele pitoreşti. Din cauza asta îi învaluie o atmosfera de monotonie. De fapt, toate bataliile seamana ca doua picaturi de apa: doi oameni se întalnesc în mareaţa aventura. Aventura e un cuvant cu talc, şi tot atata talc ar avea, în aceasta materie, şi cuvantul exegeza, sau sacrificiu, sau defalcare, sau uzufruct şi sute altele, dar da-o-ncolo de treaba! Zau ca ar trebui sa faceţi deosebirile necesare! Ei, da, se întalnesc, aşadar, în mareaţa aventura şi o suliţa se frange şi unul îţi sparge pavaza şi celalalt se rastoarna cu cal cu tot – şi om, şi cal – peste coada calului şi-şi frange gatul, şi apoi alt candidat vine în dorul lelii şi îşi frange suliţa, iar celalalt îşi sfarma pavaza şi acum e randul lui sa cada cu cal cu tot, sa cada calul şi apoi omul peste coada calului şi sa-şi franga gatul, şi apoi altul este ales, şi un altul, şi un altul şi înca un altul, pana ce se uzeaza toate materialele. Şi cand vrei sa faci bilanţul, nu poţi deosebi o lupta de alta, şi nici cine a lovit întai, iar cat despre zugravirea acelei batalii vii, furioase, zgo¬motoase – vai! – devine ştearsa şi surda, de parca ar fi vorba de nişte stafii care se ciocnesc prin ceaţa! Saracan de mine! Ce s-ar putea scoate cu vocabularul acesta saracacios din cel mai mareţ spectacol? Cum ai putea descrie cu ajutorul lui, de pilda, arderea Romei, în timpul lui Nerone? Vai, nu s-ar putea spune mai mult decat: "Oraşul ars stop, neasigurat stop, baiat spart un geam stop, pompier frant gatul! Doamne, sa ma tai daca asta-i descriere!
Îi ţinusem o lecţie prea lunga, îmi zisei, dar faptul nu o tulbura nici atatica pe Sandy. Nici nu-i pasa. În clipa cand ridicai capacul, aburii izbucnira cu toata puterea:
— … apoi, sir Marhaus şi-a învartejit calul şi s-a abatut cu suliţa asupra lui sir Gawaine. Vazand aceasta, sir Gawaine şi-a ridicat pavaza şi amandoi şi-au încrucişat suliţele şi s-au izbit unul într-altul den toata puterea cailor, cat fiecare dintre cei doi cavaleri lovit-a cu straşnicie în mijlocul pavezei celuilalt, dara suliţa lui sir Gawaine se franse…
— Ştiam eu c-aşa o sa se întample!
— …iara suliţa lui sir Marhaus ramas-a neştirbita şi sir Gawaine s-a daramat asupra pamantului, cu cal cu tot…
— Chiar aşa – şi s-a lovit rau la spate!
— …şi uşor s-a ridicat sir Gawaine, şi-a tras sabia şi de jos a îndreptat-o catre sir Marhaus şi iara cumplit se lovira şi se taiara cu sabiile, pana ce pavezele zburara bucaţi, iara coifurile şi platoşele se stricara şi cu multe rane s-au încruntat unul pre altul. Dara înainte de a fi batut ceasul al noualea, sir Gawaine spori tot mai mult în puteri şi pana în trei ceasuri puterea de trei ori se întari. Pre acestea le vazu cu ochii sir Marhaus şi se minuna tare cum de-i sporeau puterile lui sir Gawaine şi aşa se încruntara de istov, capatand rane şi mai cumplite, iara apoi, cand batu ceasul amiezii…
Ţacanitul acesta – ţaca-ţaca-ţaca – ma duce cu gandurile îndarat, la imaginile şi sunetele din zilele copilariei:
"N-e-e-ew Haven! Zece minute oprire! – Poftiţi la restau¬rantul garii – "Donconductor" va suna clopoţelul cu doua minute înainte de plecarea trenului! – Calatorii pentru trenul de pe coasta sunt rugaţi sa ocupe locuri în alte vagoane! – Vagonul asta nu pleaca mai departe! – Hai la mee-e-ere – por-to-cale – ba-naa-ne! Sandvişuri – floricele!"
— …şi ceasul amiezii trecut-au şi au ajuns pe la chindii. Puterile lui sir Gawaine au început a slabi şi se istovira şi era cat pe aici sa nu mai poata sta împotriva-i, iara sir Marhaus atuncea se învartoşi mai vartucios…
— Şi îl strangea armura, desigur. Dar pentru d-alde aştia, ce conteaza!
— … şi aşa, luminate doamne – zis-a sir Marhaus – am priceput prea bine ca eşti un cavaler de frunte şi un om minunat de vartos, din caţi mi-a fost dat sa aflu ca viiaza pre pamant şi, cum sfada noastra nu iaste din cale-afara de mare, ar fi pacat ca sabia mea în tine a se încrunta, vazand ca slabeşti din ce în ce. Ah, blagorodnice cavaler – zis-a sir Gawaine – ai grait vorbe pe care se cadea eu sa le graiesc. Şi cu aceste voroave, ei îşi scoasera coifurile şi sa sarutara unul pre altul şi îşi jurara unul altuia credinţa – ca fraţii sa fie şi fartaţie sa-şi pastreze.
Dar eu pierdui şirul în clipa aceea şi aţipii, gandindu-ma ce pacat era ca barbaţi cu o putere atat de minunata – putere ce le permitea, stand ferecaţi în acele apasatoare cuşti de fier şi scaldaţi în naduşeala, sa se mai încaiere, sa se bata şi sa se loveasca şase ore în şir – nu s-au nascut în vremuri cand ar fi putut sa-şi întrebuinţeze puterile pentru scopuri mai folo¬sitoare. Sa luam drept pilda un catar. Catarul are o putere asemanatoare şi o întrebuinţeaza într-un scop folositor, fiind preţuit în lumea asta tocmai pentru ca-i catar; în schimb, nobilul nu poate fi preţuit numai pentru ca este într-adevar un catar. Nobilul este un amestec întotdeauna nerodnic şi care, din capul locului, nu trebuia plamadit, dar o data ce începi cu o greşeala, raul e şi facut şi nu ştii niciodata ce mai poate ieşi.
Cand îmi venii în fire şi începui sa ascult din nou, bagai de seama ca mai pierdusem un capitol şi ca Alisanda batuse cale lunga cu aceşti vantura-lume.
— …şi aşa mers-au înainte calare şi-au ajuns într-o vale adanca, plina de pietre şi au zarit pre acolo un rau frumos şi mai sus, la izvorul lui, vazut-au trei jupaniţe, adastand langa el. În ţara aceasta – zis-a sir Marhaus – de cand a fost creştinata, nici un cavaler n-a pus piciorul, fara de dansul, carele sa-varşit-a acolo nemaipomenite ispravi.
— Nu te exprimi cum trebuie, Alisando. Sir Marhaus, fiul regelui Irlandei, vorbeşte ca toţi ceilalţi din jurul lui. Ar trebui sa-i imiţi accentul irlandez sau sa-i redai macar o trasatura caracteristica. Prin mijlocul acesta, oricine l-ar recunoaşte îndata ce ar începe sa vorbeasca, fara sa mai fie numit. Este un procedeu literar, obişnuit la scriitorii mari. Ar trebui sa-l faci sa zica: "în ţara aia, de cand a fost creştinata, nici un cavaler n-a pus piciorul – stuchi-l-ar maţele – fara de dansul, carele savarşit-a acolo nemaipomenite ispravi… stuchi-l-ar maţele". Vezi ca suna mai bine aşa?
— Nici un cavaler n-a pus piciorul, fara de dansul, carele savarşit-a acolo nemaipomenite ispravi – stuchi-l-ar maţele. Adevar graieşti, luminaţia ta, dara greu iaste a le zice, ci se prea poate ca zicandu-le mai neîntarziat sa le grabim folosinţa. Şi apoi s-au dus la jupaniţe şi s-au închinat unii altora şi cea mai învechita de zile purta o cununa de aur pe cap, ca împli¬nise ca la şaizeci de ierni şi mai mult…
— Cine? Jupaniţa?
— Ea singura, luminaţia ta, iara parul nins îi era sub cununa.
— Trebuie sa fi avut şi dantura de celuloid. Costa noua dolari garnitura şi-i de cea mai proasta calitate. Dinţii se clatina, şi cand mananci se balabanesc ca porţile cu gratii ale castelului, şi-ţi cad din gura cand razi.
— Cea de a doua jupaniţa trecuse prin vreo treizeci de ierni şi purta un cerculeţ de aur pe cap. Cea de a treia jupaniţa n-avea decat cincisprezece ani…
Valuri de ganduri mi se rostogolira în suflet şi glasul Alisandei îmi pieri din auz.
"Cincisprezece ani! Plangi, inimioara draga! Ah, iubita mea pierduta! Tocmai varsta ei, a ei care era aşa de buna şi de dulce!"
O socoteam cea mai de preţ fiinţa din lume! Iubita pe care n-am s-o mai vad niciodata! Zau, cum ma poarta la dansa mari de amintiri îndarat spre vremuri care şi-au pierdut limpezimea – vremuri fericite cu secole, cu multe secole de acum încolo! Ah, tihnitele dimineţi varatice, cand ma deş¬teptam din dulcile visuri, în care mi se aratase ea! Şi cand strigam: "Alo, centrala!" numai ca sa-i aud vocea draga contopindu-se cu a mea! îmi raspundea: "Alo, Hank!" iar vorbele ei rasunau ca o muzica divina în urechea-mi vrajita. Era platita cu trei dolari pe saptamana şi îi merita pe deplin.
Nu mai aveam chef sa urmaresc celelalte explicaţii ale Alisandei, ca sa aflu cu cine s-au mai încontrat cavalerii pe care îi prinseram – bineînţeles, daca ea ar fi ajuns sa-mi spuna cine sunt noii vantura-lume. Interesul mi se spulberase, gandurile mi-erau departe şi mohorate. Ici-colo prindeam crampeie din povestea-i nesfarşita şi abia de putui reţine ca fiecare din cei trei cavaleri lua cate una din jupaniţe în spatele sau, pe cal, şi ca unul o porni spre nord, altul spre est, altul spre sud, spre a cauta aventuri şi a se întalni din nou şi a minţi din nou la anul. Da – la anul şi descotorosiţi de bagaje! Într-adevar, poveştile mergeau mana în mana cu naivitatea obşteasca a ţarii.
Soarele era acum la sfinţit. Cand Alisanda a început sa-mi spuna cine-s cow-boyii aia, fusese ora trei dupa-amiaza. Asta însemna un mare progres pentru dansa în meşteşugul poves¬tirii. Odata şi odata, fara îndoiala, va ajunge ea la capat, caci e o fiinţa pe care trebuie s-o iei cu binişorul.
Ne apropiem de un castel ridicat pe un damb. O cladire uriaşa, solida, venerabila, ale carei turnuri cenuşii şi creneluri erau învaluite nespus de frumos cu iedera. Mareaţa cladire era scaldata în splendoarea razelor de asfinţit. Era cel mai mare castel pe care îl vazuseram pana atunci şi îmi închipuii ca era castelul pe care îl cautam, dar Sandy îmi zise ca nu e. Nu ştia al cui este; îmi spuse ca trecuse pe acolo, fara sa se opreasca, cand mersese spre Camelot.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 15 - Povestea Alisandei
Aceasta pagina a fost accesata de 560 ori.