Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 24 - Vrajitorul rival
Capitolul 24
Vrajitorul rival
Prestigiul meu în Valea Sfinţeniei ajunsese acum de pomina. Era cazul ca sa-l folosesc la ceva rentabil. Mi s-a nazarit ideea asta în dimineaţa urmatoare, cand am vazut venind calare pe unul dintre cavalerii mei, din branşa sapunului. Aşa cum arata istoria, calugarii de pe meleagurile acelea dovedisera cu doua veacuri mai înainte gusturi cam prea lumeşti, manifestandu-şi dorinţa de a se spala. Poate ca o ramaşiţa din aceasta încalcare a canoanelor mai staruia înca, aşa ca îmi veni ideea sa pun la încercare pe unul din fraţi:
— Nu ai chef sa faci o baie?
Gandul acesta îl înfiora – caci se temea sa nu puna în primejdie izvorul, aşa ca-mi raspunse, plin de simţire:
— Nu se cade sa cereţi una ca asta unui biet trup, carele n-a avut parte din copilarie de o înviorare atat de blagoslovita. Dar-ar Dumnezeu sa ma vad spalat şi curat, daca voinţa lui iaste, dara nu ţi se cade, luminate stapane, a ma duce în is¬pita cu lucruri carele oprite sunt.
Apoi, scoase un oftat atat de jalnic încat mi-am zis ca tre¬buie sa i se ia macar un strat din terenul de locuinţe ce i se aşezase pe corp. Asta chiar daca ar fi trebuit sa-mi pun în joc toata influenţa şi sa sparg banca. Aşa se face ca m-am dus la stareţ şi i-am cerut o dezlegare pentru acest frate. Stareţul se înfiora, nu alta, şi-l apuca tremurul. Nu pretind ca i se puteau vedea fiorii şi tremurul decat daca cineva s-ar fi apucat sa-l razaluiasca, pentru a da jos, jegul de pe el, iar mie nici prin gand nu-mi trecea – dar cum-necum, mi-am dat seama ca aşa era şi ca sub pojghiţa de jeg, groasa cat scoarţa unei carţi, el se cutremura şi dardaia.
— Vai, fatul meu, cere-mi orice-i pofta inimii tale şi daruit îţi va fi cu o inima mulţumitoare, numai aceasta nu, vai de mine şi de mine! Au ţi-e vrerea sa ne piara iaraşi izvorul cel blagoslovit?
— Nu, parinte stareţ, n-o sa piara! Am eu o ştiinţa tainica, ce ma învaţa ca greşita a fost parerea de odinioara ca anume din pricina baii a pierit izvorul. Pe cand îi vorbeam, am obser¬vat cum pe chipul batranului mijea un vajnic interes. Ştiinţa pe care o am îmi arata ca baia n-a avut nici o vina în pacos¬tea aceea, care a fost pricinuita de un pacat de alt soi.
— Cuvinte de nadejde graieşti şi se cuvine sa le laudam, daca sunt adevarate!
— Fii sigur ca-s adevarate. Îngaduie-mi, cuvioase parinte, sa recladesc baia. Îngaduie-mi şi te asigur ca izvorul va curge în veacul veacului.
— Întareşte-ţi cuvantul! Vei pastra neclintita fagaduinţa? Leaga-te cu juramant!
— Îţi jur ca aşa va fi.
— Atunci cea dintai baie mie mi se cade! Întocmeşte cele de trebuinţa. Nu mai adasta, nu mai adasta, ci fara zabava da-i zor!
M-am apucat îndata de lucru, împreuna cu baieţii. Ruinele baii cele vechi nu disparusera, ci se aflau în subsolul manastirii, şi nu lipsea nici o piatra. Ruinele fusesera lasate astfel în de¬cursul atator vieţi omeneşti şi toţi se ferisera de ele cu o evlavioasa teama, ca de nişte lucruri afurisite. În doua zile, am ispravit totul şi am adus apa. Facusem un bazin larg cu apa curata şi limpede, în care se putea înota. Şi era, ma rog, apa curgatoare, care venea şi ieşea prin vechile ţevi. Batranul stareţ s-a ţinut de cuvant şi a fost primul care a facut proba. S-a coborat în bazin, negru şi şovaielnic, lasand pe margini întreaga obştie neagra, prada tulburarii şi îngrijorarii, cuprinsa de tot felul de presimţiri, şi s-a întors alb şi vesel. Partida a fost caştigata şi un nou triumf trecut pe rabojul meu.
Campania facuta în Valea Sfinţeniei a fost rodnica şi eu eram tare mulţumit şi gata s-o iau din loc, daca n-aş fi avut parte de-o dezamagire. Am capatat o raceala zdravana, care mi-a zgandarit un reumatism ascuns. Fireşte, reumatismul m-a pocnit în locul cel mai slab, cuibarindu-se acolo. Era tocmai locul în care stareţul ma apuca cu braţele lui şi ma chifligea, ori de cate ori îi venea pofta sa-şi arate recunoştinţa faţa de mine cu o îmbraţişare.
Cand, în cele din urma, scapai de acolo, eram o umbra. Dar fiecare se dovedi plin de atenţii şi bunatate, readucand vieţii mele voia buna de mai înainte. Ăsta era cel mai bun leac pentru a asigura cat mai repede unui convalescent sana¬tatea şi vlaga şi nu-i de mirare ca ma refacui într-un timp destul de scurt.
Sandy se obosise de atatea îngrijiri, aşa ca m-am hotarat s-o şterg şi sa vantur singur lumea, lasand-o la manastire ca sa se odihneasca. Planul meu era ca sa ma travestesc într-un ţaran liber şi sa cutreier pe jos ţara, o saptamana sau doua. În felul acesta, aş fi avut prilejul sa mananc şi sa ma adapostesc la cetaţenii liberi din clasa cea mai de jos şi mai saraca şi sa traiesc la fel ca danşii. Nici ca exista o cale mai buna ca sa ma lamuresc pe deplin în privinţa traiului lor zilnic şi a felu¬lui în care legile le înraureau vieţuirea. Daca m-aş fi dus printre ei ca un gentleman, aş fi fost întampinat cu sfiala şi convenţii, fiind ţinut departe de adevaratele lor bucurii şi necazuri şi necunoscand decat pojghiţa lucrurilor.
Într-o buna dimineaţa, ieşisem la plimbare ca sa-mi fac muşchi pentru calatoria planuita şi tocmai urcasem creasta care marginea capatul nordic al vaii, cand dadui, deodata, peste o deschizatura facuta de mana omului, în faţa unei pra¬pastii nu prea adanci. Dupa felul cum era aşezata, mi-am dat seama ca este sihastria aceea care-mi fusese adeseori aratata de la departare. Mi se spusese ca acolo este cuibul unui schimnic foarte faimos din pricina murdariei şi austeritaţii sale. Auzisem ca, nu de mult, i se oferise o situaţie straşnica în marea Sahara, acolo unde leii şi muştele nisipurilor fac viaţa unui pustnic deosebit de atragatoare şi anevoioasa şi ca el plecase în Africa spre a o lua în primire, aşa ca mi-a dat prin gand sa intru acolo şi sa vad cum se potrivea atmosfera acestui barlog cu faima raspandita.
Mare mi-a fost mirarea! Salaşul era maturat de curand şi curaţat. Apoi, înca o surpriza: din fundul întunecos al grotei se auzea clinchetul unui clopoţel şi dupa aceea urmatorul apel:
— Alo! Centrala! Acolo Camelot?Amu sus inimile, bucura-ţi-va şi nu taceţi a spune minunea carea degrab s-a pogorat şi s-a laţit pana în cele mai la neîndemana locuri – iacatelea aici va şade în faţa luminaţia sa Şeful şi harazit va iaşte cu urechile voastre a-l auzi pre el!
Ce rasturnare totala a lucrurilor însemna faptul acesta! Ce amestecatura de ciudaţenii şi sucheţenii! Cetalmeş-balmeş nemaiauzit de lucruri care se bat cap în cap! Salaşul falselor minuni devenea acum salaşul unei adevarate minuni, iar barlogul unui sihastru medieval se prefacea într-o centrala telefonica.
Telefonistul se ivi la lumina şi recunoscui într-însul pe unul dintre baieţii mei. Îi zisei:
— De cand a fost pusa în funcţiune centrala asta, Ulfius?
— De asta-noapte, la miezul nopţii, luminate Şef, nu va fie cu banat! Zarit-am multe luminiţe în valea aceasta şi am chibzuit ca se cuvine a statornici şi aici o centrala, caci unde iaste nevoie de atatea luminiţi însamna ca iaste un targ mai aşezat.
— Ai dreptate. Nu-i chiar un targ în toata legea, dar tot i-un vad bun! Ştii unde te afli?
— N-am avut ragaz sa cercetez. Fartaţii mei purces-au mai departe la treburile lor şi, lasandu-ma pre mine a ispravi, m-am dat hodinei, urmand sa iau veste cand ma voi trezi şi sa dau sama de numele locului la Camelot, spre a fi trecut pe raboj.
— Ei, bine, asta-i Valea Sfinţeniei!
N-a fost deloc impresionat, vreau sa spun ca nu a ramas cu gura cascata, cand a auzit numele – şi asta în ciuda aştep¬tarilor mele. S-a mulţumit doar sa-mi zica:
— Voi da de veste la Camelot.
— Dar bine, omule, toate ţinuturile acestea vuiesc de minu¬nile care s-au savarşit aici! N-ai auzit nimic?
— Ehei! Aţi uitat ca noi am purces noaptea şi ne-am ferit a grai cu careva? Noi nu am luat veste de la nime, fara doar de la Camelot, bagand sama numai la ceea ce se graia prin telefon.
— Dar bine, cei de acolo ştiu cu toţii ce s-a petrecut aici. Nu ţi-au spus nimic despre marea minune a repararii izvorului sfant?
— Ehehei! De asta-i vorba? Dara atuncea numele vaii aceştia nu se potriveşte cu numele aceleia, nice ca se poate mai mare deose…
— Atunci, care-i numele ei?
— Valea Afuriseniei!
— Aha, pricep! Afurisit telefon! I-un uciga-l toaca şi tamaia, cand e vorba sa-ţi transmita sunete similare, prefacandu-le în minuni de încalceala şi baiguiala faţa de înţelesul lor. Nu ştiu daca ma pricepi, dar nu conteaza! Acum ştii numele locului acesta. Cheama, te rog Camelotul.
El se executa şi îl chema pe Clarence. Ce bucurie pe mine sa aud iaraşi glasul baiatului! Ma simţeam ca şi cum aş fi fost acasa. Dupa ce-am schimbat cuvinte pline de afecţiune şi l-am încunoştinţat despre boala mea din urma, i-am zis:
— Ce mai nou?
— În însaşi clipa aceasta, regele, regina şi o sama de curteni purced catre valea domniei tale, spre a se închina apei pe care ai adus-o iaraşi, spre a se curaţa de pacate şi spre a vedea, cu ochii lor, lacaşul unde duhul Satanei starnit-a palalaile iadului, ridicandu-le pana la ceruri. Daca m-ai asculta cu bagare de sama, m-ai auzi cum îţi fac cu ochiul şi aşijderea m-ai putea auzi cum îmi înfloreşte zambetul, caci eu sunt acela care a facut alegerea flacarilor din pulberaria de aici şi le-am trimis la porunca luminaţiei tale.
— Regele cunoaşte drumul pana aici?
— Regele? Habar nu are şi se prea poate sa n-aiba habar nice de celelalte drumuri ale daturilor sale, dara cetaşii care ţi-au ajutat la facerea minunilor îi vor fi calauze şi vor conduce alaiul, statornicind şi locurile unde sa fie masul la namiezi şi peste noapte.
— Atunci, cand vor ajunge aici?
— Pe la chindii sau şi mai tarziu, de acum peste trei zile.
— Alte noutaţi?
— Regele a început sa stranga oşti, precum l-ai povaţuit, întocmit-a de-a binelea un regiment, cu capetenii cu tot.
— Ia-n te uita; ce poznaş! Pai, eu trebuia sa am cuvantul hotarator în chestia asta. În tot regatul, nu exista decat un singur grup de oameni care au caderea de a instrui o armata permanenta.
— Aşa este şi te vei cruci cand vei afla ca în tot regimentul nu exista nici macar un cadet de la West Point.
— Ce spui? Vorbeşti în bobote?
— Grait-am adevarul.
— Atunci, lucrul ma nelinişteşte. Cine au fost aleşi ca ofiţeri şi pe ce cale? S-au ţinut concursuri de admitere?
— Habar nu am! Ştiu atata ca ofiţerii sunt toţi din familii de stirpe veche şi-s – aşa cum zice domnia ta – zgaiţi din nascare.
— Clarence, dragul meu, nu-mi place cum merg lucrurile.
— Potoleşte-ţi naduful, domnia ta, caci doi dintre candidaţii pentru locotenenţie vor calatori cu regele – amandoi sunt tineri de viţa veche – şi daca ai rabdare sa-i aştepţi, slobod vei fi a auzi întrebarile ce li se vor pune.
— Tocmai asta doream. Trebuie sa aduc pe unul de la West Point, fie ce-o fi. Da porunca unui calaraş s-o întinda îndata pana la şcoala aceea, ca sa duca un mesaj. N-are decat sa deşale caii, daca trebuie, dar sa ajunga acolo chiar astazi, înainte de asfinţit şi sa comunice ca…
— Nu este nevoie, caci am randuit fir telefonic pana la şcoala. Rogu-va sa-mi îngaduiţi a va da legatura telefonica.
Ei, va sa zica, lucrurile nu mergeau chiar aşa de rau. În aceasta atmosfera, cu telefoane şi comunicaţii-fulger la mari distanţe – rasuflam iaraşi în voie. Dupa atata înabuşire, simţeam iar suflul vieţii. Abia atunci mi-am dat seama cat de îngrozitoare, cat de statuta, posomorata şi fara vlaga a fost pentru mine ţara aceasta, în anii petrecuţi într-însa şi cum mintea îmi amorţise într-atata încat ma deprinsesem cu toate şi aproape ca nu mai îmi venea sa ma sinchisesc de ele.
Personal, am dat cuvenitele ordine conducatorului Academiei Militare. De asemenea, i-am cerut sa-mi aduca hartie, toc rezervor şi cateva cutii cu chibrituri. Mi-era leha¬mite sa le tot duc lipsa. Acum îmi puteau fi de folos, caci nu mai trebuia sa port armura şi eram slobod sa umblu prin buzunare.
Cand m-am înapoiat la manastire, am vazut ca se petrecea acolo ceva interesant. Stareţul şi calugarii se stransesera în refectoriu şi se minunau, ca nişte copii creduli, de boscariile unui vrajitor – numar nou în program! Era îmbracat ca de pe comoara, la fel de ţipator şi caraghios ca un vraci indian. Se schimonosea, bodoganea şi facea tot felul de gesturi, schiţand diferite figuri şi semne cabalistice în aer sau pe podea, aşa, dupa tipic. Era o celebritate picata din Asia – aşa spunea el, şi asta era de ajuns, caci o astfel de declaraţie valora cat aurul şi avea circulaţie peste tot.
Cat de uşor şi de ieftin puteai fi un mare vrajitor, daca urmareai reţeta acestui om! Specialitatea lui era de a spune ceea ce facea, în acea clipa, oricare individ de pe suprafaţa pamantului şi ceea ce facuse el candva în trecut sau ceea ce va face candva în viitor. El întreba daca cineva este curios sa ştie ceea ce face împaratul Rasaritului, în momentul acela. Din scapararile ochilor şi din framantarea încantata a mainilor celor de faţa, puteai deduce raspunsul: liota aceasta smerita dorea într-adevar sa afle ceea ce punea la cale, în momentul acela, monarhul cu pricina. Înşelatorul mai trase cateva scalambaieli, apoi facu aceasta grava declaraţie:
— Prea înaltul şi prea puternicul împarat al Rasaritului se milostiveşte, în clipa de faţa, punand în palma unui cuvios calugar-cerşetor… una, doua, trei patace, şi toate de argint.
Peste tot izbucni un zumzet de exclamaţii, în semn de lauda.
— Ce minune!
— E minunat!
— Ce ştiinţa, ce truda ca sa dobandeşti o putere atat de uluitoare!
Pofteau ei oare sa afle ceea ce facea lordul suprem al Indiei? Daca da, el le spunea ceea ce facea acest lord suprem al Indiei. Apoi, le zise ceea ce punea la cale sultanul Egiptului şi, de asemenea, regele de peste mari şi ţari. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe; iar cu fiecare noua minunaţie, uimirea în faţa preciziei vrajitorului creştea din ce în ce. Spectatorii se gandeau ca odata şi odata omul o s-o mai scranteasca şi el, dar nici pomeneala, caci vrajitorul nu a şovait macar o singura data. Ştia toate şi cu o exactitate fara greş. Îmi dadui seama ca, daca lucrurile vor continua aşa, îmi voi pierde supremaţia şi omul acela îmi va rapi clientela, lasandu-ma pe drumuri. Trebuia sa-i pun beţe în roate şi cat mai neîntarziat. De aceea îi zisei:
— Daca-mi îngaduiţi, tare aş dori sa aflu ceea ce se petrece în clipa de faţa cu o anumita persoana.
— Acmu slobod eşti sa-i spui numele. Nu te sfii. Afla-vei pe loc.
— O sa fie cam greu – poate chiar cu neputinţa.
— Iscusenia mea nu ia aminte de aceasta vorba. Cu cat mai mare-i zaticneala, cu atat mai vartos afla-vei întocmai ce vrei sa afli.
Dupa cum vedeţi, aţaţam treptat interesul spectatorilor. Atenţia lor se încorda din ce în ce şi v-aţi fi putut da seama, vazand cum toţi îşi suceau gaturile şi îşi opreau rasuflarea. Atunci, dadui eu lovitura cea mare:
— Daca nu dai greş, daca îmi vei spune cu adevarat ceea ce doresc sa aflu, atunci vei avea de la mine doua sute de banuţi de argint.
— Avuţia asta-i ca şi a mea, caci vei lua vestea pre care o pofteşti.
— Atunci, fii bun şi-mi spune ce fac eu în momentul de faţa cu mana dreapta.
— Hm!
O horcaiala de oameni uluiţi îi cuprinse pe toţi. Nimanui din toata gloata nu-i trasnise prin cap şmecheria asta simpla de a întreba tocmai despre cineva care nu se afla la sute de mii de mile departare. Vrajitorul primise o grea lovitura. Aşa ceva nu i se mai întamplase în cariera şi asta i-a pus capacul, caci nu a ştiut cum sa-i faca faţa. Parea aiurit şi nu mai putea boscorodi nici o vorba.
— Hai – îi zisei eu – ce mai stai? Cum se poate ca dumneata sa ştii ceea ce se petrece cu oricine, la capatul pamantului, şi sa raspunzi pe loc, şi sa nu poţi spune ceea ce face cineva la caţiva paşi în faţa dumitale? Cei din spatele meu vad ce fac eu cu mana mea dreapta şi îţi vor întari spusele, daca vei rosti adevarul.
El continua sa ramana nauc.
— Ei bine, am sa-ţi spun eu de ce ai amuţit şi nu mai ghiceşti nimic: pur şi simplu pentru ca nu ştii. Dumneata te pretinzi vrajitor? Prieteni dragi, mangafache asta i-un înşelator şi un mincinos.
Faptul îi întrista pe calugari şi îi îngrozi. Bieţii de ei! Nu erau deprinşi sa vada cum asemenea fiinţe îngrozitoare erau luate în tarbaca şi nu ştiau care pot fi urmarile. Se facu o tacere mormantala şi tot felul de prevestiri superstiţioase huiau în minţile lor. Vrajitorul începu sa-şi mai vina în fire, iar, cand se apuca sa dea la iveala un suras graţios şi nepasator, cu toţii rasuflara uşuraţi, socotind ca omul n-avea de gand sa rapuna pe nimeni. Ba, zise:
— Se cade a nu lua sama la vorbele omului de aici, carele degeaba trage para asupra-mi. Sa-i fie de bine, ca el n-a apucat a şti ceea ce li se cade tuturor sa ştie, anume ca vrajitorii den stepena mea nu dau valha şi nu se învrednicesc decat cu fapte de regi, principi, împaraţi, cu faptele acelora care s-au nascut în scutece de purpura! Şi numai de danşii iau veste! Daca domnia ta m-ai fi întrebat ce face Arthur, falnicul crai, ar fi fost altaceva şi eu ţi-aş fi spus, dara faptele unui om din prostime nu le iau în sama.
— Te-am înţeles greşit, meştere, nu-ţi fie cu banat. Mi s-a parut ca ai spus oricine şi eu am crezut ca oricine înseamna chiar oricine, adica oricare dintre noi.
— Da – oricine care-i de neam mare şi, daca se poate, de neam craiesc.
— Aşa se şi cade, pare-mi-se, zise stareţul, care profita de ocazie pentru a-l îmbuna şi a înlatura dezastrul. Aşa se şi cade, caci unde s-a mai pomenit ca un aşijderea dar minunat sa fie harazit pentru darea la iveala a faptelor unor fiinţi din prostime? Ci numai acelora nascute întru fala şi pohfala li se cade a li se meni: Arthur, al nostru, craiul…
— Poate doreşti sa afli ceva despre el? se napusti vrajitorul.
— Cu cea mai mare placere, aş dori; şi cu toata recunoştinţa. Pe data, cei de faţa se aratara iaraşi cuprinşi de teama şi curiozitate, ca nişte natarai incorijibili. Urmareau, ahtiaţi, incantaţiile şi se uitau la mine, parca zicandu-mi: Na, mai vrei ceva? cand vrajitorul dadu de veste ca:
— Regelui îi este lehamite de vanatoare şi acum hodineşte în palatul sau aceste doua ceasuri, afundat într-un somn fara vise.
— Aiba-l domnul în paza! zise stareţul, facand semnul crucii. Fie-i somnul acesta spre întarirea sufletului şi a trupului!
— Aşa i-ar fi, daca regele ar dormi – zisei eu – dar regele nu doarme, ci a purces calare.
Iaraşi bucluc, din pricina conflictului de autoritate. Ni¬meni nu mai ştia pe cine sa creada, pe vrajitor sau pe mine, caci şi mie îmi mai ramasese niscaiva faima. Dispreţul vrajitorului se dadu pe faţa şi el zise:
— Mare! Mulţi proroci, profeţi şi vrajitori falnici apucat-am în zilele mele, dara pre nici unul nu l-am vazut stand cu braţele în san şi izbutind sa vada în inima lucrurilor, fara de ajutorul unor vraji îndelung ticluite.
— Dumneata ai trait în padure şi asta ţi-a cam stricat! N-ai de unde şti ca şi eu folosesc farmecele – şi bunii mei fraţi de aici o ştiu – dar le folosesc numai în anumite împrejurari.
Cand e vorba de luat în batjocura, ştiu sa-mi calculez bine efectele. Directa mea îl facu sa se clatine. Stareţul se interesa apoi de regina şi de curteni, primind informaţia urmatoare:
— Dorm duşi cu toţii, rupţi de oboseala, aşijderea cu craiul. Eu însa zisei:
— Înca o minciuna. Jumatate din cei de la curte se dis¬treaza în clipa de faţa, iar regina şi cu cealalta jumatate nu dorm, ci calatoresc. Poate ca dumneata eşti în stare sa ne spui mai multe, dandu-ne de ştire încotro calatoresc, în clipa de faţa, regele şi regina cu însoţitorii lor?
— Ei dorm acum, precum zis-am, dara maine vor porni la drum, în calatorie catre marea cea mare.
— Şi unde vor fi ei peste trei zile, pe la ceasul vecerniei?
— Hat departe, la miazanoapte de Camelot, la jumatatea drumului ce-l au de facut.
— Înca o minciuna, lunga de o suta cincizeci de mile! Drumul lor calare va fi ispravit nu numai pe jumatate, ci pe de-a-ntregul şi ei vor fi chiar aici, în valea aceasta.
Iata o lovitura fulgeratoare! Stareţul şi calugarii fura cuprinşi de o mare framantare, iar omul descantecelor fu zdruncinat din ţaţani. Am continuat pana la capat:
— Daca regele nu va sosi aici, atunci am sa calaresc eu pe baţ în rasul lumii, iar daca soseşte am sa te pun eu sa calareşti pe baţ, pan-or ieşi toţi dracii din tine.
A doua zi, m-am dus la centrala telefonica şi am aflat ca regele trecuse prin doua oraşe care erau de-a lungul liniei telefonice. În acelaşi mod, am aflat şi în ziua urmatoare noua etapa a calatoriei. Dar n-am scapat nimanui o vorba. Ra¬poartele din ziua a treia îmi aratara ca, daca regele se va ţine în acelaşi ritm, va sosi pe la ora patru dupa-amiaza: Totuşi, nicaieri nu se vadea vreun semn ca cei de aici îi aşteapta sosirea. Se parea ca nu se face nici o pregatire spre a fi întampinat dupa cuviinţa. Lucru ciudat, de buna seama. Exista o singura explicaţie: anume, ca celalalt vrajitor ma lucra în foi de viţa. Şi era adevarat. Iscodind pe un prieten al meu, un calugar, acesta mi-a confirmat ca vrajitorul facuse alte farmece şi aflase ca regele se hotarase sa lase balta calatoria şi sa ramana acasa. Gandiţi-va la una ca asta! Vedeţi cate parale face reputaţia într-o ţara ca asta. Şi – de! – oamenii aceia ma vazusera cu ochii lor facand cea mai spectaculoasa vraja din istorie şi singura cu valoare pozitiva din cate apucasera ei şi, totuşi, iata unde ajunsera: erau gata sa-l creada pe un aventurier care nu le dadea nici o dovada de puterea lui, ci doar vorbe goale.
Totuşi, nu ar fi fost o politica înţeleapta sa-l laşi pe rege sa soseasca fara a fi întampinat cu surle şi trambiţe, aşa ca m-am dus în vale şi am adunat cu darabanele un alai de pelerini, şi apoi am afumat o ceata de pustnici, scoţandu-i din vizuini şi pornindu-i pe toţi, la ora doua, ca sa-l întampine pe rege. Cu aceasta pompa a fost el primit. Stareţul nu mai putea de manie şi umilinţa, cand l-am scos în balcon şi i-am aratat fruntea cortegiului îndreptandu-se înspre noi, fara ca vreun calugar sa fi ieşit întru întampinare, fara a se simţi vreo forfota, fara a se auzi vreun clopot de slava şi parada, care sa fi bucurat sufletul regelui. Trase o ocheada şi o zbughi ca sa puna în mişcare toate forţele de care dispunea. Peste o clipa, clopotele balanganeau cu furie şi din diferitele cladiri se revarsau calugari şi calugariţe, alergand într-un suflet, roind în preajma alaiului care se apropia. Şi odata cu ei alerga şi vrajitorul, calare pe baţ, din porunca stareţului. Reputaţia lui se prabuşise în noroi, pe cand a mea se ridicase pana la ceruri. Aşa e – într-o astfel de ţara, nu-ţi faci de ras marca fabricii, numai daca eşti cu ochii în patru şi stai mereu pe puntea de comanda, vazand dincotro sufla vantul.
Vrajitorul rival
Prestigiul meu în Valea Sfinţeniei ajunsese acum de pomina. Era cazul ca sa-l folosesc la ceva rentabil. Mi s-a nazarit ideea asta în dimineaţa urmatoare, cand am vazut venind calare pe unul dintre cavalerii mei, din branşa sapunului. Aşa cum arata istoria, calugarii de pe meleagurile acelea dovedisera cu doua veacuri mai înainte gusturi cam prea lumeşti, manifestandu-şi dorinţa de a se spala. Poate ca o ramaşiţa din aceasta încalcare a canoanelor mai staruia înca, aşa ca îmi veni ideea sa pun la încercare pe unul din fraţi:
— Nu ai chef sa faci o baie?
Gandul acesta îl înfiora – caci se temea sa nu puna în primejdie izvorul, aşa ca-mi raspunse, plin de simţire:
— Nu se cade sa cereţi una ca asta unui biet trup, carele n-a avut parte din copilarie de o înviorare atat de blagoslovita. Dar-ar Dumnezeu sa ma vad spalat şi curat, daca voinţa lui iaste, dara nu ţi se cade, luminate stapane, a ma duce în is¬pita cu lucruri carele oprite sunt.
Apoi, scoase un oftat atat de jalnic încat mi-am zis ca tre¬buie sa i se ia macar un strat din terenul de locuinţe ce i se aşezase pe corp. Asta chiar daca ar fi trebuit sa-mi pun în joc toata influenţa şi sa sparg banca. Aşa se face ca m-am dus la stareţ şi i-am cerut o dezlegare pentru acest frate. Stareţul se înfiora, nu alta, şi-l apuca tremurul. Nu pretind ca i se puteau vedea fiorii şi tremurul decat daca cineva s-ar fi apucat sa-l razaluiasca, pentru a da jos, jegul de pe el, iar mie nici prin gand nu-mi trecea – dar cum-necum, mi-am dat seama ca aşa era şi ca sub pojghiţa de jeg, groasa cat scoarţa unei carţi, el se cutremura şi dardaia.
— Vai, fatul meu, cere-mi orice-i pofta inimii tale şi daruit îţi va fi cu o inima mulţumitoare, numai aceasta nu, vai de mine şi de mine! Au ţi-e vrerea sa ne piara iaraşi izvorul cel blagoslovit?
— Nu, parinte stareţ, n-o sa piara! Am eu o ştiinţa tainica, ce ma învaţa ca greşita a fost parerea de odinioara ca anume din pricina baii a pierit izvorul. Pe cand îi vorbeam, am obser¬vat cum pe chipul batranului mijea un vajnic interes. Ştiinţa pe care o am îmi arata ca baia n-a avut nici o vina în pacos¬tea aceea, care a fost pricinuita de un pacat de alt soi.
— Cuvinte de nadejde graieşti şi se cuvine sa le laudam, daca sunt adevarate!
— Fii sigur ca-s adevarate. Îngaduie-mi, cuvioase parinte, sa recladesc baia. Îngaduie-mi şi te asigur ca izvorul va curge în veacul veacului.
— Întareşte-ţi cuvantul! Vei pastra neclintita fagaduinţa? Leaga-te cu juramant!
— Îţi jur ca aşa va fi.
— Atunci cea dintai baie mie mi se cade! Întocmeşte cele de trebuinţa. Nu mai adasta, nu mai adasta, ci fara zabava da-i zor!
M-am apucat îndata de lucru, împreuna cu baieţii. Ruinele baii cele vechi nu disparusera, ci se aflau în subsolul manastirii, şi nu lipsea nici o piatra. Ruinele fusesera lasate astfel în de¬cursul atator vieţi omeneşti şi toţi se ferisera de ele cu o evlavioasa teama, ca de nişte lucruri afurisite. În doua zile, am ispravit totul şi am adus apa. Facusem un bazin larg cu apa curata şi limpede, în care se putea înota. Şi era, ma rog, apa curgatoare, care venea şi ieşea prin vechile ţevi. Batranul stareţ s-a ţinut de cuvant şi a fost primul care a facut proba. S-a coborat în bazin, negru şi şovaielnic, lasand pe margini întreaga obştie neagra, prada tulburarii şi îngrijorarii, cuprinsa de tot felul de presimţiri, şi s-a întors alb şi vesel. Partida a fost caştigata şi un nou triumf trecut pe rabojul meu.
Campania facuta în Valea Sfinţeniei a fost rodnica şi eu eram tare mulţumit şi gata s-o iau din loc, daca n-aş fi avut parte de-o dezamagire. Am capatat o raceala zdravana, care mi-a zgandarit un reumatism ascuns. Fireşte, reumatismul m-a pocnit în locul cel mai slab, cuibarindu-se acolo. Era tocmai locul în care stareţul ma apuca cu braţele lui şi ma chifligea, ori de cate ori îi venea pofta sa-şi arate recunoştinţa faţa de mine cu o îmbraţişare.
Cand, în cele din urma, scapai de acolo, eram o umbra. Dar fiecare se dovedi plin de atenţii şi bunatate, readucand vieţii mele voia buna de mai înainte. Ăsta era cel mai bun leac pentru a asigura cat mai repede unui convalescent sana¬tatea şi vlaga şi nu-i de mirare ca ma refacui într-un timp destul de scurt.
Sandy se obosise de atatea îngrijiri, aşa ca m-am hotarat s-o şterg şi sa vantur singur lumea, lasand-o la manastire ca sa se odihneasca. Planul meu era ca sa ma travestesc într-un ţaran liber şi sa cutreier pe jos ţara, o saptamana sau doua. În felul acesta, aş fi avut prilejul sa mananc şi sa ma adapostesc la cetaţenii liberi din clasa cea mai de jos şi mai saraca şi sa traiesc la fel ca danşii. Nici ca exista o cale mai buna ca sa ma lamuresc pe deplin în privinţa traiului lor zilnic şi a felu¬lui în care legile le înraureau vieţuirea. Daca m-aş fi dus printre ei ca un gentleman, aş fi fost întampinat cu sfiala şi convenţii, fiind ţinut departe de adevaratele lor bucurii şi necazuri şi necunoscand decat pojghiţa lucrurilor.
Într-o buna dimineaţa, ieşisem la plimbare ca sa-mi fac muşchi pentru calatoria planuita şi tocmai urcasem creasta care marginea capatul nordic al vaii, cand dadui, deodata, peste o deschizatura facuta de mana omului, în faţa unei pra¬pastii nu prea adanci. Dupa felul cum era aşezata, mi-am dat seama ca este sihastria aceea care-mi fusese adeseori aratata de la departare. Mi se spusese ca acolo este cuibul unui schimnic foarte faimos din pricina murdariei şi austeritaţii sale. Auzisem ca, nu de mult, i se oferise o situaţie straşnica în marea Sahara, acolo unde leii şi muştele nisipurilor fac viaţa unui pustnic deosebit de atragatoare şi anevoioasa şi ca el plecase în Africa spre a o lua în primire, aşa ca mi-a dat prin gand sa intru acolo şi sa vad cum se potrivea atmosfera acestui barlog cu faima raspandita.
Mare mi-a fost mirarea! Salaşul era maturat de curand şi curaţat. Apoi, înca o surpriza: din fundul întunecos al grotei se auzea clinchetul unui clopoţel şi dupa aceea urmatorul apel:
— Alo! Centrala! Acolo Camelot?Amu sus inimile, bucura-ţi-va şi nu taceţi a spune minunea carea degrab s-a pogorat şi s-a laţit pana în cele mai la neîndemana locuri – iacatelea aici va şade în faţa luminaţia sa Şeful şi harazit va iaşte cu urechile voastre a-l auzi pre el!
Ce rasturnare totala a lucrurilor însemna faptul acesta! Ce amestecatura de ciudaţenii şi sucheţenii! Cetalmeş-balmeş nemaiauzit de lucruri care se bat cap în cap! Salaşul falselor minuni devenea acum salaşul unei adevarate minuni, iar barlogul unui sihastru medieval se prefacea într-o centrala telefonica.
Telefonistul se ivi la lumina şi recunoscui într-însul pe unul dintre baieţii mei. Îi zisei:
— De cand a fost pusa în funcţiune centrala asta, Ulfius?
— De asta-noapte, la miezul nopţii, luminate Şef, nu va fie cu banat! Zarit-am multe luminiţe în valea aceasta şi am chibzuit ca se cuvine a statornici şi aici o centrala, caci unde iaste nevoie de atatea luminiţi însamna ca iaste un targ mai aşezat.
— Ai dreptate. Nu-i chiar un targ în toata legea, dar tot i-un vad bun! Ştii unde te afli?
— N-am avut ragaz sa cercetez. Fartaţii mei purces-au mai departe la treburile lor şi, lasandu-ma pre mine a ispravi, m-am dat hodinei, urmand sa iau veste cand ma voi trezi şi sa dau sama de numele locului la Camelot, spre a fi trecut pe raboj.
— Ei, bine, asta-i Valea Sfinţeniei!
N-a fost deloc impresionat, vreau sa spun ca nu a ramas cu gura cascata, cand a auzit numele – şi asta în ciuda aştep¬tarilor mele. S-a mulţumit doar sa-mi zica:
— Voi da de veste la Camelot.
— Dar bine, omule, toate ţinuturile acestea vuiesc de minu¬nile care s-au savarşit aici! N-ai auzit nimic?
— Ehei! Aţi uitat ca noi am purces noaptea şi ne-am ferit a grai cu careva? Noi nu am luat veste de la nime, fara doar de la Camelot, bagand sama numai la ceea ce se graia prin telefon.
— Dar bine, cei de acolo ştiu cu toţii ce s-a petrecut aici. Nu ţi-au spus nimic despre marea minune a repararii izvorului sfant?
— Ehehei! De asta-i vorba? Dara atuncea numele vaii aceştia nu se potriveşte cu numele aceleia, nice ca se poate mai mare deose…
— Atunci, care-i numele ei?
— Valea Afuriseniei!
— Aha, pricep! Afurisit telefon! I-un uciga-l toaca şi tamaia, cand e vorba sa-ţi transmita sunete similare, prefacandu-le în minuni de încalceala şi baiguiala faţa de înţelesul lor. Nu ştiu daca ma pricepi, dar nu conteaza! Acum ştii numele locului acesta. Cheama, te rog Camelotul.
El se executa şi îl chema pe Clarence. Ce bucurie pe mine sa aud iaraşi glasul baiatului! Ma simţeam ca şi cum aş fi fost acasa. Dupa ce-am schimbat cuvinte pline de afecţiune şi l-am încunoştinţat despre boala mea din urma, i-am zis:
— Ce mai nou?
— În însaşi clipa aceasta, regele, regina şi o sama de curteni purced catre valea domniei tale, spre a se închina apei pe care ai adus-o iaraşi, spre a se curaţa de pacate şi spre a vedea, cu ochii lor, lacaşul unde duhul Satanei starnit-a palalaile iadului, ridicandu-le pana la ceruri. Daca m-ai asculta cu bagare de sama, m-ai auzi cum îţi fac cu ochiul şi aşijderea m-ai putea auzi cum îmi înfloreşte zambetul, caci eu sunt acela care a facut alegerea flacarilor din pulberaria de aici şi le-am trimis la porunca luminaţiei tale.
— Regele cunoaşte drumul pana aici?
— Regele? Habar nu are şi se prea poate sa n-aiba habar nice de celelalte drumuri ale daturilor sale, dara cetaşii care ţi-au ajutat la facerea minunilor îi vor fi calauze şi vor conduce alaiul, statornicind şi locurile unde sa fie masul la namiezi şi peste noapte.
— Atunci, cand vor ajunge aici?
— Pe la chindii sau şi mai tarziu, de acum peste trei zile.
— Alte noutaţi?
— Regele a început sa stranga oşti, precum l-ai povaţuit, întocmit-a de-a binelea un regiment, cu capetenii cu tot.
— Ia-n te uita; ce poznaş! Pai, eu trebuia sa am cuvantul hotarator în chestia asta. În tot regatul, nu exista decat un singur grup de oameni care au caderea de a instrui o armata permanenta.
— Aşa este şi te vei cruci cand vei afla ca în tot regimentul nu exista nici macar un cadet de la West Point.
— Ce spui? Vorbeşti în bobote?
— Grait-am adevarul.
— Atunci, lucrul ma nelinişteşte. Cine au fost aleşi ca ofiţeri şi pe ce cale? S-au ţinut concursuri de admitere?
— Habar nu am! Ştiu atata ca ofiţerii sunt toţi din familii de stirpe veche şi-s – aşa cum zice domnia ta – zgaiţi din nascare.
— Clarence, dragul meu, nu-mi place cum merg lucrurile.
— Potoleşte-ţi naduful, domnia ta, caci doi dintre candidaţii pentru locotenenţie vor calatori cu regele – amandoi sunt tineri de viţa veche – şi daca ai rabdare sa-i aştepţi, slobod vei fi a auzi întrebarile ce li se vor pune.
— Tocmai asta doream. Trebuie sa aduc pe unul de la West Point, fie ce-o fi. Da porunca unui calaraş s-o întinda îndata pana la şcoala aceea, ca sa duca un mesaj. N-are decat sa deşale caii, daca trebuie, dar sa ajunga acolo chiar astazi, înainte de asfinţit şi sa comunice ca…
— Nu este nevoie, caci am randuit fir telefonic pana la şcoala. Rogu-va sa-mi îngaduiţi a va da legatura telefonica.
Ei, va sa zica, lucrurile nu mergeau chiar aşa de rau. În aceasta atmosfera, cu telefoane şi comunicaţii-fulger la mari distanţe – rasuflam iaraşi în voie. Dupa atata înabuşire, simţeam iar suflul vieţii. Abia atunci mi-am dat seama cat de îngrozitoare, cat de statuta, posomorata şi fara vlaga a fost pentru mine ţara aceasta, în anii petrecuţi într-însa şi cum mintea îmi amorţise într-atata încat ma deprinsesem cu toate şi aproape ca nu mai îmi venea sa ma sinchisesc de ele.
Personal, am dat cuvenitele ordine conducatorului Academiei Militare. De asemenea, i-am cerut sa-mi aduca hartie, toc rezervor şi cateva cutii cu chibrituri. Mi-era leha¬mite sa le tot duc lipsa. Acum îmi puteau fi de folos, caci nu mai trebuia sa port armura şi eram slobod sa umblu prin buzunare.
Cand m-am înapoiat la manastire, am vazut ca se petrecea acolo ceva interesant. Stareţul şi calugarii se stransesera în refectoriu şi se minunau, ca nişte copii creduli, de boscariile unui vrajitor – numar nou în program! Era îmbracat ca de pe comoara, la fel de ţipator şi caraghios ca un vraci indian. Se schimonosea, bodoganea şi facea tot felul de gesturi, schiţand diferite figuri şi semne cabalistice în aer sau pe podea, aşa, dupa tipic. Era o celebritate picata din Asia – aşa spunea el, şi asta era de ajuns, caci o astfel de declaraţie valora cat aurul şi avea circulaţie peste tot.
Cat de uşor şi de ieftin puteai fi un mare vrajitor, daca urmareai reţeta acestui om! Specialitatea lui era de a spune ceea ce facea, în acea clipa, oricare individ de pe suprafaţa pamantului şi ceea ce facuse el candva în trecut sau ceea ce va face candva în viitor. El întreba daca cineva este curios sa ştie ceea ce face împaratul Rasaritului, în momentul acela. Din scapararile ochilor şi din framantarea încantata a mainilor celor de faţa, puteai deduce raspunsul: liota aceasta smerita dorea într-adevar sa afle ceea ce punea la cale, în momentul acela, monarhul cu pricina. Înşelatorul mai trase cateva scalambaieli, apoi facu aceasta grava declaraţie:
— Prea înaltul şi prea puternicul împarat al Rasaritului se milostiveşte, în clipa de faţa, punand în palma unui cuvios calugar-cerşetor… una, doua, trei patace, şi toate de argint.
Peste tot izbucni un zumzet de exclamaţii, în semn de lauda.
— Ce minune!
— E minunat!
— Ce ştiinţa, ce truda ca sa dobandeşti o putere atat de uluitoare!
Pofteau ei oare sa afle ceea ce facea lordul suprem al Indiei? Daca da, el le spunea ceea ce facea acest lord suprem al Indiei. Apoi, le zise ceea ce punea la cale sultanul Egiptului şi, de asemenea, regele de peste mari şi ţari. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe; iar cu fiecare noua minunaţie, uimirea în faţa preciziei vrajitorului creştea din ce în ce. Spectatorii se gandeau ca odata şi odata omul o s-o mai scranteasca şi el, dar nici pomeneala, caci vrajitorul nu a şovait macar o singura data. Ştia toate şi cu o exactitate fara greş. Îmi dadui seama ca, daca lucrurile vor continua aşa, îmi voi pierde supremaţia şi omul acela îmi va rapi clientela, lasandu-ma pe drumuri. Trebuia sa-i pun beţe în roate şi cat mai neîntarziat. De aceea îi zisei:
— Daca-mi îngaduiţi, tare aş dori sa aflu ceea ce se petrece în clipa de faţa cu o anumita persoana.
— Acmu slobod eşti sa-i spui numele. Nu te sfii. Afla-vei pe loc.
— O sa fie cam greu – poate chiar cu neputinţa.
— Iscusenia mea nu ia aminte de aceasta vorba. Cu cat mai mare-i zaticneala, cu atat mai vartos afla-vei întocmai ce vrei sa afli.
Dupa cum vedeţi, aţaţam treptat interesul spectatorilor. Atenţia lor se încorda din ce în ce şi v-aţi fi putut da seama, vazand cum toţi îşi suceau gaturile şi îşi opreau rasuflarea. Atunci, dadui eu lovitura cea mare:
— Daca nu dai greş, daca îmi vei spune cu adevarat ceea ce doresc sa aflu, atunci vei avea de la mine doua sute de banuţi de argint.
— Avuţia asta-i ca şi a mea, caci vei lua vestea pre care o pofteşti.
— Atunci, fii bun şi-mi spune ce fac eu în momentul de faţa cu mana dreapta.
— Hm!
O horcaiala de oameni uluiţi îi cuprinse pe toţi. Nimanui din toata gloata nu-i trasnise prin cap şmecheria asta simpla de a întreba tocmai despre cineva care nu se afla la sute de mii de mile departare. Vrajitorul primise o grea lovitura. Aşa ceva nu i se mai întamplase în cariera şi asta i-a pus capacul, caci nu a ştiut cum sa-i faca faţa. Parea aiurit şi nu mai putea boscorodi nici o vorba.
— Hai – îi zisei eu – ce mai stai? Cum se poate ca dumneata sa ştii ceea ce se petrece cu oricine, la capatul pamantului, şi sa raspunzi pe loc, şi sa nu poţi spune ceea ce face cineva la caţiva paşi în faţa dumitale? Cei din spatele meu vad ce fac eu cu mana mea dreapta şi îţi vor întari spusele, daca vei rosti adevarul.
El continua sa ramana nauc.
— Ei bine, am sa-ţi spun eu de ce ai amuţit şi nu mai ghiceşti nimic: pur şi simplu pentru ca nu ştii. Dumneata te pretinzi vrajitor? Prieteni dragi, mangafache asta i-un înşelator şi un mincinos.
Faptul îi întrista pe calugari şi îi îngrozi. Bieţii de ei! Nu erau deprinşi sa vada cum asemenea fiinţe îngrozitoare erau luate în tarbaca şi nu ştiau care pot fi urmarile. Se facu o tacere mormantala şi tot felul de prevestiri superstiţioase huiau în minţile lor. Vrajitorul începu sa-şi mai vina în fire, iar, cand se apuca sa dea la iveala un suras graţios şi nepasator, cu toţii rasuflara uşuraţi, socotind ca omul n-avea de gand sa rapuna pe nimeni. Ba, zise:
— Se cade a nu lua sama la vorbele omului de aici, carele degeaba trage para asupra-mi. Sa-i fie de bine, ca el n-a apucat a şti ceea ce li se cade tuturor sa ştie, anume ca vrajitorii den stepena mea nu dau valha şi nu se învrednicesc decat cu fapte de regi, principi, împaraţi, cu faptele acelora care s-au nascut în scutece de purpura! Şi numai de danşii iau veste! Daca domnia ta m-ai fi întrebat ce face Arthur, falnicul crai, ar fi fost altaceva şi eu ţi-aş fi spus, dara faptele unui om din prostime nu le iau în sama.
— Te-am înţeles greşit, meştere, nu-ţi fie cu banat. Mi s-a parut ca ai spus oricine şi eu am crezut ca oricine înseamna chiar oricine, adica oricare dintre noi.
— Da – oricine care-i de neam mare şi, daca se poate, de neam craiesc.
— Aşa se şi cade, pare-mi-se, zise stareţul, care profita de ocazie pentru a-l îmbuna şi a înlatura dezastrul. Aşa se şi cade, caci unde s-a mai pomenit ca un aşijderea dar minunat sa fie harazit pentru darea la iveala a faptelor unor fiinţi din prostime? Ci numai acelora nascute întru fala şi pohfala li se cade a li se meni: Arthur, al nostru, craiul…
— Poate doreşti sa afli ceva despre el? se napusti vrajitorul.
— Cu cea mai mare placere, aş dori; şi cu toata recunoştinţa. Pe data, cei de faţa se aratara iaraşi cuprinşi de teama şi curiozitate, ca nişte natarai incorijibili. Urmareau, ahtiaţi, incantaţiile şi se uitau la mine, parca zicandu-mi: Na, mai vrei ceva? cand vrajitorul dadu de veste ca:
— Regelui îi este lehamite de vanatoare şi acum hodineşte în palatul sau aceste doua ceasuri, afundat într-un somn fara vise.
— Aiba-l domnul în paza! zise stareţul, facand semnul crucii. Fie-i somnul acesta spre întarirea sufletului şi a trupului!
— Aşa i-ar fi, daca regele ar dormi – zisei eu – dar regele nu doarme, ci a purces calare.
Iaraşi bucluc, din pricina conflictului de autoritate. Ni¬meni nu mai ştia pe cine sa creada, pe vrajitor sau pe mine, caci şi mie îmi mai ramasese niscaiva faima. Dispreţul vrajitorului se dadu pe faţa şi el zise:
— Mare! Mulţi proroci, profeţi şi vrajitori falnici apucat-am în zilele mele, dara pre nici unul nu l-am vazut stand cu braţele în san şi izbutind sa vada în inima lucrurilor, fara de ajutorul unor vraji îndelung ticluite.
— Dumneata ai trait în padure şi asta ţi-a cam stricat! N-ai de unde şti ca şi eu folosesc farmecele – şi bunii mei fraţi de aici o ştiu – dar le folosesc numai în anumite împrejurari.
Cand e vorba de luat în batjocura, ştiu sa-mi calculez bine efectele. Directa mea îl facu sa se clatine. Stareţul se interesa apoi de regina şi de curteni, primind informaţia urmatoare:
— Dorm duşi cu toţii, rupţi de oboseala, aşijderea cu craiul. Eu însa zisei:
— Înca o minciuna. Jumatate din cei de la curte se dis¬treaza în clipa de faţa, iar regina şi cu cealalta jumatate nu dorm, ci calatoresc. Poate ca dumneata eşti în stare sa ne spui mai multe, dandu-ne de ştire încotro calatoresc, în clipa de faţa, regele şi regina cu însoţitorii lor?
— Ei dorm acum, precum zis-am, dara maine vor porni la drum, în calatorie catre marea cea mare.
— Şi unde vor fi ei peste trei zile, pe la ceasul vecerniei?
— Hat departe, la miazanoapte de Camelot, la jumatatea drumului ce-l au de facut.
— Înca o minciuna, lunga de o suta cincizeci de mile! Drumul lor calare va fi ispravit nu numai pe jumatate, ci pe de-a-ntregul şi ei vor fi chiar aici, în valea aceasta.
Iata o lovitura fulgeratoare! Stareţul şi calugarii fura cuprinşi de o mare framantare, iar omul descantecelor fu zdruncinat din ţaţani. Am continuat pana la capat:
— Daca regele nu va sosi aici, atunci am sa calaresc eu pe baţ în rasul lumii, iar daca soseşte am sa te pun eu sa calareşti pe baţ, pan-or ieşi toţi dracii din tine.
A doua zi, m-am dus la centrala telefonica şi am aflat ca regele trecuse prin doua oraşe care erau de-a lungul liniei telefonice. În acelaşi mod, am aflat şi în ziua urmatoare noua etapa a calatoriei. Dar n-am scapat nimanui o vorba. Ra¬poartele din ziua a treia îmi aratara ca, daca regele se va ţine în acelaşi ritm, va sosi pe la ora patru dupa-amiaza: Totuşi, nicaieri nu se vadea vreun semn ca cei de aici îi aşteapta sosirea. Se parea ca nu se face nici o pregatire spre a fi întampinat dupa cuviinţa. Lucru ciudat, de buna seama. Exista o singura explicaţie: anume, ca celalalt vrajitor ma lucra în foi de viţa. Şi era adevarat. Iscodind pe un prieten al meu, un calugar, acesta mi-a confirmat ca vrajitorul facuse alte farmece şi aflase ca regele se hotarase sa lase balta calatoria şi sa ramana acasa. Gandiţi-va la una ca asta! Vedeţi cate parale face reputaţia într-o ţara ca asta. Şi – de! – oamenii aceia ma vazusera cu ochii lor facand cea mai spectaculoasa vraja din istorie şi singura cu valoare pozitiva din cate apucasera ei şi, totuşi, iata unde ajunsera: erau gata sa-l creada pe un aventurier care nu le dadea nici o dovada de puterea lui, ci doar vorbe goale.
Totuşi, nu ar fi fost o politica înţeleapta sa-l laşi pe rege sa soseasca fara a fi întampinat cu surle şi trambiţe, aşa ca m-am dus în vale şi am adunat cu darabanele un alai de pelerini, şi apoi am afumat o ceata de pustnici, scoţandu-i din vizuini şi pornindu-i pe toţi, la ora doua, ca sa-l întampine pe rege. Cu aceasta pompa a fost el primit. Stareţul nu mai putea de manie şi umilinţa, cand l-am scos în balcon şi i-am aratat fruntea cortegiului îndreptandu-se înspre noi, fara ca vreun calugar sa fi ieşit întru întampinare, fara a se simţi vreo forfota, fara a se auzi vreun clopot de slava şi parada, care sa fi bucurat sufletul regelui. Trase o ocheada şi o zbughi ca sa puna în mişcare toate forţele de care dispunea. Peste o clipa, clopotele balanganeau cu furie şi din diferitele cladiri se revarsau calugari şi calugariţe, alergand într-un suflet, roind în preajma alaiului care se apropia. Şi odata cu ei alerga şi vrajitorul, calare pe baţ, din porunca stareţului. Reputaţia lui se prabuşise în noroi, pe cand a mea se ridicase pana la ceruri. Aşa e – într-o astfel de ţara, nu-ţi faci de ras marca fabricii, numai daca eşti cu ochii în patru şi stai mereu pe puntea de comanda, vazand dincotro sufla vantul.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 24 - Vrajitorul rival
Aceasta pagina a fost accesata de 573 ori.