Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 19 - Cavaleria ratacitoare - ca meserie
Capitolul 19
Cavaleria ratacitoare - ca meserie
În dimineaţa urmatoare, în lumina limpede a zorilor, Sandy şi cu mine porniseram iaraşi la drum. Te simţeai aşa de bine, rasufland în voie şi tragand iar în piept învioratoare vedre din aerul curat, înrourat şi îmbalsamat de miresmele padurilor, cu care ma harazise bunul Dumnezeu, dupa ce îmi înabuşise trupul şi sufletul timp de doua zile şi doua nopţi, în duhoarea morala şi fizica a cotineţei aceleia scarboase. Asta, în ceea ce ma priveşte pe mine, caci pentru Sandy locul era cum nu se poate mai potrivit şi mai placut, fiindca ea era deprinsa de mult cu protipendada.
Biata fata! Falcile ei avusesera parte de o plictisitoare odihna, catva timp, şi acum ma aşteptam sa trag eu ponoasele. Nu m-am înşelat, dar nici nu trebuia sa uit ca îmi daduse o mana de ajutor, cat şezusem la castel, îmbarbatandu-ma cu nebuneasca ei îndrazneala, care în împrejurarile prin care treceam facea cat zece înţelepciuni. Aşadar – îmi zisei eu – fata are dreptul sa-şi dea drumul la muzicuţa, daca are chef. De aceea, nu mai simţii nici un junghi cand începu:
— Sa ne întoarcem cu gandul la sir Marhaus, carele purces-a catre rasarit cu jupaniţa învechita de treizeci de ierni…
— Mi se pare ca te iscodeşte gandul sa mai înşiri vreo jumatate din povestea cu cow-boyi tai, nu-i aşa, Sandy?
— Întocmai, luminaţia ta!
— Da-i drumul, daca nu se poate altfel. N-am sa te mai întrerup, daca m-oi putea ţine. Ia-o de la capat! Hai, da-i drumul şi goleşte-ţi tot sacul! Eu îmi voi umple pipa şi te voi asculta cu toata atenţia.
— Sa ne întoarcem cu gandul la sir Marhaus, carele purces-a catre rasarit cu jupaniţa învechita de treizeci de ierni. Şi aşa, ajunsera ei într-o padure deasa şi cu norocire se pogorî noaptea preste ei şi calarit-au cale lunga şi adanca pana au razbit la curtea ducelui de South Marches, unde au cerut adapost. Iara dimineaţa, la manecate, ducele trimis-a voroava lui sir Marhaus sa se gateasca de lupta. Iara sir Marhaus se scula şi se înfiera, se încoifa şi se împlatoşi, pre urma asculta liturghia şi se înfrupta, apoi încaleca pre cal în curtea castelului, unde va sa fie lupta. Iara acolo ducele îl aştepta de-a-ncalarelea, întrarmat pana în dinţi, cu cei şase coconi ai sai roata împrejur, şi fieştecare ţinea suliţa în mana şi aşa se lovira, ducele şi doi coconi spargandu-şi suliţele împotriva lui sir Marhaus, pre cand acesta sus şi-a fost ţinand suliţa şi pre nime nu a atins. Apoi, a abatut în sir Marhaus ceilalţi patru coconi, cate doi pre rand, iara doi îşi fransera suliţele aşijderea ceilalţi doi. Şi toate acestea fara ca sir Marhaus sa-i fi atins. Apoi, sir Marhaus se abatu cu toata nadejdea în duce şi l-a lovit de istov pre duce – şi calareţ şi cal se daramara asupra pamantului. Şi aşijderea le facu pofta şi coconilor. Pre urma, sir Marhaus a descalecat şi a cerut ducelui sa i se închine, au de nu va face aşa, pierit fi-va! Dara unii dintre coconi, venindu-şi în fire, voit-au a se abate iaraşi în sir Marhaus. Dara aciiş sir Marhaus a strigat ducelui: Astampara-ţi ahotnicii coconi, au de nu, vai şi amar fi-va de voi toţi! Daca ducele vazut-a ca altmintrelea nu va scapa cu zile, strigat-a catre coconi şi le-a poruncit a se închina lui sir Marhaus. Şi îngenuncheara cu toţii şi îşi plecara sabiile în faţa lui sir Marhaus, carele le lua plocon. Apoi ridicat-au coconii pre parintele, carele cu faţa scornita de mare mahniciune era, şi într-un glas dat-au credinţa ca Arthur, craiul, nu-i va mai avea de vrajmaşi şi drept chezaşie vor purcede de Rusalii şi el, şi coconii, la maria sa şi se vor închina milosardiei craieşti.
Asta-i povestea, luminate domnule Şef, iara acuma ia veste ca tocmai ducele acesta cu cei şase coconi sunt cavalerii pre care i-ai batut aşijderi, cu cateva zile în urma, şi i-ai trimis la curtea lui Arthur, craiul, sa i se închine.
— Ce vorbeşti, Sandy! Zau?
— Trasni-m-ar toate afuriseniile, arde-m-ar focul gheenei cel nestins, daca nu graiesc adevarul!
— Mai, mai, mai, cum sa-ţi treaca prin minte aşa ceva! Auzi, Sandy, cogeamite duce cu şase puişori! Apoi asta-i prada, nu gluma! Mania de a umbla hai-hui, pe care o au cavalerii, este una dintre cele mai nastruşnice meserii. Cavaleria asta ratacitoare este o treaba într-adevar anevoioasa şi plicticoasa, dar încep sa ma dumiresc ca, la urma urmelor, şi dintr-însa poţi scoate ceva banişori, daca ai noroc. Eu, unul, nu m-aş baga în afaceri dintr-astea. Zau ca n-aş face-o! Ştiu eu ca nici o afacere serioasa şi legala nu se poate întemeia pe jecmaneala. Dar iar ma întorc şi zic: daca dai la o parte minciunile şi cauţi faptele aşa cum sunt, ce înseamna, în fond, o lovitura izbutita, pe care ai da-o în cadrul hoinarelilor cavalereşti? E ca şi cum ai stoca alimente ca sa le speculezi, şi-atata tot! Într-adevar, te poţi îmbogaţi aşa din senin, pentru o zi – hai sa zicem pentru o saptamana – dar apoi te prinde altul la stramtoare şi îţi scoate pe nas şi pe gat toata învarteala, de-ţi putrezeşte nevanduta marfa. Nu-i aşa, Sandy?
— Minţii mele i se amistuiesc cuvintele acestea delungate şi a le înţelege nu-i iaste pre putinţa, ca nu sunt limpezi şi direpte la pricepere, ci pasa-mi-te de departe vin şi cu împiedecare cad…
— Degeaba ne ascundem dupa deget şi cautam sa ocolim chestiunea! Asculta-ma pe mine, Sandy! E aşa cum îţi spun eu. Ştiu bine. Ba, daca priveşti lucrurile în adancul lor, vezi ca hoinareala cavalerilor nu aduce folos nici cat dosirea alimentelor, caci oricum, din aia se alege omul macar cu de-ale gurii – ori acela care-a pus deoparte alimentele, ori aceia care i le-au şterpelit! Dar cand se sparge targul celalalt şi cavalerii care ţin drumurile vor sa vada cu ce s-au procopsit, cu ce se aleg? Cu ce se aleg, ma rog, cand trec pe la casierie? Ia, cu un morman de cadavre ciuruite şi cu o lada, doua de fiare vechi. Apoi, caştig e asta? Îţi spun eu ca-i mai bine sa faci specula cu alimente. N-am dreptate?
— Iaste cu putinţa ca tehuie de cap sa fiu, luminaţia ta, ca treji şi nebantuiţi de zahaiala nu şezum, cand atatea venit-au preste capul meu, ca şi preste al luminaţiei tale, ca oblicind luminaţia ta, şi eu oblicind, pare-mi-se ca…
— Nu, nu-i de vina capul dumitale, Sandy. Nu ţi-a sarit nici o doaga, dar nu te pricepi în afaceri. Aici e buba! Nu-ţi sta bine sa discuţi despre afaceri şi rau faci ca nu te laşi. Cum-necum, ne-am învartit de-o prada buna şi asta ne va face reclama serioasa la curte. Şi fiindca veni iar vorba de cow-boyii aia, trebuie sa-ţi arat mirarea ca în ţara asta a voastra femeile şi barbaţii nu îmbatranesc niciodata. N-ai decat s-o priveşti pe madame Morgan Le Fay, regina! Ce frageda şi tanara este, ca un boboc de fata, nu alta. Parc-ar urma la colegiul Vassar! Dar batranul duce de South Marches ce cusur are? Dupa ce şi-a crescut o droaie de feciori, se mai razboieşte, la varsta lui, cu sabia şi cu lancea! Dupa cate am aflat, sir Gawaine i-a omorat şapte feciori şi i-au mai ramas înca şase, pentru a se lupta cu sir Marhaus şi cu mine. Apoi, mai era şi demoazela aceea de şaizeci de ierni, care tot se mai faţaia pe acolo, în floarea de chiciura a varstei… Fiindca veni vorba, ce varsta ai, Sandy?
Era pentru prima data cand o întrebare de-a mea se lovi de muţenia Alisandei. Îşi oprise, pesemne, morişca pentru ceva reparaţii.
Cavaleria ratacitoare - ca meserie
În dimineaţa urmatoare, în lumina limpede a zorilor, Sandy şi cu mine porniseram iaraşi la drum. Te simţeai aşa de bine, rasufland în voie şi tragand iar în piept învioratoare vedre din aerul curat, înrourat şi îmbalsamat de miresmele padurilor, cu care ma harazise bunul Dumnezeu, dupa ce îmi înabuşise trupul şi sufletul timp de doua zile şi doua nopţi, în duhoarea morala şi fizica a cotineţei aceleia scarboase. Asta, în ceea ce ma priveşte pe mine, caci pentru Sandy locul era cum nu se poate mai potrivit şi mai placut, fiindca ea era deprinsa de mult cu protipendada.
Biata fata! Falcile ei avusesera parte de o plictisitoare odihna, catva timp, şi acum ma aşteptam sa trag eu ponoasele. Nu m-am înşelat, dar nici nu trebuia sa uit ca îmi daduse o mana de ajutor, cat şezusem la castel, îmbarbatandu-ma cu nebuneasca ei îndrazneala, care în împrejurarile prin care treceam facea cat zece înţelepciuni. Aşadar – îmi zisei eu – fata are dreptul sa-şi dea drumul la muzicuţa, daca are chef. De aceea, nu mai simţii nici un junghi cand începu:
— Sa ne întoarcem cu gandul la sir Marhaus, carele purces-a catre rasarit cu jupaniţa învechita de treizeci de ierni…
— Mi se pare ca te iscodeşte gandul sa mai înşiri vreo jumatate din povestea cu cow-boyi tai, nu-i aşa, Sandy?
— Întocmai, luminaţia ta!
— Da-i drumul, daca nu se poate altfel. N-am sa te mai întrerup, daca m-oi putea ţine. Ia-o de la capat! Hai, da-i drumul şi goleşte-ţi tot sacul! Eu îmi voi umple pipa şi te voi asculta cu toata atenţia.
— Sa ne întoarcem cu gandul la sir Marhaus, carele purces-a catre rasarit cu jupaniţa învechita de treizeci de ierni. Şi aşa, ajunsera ei într-o padure deasa şi cu norocire se pogorî noaptea preste ei şi calarit-au cale lunga şi adanca pana au razbit la curtea ducelui de South Marches, unde au cerut adapost. Iara dimineaţa, la manecate, ducele trimis-a voroava lui sir Marhaus sa se gateasca de lupta. Iara sir Marhaus se scula şi se înfiera, se încoifa şi se împlatoşi, pre urma asculta liturghia şi se înfrupta, apoi încaleca pre cal în curtea castelului, unde va sa fie lupta. Iara acolo ducele îl aştepta de-a-ncalarelea, întrarmat pana în dinţi, cu cei şase coconi ai sai roata împrejur, şi fieştecare ţinea suliţa în mana şi aşa se lovira, ducele şi doi coconi spargandu-şi suliţele împotriva lui sir Marhaus, pre cand acesta sus şi-a fost ţinand suliţa şi pre nime nu a atins. Apoi, a abatut în sir Marhaus ceilalţi patru coconi, cate doi pre rand, iara doi îşi fransera suliţele aşijderea ceilalţi doi. Şi toate acestea fara ca sir Marhaus sa-i fi atins. Apoi, sir Marhaus se abatu cu toata nadejdea în duce şi l-a lovit de istov pre duce – şi calareţ şi cal se daramara asupra pamantului. Şi aşijderea le facu pofta şi coconilor. Pre urma, sir Marhaus a descalecat şi a cerut ducelui sa i se închine, au de nu va face aşa, pierit fi-va! Dara unii dintre coconi, venindu-şi în fire, voit-au a se abate iaraşi în sir Marhaus. Dara aciiş sir Marhaus a strigat ducelui: Astampara-ţi ahotnicii coconi, au de nu, vai şi amar fi-va de voi toţi! Daca ducele vazut-a ca altmintrelea nu va scapa cu zile, strigat-a catre coconi şi le-a poruncit a se închina lui sir Marhaus. Şi îngenuncheara cu toţii şi îşi plecara sabiile în faţa lui sir Marhaus, carele le lua plocon. Apoi ridicat-au coconii pre parintele, carele cu faţa scornita de mare mahniciune era, şi într-un glas dat-au credinţa ca Arthur, craiul, nu-i va mai avea de vrajmaşi şi drept chezaşie vor purcede de Rusalii şi el, şi coconii, la maria sa şi se vor închina milosardiei craieşti.
Asta-i povestea, luminate domnule Şef, iara acuma ia veste ca tocmai ducele acesta cu cei şase coconi sunt cavalerii pre care i-ai batut aşijderi, cu cateva zile în urma, şi i-ai trimis la curtea lui Arthur, craiul, sa i se închine.
— Ce vorbeşti, Sandy! Zau?
— Trasni-m-ar toate afuriseniile, arde-m-ar focul gheenei cel nestins, daca nu graiesc adevarul!
— Mai, mai, mai, cum sa-ţi treaca prin minte aşa ceva! Auzi, Sandy, cogeamite duce cu şase puişori! Apoi asta-i prada, nu gluma! Mania de a umbla hai-hui, pe care o au cavalerii, este una dintre cele mai nastruşnice meserii. Cavaleria asta ratacitoare este o treaba într-adevar anevoioasa şi plicticoasa, dar încep sa ma dumiresc ca, la urma urmelor, şi dintr-însa poţi scoate ceva banişori, daca ai noroc. Eu, unul, nu m-aş baga în afaceri dintr-astea. Zau ca n-aş face-o! Ştiu eu ca nici o afacere serioasa şi legala nu se poate întemeia pe jecmaneala. Dar iar ma întorc şi zic: daca dai la o parte minciunile şi cauţi faptele aşa cum sunt, ce înseamna, în fond, o lovitura izbutita, pe care ai da-o în cadrul hoinarelilor cavalereşti? E ca şi cum ai stoca alimente ca sa le speculezi, şi-atata tot! Într-adevar, te poţi îmbogaţi aşa din senin, pentru o zi – hai sa zicem pentru o saptamana – dar apoi te prinde altul la stramtoare şi îţi scoate pe nas şi pe gat toata învarteala, de-ţi putrezeşte nevanduta marfa. Nu-i aşa, Sandy?
— Minţii mele i se amistuiesc cuvintele acestea delungate şi a le înţelege nu-i iaste pre putinţa, ca nu sunt limpezi şi direpte la pricepere, ci pasa-mi-te de departe vin şi cu împiedecare cad…
— Degeaba ne ascundem dupa deget şi cautam sa ocolim chestiunea! Asculta-ma pe mine, Sandy! E aşa cum îţi spun eu. Ştiu bine. Ba, daca priveşti lucrurile în adancul lor, vezi ca hoinareala cavalerilor nu aduce folos nici cat dosirea alimentelor, caci oricum, din aia se alege omul macar cu de-ale gurii – ori acela care-a pus deoparte alimentele, ori aceia care i le-au şterpelit! Dar cand se sparge targul celalalt şi cavalerii care ţin drumurile vor sa vada cu ce s-au procopsit, cu ce se aleg? Cu ce se aleg, ma rog, cand trec pe la casierie? Ia, cu un morman de cadavre ciuruite şi cu o lada, doua de fiare vechi. Apoi, caştig e asta? Îţi spun eu ca-i mai bine sa faci specula cu alimente. N-am dreptate?
— Iaste cu putinţa ca tehuie de cap sa fiu, luminaţia ta, ca treji şi nebantuiţi de zahaiala nu şezum, cand atatea venit-au preste capul meu, ca şi preste al luminaţiei tale, ca oblicind luminaţia ta, şi eu oblicind, pare-mi-se ca…
— Nu, nu-i de vina capul dumitale, Sandy. Nu ţi-a sarit nici o doaga, dar nu te pricepi în afaceri. Aici e buba! Nu-ţi sta bine sa discuţi despre afaceri şi rau faci ca nu te laşi. Cum-necum, ne-am învartit de-o prada buna şi asta ne va face reclama serioasa la curte. Şi fiindca veni iar vorba de cow-boyii aia, trebuie sa-ţi arat mirarea ca în ţara asta a voastra femeile şi barbaţii nu îmbatranesc niciodata. N-ai decat s-o priveşti pe madame Morgan Le Fay, regina! Ce frageda şi tanara este, ca un boboc de fata, nu alta. Parc-ar urma la colegiul Vassar! Dar batranul duce de South Marches ce cusur are? Dupa ce şi-a crescut o droaie de feciori, se mai razboieşte, la varsta lui, cu sabia şi cu lancea! Dupa cate am aflat, sir Gawaine i-a omorat şapte feciori şi i-au mai ramas înca şase, pentru a se lupta cu sir Marhaus şi cu mine. Apoi, mai era şi demoazela aceea de şaizeci de ierni, care tot se mai faţaia pe acolo, în floarea de chiciura a varstei… Fiindca veni vorba, ce varsta ai, Sandy?
Era pentru prima data cand o întrebare de-a mea se lovi de muţenia Alisandei. Îşi oprise, pesemne, morişca pentru ceva reparaţii.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 19 - Cavaleria ratacitoare - ca meserie
Aceasta pagina a fost accesata de 571 ori.