Autori > Mark Twain


Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 21 - Pelerinii




Capitolul 21
Pelerinii


Abia cand, în sfarşit ma culcai, îmi dadui seama cat de obosit eram. Ce deliciu, ce desfatare sa-ţi întinzi oasele şi sa-ţi odihneşti ca lumea muşchii atat de trudiţi. Dar asta a fost tot, nici pomeneala sa pot aţipi. Îmbulzelile, încaierarile şi guiţarile nobilimii, pe coridoare şi prin sali, faceau o zarva draceasca şi nu ma lasau sa dorm.
Fiind treaz, bineînţeles ca mintea mea lucra; ma gandeam mai ales la ciudata iluzie a Alisandei. Aşa cum era, era printre oamenii cei mai cu scaun la cap din tot regatul şi, totuşi, din punctul meu de vedere, se purta ca o smintita. Doamne, ce nu fac pe lume educaţia, influenţa şi obişnuinţa! Ele au puterea de a face pe om sa creada orice. Trebuia sa ma transpun în situaţia Alisandei ca sa-mi dau seama ca nu era nebuna. Da, şi s-o pun pe Alisanda în situaţia mea, spre a-i arata ce uşor e sa pari nebun cuiva, care a primit o educaţie cu totul alta decat a ta. Daca i-aş fi spus Alisandei ca am vazut o caruţa nevrajita alergand cu o viteza de cincizeci mile pe ora; ca mi-a fost dat sa vad un om urcandu-se într-un coş şi disparand printre nori, fara sa fi fost înzestrat cu puteri magice; sau ca, fara ajutorul vreunui necromant, statusem de vorba cu o persoana traind la o departare de cateva sute de mile – Alisanda nu numai ca m-ar fi socotit nebun, dar şi-ar fi zis ca o ştia de mult. Toata lumea din jurul ei credea în vrajitorie. Nimeni nu avea nici un fel de îndoiala. Cum sa te îndoieşti ca un castel putea fi prefacut într-o cocina şi locatarii lui în porci? Ar fi fost ca şi cand eu, aflandu-ma printre concetaţenii mei din Connecticut, m-aş fi îndoit de realitatea telefonului şi a minunilor sale. În amandoua cazurile, îndoiala ar fi fost o dovada sigura ca respectivul s-a scrantit la cap şi nu mai raţioneaza cum trebuie. Ei, da, Sandy era teafara; n-am încotro, trebuie s-o recunosc. La randul meu, ca sa-i par Alisandei întreg la minte, trebuia sa ascund faţa de ea superstiţiile mele despre locomotivele, baloanele şi telefoanele care funcţioneaza fara de vraji şi fara minuni. Tot aşa, eu credeam ca pamantul nu este neted şi întins ca o tava şi nici nu-i rezemat pe nişte stalpi; de asemenea nu credeam ca vazduhul de deasupra pamantului avea o bolta care ar fi turnat peste el un potop de apa. Dar fiind singurul om din regat care nutrea astfel de idei lipsite de evlavie, ba chiar criminale, ma gandii ca ar fi mai înţelept daca aş tacea din gura, ca sa nu fiu ocolit şi parasit de toţi ca un nebun.
A doua zi, Sandy aduna porcii în sufragerie şi le oferi pranzul mic, servindu-i chiar dansa şi aratandu-le în fel şi chip marele respect pe care baştinaşii insulei ei, cei vechi ca şi cei noi, l-au resimţit întotdeauna faţa de nobilime, oricum ar fi aratat şi oricare ar fi fost însuşirile intelectuale şi morale ale aristocraţilor. Aş fi putut manca şi eu cu scroafele, daca aş fi fost tot atat de nobil prin naştere pe cat eram prin înalta mea situaţie. Dar nu eram, aşa ca fui nevoit sa înghit umilinţa şi sa tac din gura. Sandy şi cu mine luaram gustarea la alta masa. Stapanii castelului nu erau acasa. O întrebai:
— Caţi inşi sunt în familie, Sandy, şi pe unde umbla?
— Familie?
— Da.
— Care familie, luminaţia ta?
— Pai, familia asta, familia ta.
— Vai de mine, nu înţeleg. Eu n-am neamuri.
— N-ai familie? Dar cum, Sandy, asta nu-i casa ta?
— Sireaca de mine, eu n-am casa.
— Pai bine, atunci a cui e casa asta?
— Vai! Daţi-mi crezare ca v-aş spune, daca aş fi luat veste.
— Ei aş! Cum, nici nu-i cunoşti pe oamenii aştia? Atunci cine ne-a poftit aici?
— Nime nu ne-a poftit. Am mas nepoftiţi şi atata tot.
— Bine, femeia lui Dumnezeu, asta e un lucru de necrezut. Necuviinţa asta întrece orice margini! Intram pur şi simplu în casa omului şi i-o umplem cu specimenele singurei nobilimi autentice sub soare şi, abia apoi, descoperim ca nu ştim nici numele proprietarului. Cum de ţi-ai permis o asemenea necuviinţa? Eu, bineînţeles, mi-am închipuit ca-i casa ta. Ce o sa zica omul, cand o veni acasa?
— Ce o sa zica! Mare! Se va înturna catre noi cu prinos de mulţamire.
— Mulţumiri! Şi pentru ce?
Pe faţa i se citea o mare uimire.
— Nu va fie cu banat, daca mare zahaiala iaste în capul meu din pricina cuvintelor nesabuite ce le aud. Daţi-mi crezare ca a doua oara nu va mai fi cinstit cu asemenea naravuri împodobite un om din tagma lui, gazduind feţe atat de stralucite, ca acestea cu care i-am blagoslovit noi casa!
— Ai dreptate, dac-o iei aşa, ba chiar pun prinsoare ca pentru prima data a avut parte de un asemenea plocon.
— Atuncea, nu-i de datoria sa a ne aduce mulţamita şi bucuria a-şi arata cu vorba dupa şart şi cu smerenia cuvenita! Altmintrelea, caine ar fi; coborator şi stramoş de potai!
Mie mi se parea ca se cam îngroşa gluma, ba putea chiar sa se îngroaşe şi mai tare. N-ar fi fost rau sa fi strans scroafele laolalta şi s-o ştergem. Zisei:
— Timpul trece, Sandy, eu zica sa ne adunam nobilimea şi s-o luam la picior.
— De ce, luminate doamne şi Şef?
— Nu trebuie sa le ducem acasa la ele?
— Ha! I-auzi vorba! Venit-au din toate colţurile lumii şi fieştecare din ele se cuvine a purcede la casa ei! Ian socoteşte, luminaţia ta, ni este oare dat noua a face atatea calatorii într-o viaţa aşa de scurta – nici cat ai scapara – pre cat ne-a harazit-o cel atotputernic, carele ne-a blagoslovit şi cu moartea – cu ajutorul lui Adam, carele a pacatuit îndemnat de soaţa sa, amagita de vicleşugul acelui mare nepriaten al neamului omenesc, şarpele numit Satana, cu toatele ca Adam fusese binecuvantat şi oploşit de rele, de ura şi pizma, dara cazu în pacatul trufiei şi din alb ca neaua îşi pata şi cerni faptura, la început curata şi nestricata, viind laolalta, fara nici o sminteala, cu cetele luminoase ale fraţilor sai nascuţi întru minunaţia şi dulceaţa cerurilor, la loc de verdeaţa şi bogat în…
— Ei, comedie!
— Ce zis-a, luminaţia ta?
— De d-alde astea ne arde acum? Nu vezi ca ne-ar lua mai puţin timp daca le-am duce pe fiecare acasa, decat îţi ia ţie ca sa-mi explici ca nu se poate? Ce dracu, Sandy! Fii mai înţelegatoare! Nu-i momentul sa-ţi dai drumul la morişca în halul asta! Şi acum, hai la lucru! Scurt şi cuprinzator! Cine îşi ia însarcinarea sa le duca pe aristocratele astea acasa?
— Priatenii lor, care se vor buluci din toate colţurile lumii! Raspunsul îmi fusese la fel de neaşteptat ca un fulger iscat din senin; simţii ca mi se ia o piatra de pe inima, ca unui puşcariaş liberat. Dumneaei, fireşte, trebuia sa ramana cu marfa.
— Ei, daca-i aşa, expediţia noastra, draga Sandy, a ajuns la bun sfarşit. Eu ma întorc acasa, sa dau raportul şi daca vreodata…
— Şi eu sunt gata. Aciiş, merg cu luminaţia ta! Din nou, calea libertaţii mi-era închisa.
— Cum? Vrei sa vii cu mine? Pai, de ce?
— Iaste cu putinţa sa-mi viclenesc cavalerul? Cui i-ar veni oare în minte a-şi pata cinstea aşa din senin! Seamana aceasta a fi eu? Pas de te desparte de mine, pana ce alt cavaler nu ma va dobandi, prin izbanda împotriva luminaţiei tale, într-o lupta dreapta! Altfel, de scarba vrednica aş fi.
Iata-ma condamnat pe viaţa, îmi zisei, oftand. Nu-mi ramane decat sa ma împac şi cu nenorocirea asta! N-avui încotro şi îi zisei:
— Bine, atunci hai sa pornim!
În timp ce, plangand, îşi lua ramas bun de la scroafe şi purceluşe, eu lasai toata nobilimea asta pe seama servitorilor. Le spusei, însa, sa ia o carpa şi sa ştearga puţintel locurile pe unde dormisera şi se plimbasera alesele feţe. Servitorii, însa, protestara, spunand ca aşa ceva ar însemna curata, pierdere de timp, ba ar fi fost o grava abatere de la tradiţie, care ar fi dat naştere la îndreptaţite clevetiri. Abatere de la tradiţie – cu asta s-a zis totul! Oamenii aceia erau în stare sa savarşeasca orice crima, în afara de marea crima de a se abate de la tradiţie. Servitorii ma asigurara ca vor respecta obiceiul – care ajunsese din moşi-stramoşi o datina sfanta – şi-mi spusera ca vor presara rumeguş proaspat prin toate camerele şi salile, aşa încat sa se ştearga orice urma a vizitei aristocratice. Faptul constituia un fel de satira împotriva naturii; era o metoda ştiinţifica, o metoda geologica, datorita careia istoria familiei avea sa fie oranduita în straturi suprapuse. Un arheolog care ar fi sapat aceste depozite – ar fi fost în masura sa arate, datorita urmelor fiecarei epoci, cate schimbari succesive introdusese familia respectiva în alimentaţia ei, pe o perioada de o suta de ani.
Primul lucru peste care daduram în ziua aceea fu o procesiune de pelerini. Deşi nu mergeau în direcţia noastra, noi ne-am alipit de ei, dandu-mi din ce în ce mai bine seama ca, daca vreau sa conduc ţara asta cu înţelepciune, trebuie sa patrund în toate amanuntele vieţii ei – şi asta nu prin experienţa altora, ci numai prin propria mea experienţa.
Palcul de pelerini semana grozav cu acela al lui Chaucer, deoarece întrunea exemplare din aproape toate îndeletnicirile şi profesiunile clasei conducatoare a ţarii, cu varietatea de haine corespunzatoare.
Se aflau printre ei barbaţi tineri şi batrani, femei tinerele şi babatii, oameni veseli şi oameni serioşi. Calareau pe cai şi pe catari şi nu aveau nici o şea de dama, pentru ca acest lucru avea sa mai ramana necunoscut în Anglia înca noua sute de ani.
Ce turma de oameni prietenoşi, placuţi şi sociabili mai erau! Şi totodata plini de evlavie şi zburdand de fericire; daruiţi cu grosolanie şi inconştienţa, precum şi cu o naiva indecenţa. O snoava care li se parea izbutita facea înconjurul întregii societaţi şi nu pricinuia nimanui mai multa jena decat ar fi pricinuit în cercurile cele mai înalte ale Angliei, cu douasprezece secole mai tarziu.
Glume, demne de spiritele engleze din primul patrar al îndepartatului secol al XlX-lea, ţaşneau ici şi colo, printre randuri, şi starneau aplauze frenetice; iar cand se facea cate o gluma mai hazlie la un capat al procesiunii, puteai s-o urmareşti din gura în gura, pana ajungea la capatul celalalt, dato-rita exploziilor de ras ce le starnea.
Sandy cunoştea destinaţia şi scopul acestui pelerinaj şi mi le explica, spunandu-mi:
— Au purces-o la drum catre Valea Sfinţeniei, spre a primi blagoslovirea sfinţilor pustnici şi a bea din apele facatoare de minuni, curaţindu-se de pacate.
— Unde se afla aceasta localitate balneara?
— Cale de doua zile de aici, la marginea unui regat numit Ţara Cucului.
— Povesteşte-mi despre ea. E o localitate renumita?
— O! Prea adevarat iaste! Alta pre lume nu afli! Pre vremuri, a fost viind acolo un stareţ cu calugarii sai şi în lumea toata nu erau calugari mai sfinţi, ca ceteau numai din carţi sfinte şi alta nu. Nu stateau de vorba şi nice cu alţii nu graiau. Îşi ţineau zilele mancand buruieni stricate şi alta nimic. Dormeau pe pamantul gol, pururea se rugau şi nu se spalau niciodata. Purtau pururea aceeaşi îmbracaminte, pana ce cadea ferfeniţa, de putreda şi veche ce era. Şi aşa s-a tras cuvantul din om în om despre taria sfinţeniei lor, ca ce nu lucreaza pre lume sfinţia! Şi plecat-au a merge la danşii şi bogaţi, şi nevoiaşi, spre a li se închina.
— Da-i înainte!
— Dara acolo loc secetos, fara de apa, pururea era. Într-o vreme, pe cand cuviosul stareţ se ruga, ascultata i-a fost ruga şi se pomeni dintr-o data cu un mare şuvoi de apa, ţaşnind în chip de minune dintr-un loc deşert. Dara calugarii cei nesabuiţi, duşi în ispita de necuratul, se ţinura de stareţ şi fara curmare îl suparara de cererea de a le dura un feredeu, adica baie ca sa se îmbaieze. Iara stareţului i-a fost lehamite de staruinţele lor şi nu le mai statu împotriva, ci le-a zis: iata, faca-se cum va iaste vrerea! Şi aşa se facu şi nu altfel. Şi acum ia veste, luminaţia ta, şi vezi unde ajunge omul, daca apuca pe caile cele lumeşti şi necurate, parasind pre cele fara prihana, care-s pe placul domnului! Calugarii se îmbaiara şi ieşira mai albi decat neaua, dara – mare! – pe loc se arata un semn ceresc, o minune prin care domnul îi certa pentru rautatea tamplata mai înainte, şi apele lui pangarite încetara sa mai curga şi se irosira de istov!
— Au scapat ieftin, Sandy, cand te gandeşti cum e judecata o astfel de crima în ţara asta!
— Se prea poate, luminaţia ta, dara era pacatul lor dintai, ca pana atunci vieţuisera fara prihana şi nu se osebisera de îngeri. Zadarnice fost-au rugile, lacrimile, punerea trupului la cazne, ca apa nu mai curgea. Nice smeritele alaiuri cu prapori, nice smirna şi tamaia, nice lumanarile aprinse la icoana Maicii Preciste nu au schimbat nimic, iara toata suflarea se mira.
— E interesant sa vezi ca şi industria asta sufera de crize şi crahuri, ca da faliment, cu toate acţiunile şi combinaţiile ei. Zi-i înainte, Sandy!
— Şi aşa, numai dupa îndelungata vreme bunul stareţ, carele amarnic se caia şi cata sa-şi ispaşeasca greşeala, stricat-a feredeul, de l-au risipit din temelii şi – vai! mania domnului pe data se îmblanzi şi ape bogate ţaşnira iaraşi şi nice pana în ziua de azi n-au contenit.
— Care va sa zica, de atunci nimeni nu s-a mai spalat?
— Acela care ar mai cuteza sa se îmbaieze pierit va fi, ca ştreangul degrab îl aşteapta, şi pe buna dreptate!
— Şi de atunci afacerile comunitaţii sunt prospere, nu-i aşa?
— Chiar din ziua aceea, ca faima minunii se laţi preste mari şi ţari şi calugari din toate ţarile şi-au ridicat salaş acolo, venind şi pogorandu-se în stoluri ca pasarile cerului, iara cuvioasa manastire a zidit şi a lucrat chilie preste chilie şi şi-a deschis larg porţile ca sa-i primeasca pre toţi. Sosit-au şi o sama de calugariţe şi pre urma altele şi altele; şi zidira şi dansele de cealalta parte a vaii chilie preste chilie, pana ce falnica fu cuvioasa manastire a lor. Şi mare prieteşug legara calugarii cu calugariţele şi de-a valma trudira şi pre urma de-a valma zidira şi lucrara un mare şi prea frumos leagan pentru copiii gasiţi, aşezat în dricul vaii între amandoua manastirile.
— Parca-mi vorbeai de nişte pustnici, Sandy?
— D-apoi cum? Pustnicii s-au adunat de prin toate parţile lumii, caci pustnicul viiaza mai bine unde sunt mulţi pelerini. N-ai sa vezi nice cand colo pustnic nevoiaş, iara de se va tampla a ţi se face pomenire despre vreun pustnic, de alt soi, grabnic la lucruri noi, carele pre meleagurile noastre nu s-ar afla, ci numai hat departe, pre meleaguri straine, ia veste ca-i scornitura şi umbla, luminaţia ta, şi scormoneşte stancile, peşterile şi mlaştinile Vaii Sfinţite şi vei gasi macar cate unul din fiece soi.
Ma apropiai de un vlajgan, cu faţa ca o luna plina şi vesel nevoie mare, catand sa-i intru pe sub piele ca sa mai aflu ceva noutaţi. Dar nici nu facui bine cunoştinţa cu dansul, ca se şi apuca a-mi povesti, cu zel şi stangacie, aceeaşi snoava rasuflata de secole, pe care mi-o spusese şi sir Dinadan, cand ma luasem la harţa cu sir Sagramor şi fusesem provocat la turnir tocmai din pricina ei.
Înainte de chindie, daduram peste un alt convoi de pelerini, dar în randurile acestora nu domneau nici veselia, nici hazurile şi glumele, nici voia buna – şi asta nici printre tineri şi nici printre batrani. Convoiul era alcatuit din tineri şi batrani, din barbaţi carunţi şi femei ninse de vreme, din tineri însuraţei, ca şi din baieţi şi fetiţe, ba şi din trei sugaci. Nici macar copiii nu zambeau. Cei cincizeci de oameni aveau feţe abatute, pe care se întiparise acea deznadejde pricinuita de încercarile grele ale vieţii şi de obişnuinţa durerii. Oamenii aceştia erau sclavi. Mergeau legaţi în lanţuri prinse de un brau de piele şi trecute apoi pe la maini şi picioare. Toţi, în afara de copii, mergeau încolonaţi, la o distanţa de şase paşi unul de altul, legaţi în şir de un alt lanţ, care era prins de gaturile lor. Aşa umblasera, strabatand trei sute de mile în optsprezece zile şi aşa umblau şi acum, hranindu-se cu resturi de mancare şi laturi, date şi astea în porţii infime. Aşa ferecaţi, dormeau nopţile, claie peste gramada, ca porcii. Fiarele le julisera pielea pe la încheieturi, facandu-le rani, pline de puroi, în care colcaiau viermii. Picioarele desculţe le erau însangerate şi toţi şchiopatau. La început, fusesera o suta de inşi, dar cam jumatate din ei fusesera vanduţi pe drum. Negustorul care-i ducea era calare şi manuia un bici cu maner scurt şi o curea terminata în mai multe cozi înnodate. Cu acest bici, el plesnea spinarile acelora care se împleticeau de oboseala şi durere, şi îi îndrepta din nou. Nu vorbea; biciul graia pentru el. Nici una din aceste nenorocite fiinţe nu ridica o clipa capul sa se uite la noi, pe cand treceam; nici nu le pasa de noi. Nu se auzea nici un sunet decat acela înfiorator şi trist al ţacanelii lanţurilor, de la un capat la celalalt al lungii coloane, cand paşeau în unison. Coloana înainta, ridicand nouri de praf.
Toate feţele erau acoperite cu un strat gros de praf cenuşiu. Asemenea praf vezi doar pe mobilele din casele nelocuite, unde poţi sa te iscaleşti cu degetul. Imaginea asta îmi veni în minte cand vazui feţele unora din bietele femei, mame tinere purtandu-şi pruncii muribunzi în braţe; durerea din suflet le era zugravita de urme adanci de lacrimi pe praful ce le acoperea feţele. Una din aceste mame tinere era abia o fetiţa şi ma durea inima cand citeam ceea ce îi era întiparit pe faţa, gandindu-ma cat era de tanara şi ca la varsta asta frageda n-ar fi trebuit sa cunoasca decat bucuriile, iar nu…
Tocmai în clipa aceea, copila se împletici, naucita de oboseala, şi biciul o plesni, rupandu-i o faşie de piele de pe umerii goi. Ma duru ca şi cand aş fi primit eu lovitura. Stapanul sclavilor opri convoiul şi sari de pe cal. Se napusti asupra nenorocitei cu înjuraturi şi ameninţari, spunand ca s-a saturat de lenea ei şi ca acesta fiind ultimul prilej cand mai are a face cu dansa, se vor rafui pe loc. Biata copila cazu în genunchi, îşi înalţa braţele şi începu sa se vaite, rugandu-se şi ţipand ca din gura de şarpe, dar stapanul ramase cu nepasare în sine, ba îi smulse pruncul de langa ea şi porunci celor doi sclavi, care erau înaintea şi îndaratul ei, s-o întinda la pamant şi sa o despoaie. Atunci se napusti ca un bezmetic, începand a o lovi cu biciul pana ce îi zdreli spinarea, pe cand ea urla şi se zvarcolea de ţi-era mai mare mila. Unul din sclavii care o ţineau îşi întoarse faţa şi numai pentru acest gest omenos fu înjurat şi biciuit.
Toţi pelerinii priveau şi comentau tehnica perfecta cu care stapanul manuia biciul. Dar şi ei erau obişnuiţi cu spectacolul cotidian al robiei, mult prea obişnuiţi, pentru a-şi da seama ca întamplarea avea şi alt aspect, care ar fi fost mai interesant de comentat.
Iata în ce hal tocise robia în aceşti nenorociţi ceea ce s-ar putea numi însuşirile superioare ale omului. În sinea lor, ramasesera oameni de inima şi sunt sigur ca, daca ar fi fost liberi, n-ar fi îngaduit negustorului de sclavi sa chinuiasca nici macar un cal în felul acesta.
Doream sa pun capat urgiei şi sa dezrobesc pe sclavi, dar momentul nu era potrivit. Nu trebuia sa intervin prea des, ca sa nu-mi iasa buhul ca nesocotesc legile ţarii şi drepturile cetaţeneşti. Daca mi-era dat sa am zile şi noroc, eram hotarat sa pun capat robiei, dar voiam s-o fac în aşa fel încat înfaptuirea mea sa fie cu consimţamantul şi chiar din porunca poporului.
Tocmai pe acolo se afla atelierul unui fierar şi la el veni moşierul care cumparase pe copila cu prunc. O cumparase cu cateva zile în urma, cu condiţia ca "marfa" sa-i fie predata acolo unde i se puteau scoate lanţurile. Fierarul o desfereca, dar imediat se isca galceava între moşier şi negustorul de robi, deoarece niciunul nu voia sa plateasca fierarului cele cuvenite; îndata ce-a fost descatuşata, copila se arunca, plangand şi hohotind de disperare, în braţele sclavului care-şi întorsese faţa, cand o biciuisera. Barbatul o stranse la piept şi acoperi faţa copilei şi a pruncului cu un potop de sarutari şi lacrimi fierbinţi. Avui o banuiala şi cerui lamuriri. Da – aveam dreptate: erau soţ şi soţie şi urmau sa fie desparţiţi în mod silnic. Copila a fost smulsa din braţele lui şi tarata cu de-a sila, în timp ce se zbatea, se lupta şi urla ca scoasa din minţi, pana ce la o cotitura o pierduram din ochi. Mult timp dupa aceea, i-am mai auzit ţipetele care se stingeau în departare. Cat despre nenorocitul soţ şi tata, care-şi pierduse aceste fiinţe dragi şi cu siguranţa ca nu avea sa le mai vada niciodata – ce sa mai spun? Nu mai puteam nici sa-l privesc şi de aceea mi-am întors faţa de la dansul, ştiind bine ca chipul sau nu mi se va şterge niciodata din minte. Şi chiar azi, cand ma gandesc la el, mi se strange inima.
Seara, poposiram la hanul unui sat. Cand ma sculai a doua zi şi privii în zare, zarii un cavaler sosind calare, scaldat în aurul dimineţii şi îndata îl recunoscui ca fiind unul dintre oamenii mei, sir Ozana le Cure Hardy. El lucra în branşa modei barbateşti şi specialitatea lui erau ţilindrurile-clac. Era îmbracat în oţel de la gat pana jos, purtand una dintre cele mai frumoase armuri ale timpului, dar în loc de coif purta un ţilindru lucios, parand ca scos din cutie. Şi asta era una din metodele mele de a desfiinţa cavalerismul, facand un caraghioslac dintr-însul, aşa ca lumea sa-şi bata joc. De oblancul şeii lui sir Ozana atarnau nişte cutii de palarii, lucrate din piele, şi omul meu, ori de cate ori întalnea vreun cavaler ratacitor, îl punea sa jure ca intra în slujba mea, şi îl gatea cu un "burlan", obligandu-l sa-l poarte pe cap. Ma îmbracai şi coborai sa-l primesc pe sir Ozana, sperand sa aflu ceva veşti noi.
— Cum merg afacerile? îl întrebai.
— Rogu-te, luminaţia ta, a oblici ca nu mai am decat patru şi mai multe nu. De la Camelot, am purces cu şaisprezece!
— Bravo, ai facut treaba buna, sir Ozana! Pe unde te-ai mai plimbat, în ultima vreme?
— Sosit-am amu din Valea Sfinţeniei, luminaţia ta.
— Şi eu ma duc într-acolo. Ceva nou pe la manastire? Ceva mai senzaţional?
— Vai! Mai bine nu mi-ai face întrebarea aceasta, luminaţia ta!… Da-i hrana îmbelşugata şi adapa-l, copile, daca pofteşti o mulţumita buna; du-l la grajd şi fa precum ţi-am poruncit şi alta nu… Aduc de ştire luminaţiei tale o veste ce sparie gandul şi carea… Oare şi domniile voastre pelerini sunteţi? Daca sunteţi, atuncea mai buna isprava decat a lua veste despre cele ce voi spune nu iaste. Poftiţi în jurul meu şi ascultaţi-mi ştirile, ca va privesc pre domniile voastre, care cataţi a gasi ceea ce nu se gaseşte şi zadarnic umblaţi dupa ceea ce nu mai umbla, de care lucru adevarat, adevarat sa credeţi, domniile voastre, ca nu iaste într-alt chip, iar daca basna ar fi – din acest ceas mania lui Dumnezeu caza asupra capului meu şi pre loc sa ma piarza. Iata vestea pre care s-o luaţi: s-a tamplat o întamplare carea nu şi-a avut perechea decat înca o singura data în ultimile doua veacuri, cand s-a tras cuvantul din om în om ca tot a pacoste ca aceea s-a abatut preste Valea Sfinţeniei din mania şi drept judeţul prea puternicului Dumnezeu, iara acum…
— A secat izvorul cel minunat! strigara într-un glas cei doua-zeci de pelerini.
— Adevar grait-aţi, oameni buni! La capatul acesta vroiam s-ajung, daca nu-mi taiaţi vorba.
— Dara cum? Iara s-a îmbaiat careva?
— Nu, aşa prepun unii, dara nime nu le da crezare. Umbla zvoana ca ar fi alt pacat la mijloc, dara nime nu ştie care pacat.
— Ce spune lumea despre calamitatea asta?
— Se sparie gandul şi gura amuţeşte, cand caţi a arata jalea şi amarul lumii. Izvorul secat-a de noua zile şi aciiş începura rugile. Iara plangerile drept-credincioşilor, care în panza de sac şi cu cenuşa pre cap vin a se ruga, şi smeritele alaiuri cu praporenu au încetat zi şi noapte decat cand cuvioşii calugari şi cuvioasele calugariţe şi mai puţin cuvioşii copii gasiţi s-au istovit de tot şi nime nemaiavand vlaga a-şi înalţa glasul, s-au apucat sa atarne peste tot locul rugaciuni scrise pe pergament, în cele din urma, s-au gandit la tine, zicand: Pasa, de chemaţi-l pre sir Şef, ca dumnealui sa proboluiasca prin vraji şi farmece! Iara daca luminaţia ta nu se învredniceşte a purcede acolo atuncea solul trebuia sa maie pre Merlin, carele se şi afla acolo de trei zile şi a fost zicand ca va meşterşugui sa iasa iar apa, chiar de-ar fi sa se spulbere pamantul în mii de farame, iara craiile toate ca una pierzaniei sa fie date. Şi cu multa ravna s-a apucat el de lucru, chemand pre toţi dracii şi dracuşorii lui într-ajutor, dara pana acuma nici un strop de umezeala n-a ieşit la vedeala, nici cat aburul unui bob de roua pre luciul unei oglinzi de tabla, daca – bun înţeles – nu punem la socoteala butoaiele de naduşeala ce îi curg lui Merlin de la rasaritul şi pana la apusul soarelui, pre cand se cazneşte cu mare cazna, şi nice daca…
Pranzul cel mic era gata. Îndata ce mancai, îi aratai lui sir Ozana cuvintele pe care le scrisesem înauntrul jobenului sau: "Departamentul Chimic, Filiala Laboratorului. Secţia C. Pxxp. Trimiteţi doua de marimea nr. 1, doua de nr. 3 şi şase de nr. 4, împreuna cu accesoriile necesare. Trimiteţi şi doua calfe mai pricepute." Apoi îi zisei:
— Acum, du-te la Camelot, cat poţi mai repede. Zboara, vrednice cavaler, şi arata-i lui Clarence ce-am scris. Spune-i sa-mi trimita cele cerute, cu prima urgenţa, în Valea Sfinţeniei.
— Prea bine, sir Şef! zise el şi dus a fost.




Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 21 - Pelerinii


Aceasta pagina a fost accesata de 572 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio