Autori > Mark Twain


Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 17 - Un ospat regesc



Capitolul 17
Un ospat regesc


Madame Morgan Le Fay, regina, vazand ca nu-i port pica şi ca, din contra, sunt un om paşnic, nu mai avea nici o îndoiala ca ma dusese de nas cu scuzele ei. De aceea îi pieri orice frica, ba, nu trecu mult şi începu sa arda de nerabdare ca sa-mi faca o noua demonstraţie, ucigand pe cineva. Totuşi, spre uşurarea mea, tocmai atunci a fost luata de la gandurile astea, fiind poftita la rugaciune. Trebuie sa recunosc ca aşa tirani, asasini, hrapareţi şi putrezi ca moralitate cum erau, nobilii se aratau evlavioşi pana în fundul inimii, chiar pana la extaz. Nici în ruptul capului, ei nu ar fi renunţat la îndeplinirea regulata şi plina de smerenie a îndatoririlor poruncite de biserica. Nu o data am vazut pe cate un nobil, prinzandu-şi vrajmaşul la stramtoare şi oprindu-se sa-şi faca rugaciunea înainte de a-i taia capul, şi nu o data am vazut pe alţi nobili, care – dupa ce-şi pandeau vrajmaşii şi-i trimisesera pe lumea cealalta – se retrageau în capela cea mai apropiata şi cu evlavie îşi aduceau prinosul, fara a mai aştepta macar sa jefuiasca leşurile. Ceva mai iscusit şi mai înduioşator nu puteai gasi nici chiar în biografia lui Benvenuto Cellini, acel sfant necioplit, care a trait cu zece secole mai tarziu. Toţi nobilii din Britania asistau zilnic, împreuna cu familiile, la slujba de utrenie şi vecernie, în capela lor proprie. Afara de astea, pana şi cei mai pacatoşi dintre ei faceau rugaciuni, laolalta cu toata familia, de cinci-şase ori pe zi. Meritul acesta se datora pe de-a-ntregul bisericii şi, deşi nu eram prietenul ei, trebuie sa i-l recunosc. Şi adesea, fara voie, ma pomeneam zicand: "Ce s-ar face ţara asta fara de biserica?"
Dupa rugaciune, luaram cina în sala cea mare pentru banchete, luminata cu sute de opaiţe cu ulei. Totul era atat de frumos şi de încantator şi de o splendoare barbara, potrivit dupa rangul regesc al gazdelor. La capatul salii, pe un postament, se afla masa regelui, reginei şi a fiului lor, principele Uwaine. De la ea încolo, se întindea masa comuna, aşezata pe pardoseala. La locurile de cinste, din preajma solniţei, şedeau oaspeţii cei nobili şi membrii mai varstnici din familiile acestora, barbaţi şi femei – de fapt, curtea propriu-zisa, alcatuita din şaizeci şi una de persoane – iar dincolo de solniţa, şedeau demnitarii mai puţin însemnaţi ai curţii şi subalternii lor mai de frunte. Laolalta erau vreo suta optsprezece persoane, aşezate la masa, şi cam tot ataţia servitori în livrele, stand în spatele scaunelor ori slujind într-un fel sau altul. Straşnic spectacol! Într-o galerie, o orchestra – alcatuita din ţambale, cornuri, harfe şi alte orori – deschise zaiafetul cu ceva ce parea a fi prima versiune, fara cap şi coada, sau nastruşnica schimonosire a bocetului, cunoscut cu secole mai tarziu sub titlul Adio şi n-am cuvinte. Cantecul era pe atunci o noutate, dar ar fi trebuit sa fi fost repetat niţeluş mai mult. În sfarşit, oricare ar fi fost pricina, dupa cina regina a poruncit sa-l spanzure pe compozitor.
Dupa aceasta muzica, preotul, care statea îndaratul mesei regeşti, rosti o aleasa şi lunga rugaciune într-o latineasca pompoasa. Apoi batalionul de slujitori o zbughira de la locurile lor şi se repezira care încotro, alergand, zburand, aducand şi carand la tavi, şi mareţul ospaţ începu. Nu se mai auzea nici o vorba şi fiecare era cufundat în lucrul sau. Şiruri de boturi se deschideau şi se închideau într-un grandios unison şi zgomotul pricinuit era asemeni duduitului surd al unei maşinarii subterane.
Macelul continua un ceas şi jumatate şi nici nu-ţi poţi închipui ce cantitate de alimente s-a devorat. Din felul de mancare principal – un mistreţ uriaş, care fusese prezentat atat de fastuos şi grandios, cand s-au pornit pe înfulecate – nu mai ramase decat vaga umbra a unei garnituri de oase. Şi asta era graitor pentru ceea ce se întampla şi cu toate celelalte feluri de mancare.
O data cu prajiturile şi cu celelalte bunataţi – începura şi bautura cea zdravana, şi sporovaiala. Vadra dupa vadra de vin şi hidromel, se topira din faţa ochilor şi cu toţii se simţeau mai la largul lor, apoi mai fericiţi. Dupa aceea îi cuprinse o veselie cu nabadai – atat pe barbaţi cat şi pe femei – şi curand toţi devenira foarte galagioşi. Barbaţii spuneau snoave deocheate, dar nimeni nu roşea, deşi ţi-era ruşine sa le auzi, iar cand ajungeau la talcul de la urma al snoavei, toata şleahta izbucnea ca în nişte nechezaturi de cai, de se cutremura fortareaţa. La randul lor, castelanele nu se lasara mai prejos, în faţa acestei amabilitaţi, povestind şi ele mici cancanuri, care mai ca ar fi facut pe regina Margareta a Navarei sau chiar pe marea Elisabeta, regina Angliei, sa-şi ascunda faţa în batista. Dar acolo nimeni nu şi-o ascundea, ci se mulţumea sa rada cu pofta. Ba, aş putea spune ca toţi urlau de-a binelea. În destul de multe din poveştile acelea deşanţate, preoţii erau ţinta batjocurii, dar capelanul castelului nu se sinchisea catuşi de puţin, ci radea împreuna cu ceilalţi, ba, ceva mai mult: la cererea generala, el îi arse un cantec la fel de picant, ca şi celelalte care fusesera cantate în seara aceea.
Pe la miezul nopţii, toţi erau obosiţi de-atata chef şi ras şi, fara excepţie, beţi. Unii aveau o beţie plangareaţa, alţii una duioasa; unii erau caraghioşi, alţii puşi pe galceava, iar alţii ajunsesera beţi criţa sub masa. Dintre castelane, cel mai urat spectacol îl oferea o prea frumoasa şi tanara ducesa, care se afla chiar în noaptea nunţii. Şi-i adevarat ca ea însaşi alcatuia un spectacol pitoresc – zau, daca va mint. În halul în care era, ar fi putut servi cu anticipaţie ca model pentru portretul celei mai tinere fiice a regentului de Orleans – la faimosul ospaţ, de unde a fost luata şi dusa, beata turta şi înjurand, drept în pat – în zilele de perdiţiune şi de jale ale Vechiului Regim.
Deodata, chiar în clipa în care preotul îşi ridicase braţele şi toate capetele mai puţin mahmure se plecasera în smerita aşteptare a binecuvantarii – se ivi, sub arcada uşii îndepartate de la capatul salii, o doamna batrana şi garbovita, cu parul alb, sprijinindu-se într-un toiag. Ea îşi ridica toiagul şi, aratand spre regina, striga:
— Blestemul şi urgia domnului cada asupra capului tau, femeie fara mila, care mi-ai ucis nevinovat nepotul, iara în inima-mi batrana, care alt copil, au prieten, au salaş nu avea pre lumea aceasta, fara de el, jale-ai pogorat!
Fiecare îşi facu cruce, înfricoşat, caci blestemul însemna un lucru groaznic pentru oamenii aceia, dar regina se ridica mareaţa, cu priviri ucigatoare în ochi, şi azvarli, drept raspuns, acest ordin fara apel:
— Puneţi mana pe ea! Duceţi-o la rug!
Oştenii îşi parasira locurile, pentru a împlini porunca. Ce lucru înjositor, ce cruzime nemaipomenita mi-a fost dat sa vad! Dar ce se putea face? Sandy îmi arunca o privire. Banuii ca are o noua inspiraţie. Îi zisei:
— Fa cum crezi ca-i mai bine.
Numaidecat, ea se ridica şi se uita spre regina. Aratandu-ma reginei, îi zise:
— Maria ta, Şeful zis-a ca nu se poate! Ia-ţi îndarat porunca. Şi altmintrelea sa nu faci, ca el va nimici castelul şi toate de toate se vor spulbera, aşijderea nestatatoarelor fapturi din vis.
Bat-o s-o bata pe Sandy! Ce clauze nebuneşti mai punea ea în contract! Ce ma fac, daca regina?…
De unde ma bagase în sperieţi, totul se linişti, caci regina, muindu-se dintr-o data, nu se mai opuse catuşi de puţin. Cu un semn se deszise şi se prabuşi în jilţ. Nici n-apucase sa se aşeze mai ca lumea, ca îşi venise în fire şi la fel îşi revenira mulţi dintre ceilalţi. Adunatura se ridica şi, dand dracului orice eticheta, o zbughira cu toţii spre uşa, claie peste gramada, rasturnand scaunele, spargand farfuriile, îmbrancindu-se, ghiontindu-se, dand din coate şi îmbulzindu-se, facand orice, numai sa iasa afara, înainte ca eu sa-mi schimb cumva gandul şi dintr-o suflare sa zbor castelul în golul cel întunecat şi nesfarşit al vazduhului. Mai, mai, mai! Ce liota superstiţioasa! Nici ca-ţi poţi închipui oameni mai superstiţioşi.
Biata regina era atat de înspaimantata şi de umilita, încat îi fu frica sa-l mai spanzure pe compozitor, fara sa-mi ceara sfatul. Mi-era mila de dansa. De fapt, oricui i-ar fi fost mila, caci o vedeai suferind cu adevarat. Aşa ca n-am vrut sa face ceva necugetat şi sa merg pana la absurd. Am chibzuit cum se cuvenea lucrurile şi, pana la urma, am poruncit ca muzicanţii sa mai cante o data Adio fi n-am cuvinte. Ei au împlinit pe data porunca. Am constatat ca într-adevar regina avea dreptate şi i-am dat voie sa spanzure întreaga orchestra. Aceasta îndulcire a asprimii mele a avut bun efect asupra reginei. Sa nu uitam ca un barbat de stat n-are nimic de caştigat, daca îşi exercita puterea cu o mana de fier în orice ocazie, caci, procedand în modul acesta arbitrar, el raneşte mandria îndreptaţita a supuşilor şi risca sa-şi micşoreze puterea ce o are. Aşa ca mi-am zis: treaca de la mine cate-un hatar, ca nu s-o prapadi lumea, iata cea mai înţeleapta politica.
Acum ca regina era iaraşi în apele ei – mai bine zis, la vinurile ei – mai-mai ca se simţea mulţumita. Bautura i se urca la cap şi-i dadea ghes numarul unu. Îşi daduse drumul la muzicuţa, adica la clopoţelul de argint al glasciorului ei, pe cand eu îmi ziceam: ţinte bine, ca mare palavragioaica mai e regina! Nu-mi şedea bine sa spun ca se facuse tarziu, cu toate ca ma simţeam tare obosit şi picam de somn. Îmi parea rau ca nu ma dusesem la culcare, cand avusesem prilejul. Acum, trebuia sa înghit, ca nu aveam încotro. Şi ea tot îndruga la verzi şi uscate, în tacerea adanca a castelului adormit, prielnica stafiilor. Deodata, se auzi, ca din strafundurile de sub noi, un sunet îndepartat, aducand cu un strigat înabuşit de agonie, care îmi zbarci pielea de pe mine. Regina se opri şi ochii îi sclipira de placere. Îşi înalţa graţiosul capşor, aşa cum face mandra porumbiţa cand asculta un zvon. Sunetul razbi iaraşi pana la noi, prin tacerea desavarşita ce domnea acum.
— Ce-i asta? întrebai eu.
— Un suflet cu-adevarat încapaţanat şi carele îndura mult şi bine. Iaste vreme multa de cand…
— Ce "iaste"? Ce "îndura"?
— Cazne! Pofteşte şi vei vedea lucruri întru veselirea inimii. Daca nici acuma nu-şi va desfereca taina, vei vedea cum îl vor rupe în bucaţi.
Ce viclean şi faţarnic dracuşor îmi era regina! Pastra o înfaţişare atat de liniştita şi senina, pe cand mie mi se taiasera picioarele, din mila pentru omul care suferea acolo. Conduşi de straji înarmate şi purtand torte aprinse, am strabatut o seama de coridoare, prin care ne rasunau îndelung paşii. Am coborat pe scari de piatra umede, peste care picura din pereţi apa. Totul mirosea a mucegai şi a veacuri de noapte veşnica. Un drum înfiorator şi apasator, ce-mi parea nesfarşit şi pe care nu-l facea nici mai scurt şi nici mai vesel vorbaria augustei vrajitoare, cu privire la cel pus la cazne şi la faradelegile lui. Fusese învinuit de catre un denunţator anonim de a fi ucis un cerb de pe domeniile coroanei, li zisei reginei:
— Nu prea este drept, maria ta, sa te iei dupa denunţuri anonime. Mai drept ar fi daca ai pune faţa în faţa pe acuzat cu acuzatorul.
— Nici nu am cugetat la aceasta, ca de puţina însemnatate iaste. Dara chiar de aş fi vrut, nu s-ar fi putut, pentru ca paratorul venit-a noaptea, cu zabralnic pe faţa, şi a dat veste padurarului şi cat clipeala ochiului a plecat îndarat, aşa ca nici padurarul nu-l ştie dupa chip.
— Care va sa zica, necunoscutul ala este singurul om care a vazut cum a fost ucis cerbul?
— Vai! Nime nu a vazut omorul, dara necunoscutul a dat peste nemernicul acesta prin apropierea locului unde zacea cerbul, şi cu vrednica şi dreapta credinţa i-a spus padurarului.
— Care va sa zica necunoscutul se afla şi el langa cerbul cel mort? Nu cumva l-a ucis chiar el? Zelul sau de om devotat, dar cu masca, îmi pare niţeluş cam suspect. Dar ce urmareşti, maria ta, prin chinuirea deţinutului? Ce folos îţi aduce?
— Altminteri n-ar marturisi şi sufletul i s-ar duce în iad. Pravila îi cere viaţa pentru faradelegea savarşita, iara eu port mare grija sa-şi ia plata. Daca l-aş lasa sa se pristaveasca fara sa-şi spuna pacatul întru iertaciune, foarte mi-aş primejdui sufletul! Zic ca aş fi smintita sa ma pomenesc în focul gheenei de dragul lui.
— Dar, maria ta, daca omul nu are ce marturisi?
— Vedea-vom pre data. Daca-l pun la cazne de moarte şi el nu va marturisi pacatul, se prea poate ca într-adevar nu are ce marturisi. Iara domnia ta nu vei tagadui ca fapta buna iaste cazna lui, caci aşa voi scapa de afurisenia ce ma pandeşte din pricina unui nespovedit, carele nu are ce spune. Numai aşa voi fi la adapost de orice primejdie!
Iata încapaţanata lipsa de judecata a vremurilor acelea! Zadarnic ai mai fi discutat cu dansa, caci argumentele nu aveau nici o putere asupra unei educaţii împietrite prin tradiţie. Argumentele i-ar fi schimbat educaţia tot atat de puţin cat valurile pot roade stancile cele tari. Şi educaţia ei nu se deosebea de a celorlalţi. Cea mai agera minte din toata ţara n-ar fi fost în stare sa vada nici un cusur în cele ce susţinea regina.
Cand patrunseram în camera de tortura, avui o privelişte pe care n-oi uita-o cate zile oi trai, deşi tare aş vrea s-o uit. Un tanar uriaş, de prin partea locului – sa fi avut vreo treizeci de ani – statea culcat cu spatele pe o scandura, avand încheieturile de la maini şi picioare legate cu o franghie rasucita la fiecare capat de cate o roata. Palid ca moartea, trasaturile îi încremenisera în schimonoseala chinurilor şi broboane de sudoare îi acopereau fruntea. De fiecare parte, cate un preot se apleca asupra lui, iar calaul statea în preajma. Strajerii erau la datorie. Facle fumegande erau prinse în lacaşurile lor, de-a lungul zidurilor. Într-un colţ se ghemuise o biata faptura tanara, cu faţa chinuita de spaima, cu o privire salbatica şi haituita, purtand în poala un prunc adormit. Tocmai cand noi treceam pragul, gadele mai stranse puţin roata, ceea ce îi facu pe deţinut şi pe femeie sa scoata cate un urlet. Strigai în graba şi calaul slabi stransoarea, fara macar sa se uite la cel care strigase. Nu puteam lasa sa continue grozavia asta; m-ar fi ucis, numai privind. Cerui reginei îngaduinţa de a goli încaperea şi de a vorbi cu deţinutul, între patru ochi. În momentul în care ea era gata sa se opuna, îi şoptii la ureche ca nu şade frumos sa ne dam în spectacol în faţa slugilor şi ca ţin sa mi se faca voia, eu reprezentand pe regele Arthur şi vorbind în numele sau. Ea înţelese ca trebuie sa se supuna, iar eu o rugai sa ma învesteasca îndata cu puterile cuvenite, faţa de oamenii aceia, şi apoi sa ma lase singur. Desigur ca nu îi era placut, totuşi înghiţi hapul, ba chiar merse mai departe decat îi cerusem. Eu dorisem doar sa ma susţina cu autoritatea ei, dar cand colo ea le spuse mai mult:
— Ascultare veţi da poruncilor luminaţiei sale şi în totul le veţi împlini, ca Şeful iaste!
De buna seama ca aceste cuvinte aveau ceva magic în ele. Le vedeai efectul dupa spaima care-i cuprinse pe şobolanii aia. Straja reginei se alinie şi ieşi împreuna cu regina şi cu purtatorii de facle, starnind, cu cadenţa paşilor ce se îndepartau, ecourile boltitelor tuneluri. Dadui ordin ca deţinutul sa fie scos de la cazna şi sa fie culcat pe pat. Mai poruncii sa i se oblojeasca ranile şi sa i se dea vin. Femeia se tarî pana aproape de mine şi ma privi cu nişte ochi arzatori, plini de recunoştinţa, dar speriaţi ca ai unei fiinţe care se teme sa nu fie izgonita. Încerca pe furiş sa atinga fruntea barbatului, dar sari înapoi, de parca aş fi fost întruchiparea groazei, cand, fara sa vreau, ma întorsei spre dansa. Ţi-era mai mare mila s-o vezi. Îi zisei:
— Surato draga, mangaie-l, daca ai chef. Fa tot ce-ţi place şi nu te gandi ca-s şi eu aici.
Vai, privirea ei era tot atat de recunoscatoare ca aceea a unui animal atunci cand îi araţi o bunatate pe care o poate înţelege. Ea aşeza copilul mai la o parte şi îşi lipi numaidecat obrazul de acela al barbatului, dezmierdandu-i parul şi varsand lacrimi de bucurie. Barbatul îşi veni în fire şi îşi mangaie soţia cu privirea, caci atata putea face. Îmi zisei ca-i momentul sa-i dau afara din celula pe toţi ceilalţi, şi asta am şi facut, ramanand numai eu şi cu familia respectiva. Atunci îl întrebai:
— Ei, fartate, spune-mi şi dumneata cum s-au petrecut lucrurile, caci versiunea celorlalţi o cunosc.
Barbatul clatina din cap, în semn de refuz. Dar avui impresia ca femeia era încantata de gandul meu. Continuai:
— Ai auzit de mine?
— Da. Toata suflarea din regatul lui Arthur va ştie.
— Daca ţi-a ajuns la urechi faima ca sunt drept şi cinstit, de ce te mai temi sa-mi vorbeşti?
Femeia izbucni deodata:
— Ah, stapane bun şi milostiv, rogu-te, îndupleca-l! Îţi sta în putere, daca vrei. Vai şi amar de el! Cate nu a îndurat saracul! Şi toate din pricina mea – numai a mea! Nu mai pot îndura nici eu. Vedea-l-aş mai bine murind de moarte grabnica şi dulce! Nu mai pot, dragul meu Hugo, nu mai pot!
Ea îmi cazu la picioare, vanzolindu-se şi vaicarindu-se, şi rugandu-ma de toţi sfinţii. Ce-mi cerea? Moartea barbatului? Nu prea ma dumiream, dar Hugo o întrerupse, zicand:
— Pace ţie! Nu ştii ce ceri. Au vrei sa las a pieri de foame fiinţa pe care o îndragesc, numai ca eu sa dobandesc o moarte mai uşoara? Socotit-am ca ma cunoşti mai bine.
— Zau, daca mai pricep ceva! zisei eu. E curat mister. Spuneţi-mi despre ce…
— Prea slavite, încaltea daca l-ai putea îndupleca! Iani socoteşte cat ma dor pre mine chinurile lui! Oh! Oh! saracana de mine! Iara el iata ca nu vrea sa spuna, nice sa ştie de blagoslovita mangaiere a unei morţi grabnice şi dulci…
— Ce tot îndrugi acolo? O sa plece de aici slobod şi teafar. Nici pomeneala sa moara.
Faţa palida a barbatului se lumina, iar femeia se repezi la mine, într-o explozie de bucurie ce ma surprinse şi-mi striga:
— Scapat de primejdie iaste! Va haladui! Craiul graieşte prin gura slugii craieşti – craiul Arthur, gura-de-aur!
— Îmi pare bine ca macar îmi daţi crezare. De ce nu m-aţi crezut adineauri?
— Cine pus-a cuvantul luminaţiei tale la îndoiala? Nice eu, nice ea.
— Atunci de ce n-aţi vrut sa-mi spuneţi paţania voastra?
— Nu te fagaduişi, luminaţia ta, iara fara de asta nu-ţi puteam spune.
— Aha!… Da parca nici acum nu înţeleg prea bine. Va sa zica, ai îndurat toate caznele şi ai refuzat sa recunoşti. Asta arata destul de limpede, pana şi unui prost, ca nu aveai ce recunoaşte…
— Eu, luminaţia ta? Cum se poate! Dara eu ucis-am cerbul!
— Dumneata? Vai de mine, în ce boroboaţa m-am bagat…
— Prea slavite, l-am rugat în genunchi sa se spovedeasca întru…
— Adevarat? Lucrurile mi se par din ce în ce mai încurcate. De ce voiai sa marturiseasca?
— Ar fi murit de moarte grabnica şi dulce, cruţat de caznele acelea cumplite.
— Mda, dumneata ai oarecare dreptate. Dar iata ca el nu voia sa moara repede şi uşor.
— El? Dara cum sa nu vrea?
— Atunci, pentru ce dracu n-a marturisit?
— Alelei, luminaţia ta! Dara cum puteam eu sa-mi las soţia şi copilul fara paine şi fara adapost?
— Aha! Minunea minunilor! Acum înţeleg! Ai o inima de aur! Legile vitrege confisca avutul condamnaţilor şi le lasa cerşetori soţia şi copiii. Înţeleg, te puteau chinui de moarte, dar fara dovezi sau marturisiri nu-ţi puteau jefui soţia şi copilul, l-ai ocrotit cu toata barbaţia, iar tu, femeie şi soţie credincioasa ce eşti – tu ai vrut sa-i cruţi chinurile, preferand sa mori de foame. Sunt uluit cand vad de ce este în stare o fiinţa de sexul tau, cand e vorba de sacrificiu. Va voi trimite pe amandori în colonia mea. O sa va placa acolo. E o fabrica unde am sa transform nişte roboţi istoviţi şi care bajbaie prin viaţa, în oameni adevaraţi.




Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 17 - Un ospat regesc


Aceasta pagina a fost accesata de 600 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio