Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 18 - In temnitele reginei
Capitolul 18
In temnitele reginei
Aşadar, o scosei la capat şi trimisei acasa pe bietul om. Tare aş fi dorit sa-l pun la cazne pe calau, şi asta nu pentru ca era un slujitor care se caznea cu zel ca sa cazneasca pe alţii – fiţi sigur ca el nu-şi îndeplinea aşa de bine îndeletnicirea doar de florile marului – ci ca sa i-o platesc pentru ca torturase din placere pe tanara femeie, aducand-o la desperare. O aflasem de la preoţii, care, din marinimie, susţineau ca gadele trebuie pedepsit. Din cand în cand, se petreceau şi surprize neplacute de soiul asta, adica întamplari care dovedeau ca nu toţi preoţii erau vicleni şi egoişti, dar ca mulţi dintre ei – chiar marea majoritate a acelora care slujeau printre oamenii de rand – erau sinceri şi inimoşi, devotandu-se alinarii suferinţelor şi necazurilor omeneşti. Era ceva firesc, aşa ca nu-mi mai batui capul cu surpriza asta şi, în orice caz, nu multa vreme. De felul meu, sunt un om care nu prea ma sinchisesc de lucrurile care nu se pot schimba. Surpriza însa nu-mi convenea, caci tocmai datorita unor astfel de fapte marinimoase se pastreaza buna înţelegere cu biserica oficiala. Nici vorba ca trebuie sa avem o religie; cred însa ca-i mai bine ca religia sa fie îmbucataţita cam în vreo patruzeci de secte independente, astfel ca sa se poata controla unele pe altele, aşa cum fusese în Statele Unite, pe vremea mea. Concentrarea puterii într-un singur aparat politic nu-i ceva bun, iar o biserica oficiala nu-i decat un aparat politic. În
acest scop a şi fost inventata, şi pentru asta a fost înţarcata, dadacita şi pastrata. De aceea ea este duşmana libertaţii omeneşti, iar binele pe care îl aduce ar fi mai mare daca ar fi divizata şi risipita. Asta nu era lege şi nici litera de evanghelie; era doar o parere – parerea mea, iar eu nu eram decat un om, unul singur; deci parerea mea nu cantarea mai mult decat cea a papei, dar nici mai puţin, la o adica.
Cum-necum, renunţai sa-l mai pun la cazne pe calau, dar nici nu puteam trece peste plangerile îndreptaţite ale preoţilor. Omul trebuia pedepsit într-un fel, aşa ca-l retrogradai din slujba lui şi-l numii dirijorul noii orhestre care urma sa ia fiinţa. El se ruga de mine mult de tot, spunand ca nu ştie sa cante – o scuza plauzibila, dar prea marunta, caci în toata ţara nu exista nici un muzicant care sa aiba habar de muzica.
Regina se simţi tare jignita cand afla, a doua zi, ca nu va dobandi nici viaţa şi nici avutul lui Hugo. Dar o povaţuii sa-şi poarte cu resemnare crucea, caci, deşi potrivit legii şi obiceiului pamantului, ea avea dreptul atat la viaţa cat şi la avutul omului, existau totuşi circumstanţe atenuante şi de aceea, în numele regelui Arthur, eu îl iertasem. Cerbul îi pustiise ogorul şi omul îl ucisese într-o izbucnire de furie, iar nu ca sa traga vreun folos. Îl dusese în padurea coroanei, sperand ca astfel raufacatorul nu va fi descoperit. Afurisita muiere! Nu putui s-o fac sa înţeleaga ca un acces de furie este o circumstanţa atenuanta în uciderea unui vanat – sau a unui om – aşa ca renunţai şi o lasai singura sa-i treaca ţafna. Zadarnic crezusem ca o voi face sa ma înţeleaga, daca-i voi aminti ca şi accesul ei de furie, cand cu pajul, schimbase caracterul crimei.
— Crima? exclama ea. Ce cuvant iaste acesta? Auzi? Crima! Mare! dara eu plati-voi pentru el!
Stricam degeaba orzul pe gasca asta. Educaţia, educaţia este totul. Educaţia face pe om. Noi îi tot dam cu natura, dar n-avem dreptate, deoarece aşa ceva nu exista; ceea ce numim noi prin înşelatorul nume de "natura" este doar ereditatea şi educaţia. Noi nu avem ganduri proprii şi nici pareri proprii – care sa fie, adica "ale noastre" – caci ele ne sunt transmise, sunt varate în noi cu ajutorul educaţiei. Tot ceea ce este original în noi – şi deci în favoarea sau în defavoarea noastra – se reduce la un fir de nisip; toate celelalte nu sunt decat atomi, la care au contribuit şi pe care i-am moştenit de la un alai de stramoşi, care se prelungeşte îndarat cu mii de milioane de ani, pana la Adam-babadam sau pana la lacuste sau maimuţe, din care specia noastra s-a dezvoltat atat de anevoios, falos şi nespornic. În ce ma priveşte, tot ce pot spune despre acest pelerinaj trist şi istovitor, despre acest zbor înduioşator între doua veşnicii, este ca trebuie sa încerc a duce cu modestie o viaţa curata, înalţatoare şi fara greşeli şi sa pastrez în mine însumi atomul acela microscopic, care îmi este cu adevarat eul. Restul, duca-se pe pustii, ca puţin îmi pasa.
Bat-o s-o bata de regina: avea minte agera şi destula, dar educaţia facuse dintr-însa o vaca încalţata; bineînţeles, daca o judecam din punctul de vedere al numeroaselor secole care au venit dupa ea. Uciderea pajului nu însemna pentru dumneaei o crima, ci un drept şi ţinea morţiş la acest drept al ei, ramanand senina şi nedandu-şi seama ca savarşise ceva rau. Ea era isprava unui şir de generaţii crescute în credinţa netagaduita şi nezdruncinata ca legea care îi îngaduia ei sa omoare un supus, atunci cand poftea, era cu totul dreapta şi întemeiata.
Ei, ce sa-i faci? Pana şi Satanei trebuie sa-i dam ceea ce i se cuvine, cand n-avem încotro. Aşa ca într-o privinţa şi ea merita complimente, şi încercai sa i le prezint, dar cuvintele mi se poticnira în gat. Regina avea dreptul sa-l ucida pe baiat, însa nu era catuşi de puţin obligata sa plateasca pentru el. Aceasta era lege pentru alţii, dar nu şi pentru dansa. Ea ştia prea bine ca facea un gest frumos şi marinimos, rascumparand moartea flacaului şi se aştepta s-o laud, aşa cum se cadea, însa n-am putut, caci gura mi-a ramas încleştata. Nu! Nu puteam sa-mi alung din minte imaginea bietei bunicuţe, cu inima sfaşiata şi nici aceea a fapturei chipeşe şi tinere, zacand pe jos macelarita, în podoabele-i de matasuri şi dantele împletite cu sangele-i tanar. Cum putea plati ea pentru paj? Cui sa-i plateasca? Şi astfel, deşi ştiam bine ca femeia asta – cu educaţia pe care o capatase – merita laude şi chiar tamaieri, totuşi eu, cu educaţia pe care o primisem la randul meu, nu eram în stare sa i le aduc. Tot ceea ce puteam face era sa gasesc vreun compliment care nu venea de la mine, ci dinafara mea, ca sa zic aşa, şi care din pacate spunea adevarul:
— Maria ta, supuşii mariei tale te vor adora pentru aşa isprava!
Era adevarat, dar nu mai puţin adevarat era ca aveam de gand s-o spanzur din aceasta pricina, într-o buna zi, daca mai traiam.
Unele din legile acelea erau prea rele, mult prea rele. Stapanul îşi putea ucide sclavul pe degeaba; numai din ciuda, din rautate, sau ca desfatare, aşa cum am vazut ca o facuse capul încoronat de care-i vorba, cu propriul ei sclav, dar care putea fi oricare dintre supuşi. Un gentleman avea voie sa omoare pe un cetaţean liber şi platea pentru el bani peşin sau în natura. Un nobil putea ucide pe un alt nobil fara nici o cheltuiala – daca ne gandim la lege – însa trebuia sa se aştepte sa fie platit cu aceeaşi moneda. Oricine putea ucide pe cineva, cu excepţia oamenilor de rand şi a sclavilor, caci aceştia nu aveau nici un privilegiu. Daca oamenii de rand şi sclavii ar fi ucis, ei savarşeau un asasinat şi legea nu admitea asasinatul. Iute s-ar mai fi terminat cu acela care ar fi încercat asemenea experienţa, precum şi cu familia lui, mai ales daca el ar fi asasinat pe cineva care facea parte din rangurile ornamentale ale societaţii. Daca un cetaţean de rand cuteza sa-i faca unui nobil macar o zgarietura a la Damiens, care nu era mortala şi nici nu durea, el primea totuşi aceasta pedeapsa ca şi Damiens: era sfartecat de cai şi toata suflarea participa la spectacol, ca sa faca glume pe socoteala lui şi sa petreaca. Cu aceste prilejuri, unele din cele mai simandicoase persoane o faceau lata rau, spunand lucruri atat de deşanţate şi de netiparit, ca acelea tiparite de amuzantul Casanova, în capitolul sau privitor la sfaşierea în bucaţi a trupului acelui biet şi caraghios duşman al lui Ludovic al XV-lea.
Mi se facuse sila de locul acela îngrozitor şi doream sa plec, dar nu ma lasa conştiinţa. Ea ma mustra mereu, neîngaduindu-mi sa uit un anumit lucru. Daca aş avea putere sa plamadesc din nou pe om, l-aş face fara conştiinţa, caci aceasta este unul dintre cele mai suparatoare daruri ale noastre. Şi cu toate ca face mult bine – nu se poate spune ca, pana la urma, conştiinţa îşi dovedeşte rentabilitatea, ceea ce înseamna ca este preferabil sa ai parte de mai puţin bine şi, în schimb, sa tragi mai multe foloase. Ştiţi, asta-i doar parerea mea şi eu nu sunt decat un biet om; alţii, cu mai puţina experienţa, vor fi gandind altfel. Fiecare are dreptul la parerea lui, dar eu ştiu una şi buna: mi-am scotocit conştiinţa ani de-a randul şi, în toate cele ce am pus la cale, ea mi-a adus mai multe ponoase decat foloase. Mi se pare ca la început o preţuiam, caci aşa suntem noi facuţi; preţuim tot ce-i al nostru. Şi totuşi, ce neghiobie! Daca privim lucrurile din alt punct de vedere, ne dam seama ca-i absurd. Ma rog, daca aş avea o nicovala în mine, ar trebui numaidecat s-o preţuiesc? Vezi bine ca nu! Iar daca stai sa te gandeşti bine, nu exista nici o deosebire serioasa între conştiinţa şi nicovala, din punct de vedere al foloaselor aduse. Am constatat-o de mii de ori. Şi unde mai pui ca nicovala ai putea s-o dizolvi în acizi, cand ţi-ar ajunge de nesuferit, pe cand pentru a te descotorosi de conştiinţa nu s-a gasit înca nici un leac – în orice caz, nu unul radical. Eu, cel puţin, nu cunosc nici unul.
Mai aveam o dorinţa înainte de plecare, însa ea putea caşuna neplaceri şi de aceea nu ma prea lasa inima. Daca vreţi sa ştiţi, gandul asta m-a sacait o dimineaţa întreaga, l-aş fi putut vorbi batranului rege, dar la ce bun? El nu mai era decat un vulcan stins. Fusese cutezator, la vremea lui, dar acum i se stinsese focul şi nu mai era decat un august morman de zgura. Fara îndoiala, se arata îndeajuns de amabil şi de îndatoritor faţa de proiectele mele, dar nu îmi putea fi de nici un folos. Nu facea nici cat o ceapa degerata aşa-zisul rege; regina avea toata puterea şi ea era un adevarat Vezuviu. Îţi putea face hatarul sa scape de ger un stol de vrabii, trimiţandu-le, de dragul tau, caldura trebuitoare, dar pe negandite ar fi fost în stare sa profite de vreun prilej şi sa-şi faca mendrele, acoperind cu lava un oraş întreg. Totuşi, am bagat de seama, ca, ori de cate ori te aştepţi la cea mai mare belea, lucrurile nu ies chiar atat de rau.
Aşa se face ca mi-am luat inima în dinţi şi i-am expus mariei sale gandul ce ma framanta. I-am spus ca mi se dadusera puteri depline pentru a cerceta temniţele, atat la Camelot cat şi în castelele vecine, şi ca aş dori, cu permisiunea ei, sa-i vizitez colecţia de vechituri şi suveniruri, adica pe cei ţinuţi în tainiţele temniţei. S-a împotrivit, dupa cum m-am aşteptat; totuşi, în cele din urma, a admis; ma aşteptasem şi la asta, dar nu aşa de repede. Aş putea spune ca-mi redobandisem liniştea. Regina a chemat strajile, care au adus torţe, şi cu toţii coboraram în temniţele care se aflau sub temeliile caste-lului. Mai toate erau mici celule scobite în stanca tare şi unele nu aveau de loc lumina. Într-una din ele, am vazut şezand pe jos o femeie în zdrenţe. Nu-ţi raspundea la nici o întrebare; nu scotea nici un cuvinţel. S-a zgait la noi, o data sau de doua ori, prin painjenişu-i de par ravaşit, ca şi cum ar fi vrut sa se dumireasca; ce întamplare stranie îi tulbura, prin zgomote şi lumina, visul acela searbad şi fara rost, care devenise viaţa ei? Apoi s-a închircit iaraşi, strangandu-şi în poala mainile naclaite de murdarie şi nu mai dadu nici un semn de viaţa. Aceasta biata adunatura de oase era, în aparenţa, o femeie între doua varste – dar numai în aparenţa, caci statuse noua ani în temniţa şi avusese optsprezece cand fusese adusa acolo. Era o fata din popor şi fusese trimisa acolo chiar în noaptea nunţii de catre sir Breuse Sance Pite, un lord din vecinatate. Tatal fetei era vasalul lordului şi fata îi refuzase numitului lord ceea ce se numea pe atunci "le droit du seigneur", ba, mai mult, ea se opusese cu violenţa la violenţa şi facu sa curga o picatura din sangele aproape sacru al lordului. Atunci, tanarul soţ interveni, crezandu-şi mireasa în primejdie de moarte şi îl azvarli cat colo pe nobilul domn, care astfel se pomeni în mijlocul nuntaşilor din sala de primire. Aceştia îl privira umili şi îngroziţi, şi îl lasara acolo, naucit de aceasta ciudata primire şi cumplit înveninat împotriva mirelui şi miresei. Numitul lord, ştiindu-şi temniţa ticsita, îi ceruse reginei sa gazduiasca pe cei doi criminali şi de atunci ramasera ei în aceasta bastilie a reginei. Nici nu trecuse un ceas de la savarşirea crimei şi ei au şi fost aduşi aici, iar de atunci nu s-au mai vazut niciodata. Şedeau varaţi în gaura de stanca, asemeni unor broaşte raioase. Noua ani statusera în bezna adanca, la caţiva paşi unul de altul, fara ca unul sa ştie macar daca celalalt mai era în viaţa. În primii ani, fiecare din ei întreba cu rugaminţi fierbinţi şi lacrimi, doar atata: El mai traieşte? Ea mai traieşte? Cu timpul, ar fi mişcat poate şi pietrele – dar inimile nu sunt pietre! N-au primit niciodata vreun raspuns şi cu vremea n-au mai pus întrebari; nici întrebarea asta şi nici vreo alta.
Dupa cele aflate, am dorit sa-l vad şi pe barbat. Avea treizeci şi patru de ani, dar parea de şaizeci. Şedea pe un bloc de piatra patrat şi mormaia, numai el ştia ce, ţinandu-şi capul în piept şi sprijinindu-şi coatele pe genunchi. Parul lung îi atarna peste obraz ca nişte ciucuri. Îşi ridica faţa spre noi, ne masura încet, cu o privire trista şi fara vlaga, palpaind ca o torţa gata sa se stinga, apoi îşi apleca iar capul, mormai ceva şi nu ne mai lua în seama. Am putut desluşi cateva marturii fara glas, dar de un talc mişcator. La încheieturile mainilor şi la glezne se vedeau cicatrice şi urme de rani, iar, împlantat în piatra pe care şedea, era un lanţ cu catuşe, dar acest instrument zacea pe jos fara nici un rost şi îl mancase rugina. Lanţurile nu mai sunt trebuitoare, o data ce prizonierul şi-a pierdut minţile.
Zadarnic am încercat sa-l trezesc pe bietul om. Atunci mi-am zis ca ar fi mai bine sa-l ducem s-o vada pe ea – mireasa – care odata îi fusese cea mai draga fiinţa de pe lume; întruchiparea rozei şi a margaritarului, domniţa de roua, minunea minunilor, opera desavarşita a firii, cu ochi fara seaman, cu glas neasemuit, numai gingaşie, tinereţe şi frumuseţe, cum nu au – zicea el – decat zanele din vis şi încolo nimeni. Mi-am zis ca, daca o va revedea, sangele statut îi va zvacni iaraşi; iar privind-o…
Dar ce dezamagire! Şezura jos, unul langa altul, şi îşi privira o clipa chipurile, cu o vaga mirare, cu un fel de curiozitate dobitoceasca, apoi fiecare uita de celalalt şi îşi apleca ochii. Simţeai ca iaraşi o luasera razna şi rataceau prin vreo îndepartata ţara de vise şi umbre, despre care noi nu ştim nimic.
Dadui ordin sa fie scoşi afara şi trimişi la prietenii lor. Reginei nu i-a prea placut. Nu pentru ca i-aş fi ştirbit autoritatea, ci pentru ca socotea faptul ca o lipsa de respect faţa de sir Breuse Sance Pite. De almintrelea, i-am dat asigurari reginei ca, daca numitul lord nu va înghiţi hapul, îl voi face eu sa-l înghita.
Am dat drumul la patruzeci şi şapte de deţinuţi din aceste îngrozitoare gauri de şobolani şi lasai numai pe unul sa ramana închis mai departe. Acesta era un lord care ucisese pe-un alt lord, un fel de ruda a reginei. Celalalt lord îl pandise ca sa-l omoare, dar tipul asta îi venise de hac şi îi taiase beregata. Totuşi, nu pentru fapta asta l-am lasat mai departe în temniţa, ci pentru ca distrusese din rautate singura fantana publica a unuia din nenorocitele lui de sate. Regina voia sa-l spanzure pentru ca-i ucisese rubedenia, dar eu n-am îngaduit: nu era nici o crima sa omori un asasin, l-am spus, însa, ca-i îngadui sa-l spanzure pentru faptul de a fi stricat fantana, dar atunci regina a hotarat s-o lasam balta. Mai bine aşa decat altfel.
Vai şi iar vai! Pentru ce fapte neînsemnate fusesera întemniţaţi cei mai mulţi dintre cei patruzeci şi şapte de barbaţi şi femei! Ba, unii se gaseau acolo fara nici o vina precisa, ci numai pentru a satisface ura cuiva. De cele mai multe ori, nici nu era vorba macar de ura reginei, ci de a vreunui prieten al ei. Barem crima celui mai proaspat deţinut era doar o simpla remarca ce-o facuse bietul de el şi anume se apucase sa spuna ca – dupa parerea sa – oamenii sunt cu toţii cam la fel şi nici unul nu-i mai grozav ca altul, daca nu ţii seama de haine. Era de parere ca, daca ai despuia pe toţi oamenii din ţara şi ai trimite un strain în mijlocul lor, acesta n-ar putea deosebi pe rege de un şarlatan care face pe medicul, sau pe un duce de un hangiu. Dupa cate se parea, aveam a face cu un om al carui creier nu se facuse înca piftie, datorita unei educaţii neghioabe. Îi dadui drumul şi-l trimisei la fabrica de oameni.
Cateva din celulele sapate în stanca zdravana ajungeau pana la prapastie şi în fiecare din ele se scobise cate o deschizatura ce da afara. Astfel puşcariaşul capata mangaierea unei firave raze a binecuvantatului soare.
Cazul unuia dintre aceşti bieţi oameni era deosebit de mişcator. Prin gaura din partea de sus a celulei, facuta în uriaşul perete stancos, el putea zari propria lui casuţa, departe în vale, şi timp de douazeci şi doi de ani a tot privit-o, plin de dor şi cu inima zdrobita. Vedea luminile în timpul nopţii, iar ziua siluete nedesluşite de oameni, intrand şi ieşind din casa – desigur soţia şi copiii sai, sau macar unii din ei, caci nu-i putea desluşi la o asemenea distanţa. În decursul anilor, zari cateva sarbatori acolo şi cauta sa se bucure şi el, întrebandu-se daca erau nunţi sau ce anume.
Dar a mai zarit şi înmormantari care i-au sfaşiat inima. Era în stare sa desluşeasca forma unui coşciug, dar nu-şi putea da seama de marimea lui, astfel ca nu ştia daca îi murise soţia sau vreun copil. Putea zari şi cortegiul funebru, cu preoţii şi lumea îndoliata îndepartandu-se solemn şi ducand mai departe taina. Omul lasase acasa cinci copii şi nevasta şi, în timp de nouasprezece ani, vazuse cinci înmormantari şi nici una îndestul de saracacioasa ca sa fi fost a vreunui slujitor. Deci pierduse cinci odoare şi-i mai ramasese doar unul, acum şi mai scump, şi mai drag însa care? Soţia sau vreunul din copii? Iata întrebarea care îl chinuia zi şi noapte, fie treaz, fie în somn.
Ei, bine, faptul ca ai o preocupare şi o licarire de lumina, cand te afli în temniţa, îţi întareşte trupul şi te fereşte sa-ţi pierzi minţile. Omul se ţinea înca destul de bine. Dupa ce i-am ascultat înfioratoarea poveste, am încercat aceleaşi simţaminte ca şi dumneata, cititorule, daca eşti un suflet caruia nu-i lipseşte obişnuita curiozitate omeneasca – adica ardeam de nerabdare, ca şi dansul, sa aflu cine mai ramasese în viaţa din întreaga familie. Aşa ca ne-am dus amandoi la el acasa şi amandoi am avut parte de un fel de uluitoare petrecere cu surprize. Ce taifun şi ciclon de bucurie frenetica! Ce Niagara de lacrimi fericite! Va jur pe ce am mai scump ca am gasit în viaţa pe tanara de altadata, acum o matroana, încarunţind în pragul jumataţii ei de veac, iar pe copilaşii de odinioara, barbaţi şi femei în toata firea, unii chiar casatoriţi şi ducand, la randul lor, viaţa de familie. Nici un suflet din tot neamul nu murise! Luaţi aminte ce draceasca fusese nascocirea reginei! Deoarece nutrise o ura neîmpacata faţa de bietul om, ea însaşi pusese la cale toate înmormantarile acelea pentru a-i sfarteca inima, iar cea mai grozava lovitura de maestru a fost ca a înscenat o înmormantare mai puţin faţa de numarul total al membrilor familiei, lasandu-l pe bietul om sa-şi chinuiasca mintea, încercand sa ghiceasca, în fel şi chip, care din odoare îi ramasese în viaţa.
Daca n-aş fi fost eu acolo, omul n-ar fi ieşit niciodata din temniţa. Madame Morgan Le Fay, regina, îl ura din adancul rarunchilor şi nu s-ar fi înduplecat nicicum. Şi, totuşi, el îşi savarşise crima mai mult din uşuratate decat din vreo rautate voita. Se apucase sa spuna ca regina are par roşcat. Ei, da, avea; dar nu se vorbeşte în felul asta. Cand persoanele cu parul roşcat sunt de rang înalt, se spune ca parul lor este acaju.
Închipuiţi-va: printre cei patruzeci şi şapte de deţinuţi, erau cinci ale caror nume, delicte şi date ale întemniţarii nici nu se mai cunoşteau! O femeie şi patru barbaţi – toţi garboviţi, zbarciţi şi cu minţile zburatacite, ca ale patriarhilor. Mai ca uitasera ei înşişi aceste amanunte; în orice caz, le ramasesera foarte vagi amintiri despre trecutul lor. Nimic precis, nici un fapt pe care sa-l fi putut spune de doua ori la fel. Puzderia de preoţi care se perindasera pe la închisoare, cu misiunea de a se ruga zilnic laolalta cu puşcariaşii şi a le aminti ca Dumnezeu îi adusese acolo, în cine ştie ce scop înţelept, şi care îi învaţasera ca atotputernicului îi place sa vada pe cei supuşi mai marilor lor dovedind rabdare, umilinţa şi neîmpotrivire în faţa împilarii – preoţii aceştia pastrasera unele veşti despre bietele epave omeneşti, dar nimic mai mult. Aceste veşti, transmise de la unul la altul, ca nişte tradiţii, erau foarte sumare, pentru ca te încunoştinţau despre durata întemniţarii, dar nu şi despre specia delictului. Şi chiar cu ajutorul acestor tradiţii orale, pastrate de preoţi, nu puteai dovedi decat ca nici unul dintre cei cinci puşcariaşi nu vazuse lumina zilei timp de treizeci şi cinci de ani. Cata vreme n-o vazusera şi mai înainte – asta nu se putea nici macar ghici. Regele şi regina nu ştiau despre aceste fiinţe nenorocite decat ca erau nişte vechituri moştenite, nişte bunuri pe care le capatasera odata cu tronul – de la firma precedenta. Nimic din trecutul acestora nu fusese transmis o data cu persoana lor, aşa ca moştenitorii le-au considerat nişte obiecte fara valoare şi n-au manifestat nici un interes faţa de ei. Am întrebat-o pe regina:
— Daca-i aşa, atunci de ce nu le-aţi dat drumul?
Întrebarea o sfredeli ca o enigma. Nu ştia nici ea de ce. Niciodata nu-i trecuse prin minte aşa ceva. Şi iata ca în felul asta chiar ea, fara sa-şi dea seama, lamurea adevarata poveste a celor întemniţaţi în castelul ei. Era limpede pentru mine ca, datorita educaţiei ce-o primise, regina socotise pe aceşti puşcariaşi nici mai mult şi nici mai puţin decat o simpla proprietate, iar cand moştenim o proprietate nu ne vine s-o lepadam, chiar daca nu facem nici un caz de ea.
Zau ca aţi fi avut ce privi, cand scosei la aer, în lumina orbitoare a soarelui de dupa-amiaza, acest alai de oameni-lilieci. Avusesem grija sa-i leg la ochi, ca sa le cruţ vederea atata amar de vreme ferita de chinurile luminii. Parca erau nişte schelete sau sperietori, nişte duhuri necurate sau momai înspaimantatoare. Iata cele mai legitime odrasle ale monarhiei, care domnea prin graţia lui Dumnezeu şi a bisericii oficiale. Am mormait, distrat:
— Tare aş vrea sa-i fotografiez!
Aţi întalnit, desigur, soiul acela de oameni care nu admit în ruptul capului ca nu cunosc înţelesul vreunui cuvant nou şi important. Cu cat sunt mai neştiutori, cu atat sunt mai siguri pe ei şi pretind ca nimeni nu-i întrece. Regina facea parte şi ea din tagma asta şi de aceea îşi dadea totdeauna în petic. Şovai o clipa, apoi deodata faţa i se lumina, în semn ca înţelesese despre ce-i vorba, şi ma asigura ca de hatarul meu o va face şi p-asta.
Îmi zisei: ea, pai ce ştie ea despre fotografie? Dar nu era un moment prielnic pentru meditaţii. Cand ma uitai împrejur, o vazui luand un topor şi îndreptandu-se spre cei gata s-o porneasca în coloana.
Ce sa mai spun! Într-un cuvant, originala fiinţa mai era doamna Morgan Le Fay! Multe soiuri de femei vazusem în viaţa mea, dar ea le întrecea pe toate prin boroboaţele ei. Întamplarea asta era nespus de caracteristica pentru felul ei de a fi. Se pricepea la fotografie, cum ma pricep eu sa fiu mitropolit. Dar, stand la îndoiala, ca sa mearga la sigur, facu ceea ce numai ea ar fi fost în stare – anume, încerca sa fotografieze cu un topor.
In temnitele reginei
Aşadar, o scosei la capat şi trimisei acasa pe bietul om. Tare aş fi dorit sa-l pun la cazne pe calau, şi asta nu pentru ca era un slujitor care se caznea cu zel ca sa cazneasca pe alţii – fiţi sigur ca el nu-şi îndeplinea aşa de bine îndeletnicirea doar de florile marului – ci ca sa i-o platesc pentru ca torturase din placere pe tanara femeie, aducand-o la desperare. O aflasem de la preoţii, care, din marinimie, susţineau ca gadele trebuie pedepsit. Din cand în cand, se petreceau şi surprize neplacute de soiul asta, adica întamplari care dovedeau ca nu toţi preoţii erau vicleni şi egoişti, dar ca mulţi dintre ei – chiar marea majoritate a acelora care slujeau printre oamenii de rand – erau sinceri şi inimoşi, devotandu-se alinarii suferinţelor şi necazurilor omeneşti. Era ceva firesc, aşa ca nu-mi mai batui capul cu surpriza asta şi, în orice caz, nu multa vreme. De felul meu, sunt un om care nu prea ma sinchisesc de lucrurile care nu se pot schimba. Surpriza însa nu-mi convenea, caci tocmai datorita unor astfel de fapte marinimoase se pastreaza buna înţelegere cu biserica oficiala. Nici vorba ca trebuie sa avem o religie; cred însa ca-i mai bine ca religia sa fie îmbucataţita cam în vreo patruzeci de secte independente, astfel ca sa se poata controla unele pe altele, aşa cum fusese în Statele Unite, pe vremea mea. Concentrarea puterii într-un singur aparat politic nu-i ceva bun, iar o biserica oficiala nu-i decat un aparat politic. În
acest scop a şi fost inventata, şi pentru asta a fost înţarcata, dadacita şi pastrata. De aceea ea este duşmana libertaţii omeneşti, iar binele pe care îl aduce ar fi mai mare daca ar fi divizata şi risipita. Asta nu era lege şi nici litera de evanghelie; era doar o parere – parerea mea, iar eu nu eram decat un om, unul singur; deci parerea mea nu cantarea mai mult decat cea a papei, dar nici mai puţin, la o adica.
Cum-necum, renunţai sa-l mai pun la cazne pe calau, dar nici nu puteam trece peste plangerile îndreptaţite ale preoţilor. Omul trebuia pedepsit într-un fel, aşa ca-l retrogradai din slujba lui şi-l numii dirijorul noii orhestre care urma sa ia fiinţa. El se ruga de mine mult de tot, spunand ca nu ştie sa cante – o scuza plauzibila, dar prea marunta, caci în toata ţara nu exista nici un muzicant care sa aiba habar de muzica.
Regina se simţi tare jignita cand afla, a doua zi, ca nu va dobandi nici viaţa şi nici avutul lui Hugo. Dar o povaţuii sa-şi poarte cu resemnare crucea, caci, deşi potrivit legii şi obiceiului pamantului, ea avea dreptul atat la viaţa cat şi la avutul omului, existau totuşi circumstanţe atenuante şi de aceea, în numele regelui Arthur, eu îl iertasem. Cerbul îi pustiise ogorul şi omul îl ucisese într-o izbucnire de furie, iar nu ca sa traga vreun folos. Îl dusese în padurea coroanei, sperand ca astfel raufacatorul nu va fi descoperit. Afurisita muiere! Nu putui s-o fac sa înţeleaga ca un acces de furie este o circumstanţa atenuanta în uciderea unui vanat – sau a unui om – aşa ca renunţai şi o lasai singura sa-i treaca ţafna. Zadarnic crezusem ca o voi face sa ma înţeleaga, daca-i voi aminti ca şi accesul ei de furie, cand cu pajul, schimbase caracterul crimei.
— Crima? exclama ea. Ce cuvant iaste acesta? Auzi? Crima! Mare! dara eu plati-voi pentru el!
Stricam degeaba orzul pe gasca asta. Educaţia, educaţia este totul. Educaţia face pe om. Noi îi tot dam cu natura, dar n-avem dreptate, deoarece aşa ceva nu exista; ceea ce numim noi prin înşelatorul nume de "natura" este doar ereditatea şi educaţia. Noi nu avem ganduri proprii şi nici pareri proprii – care sa fie, adica "ale noastre" – caci ele ne sunt transmise, sunt varate în noi cu ajutorul educaţiei. Tot ceea ce este original în noi – şi deci în favoarea sau în defavoarea noastra – se reduce la un fir de nisip; toate celelalte nu sunt decat atomi, la care au contribuit şi pe care i-am moştenit de la un alai de stramoşi, care se prelungeşte îndarat cu mii de milioane de ani, pana la Adam-babadam sau pana la lacuste sau maimuţe, din care specia noastra s-a dezvoltat atat de anevoios, falos şi nespornic. În ce ma priveşte, tot ce pot spune despre acest pelerinaj trist şi istovitor, despre acest zbor înduioşator între doua veşnicii, este ca trebuie sa încerc a duce cu modestie o viaţa curata, înalţatoare şi fara greşeli şi sa pastrez în mine însumi atomul acela microscopic, care îmi este cu adevarat eul. Restul, duca-se pe pustii, ca puţin îmi pasa.
Bat-o s-o bata de regina: avea minte agera şi destula, dar educaţia facuse dintr-însa o vaca încalţata; bineînţeles, daca o judecam din punctul de vedere al numeroaselor secole care au venit dupa ea. Uciderea pajului nu însemna pentru dumneaei o crima, ci un drept şi ţinea morţiş la acest drept al ei, ramanand senina şi nedandu-şi seama ca savarşise ceva rau. Ea era isprava unui şir de generaţii crescute în credinţa netagaduita şi nezdruncinata ca legea care îi îngaduia ei sa omoare un supus, atunci cand poftea, era cu totul dreapta şi întemeiata.
Ei, ce sa-i faci? Pana şi Satanei trebuie sa-i dam ceea ce i se cuvine, cand n-avem încotro. Aşa ca într-o privinţa şi ea merita complimente, şi încercai sa i le prezint, dar cuvintele mi se poticnira în gat. Regina avea dreptul sa-l ucida pe baiat, însa nu era catuşi de puţin obligata sa plateasca pentru el. Aceasta era lege pentru alţii, dar nu şi pentru dansa. Ea ştia prea bine ca facea un gest frumos şi marinimos, rascumparand moartea flacaului şi se aştepta s-o laud, aşa cum se cadea, însa n-am putut, caci gura mi-a ramas încleştata. Nu! Nu puteam sa-mi alung din minte imaginea bietei bunicuţe, cu inima sfaşiata şi nici aceea a fapturei chipeşe şi tinere, zacand pe jos macelarita, în podoabele-i de matasuri şi dantele împletite cu sangele-i tanar. Cum putea plati ea pentru paj? Cui sa-i plateasca? Şi astfel, deşi ştiam bine ca femeia asta – cu educaţia pe care o capatase – merita laude şi chiar tamaieri, totuşi eu, cu educaţia pe care o primisem la randul meu, nu eram în stare sa i le aduc. Tot ceea ce puteam face era sa gasesc vreun compliment care nu venea de la mine, ci dinafara mea, ca sa zic aşa, şi care din pacate spunea adevarul:
— Maria ta, supuşii mariei tale te vor adora pentru aşa isprava!
Era adevarat, dar nu mai puţin adevarat era ca aveam de gand s-o spanzur din aceasta pricina, într-o buna zi, daca mai traiam.
Unele din legile acelea erau prea rele, mult prea rele. Stapanul îşi putea ucide sclavul pe degeaba; numai din ciuda, din rautate, sau ca desfatare, aşa cum am vazut ca o facuse capul încoronat de care-i vorba, cu propriul ei sclav, dar care putea fi oricare dintre supuşi. Un gentleman avea voie sa omoare pe un cetaţean liber şi platea pentru el bani peşin sau în natura. Un nobil putea ucide pe un alt nobil fara nici o cheltuiala – daca ne gandim la lege – însa trebuia sa se aştepte sa fie platit cu aceeaşi moneda. Oricine putea ucide pe cineva, cu excepţia oamenilor de rand şi a sclavilor, caci aceştia nu aveau nici un privilegiu. Daca oamenii de rand şi sclavii ar fi ucis, ei savarşeau un asasinat şi legea nu admitea asasinatul. Iute s-ar mai fi terminat cu acela care ar fi încercat asemenea experienţa, precum şi cu familia lui, mai ales daca el ar fi asasinat pe cineva care facea parte din rangurile ornamentale ale societaţii. Daca un cetaţean de rand cuteza sa-i faca unui nobil macar o zgarietura a la Damiens, care nu era mortala şi nici nu durea, el primea totuşi aceasta pedeapsa ca şi Damiens: era sfartecat de cai şi toata suflarea participa la spectacol, ca sa faca glume pe socoteala lui şi sa petreaca. Cu aceste prilejuri, unele din cele mai simandicoase persoane o faceau lata rau, spunand lucruri atat de deşanţate şi de netiparit, ca acelea tiparite de amuzantul Casanova, în capitolul sau privitor la sfaşierea în bucaţi a trupului acelui biet şi caraghios duşman al lui Ludovic al XV-lea.
Mi se facuse sila de locul acela îngrozitor şi doream sa plec, dar nu ma lasa conştiinţa. Ea ma mustra mereu, neîngaduindu-mi sa uit un anumit lucru. Daca aş avea putere sa plamadesc din nou pe om, l-aş face fara conştiinţa, caci aceasta este unul dintre cele mai suparatoare daruri ale noastre. Şi cu toate ca face mult bine – nu se poate spune ca, pana la urma, conştiinţa îşi dovedeşte rentabilitatea, ceea ce înseamna ca este preferabil sa ai parte de mai puţin bine şi, în schimb, sa tragi mai multe foloase. Ştiţi, asta-i doar parerea mea şi eu nu sunt decat un biet om; alţii, cu mai puţina experienţa, vor fi gandind altfel. Fiecare are dreptul la parerea lui, dar eu ştiu una şi buna: mi-am scotocit conştiinţa ani de-a randul şi, în toate cele ce am pus la cale, ea mi-a adus mai multe ponoase decat foloase. Mi se pare ca la început o preţuiam, caci aşa suntem noi facuţi; preţuim tot ce-i al nostru. Şi totuşi, ce neghiobie! Daca privim lucrurile din alt punct de vedere, ne dam seama ca-i absurd. Ma rog, daca aş avea o nicovala în mine, ar trebui numaidecat s-o preţuiesc? Vezi bine ca nu! Iar daca stai sa te gandeşti bine, nu exista nici o deosebire serioasa între conştiinţa şi nicovala, din punct de vedere al foloaselor aduse. Am constatat-o de mii de ori. Şi unde mai pui ca nicovala ai putea s-o dizolvi în acizi, cand ţi-ar ajunge de nesuferit, pe cand pentru a te descotorosi de conştiinţa nu s-a gasit înca nici un leac – în orice caz, nu unul radical. Eu, cel puţin, nu cunosc nici unul.
Mai aveam o dorinţa înainte de plecare, însa ea putea caşuna neplaceri şi de aceea nu ma prea lasa inima. Daca vreţi sa ştiţi, gandul asta m-a sacait o dimineaţa întreaga, l-aş fi putut vorbi batranului rege, dar la ce bun? El nu mai era decat un vulcan stins. Fusese cutezator, la vremea lui, dar acum i se stinsese focul şi nu mai era decat un august morman de zgura. Fara îndoiala, se arata îndeajuns de amabil şi de îndatoritor faţa de proiectele mele, dar nu îmi putea fi de nici un folos. Nu facea nici cat o ceapa degerata aşa-zisul rege; regina avea toata puterea şi ea era un adevarat Vezuviu. Îţi putea face hatarul sa scape de ger un stol de vrabii, trimiţandu-le, de dragul tau, caldura trebuitoare, dar pe negandite ar fi fost în stare sa profite de vreun prilej şi sa-şi faca mendrele, acoperind cu lava un oraş întreg. Totuşi, am bagat de seama, ca, ori de cate ori te aştepţi la cea mai mare belea, lucrurile nu ies chiar atat de rau.
Aşa se face ca mi-am luat inima în dinţi şi i-am expus mariei sale gandul ce ma framanta. I-am spus ca mi se dadusera puteri depline pentru a cerceta temniţele, atat la Camelot cat şi în castelele vecine, şi ca aş dori, cu permisiunea ei, sa-i vizitez colecţia de vechituri şi suveniruri, adica pe cei ţinuţi în tainiţele temniţei. S-a împotrivit, dupa cum m-am aşteptat; totuşi, în cele din urma, a admis; ma aşteptasem şi la asta, dar nu aşa de repede. Aş putea spune ca-mi redobandisem liniştea. Regina a chemat strajile, care au adus torţe, şi cu toţii coboraram în temniţele care se aflau sub temeliile caste-lului. Mai toate erau mici celule scobite în stanca tare şi unele nu aveau de loc lumina. Într-una din ele, am vazut şezand pe jos o femeie în zdrenţe. Nu-ţi raspundea la nici o întrebare; nu scotea nici un cuvinţel. S-a zgait la noi, o data sau de doua ori, prin painjenişu-i de par ravaşit, ca şi cum ar fi vrut sa se dumireasca; ce întamplare stranie îi tulbura, prin zgomote şi lumina, visul acela searbad şi fara rost, care devenise viaţa ei? Apoi s-a închircit iaraşi, strangandu-şi în poala mainile naclaite de murdarie şi nu mai dadu nici un semn de viaţa. Aceasta biata adunatura de oase era, în aparenţa, o femeie între doua varste – dar numai în aparenţa, caci statuse noua ani în temniţa şi avusese optsprezece cand fusese adusa acolo. Era o fata din popor şi fusese trimisa acolo chiar în noaptea nunţii de catre sir Breuse Sance Pite, un lord din vecinatate. Tatal fetei era vasalul lordului şi fata îi refuzase numitului lord ceea ce se numea pe atunci "le droit du seigneur", ba, mai mult, ea se opusese cu violenţa la violenţa şi facu sa curga o picatura din sangele aproape sacru al lordului. Atunci, tanarul soţ interveni, crezandu-şi mireasa în primejdie de moarte şi îl azvarli cat colo pe nobilul domn, care astfel se pomeni în mijlocul nuntaşilor din sala de primire. Aceştia îl privira umili şi îngroziţi, şi îl lasara acolo, naucit de aceasta ciudata primire şi cumplit înveninat împotriva mirelui şi miresei. Numitul lord, ştiindu-şi temniţa ticsita, îi ceruse reginei sa gazduiasca pe cei doi criminali şi de atunci ramasera ei în aceasta bastilie a reginei. Nici nu trecuse un ceas de la savarşirea crimei şi ei au şi fost aduşi aici, iar de atunci nu s-au mai vazut niciodata. Şedeau varaţi în gaura de stanca, asemeni unor broaşte raioase. Noua ani statusera în bezna adanca, la caţiva paşi unul de altul, fara ca unul sa ştie macar daca celalalt mai era în viaţa. În primii ani, fiecare din ei întreba cu rugaminţi fierbinţi şi lacrimi, doar atata: El mai traieşte? Ea mai traieşte? Cu timpul, ar fi mişcat poate şi pietrele – dar inimile nu sunt pietre! N-au primit niciodata vreun raspuns şi cu vremea n-au mai pus întrebari; nici întrebarea asta şi nici vreo alta.
Dupa cele aflate, am dorit sa-l vad şi pe barbat. Avea treizeci şi patru de ani, dar parea de şaizeci. Şedea pe un bloc de piatra patrat şi mormaia, numai el ştia ce, ţinandu-şi capul în piept şi sprijinindu-şi coatele pe genunchi. Parul lung îi atarna peste obraz ca nişte ciucuri. Îşi ridica faţa spre noi, ne masura încet, cu o privire trista şi fara vlaga, palpaind ca o torţa gata sa se stinga, apoi îşi apleca iar capul, mormai ceva şi nu ne mai lua în seama. Am putut desluşi cateva marturii fara glas, dar de un talc mişcator. La încheieturile mainilor şi la glezne se vedeau cicatrice şi urme de rani, iar, împlantat în piatra pe care şedea, era un lanţ cu catuşe, dar acest instrument zacea pe jos fara nici un rost şi îl mancase rugina. Lanţurile nu mai sunt trebuitoare, o data ce prizonierul şi-a pierdut minţile.
Zadarnic am încercat sa-l trezesc pe bietul om. Atunci mi-am zis ca ar fi mai bine sa-l ducem s-o vada pe ea – mireasa – care odata îi fusese cea mai draga fiinţa de pe lume; întruchiparea rozei şi a margaritarului, domniţa de roua, minunea minunilor, opera desavarşita a firii, cu ochi fara seaman, cu glas neasemuit, numai gingaşie, tinereţe şi frumuseţe, cum nu au – zicea el – decat zanele din vis şi încolo nimeni. Mi-am zis ca, daca o va revedea, sangele statut îi va zvacni iaraşi; iar privind-o…
Dar ce dezamagire! Şezura jos, unul langa altul, şi îşi privira o clipa chipurile, cu o vaga mirare, cu un fel de curiozitate dobitoceasca, apoi fiecare uita de celalalt şi îşi apleca ochii. Simţeai ca iaraşi o luasera razna şi rataceau prin vreo îndepartata ţara de vise şi umbre, despre care noi nu ştim nimic.
Dadui ordin sa fie scoşi afara şi trimişi la prietenii lor. Reginei nu i-a prea placut. Nu pentru ca i-aş fi ştirbit autoritatea, ci pentru ca socotea faptul ca o lipsa de respect faţa de sir Breuse Sance Pite. De almintrelea, i-am dat asigurari reginei ca, daca numitul lord nu va înghiţi hapul, îl voi face eu sa-l înghita.
Am dat drumul la patruzeci şi şapte de deţinuţi din aceste îngrozitoare gauri de şobolani şi lasai numai pe unul sa ramana închis mai departe. Acesta era un lord care ucisese pe-un alt lord, un fel de ruda a reginei. Celalalt lord îl pandise ca sa-l omoare, dar tipul asta îi venise de hac şi îi taiase beregata. Totuşi, nu pentru fapta asta l-am lasat mai departe în temniţa, ci pentru ca distrusese din rautate singura fantana publica a unuia din nenorocitele lui de sate. Regina voia sa-l spanzure pentru ca-i ucisese rubedenia, dar eu n-am îngaduit: nu era nici o crima sa omori un asasin, l-am spus, însa, ca-i îngadui sa-l spanzure pentru faptul de a fi stricat fantana, dar atunci regina a hotarat s-o lasam balta. Mai bine aşa decat altfel.
Vai şi iar vai! Pentru ce fapte neînsemnate fusesera întemniţaţi cei mai mulţi dintre cei patruzeci şi şapte de barbaţi şi femei! Ba, unii se gaseau acolo fara nici o vina precisa, ci numai pentru a satisface ura cuiva. De cele mai multe ori, nici nu era vorba macar de ura reginei, ci de a vreunui prieten al ei. Barem crima celui mai proaspat deţinut era doar o simpla remarca ce-o facuse bietul de el şi anume se apucase sa spuna ca – dupa parerea sa – oamenii sunt cu toţii cam la fel şi nici unul nu-i mai grozav ca altul, daca nu ţii seama de haine. Era de parere ca, daca ai despuia pe toţi oamenii din ţara şi ai trimite un strain în mijlocul lor, acesta n-ar putea deosebi pe rege de un şarlatan care face pe medicul, sau pe un duce de un hangiu. Dupa cate se parea, aveam a face cu un om al carui creier nu se facuse înca piftie, datorita unei educaţii neghioabe. Îi dadui drumul şi-l trimisei la fabrica de oameni.
Cateva din celulele sapate în stanca zdravana ajungeau pana la prapastie şi în fiecare din ele se scobise cate o deschizatura ce da afara. Astfel puşcariaşul capata mangaierea unei firave raze a binecuvantatului soare.
Cazul unuia dintre aceşti bieţi oameni era deosebit de mişcator. Prin gaura din partea de sus a celulei, facuta în uriaşul perete stancos, el putea zari propria lui casuţa, departe în vale, şi timp de douazeci şi doi de ani a tot privit-o, plin de dor şi cu inima zdrobita. Vedea luminile în timpul nopţii, iar ziua siluete nedesluşite de oameni, intrand şi ieşind din casa – desigur soţia şi copiii sai, sau macar unii din ei, caci nu-i putea desluşi la o asemenea distanţa. În decursul anilor, zari cateva sarbatori acolo şi cauta sa se bucure şi el, întrebandu-se daca erau nunţi sau ce anume.
Dar a mai zarit şi înmormantari care i-au sfaşiat inima. Era în stare sa desluşeasca forma unui coşciug, dar nu-şi putea da seama de marimea lui, astfel ca nu ştia daca îi murise soţia sau vreun copil. Putea zari şi cortegiul funebru, cu preoţii şi lumea îndoliata îndepartandu-se solemn şi ducand mai departe taina. Omul lasase acasa cinci copii şi nevasta şi, în timp de nouasprezece ani, vazuse cinci înmormantari şi nici una îndestul de saracacioasa ca sa fi fost a vreunui slujitor. Deci pierduse cinci odoare şi-i mai ramasese doar unul, acum şi mai scump, şi mai drag însa care? Soţia sau vreunul din copii? Iata întrebarea care îl chinuia zi şi noapte, fie treaz, fie în somn.
Ei, bine, faptul ca ai o preocupare şi o licarire de lumina, cand te afli în temniţa, îţi întareşte trupul şi te fereşte sa-ţi pierzi minţile. Omul se ţinea înca destul de bine. Dupa ce i-am ascultat înfioratoarea poveste, am încercat aceleaşi simţaminte ca şi dumneata, cititorule, daca eşti un suflet caruia nu-i lipseşte obişnuita curiozitate omeneasca – adica ardeam de nerabdare, ca şi dansul, sa aflu cine mai ramasese în viaţa din întreaga familie. Aşa ca ne-am dus amandoi la el acasa şi amandoi am avut parte de un fel de uluitoare petrecere cu surprize. Ce taifun şi ciclon de bucurie frenetica! Ce Niagara de lacrimi fericite! Va jur pe ce am mai scump ca am gasit în viaţa pe tanara de altadata, acum o matroana, încarunţind în pragul jumataţii ei de veac, iar pe copilaşii de odinioara, barbaţi şi femei în toata firea, unii chiar casatoriţi şi ducand, la randul lor, viaţa de familie. Nici un suflet din tot neamul nu murise! Luaţi aminte ce draceasca fusese nascocirea reginei! Deoarece nutrise o ura neîmpacata faţa de bietul om, ea însaşi pusese la cale toate înmormantarile acelea pentru a-i sfarteca inima, iar cea mai grozava lovitura de maestru a fost ca a înscenat o înmormantare mai puţin faţa de numarul total al membrilor familiei, lasandu-l pe bietul om sa-şi chinuiasca mintea, încercand sa ghiceasca, în fel şi chip, care din odoare îi ramasese în viaţa.
Daca n-aş fi fost eu acolo, omul n-ar fi ieşit niciodata din temniţa. Madame Morgan Le Fay, regina, îl ura din adancul rarunchilor şi nu s-ar fi înduplecat nicicum. Şi, totuşi, el îşi savarşise crima mai mult din uşuratate decat din vreo rautate voita. Se apucase sa spuna ca regina are par roşcat. Ei, da, avea; dar nu se vorbeşte în felul asta. Cand persoanele cu parul roşcat sunt de rang înalt, se spune ca parul lor este acaju.
Închipuiţi-va: printre cei patruzeci şi şapte de deţinuţi, erau cinci ale caror nume, delicte şi date ale întemniţarii nici nu se mai cunoşteau! O femeie şi patru barbaţi – toţi garboviţi, zbarciţi şi cu minţile zburatacite, ca ale patriarhilor. Mai ca uitasera ei înşişi aceste amanunte; în orice caz, le ramasesera foarte vagi amintiri despre trecutul lor. Nimic precis, nici un fapt pe care sa-l fi putut spune de doua ori la fel. Puzderia de preoţi care se perindasera pe la închisoare, cu misiunea de a se ruga zilnic laolalta cu puşcariaşii şi a le aminti ca Dumnezeu îi adusese acolo, în cine ştie ce scop înţelept, şi care îi învaţasera ca atotputernicului îi place sa vada pe cei supuşi mai marilor lor dovedind rabdare, umilinţa şi neîmpotrivire în faţa împilarii – preoţii aceştia pastrasera unele veşti despre bietele epave omeneşti, dar nimic mai mult. Aceste veşti, transmise de la unul la altul, ca nişte tradiţii, erau foarte sumare, pentru ca te încunoştinţau despre durata întemniţarii, dar nu şi despre specia delictului. Şi chiar cu ajutorul acestor tradiţii orale, pastrate de preoţi, nu puteai dovedi decat ca nici unul dintre cei cinci puşcariaşi nu vazuse lumina zilei timp de treizeci şi cinci de ani. Cata vreme n-o vazusera şi mai înainte – asta nu se putea nici macar ghici. Regele şi regina nu ştiau despre aceste fiinţe nenorocite decat ca erau nişte vechituri moştenite, nişte bunuri pe care le capatasera odata cu tronul – de la firma precedenta. Nimic din trecutul acestora nu fusese transmis o data cu persoana lor, aşa ca moştenitorii le-au considerat nişte obiecte fara valoare şi n-au manifestat nici un interes faţa de ei. Am întrebat-o pe regina:
— Daca-i aşa, atunci de ce nu le-aţi dat drumul?
Întrebarea o sfredeli ca o enigma. Nu ştia nici ea de ce. Niciodata nu-i trecuse prin minte aşa ceva. Şi iata ca în felul asta chiar ea, fara sa-şi dea seama, lamurea adevarata poveste a celor întemniţaţi în castelul ei. Era limpede pentru mine ca, datorita educaţiei ce-o primise, regina socotise pe aceşti puşcariaşi nici mai mult şi nici mai puţin decat o simpla proprietate, iar cand moştenim o proprietate nu ne vine s-o lepadam, chiar daca nu facem nici un caz de ea.
Zau ca aţi fi avut ce privi, cand scosei la aer, în lumina orbitoare a soarelui de dupa-amiaza, acest alai de oameni-lilieci. Avusesem grija sa-i leg la ochi, ca sa le cruţ vederea atata amar de vreme ferita de chinurile luminii. Parca erau nişte schelete sau sperietori, nişte duhuri necurate sau momai înspaimantatoare. Iata cele mai legitime odrasle ale monarhiei, care domnea prin graţia lui Dumnezeu şi a bisericii oficiale. Am mormait, distrat:
— Tare aş vrea sa-i fotografiez!
Aţi întalnit, desigur, soiul acela de oameni care nu admit în ruptul capului ca nu cunosc înţelesul vreunui cuvant nou şi important. Cu cat sunt mai neştiutori, cu atat sunt mai siguri pe ei şi pretind ca nimeni nu-i întrece. Regina facea parte şi ea din tagma asta şi de aceea îşi dadea totdeauna în petic. Şovai o clipa, apoi deodata faţa i se lumina, în semn ca înţelesese despre ce-i vorba, şi ma asigura ca de hatarul meu o va face şi p-asta.
Îmi zisei: ea, pai ce ştie ea despre fotografie? Dar nu era un moment prielnic pentru meditaţii. Cand ma uitai împrejur, o vazui luand un topor şi îndreptandu-se spre cei gata s-o porneasca în coloana.
Ce sa mai spun! Într-un cuvant, originala fiinţa mai era doamna Morgan Le Fay! Multe soiuri de femei vazusem în viaţa mea, dar ea le întrecea pe toate prin boroboaţele ei. Întamplarea asta era nespus de caracteristica pentru felul ei de a fi. Se pricepea la fotografie, cum ma pricep eu sa fiu mitropolit. Dar, stand la îndoiala, ca sa mearga la sigur, facu ceea ce numai ea ar fi fost în stare – anume, încerca sa fotografieze cu un topor.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 18 - In temnitele reginei
Aceasta pagina a fost accesata de 571 ori.