Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 20 - Castelul capcaunului
Capitolul 20
Castelul capcaunului
De la şase la noua dimineaţa, am strabatut zece mile, ceea ce era berechet pentru un cal care cara o întreita povara: un barbat, o femeie şi o armura. Apoi ne opriram pentru un popas mai îndelungat la umbra unor copaci, langa un parau limpede.
Curand veni drept înspre noi un cavaler calare şi, pe cand se apropia, auziram pe calaraş oftand din adancul sufletului şi bolborosind nişte cuvinte, care îndata înţeleseram ca sunt ocari şi înjuraturi. Totuşi, ma bucurai de sosirea lui, cand vazui ca poarta o pancarta, pe care era scris cu litere de aur sclipitoare:
Întrebuinţaţi peria de dinţi profilactica Paterson – cea mai populara!
Ma bucurase venirea lui, pentru ca prin acest semn îl recunoscui a fi unul dintre cavalerii mei. Era sir Madok de la Montaine, un zdrahon înalt, a carui însuşire de capetenie era ca odata fusese cat pe aici sa-l rastoarne pe sir Launcelot, chiar peste coada calului. Nici nu apuca bine sa stea de vorba cu vreun strain şi zor-nevoie gasea prilejul de a pomeni de fapta asta mareaţa. Mai era un lucru, aproape tot atat de im¬portant, cu care nu se falea, daca nu era întrebat, dar pe care totuşi nu-l ascundea, daca-l întrebai: anume, ca nu dusese la capat isprava aceea mareaţa împotriva lui sir Launcelot pentru ca fusese întrerupt de la lucru şi azvarlit el însuşi peste coada calului sau. Aceasta uriaşa şi nevinovata matahala nu vedea nici o deosebire între cele doua fapte. Mi-era drag pentru ca se dovedea sarguincios la treaba şi om de nadejde. Era şi foarte placut la vedere, cu umerii lui largi, acoperiţi de zale, cu splendidu-i coif împanoşat şi cu pavaza pe care era zugravita o alta reclama de toata nostimada şi anume: o mana purtand o manuşa de fier şi ţinand o perie de dinţi profilactica, avand cuvantul de ordine: încercaţi Noyoudont! Era vorba de praful de dinţi pe care începusem sa-l lansez.
Era istovit – zicea calaraşul – şi într-adevar aşa arata. Dar nu voi sa descalece, spunand ca este în cautarea agentului însarcinat cu plasarea negrelii pentru sobe şi plite şi, ori de cate ori pomenea de aceasta, se pornea pe sudalmi şi afuri¬senii. Purtatorul de reclame, la care se referea, nu era altul decat sir Ossaise of Surluse, un vrednic cavaler, tare vestit pentru ca se masurase într-un turnir cu ditamai vedeta de sir Gaheris, deşi fara succes. Avea o fire zglobie şi vesela şi nu lua nimic în serios. Tocmai de asta îi dadusem misiunea de a trezi în randurile populaţiei interesul faţa de negreala pentru sobe şi plite. Pe atunci nu existau înca sobele şi plitele de tuci şi deci negreala nu-şi avea înca rostul. Menirea agentu¬lui meu era de a pregati din timp lumea, pentru marea schim¬bare, procedand cu îndemanare şi treptat, spre a sadi astfel înclinaţia pentru curaţenie necesara momentului în care sobele şi plitele de tuci aveau sa apara pe scena lumii.
Sir Madok continua sa fie foarte amarat şi se apuca din nou sa suduie, marturisind ca-şi blestema zilele. Dar nu voia sa descalece, nici sa se odihneasca sau macar sa auda vreun cuvinţel de mangaiere, pana nu va da de sir Ossaise şi va termina cu chestia aia. Dupa cate reuşii sa scot din vorbirea-i dezlanata, se pare ca sir Madok daduse peste sir Ossaise cand se crapase de ziua şi ca acesta îl sfatuise sa taie drumul peste ogoare şi mlaştini, apoi peste dealuri şi prin luminişuri, pentru a ajunge din urma o mana de calatori care puteau fi nişte clienţi straşnici pentru produsele profilactice şi pentru prafurile de dinţi. Cu ravna-i caracteristica, sir Madok pornise valvartej şi, dupa vreo trei ceasuri de calarit pe deşelate, prinsese victimele. Şi cine credeţi ca erau? Tocmai cei cinci patriarhi carora li se daduse drumul din temniţa cu o seara mai înainte! Bieţii batrani! De douazeci de ani nu mai ştiau ce înseamna a le fi garnisita gura macar cu un singur dinte!
— Trasni-l-ar toate afuriseniile şi lua-l-ar uciga-l tamaia! striga sir Madok. Vai de striştea lui, daca sosesc a-l ajunge şi negreala pentru sobe a-i harazi, ca de bucurie cu bold va avea parte acela pre care îl cheama Ossaise au oricare altul, pentru batjocura suferita şi pre viaţa mea ma leg cu juramant ca-i va pate pielea!
Zicand acestea, îşi lua degraba suliţa şi o porni din nou. Pe la namiezi, noi înşine am dat peste unul din patriarhi, chiar la marginea unui sat amarat. Se desfata, înconjurat de dragostea neamurilor şi prietenilor, pe care nu-i mai vazuse de cincizeci de ani. Dar, pentru el, toţi aceştia nu erau decat nişte straini, caci îşi pierduse memoria şi mintea i se întu¬necase. Parea de necrezut ca un om sa poata supravieţui o jumatate de secol, închis într-o gaura întunecoasa, ca un şobolan, dar erau de faţa acolo batrana-i soţie şi caţiva cama¬razi de-odinioara pentru a da marturie. Ei şi-l aminteau în toata vlaga şi prospeţimea tinereţii, aşa cum fusese în ziua cand îşi sarutase copilul şi îl încredinţase nevestei, pornind în acea îndelungata uitare. Nu apucase sa se înfiripeze bine o noua generaţie şi cei de la castel şi uitasera de cand mucezea el acolo, pentru o crima nejudecata şi neştiuta. Dar batrana soţie ştia, şi mai ştia şi batrana ei fiica ce şedea acolo între fiii şi fiicele ei, care se casatorisera şi danşii între timp. Batrana fiica se caznea sa se dumireasca în privinţa tatalui ei, care în întreaga-i viaţa fusese doar un nume, un gand, o imagine ceţoasa, o legenda, şi care acum se afla deodata înaintea ei aievea, în carne şi oase.
Ce ciudata situaţie! Totuşi, nu din pricina ei m-am oprit asupra acestei întamplari, ci pentru alta care mi s-a parut şi mai ciudata. Anume, ca aceasta stare de lucruri nu a starnit în sufletele bieţilor asupriţi nici un acces de furie împotriva asupritorilor. Avusesera parte atata amar de vreme numai de cruzimi şi împilari – caci asta moşteneau şi asta cunoşteau ei – încat nu-i mai uimea nimic, decat doar vreun gest de bunatate, iata, aşadar, o ciudata întamplare care da pe faţa cat de adanc cazusera în robie oamenii aceştia. Întreaga lor fiinţa se reducea la o rabdare netulburata de nimic, la resem-nare, la acceptarea dobitoceasca şi fara cartire a tot ce li se putea întampla în viaţa. Îşi pierdusera pana şi imaginaţia. Şi – vai! – cand ajungi sa spui aşa ceva despre un om, trebuie sa recunoşti ca el a ajuns în fundul prapastiei şi mai jos nu mai are unde cadea.
Mai bine aş fi apucat pe alt drum. Experienţa aceasta nu prea era îmbarbatatoare pentru un dregator care planuia în mintea lui o revoluţie paşnica, deoarece faptul observat, pe care nu-l puteai suci şi învarti, dovedea ca nici un popor din lume nu şi-a dobandit vreodata libertatea prin vorbe molcuţe şi draguţe sau prin staruinţi morale. Şi asta oricat s-ar stradui unii sa susţina contrariul, prin blajina vorbarie a ipocriziei, sau prin filozofari. O lege de neclintit ne arata ca orice revo¬luţie, care vrea sa izbuteasca, trebuie neaparat sa înceapa cu varsare de sange, orice-ar mai urma dupa aceea. Daca istoria ne învaţa ceva, apoi asta ne învaţa. Ceea ce le trebuia oamenilor acelora era o stapanire a Teroarei şi o ghilotina, dar în cazul acesta nu eu aş fi fost omul potrivit.
Doua zile mai tarziu, spre amiaza, Sandy începu sa dea semne de nelinişte şi de înfrigurata aşteptare. Îmi spuse ca ne apropiem de castelul capcaunului. Aceasta veste surprinza¬toare îmi pricinui, fireşte, o emoţie neplacuta. Încetul cu încetul, pierdusem din vedere scopul colindarii noastre şi brusca reamintire a acestui scop mi-l facu o clipa mai real şi mai înfricoşator, trezind în mine un viu interes. Neliniştea Alisandei creştea clipa de clipa; la fel şi neliniştea mea, caci, ştiţi, neliniştea e tare molipsitoare. Inima începu sa-mi bata mai tare. Dar ce folos, ca tot nu poţi cugeta cu inima! Ea îşi are legile ei şi bate pentru lucruri pe care mintea le dispreţuieşte. Într-adevar, cand Sandy se lasa încet de pe cal şi ma facu sa ma opresc şi eu, şi cand, imediat dupa asta, începu sa se tarasca de-a buşilea, cu capul aplecat în jos, spre tufişurile aflate pe marginea unui povarniş – inima îmi batu şi mai tare, parca sa-mi sara din loc. Şi continua sa-mi bata aşa, pe cand Sandy statea la panda, privind peste povarniş, iar eu ma apropiam de dansa, tarandu-ma în genunchi. Ochii îi ardeau ca nişte flacari, cand îmi arata cu degetul şi-mi şopti, abia rasufland:
— Castelul! Castelul! Uite-l cum se înalţa!
Ce dezamagire îngrozitoare! Pe loc, îi zisei:
— Ce castel? Nu vad nimic decat o cocina de porci. O cocina de porci, împrejmuita cu un gard de nuiele.
Îmi arunca o cautatura mirata şi nenorocita. Veselia îi pieri de pe chip şi cateva clipe cazu pe ganduri, nemaiscoţand nici o vorba.
— Înainte vreme, nu era vrajit! zise ea în şoapta, ca pentru dansa. Alelei, cum iaste cu putinţa minunea aceasta care ma umple de frica? Cum se poate ca unuia sa i se vrajeasca vederea, ca sa vada castelul pocit şi urat, iara altuia sa i se arate nevrajit şi neprimenit, la fel de falnic şi mandru ca înainte, împrejmuit cu metereze şi fluturandu-şi flamurele de pre turnuri pre cerul albastru? Doamne, iarta-ma! Dara cade-se sa nu tac ca iaste inimii durere vazand iaraşi pre aceste fermecatoare roabe, cu faţa scornita de mare mahniciune! Am zabovit pre drum şi vina-i a noastra!
Prinsei mişcarea. Va sa zica numai pentru mine castelul era fermecat, nu şi pentru ea. Ar fi fost pierdere de vreme sa mai discut cu dansa, ca sa-i spulber iluziile şi nici n-aş fi izbutit nimic. De aceea, am socotit ca-i mai bine sa-i bat în struna, zicandu-i:
— E ceva obişnuit ca acelaşi lucru unuia sa i se arate vrajit, iar celuilalt aşa cum este. Cred ca ai mai auzit de-alde-astea, Sandy, chiar daca pana acum nu ţi s-a întamplat sa le vezi cu ochii? Nu face nimic; ba, poate ca-i mai bine aşa. Daca aristocratele acelea ar fi în ochii tuturor şi într-al lor nişte scroafe, ar trebui sa desfaci facatura şi asta s-ar putea sa nu fie cu putinţa, daca n-ai gasi mai întai metoda prin care au fost vrajite. Şi ar fi şi primejdios, caci încercand un descantec, fara sa-i cunoşti cheia, ai putea da greş şi te-ai apuca sa prefaci porcii în caini, cainii în pisici, pisicile în şobolani şi aşa mai departe, sfarşind prin a reduce materialele tale la nimic sau sa le prefaci într-un gaz nemirositor, pe care nu l-ai mai putea urmari, ceea ce ar fi acelaşi lucru. Din fericire, în cazul nostru, numai vederea mea este vrajita, aşa încat nu mai e nevoie sa se taie vraja. Jupanesele raman jupanese în ochii tai, ca şi în propriii lor ochi, sau în ochii tuturor celorlalţi. Totodata, ele nu vor pagubi cu nimic din pricina nazaririlor mele, caci ştiu ca o scroafa cat casa este o înalta doamna – asta mi-ajunge şi voi şti cum sa ma port cu ea.
— Mulţumescu-ţi, prea slavite stapane, carele graieşti ca un înger! Dara eu am fost ştiind ca le vei slobozi din robie, caci pururea gandul îţi iaste la vitejii şi iscusenii, şi cavaler viteaz eşti şi cu gandul, şi cu fapta mai vartos decat oricare din cei traitori.
— Fii sigura, Sandy, ca nu-ţi voi lasa nici o prinţesa în cotineaţa. Dar, ia spune-mi, cei trei inşi de colo, pe care ochii mei aiuriţi îi vad ca nişte amaraţi de porcari, n-or fi cumva?…
— Capcaunii? Şi ei s-au prefacut în alte cele? Ce ciudese! Ma umplu de spaima şi eu, stand la gand cum oare te vei ridica împotriva-le şi-i vei lovi cu toata vartutea, daca mai bine de jumatate din boiul lor îţi iaste nevazut? Umbla cu mare bagare de seama, luminaţia ta, ca prin grea cumpana trecem şi primejdia e mai mare decat crezut-am!
— Fii pe pace, Sandy! Nu am nevoie sa ştiu decat un singur lucru şi anume: a catea parte din capcaun este invizibila? Asta, ca sa ştiu cum sa-i dau la moaca. Nu te speria, termin la repezeala cu aceşti matadori. Ramai pe loc!
O lasai pe Sandy de-a buşilea, acolo, cu faţa alba ca varul, dar plina de curaj şi nadejde, şi calarii pana la cocina de porci, unde începui sa ma tocmesc cu porcarii. Mi se aratara recunoscatori ca le cumparai toate scroafele pe preţul derizoriu de şaisprezece pitaci, ceea ce întrecea cu mult mercu¬rialul zilei. Sosisem tocmai la tanc, caci biserica, lordul stapanitor al domeniului şi ceilalţi colectori de biruri urmau sa se înfiinţeze a doua zi şi i-ar fi lasat pe porcari fara scroafe, iar pe Sandy fara prinţese. Aşa, însa, dajdiile puteau fi platite cu bani peşin şi oamenilor le mai ramanea şi lor o laţcaie. Unul din porcari avea zece copii şi bietul om îmi spuse ca anul trecut, cand se înfiinţase la dansul un preot ca sa ia drept dajdie pe cel mai gras dintre cei zece purcei ce îi avea, soţia s-a repezit la preot şi i-a oferit un copil în locul purcelului, spunandu-i:
— Fiara salbatica, ce nu cunoşti mila! Au de ce-mi laşi copilul, daca îmi furi hrana lui?
Curios, acelaşi lucru se întamplase şi în zilele mele, în ţara welşilor, sub obladuirea aceleiaşi biserici oficiale, despre care mulţi au naivitatea sa creada ca şi-a schimbat, o data cu parul, şi naravul.
Le-am spus celor trei oameni sa plece, apoi deschisei poarta coteţului şi îi facui semn Alisandei sa vina acolo. Ea sosi, dar nu încet, ci cu repeziciunea focului care ar cuprinde o padure. Iar cand o vazui îmbraţişand scroafele şi purceluşele, cu lacrimi de bucurie, ce-i curgeau şiroaie pe faţa, şi strangandu-le la piept, sarutandu-le, mangaindu-le şi alintandu-le cu nume princiare – şi asta cu tot respectul – mi-a fost ruşine de dansa şi de tot neamul omenesc.
Am fost nevoiţi sa conducem acasa purceluşele acelea – cale de vreo zece mile – şi va asigur ca, în viaţa mea, n-am vazut cocoşneţe mai rasfaţate şi mai cu toane ca dumnealor. Nu mergeau nici pe drum, nici pe drumeag, ci o luau razna care încotro, prin tufişuri, peste stanci şi dealuri sau prin cele mai neumblate locuri. Şi, nici vorba, n-aveam voie sa le bat, nici macar sa le ating mai zdravan, fiindca Sandy nu îngaduia ca sa fie tratate într-un mod nepotrivit cu rangul lor. Pana şi celei mai neastamparate dintre scroafe trebuia sa i te adresezi cu "înalta doamna" sau cu "alteţa voastra", ca şi tuturor celorlalte. Şi apoi, este tare plicticos şi anevoios sa te ţii dupa dihanii de-astea, cand ai armura. Printre ele se afla şi o contesa micuţa, cu un belciug în rat şi aproape fara de par pe spate. Ce drac împieliţat îmi era! Ma facu sa alerg vreun ceas dupa ea, pe toţi coclaurii, pentru ca la urma sa ajungem la locul de unde pornisem, aşa ca n-am facut nici o scofala. Am fost nevoit sa o apuc de codiţa şi sa o trag dupa mine. Cand o ajunsei din urma pe Sandy, aceasta era indignata şi îmi spuse ca cel mai necuviincios lucru de pe lume este sa apuci o contesa de trena.
Am dus scroafele acasa – adica pe cele mai multe dintre ele – tocmai cand se înnopta. Lipseau principesa Nerovens de Morganore şi doua dintre doamnele ei de onoare, anume miss Angela Bohum şi demoazela Elaine Courtemains. Prima din ele era o purceluşa neagra, cu o steluţa alba în frunte, iar cea de a doua una cafenie, cu picioruşe subţiri, dar şchiopatand uşor de un picior din faţa. Ce pacoste sa mani astfel de dihanii! Printre cele lipsa la apel erau şi cateva simple baronese, pe care aş fi fost bucuros sa nu le mai vad în ochi. Dar nu! Toata carnea asta de carnaţarie trebuia gasita cu orice preţ şi în acest scop s-au trimis slujitori cu torţe ca sa cutreiere padurile şi dealurile.
Bineanţeles, toata şleahta a fost gazduita în casa, deşi – doamne iarta-ma! – nu mai pomenisem aşa ceva. Nici nu auzisem ca se poate una ca asta. Şi de auzit, ca de auzit, dar de mirosit ce-mi miroseau dumnealor! Duhoarea lor ma facea sa jur ca explodase un gazometru, nu alta!
Castelul capcaunului
De la şase la noua dimineaţa, am strabatut zece mile, ceea ce era berechet pentru un cal care cara o întreita povara: un barbat, o femeie şi o armura. Apoi ne opriram pentru un popas mai îndelungat la umbra unor copaci, langa un parau limpede.
Curand veni drept înspre noi un cavaler calare şi, pe cand se apropia, auziram pe calaraş oftand din adancul sufletului şi bolborosind nişte cuvinte, care îndata înţeleseram ca sunt ocari şi înjuraturi. Totuşi, ma bucurai de sosirea lui, cand vazui ca poarta o pancarta, pe care era scris cu litere de aur sclipitoare:
Întrebuinţaţi peria de dinţi profilactica Paterson – cea mai populara!
Ma bucurase venirea lui, pentru ca prin acest semn îl recunoscui a fi unul dintre cavalerii mei. Era sir Madok de la Montaine, un zdrahon înalt, a carui însuşire de capetenie era ca odata fusese cat pe aici sa-l rastoarne pe sir Launcelot, chiar peste coada calului. Nici nu apuca bine sa stea de vorba cu vreun strain şi zor-nevoie gasea prilejul de a pomeni de fapta asta mareaţa. Mai era un lucru, aproape tot atat de im¬portant, cu care nu se falea, daca nu era întrebat, dar pe care totuşi nu-l ascundea, daca-l întrebai: anume, ca nu dusese la capat isprava aceea mareaţa împotriva lui sir Launcelot pentru ca fusese întrerupt de la lucru şi azvarlit el însuşi peste coada calului sau. Aceasta uriaşa şi nevinovata matahala nu vedea nici o deosebire între cele doua fapte. Mi-era drag pentru ca se dovedea sarguincios la treaba şi om de nadejde. Era şi foarte placut la vedere, cu umerii lui largi, acoperiţi de zale, cu splendidu-i coif împanoşat şi cu pavaza pe care era zugravita o alta reclama de toata nostimada şi anume: o mana purtand o manuşa de fier şi ţinand o perie de dinţi profilactica, avand cuvantul de ordine: încercaţi Noyoudont! Era vorba de praful de dinţi pe care începusem sa-l lansez.
Era istovit – zicea calaraşul – şi într-adevar aşa arata. Dar nu voi sa descalece, spunand ca este în cautarea agentului însarcinat cu plasarea negrelii pentru sobe şi plite şi, ori de cate ori pomenea de aceasta, se pornea pe sudalmi şi afuri¬senii. Purtatorul de reclame, la care se referea, nu era altul decat sir Ossaise of Surluse, un vrednic cavaler, tare vestit pentru ca se masurase într-un turnir cu ditamai vedeta de sir Gaheris, deşi fara succes. Avea o fire zglobie şi vesela şi nu lua nimic în serios. Tocmai de asta îi dadusem misiunea de a trezi în randurile populaţiei interesul faţa de negreala pentru sobe şi plite. Pe atunci nu existau înca sobele şi plitele de tuci şi deci negreala nu-şi avea înca rostul. Menirea agentu¬lui meu era de a pregati din timp lumea, pentru marea schim¬bare, procedand cu îndemanare şi treptat, spre a sadi astfel înclinaţia pentru curaţenie necesara momentului în care sobele şi plitele de tuci aveau sa apara pe scena lumii.
Sir Madok continua sa fie foarte amarat şi se apuca din nou sa suduie, marturisind ca-şi blestema zilele. Dar nu voia sa descalece, nici sa se odihneasca sau macar sa auda vreun cuvinţel de mangaiere, pana nu va da de sir Ossaise şi va termina cu chestia aia. Dupa cate reuşii sa scot din vorbirea-i dezlanata, se pare ca sir Madok daduse peste sir Ossaise cand se crapase de ziua şi ca acesta îl sfatuise sa taie drumul peste ogoare şi mlaştini, apoi peste dealuri şi prin luminişuri, pentru a ajunge din urma o mana de calatori care puteau fi nişte clienţi straşnici pentru produsele profilactice şi pentru prafurile de dinţi. Cu ravna-i caracteristica, sir Madok pornise valvartej şi, dupa vreo trei ceasuri de calarit pe deşelate, prinsese victimele. Şi cine credeţi ca erau? Tocmai cei cinci patriarhi carora li se daduse drumul din temniţa cu o seara mai înainte! Bieţii batrani! De douazeci de ani nu mai ştiau ce înseamna a le fi garnisita gura macar cu un singur dinte!
— Trasni-l-ar toate afuriseniile şi lua-l-ar uciga-l tamaia! striga sir Madok. Vai de striştea lui, daca sosesc a-l ajunge şi negreala pentru sobe a-i harazi, ca de bucurie cu bold va avea parte acela pre care îl cheama Ossaise au oricare altul, pentru batjocura suferita şi pre viaţa mea ma leg cu juramant ca-i va pate pielea!
Zicand acestea, îşi lua degraba suliţa şi o porni din nou. Pe la namiezi, noi înşine am dat peste unul din patriarhi, chiar la marginea unui sat amarat. Se desfata, înconjurat de dragostea neamurilor şi prietenilor, pe care nu-i mai vazuse de cincizeci de ani. Dar, pentru el, toţi aceştia nu erau decat nişte straini, caci îşi pierduse memoria şi mintea i se întu¬necase. Parea de necrezut ca un om sa poata supravieţui o jumatate de secol, închis într-o gaura întunecoasa, ca un şobolan, dar erau de faţa acolo batrana-i soţie şi caţiva cama¬razi de-odinioara pentru a da marturie. Ei şi-l aminteau în toata vlaga şi prospeţimea tinereţii, aşa cum fusese în ziua cand îşi sarutase copilul şi îl încredinţase nevestei, pornind în acea îndelungata uitare. Nu apucase sa se înfiripeze bine o noua generaţie şi cei de la castel şi uitasera de cand mucezea el acolo, pentru o crima nejudecata şi neştiuta. Dar batrana soţie ştia, şi mai ştia şi batrana ei fiica ce şedea acolo între fiii şi fiicele ei, care se casatorisera şi danşii între timp. Batrana fiica se caznea sa se dumireasca în privinţa tatalui ei, care în întreaga-i viaţa fusese doar un nume, un gand, o imagine ceţoasa, o legenda, şi care acum se afla deodata înaintea ei aievea, în carne şi oase.
Ce ciudata situaţie! Totuşi, nu din pricina ei m-am oprit asupra acestei întamplari, ci pentru alta care mi s-a parut şi mai ciudata. Anume, ca aceasta stare de lucruri nu a starnit în sufletele bieţilor asupriţi nici un acces de furie împotriva asupritorilor. Avusesera parte atata amar de vreme numai de cruzimi şi împilari – caci asta moşteneau şi asta cunoşteau ei – încat nu-i mai uimea nimic, decat doar vreun gest de bunatate, iata, aşadar, o ciudata întamplare care da pe faţa cat de adanc cazusera în robie oamenii aceştia. Întreaga lor fiinţa se reducea la o rabdare netulburata de nimic, la resem-nare, la acceptarea dobitoceasca şi fara cartire a tot ce li se putea întampla în viaţa. Îşi pierdusera pana şi imaginaţia. Şi – vai! – cand ajungi sa spui aşa ceva despre un om, trebuie sa recunoşti ca el a ajuns în fundul prapastiei şi mai jos nu mai are unde cadea.
Mai bine aş fi apucat pe alt drum. Experienţa aceasta nu prea era îmbarbatatoare pentru un dregator care planuia în mintea lui o revoluţie paşnica, deoarece faptul observat, pe care nu-l puteai suci şi învarti, dovedea ca nici un popor din lume nu şi-a dobandit vreodata libertatea prin vorbe molcuţe şi draguţe sau prin staruinţi morale. Şi asta oricat s-ar stradui unii sa susţina contrariul, prin blajina vorbarie a ipocriziei, sau prin filozofari. O lege de neclintit ne arata ca orice revo¬luţie, care vrea sa izbuteasca, trebuie neaparat sa înceapa cu varsare de sange, orice-ar mai urma dupa aceea. Daca istoria ne învaţa ceva, apoi asta ne învaţa. Ceea ce le trebuia oamenilor acelora era o stapanire a Teroarei şi o ghilotina, dar în cazul acesta nu eu aş fi fost omul potrivit.
Doua zile mai tarziu, spre amiaza, Sandy începu sa dea semne de nelinişte şi de înfrigurata aşteptare. Îmi spuse ca ne apropiem de castelul capcaunului. Aceasta veste surprinza¬toare îmi pricinui, fireşte, o emoţie neplacuta. Încetul cu încetul, pierdusem din vedere scopul colindarii noastre şi brusca reamintire a acestui scop mi-l facu o clipa mai real şi mai înfricoşator, trezind în mine un viu interes. Neliniştea Alisandei creştea clipa de clipa; la fel şi neliniştea mea, caci, ştiţi, neliniştea e tare molipsitoare. Inima începu sa-mi bata mai tare. Dar ce folos, ca tot nu poţi cugeta cu inima! Ea îşi are legile ei şi bate pentru lucruri pe care mintea le dispreţuieşte. Într-adevar, cand Sandy se lasa încet de pe cal şi ma facu sa ma opresc şi eu, şi cand, imediat dupa asta, începu sa se tarasca de-a buşilea, cu capul aplecat în jos, spre tufişurile aflate pe marginea unui povarniş – inima îmi batu şi mai tare, parca sa-mi sara din loc. Şi continua sa-mi bata aşa, pe cand Sandy statea la panda, privind peste povarniş, iar eu ma apropiam de dansa, tarandu-ma în genunchi. Ochii îi ardeau ca nişte flacari, cand îmi arata cu degetul şi-mi şopti, abia rasufland:
— Castelul! Castelul! Uite-l cum se înalţa!
Ce dezamagire îngrozitoare! Pe loc, îi zisei:
— Ce castel? Nu vad nimic decat o cocina de porci. O cocina de porci, împrejmuita cu un gard de nuiele.
Îmi arunca o cautatura mirata şi nenorocita. Veselia îi pieri de pe chip şi cateva clipe cazu pe ganduri, nemaiscoţand nici o vorba.
— Înainte vreme, nu era vrajit! zise ea în şoapta, ca pentru dansa. Alelei, cum iaste cu putinţa minunea aceasta care ma umple de frica? Cum se poate ca unuia sa i se vrajeasca vederea, ca sa vada castelul pocit şi urat, iara altuia sa i se arate nevrajit şi neprimenit, la fel de falnic şi mandru ca înainte, împrejmuit cu metereze şi fluturandu-şi flamurele de pre turnuri pre cerul albastru? Doamne, iarta-ma! Dara cade-se sa nu tac ca iaste inimii durere vazand iaraşi pre aceste fermecatoare roabe, cu faţa scornita de mare mahniciune! Am zabovit pre drum şi vina-i a noastra!
Prinsei mişcarea. Va sa zica numai pentru mine castelul era fermecat, nu şi pentru ea. Ar fi fost pierdere de vreme sa mai discut cu dansa, ca sa-i spulber iluziile şi nici n-aş fi izbutit nimic. De aceea, am socotit ca-i mai bine sa-i bat în struna, zicandu-i:
— E ceva obişnuit ca acelaşi lucru unuia sa i se arate vrajit, iar celuilalt aşa cum este. Cred ca ai mai auzit de-alde-astea, Sandy, chiar daca pana acum nu ţi s-a întamplat sa le vezi cu ochii? Nu face nimic; ba, poate ca-i mai bine aşa. Daca aristocratele acelea ar fi în ochii tuturor şi într-al lor nişte scroafe, ar trebui sa desfaci facatura şi asta s-ar putea sa nu fie cu putinţa, daca n-ai gasi mai întai metoda prin care au fost vrajite. Şi ar fi şi primejdios, caci încercand un descantec, fara sa-i cunoşti cheia, ai putea da greş şi te-ai apuca sa prefaci porcii în caini, cainii în pisici, pisicile în şobolani şi aşa mai departe, sfarşind prin a reduce materialele tale la nimic sau sa le prefaci într-un gaz nemirositor, pe care nu l-ai mai putea urmari, ceea ce ar fi acelaşi lucru. Din fericire, în cazul nostru, numai vederea mea este vrajita, aşa încat nu mai e nevoie sa se taie vraja. Jupanesele raman jupanese în ochii tai, ca şi în propriii lor ochi, sau în ochii tuturor celorlalţi. Totodata, ele nu vor pagubi cu nimic din pricina nazaririlor mele, caci ştiu ca o scroafa cat casa este o înalta doamna – asta mi-ajunge şi voi şti cum sa ma port cu ea.
— Mulţumescu-ţi, prea slavite stapane, carele graieşti ca un înger! Dara eu am fost ştiind ca le vei slobozi din robie, caci pururea gandul îţi iaste la vitejii şi iscusenii, şi cavaler viteaz eşti şi cu gandul, şi cu fapta mai vartos decat oricare din cei traitori.
— Fii sigura, Sandy, ca nu-ţi voi lasa nici o prinţesa în cotineaţa. Dar, ia spune-mi, cei trei inşi de colo, pe care ochii mei aiuriţi îi vad ca nişte amaraţi de porcari, n-or fi cumva?…
— Capcaunii? Şi ei s-au prefacut în alte cele? Ce ciudese! Ma umplu de spaima şi eu, stand la gand cum oare te vei ridica împotriva-le şi-i vei lovi cu toata vartutea, daca mai bine de jumatate din boiul lor îţi iaste nevazut? Umbla cu mare bagare de seama, luminaţia ta, ca prin grea cumpana trecem şi primejdia e mai mare decat crezut-am!
— Fii pe pace, Sandy! Nu am nevoie sa ştiu decat un singur lucru şi anume: a catea parte din capcaun este invizibila? Asta, ca sa ştiu cum sa-i dau la moaca. Nu te speria, termin la repezeala cu aceşti matadori. Ramai pe loc!
O lasai pe Sandy de-a buşilea, acolo, cu faţa alba ca varul, dar plina de curaj şi nadejde, şi calarii pana la cocina de porci, unde începui sa ma tocmesc cu porcarii. Mi se aratara recunoscatori ca le cumparai toate scroafele pe preţul derizoriu de şaisprezece pitaci, ceea ce întrecea cu mult mercu¬rialul zilei. Sosisem tocmai la tanc, caci biserica, lordul stapanitor al domeniului şi ceilalţi colectori de biruri urmau sa se înfiinţeze a doua zi şi i-ar fi lasat pe porcari fara scroafe, iar pe Sandy fara prinţese. Aşa, însa, dajdiile puteau fi platite cu bani peşin şi oamenilor le mai ramanea şi lor o laţcaie. Unul din porcari avea zece copii şi bietul om îmi spuse ca anul trecut, cand se înfiinţase la dansul un preot ca sa ia drept dajdie pe cel mai gras dintre cei zece purcei ce îi avea, soţia s-a repezit la preot şi i-a oferit un copil în locul purcelului, spunandu-i:
— Fiara salbatica, ce nu cunoşti mila! Au de ce-mi laşi copilul, daca îmi furi hrana lui?
Curios, acelaşi lucru se întamplase şi în zilele mele, în ţara welşilor, sub obladuirea aceleiaşi biserici oficiale, despre care mulţi au naivitatea sa creada ca şi-a schimbat, o data cu parul, şi naravul.
Le-am spus celor trei oameni sa plece, apoi deschisei poarta coteţului şi îi facui semn Alisandei sa vina acolo. Ea sosi, dar nu încet, ci cu repeziciunea focului care ar cuprinde o padure. Iar cand o vazui îmbraţişand scroafele şi purceluşele, cu lacrimi de bucurie, ce-i curgeau şiroaie pe faţa, şi strangandu-le la piept, sarutandu-le, mangaindu-le şi alintandu-le cu nume princiare – şi asta cu tot respectul – mi-a fost ruşine de dansa şi de tot neamul omenesc.
Am fost nevoiţi sa conducem acasa purceluşele acelea – cale de vreo zece mile – şi va asigur ca, în viaţa mea, n-am vazut cocoşneţe mai rasfaţate şi mai cu toane ca dumnealor. Nu mergeau nici pe drum, nici pe drumeag, ci o luau razna care încotro, prin tufişuri, peste stanci şi dealuri sau prin cele mai neumblate locuri. Şi, nici vorba, n-aveam voie sa le bat, nici macar sa le ating mai zdravan, fiindca Sandy nu îngaduia ca sa fie tratate într-un mod nepotrivit cu rangul lor. Pana şi celei mai neastamparate dintre scroafe trebuia sa i te adresezi cu "înalta doamna" sau cu "alteţa voastra", ca şi tuturor celorlalte. Şi apoi, este tare plicticos şi anevoios sa te ţii dupa dihanii de-astea, cand ai armura. Printre ele se afla şi o contesa micuţa, cu un belciug în rat şi aproape fara de par pe spate. Ce drac împieliţat îmi era! Ma facu sa alerg vreun ceas dupa ea, pe toţi coclaurii, pentru ca la urma sa ajungem la locul de unde pornisem, aşa ca n-am facut nici o scofala. Am fost nevoit sa o apuc de codiţa şi sa o trag dupa mine. Cand o ajunsei din urma pe Sandy, aceasta era indignata şi îmi spuse ca cel mai necuviincios lucru de pe lume este sa apuci o contesa de trena.
Am dus scroafele acasa – adica pe cele mai multe dintre ele – tocmai cand se înnopta. Lipseau principesa Nerovens de Morganore şi doua dintre doamnele ei de onoare, anume miss Angela Bohum şi demoazela Elaine Courtemains. Prima din ele era o purceluşa neagra, cu o steluţa alba în frunte, iar cea de a doua una cafenie, cu picioruşe subţiri, dar şchiopatand uşor de un picior din faţa. Ce pacoste sa mani astfel de dihanii! Printre cele lipsa la apel erau şi cateva simple baronese, pe care aş fi fost bucuros sa nu le mai vad în ochi. Dar nu! Toata carnea asta de carnaţarie trebuia gasita cu orice preţ şi în acest scop s-au trimis slujitori cu torţe ca sa cutreiere padurile şi dealurile.
Bineanţeles, toata şleahta a fost gazduita în casa, deşi – doamne iarta-ma! – nu mai pomenisem aşa ceva. Nici nu auzisem ca se poate una ca asta. Şi de auzit, ca de auzit, dar de mirosit ce-mi miroseau dumnealor! Duhoarea lor ma facea sa jur ca explodase un gazometru, nu alta!
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 20 - Castelul capcaunului
Aceasta pagina a fost accesata de 558 ori.