Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 25 - Concursul
Capitolul 25
Concursul
Cand regele calatorea ca sa schimbe aerul, sa faca ceva mişcare sau sa viziteze pe vreun nobil de pe un domeniu mai îndepartat, şi pe care voia sa-l ruineze cu cheltuielile necesare primirii – o parte din dregatori şi funcţionari veneau cu dansul. Aşa era obiceiul pe atunci şi aşa se face ca, odata cu regele, sosi în Valea Sfinţeniei şi comisiunea însarcinata cu examinarea candidaţilor la concursul pentru ocuparea unor posturi în armata. De altfel comisiunea ar fi putut face aceeaşi scofala şi la ea acasa. Şi deşi, la drept vorbind, aceasta expediţie era pentru rege un voiaj de placere, o vacanţa, totuşi el îşi continua şi aici exercitarea unora dintre atribuţiunile sale. Ca de obicei, se ocupa cu atingerea celor bolnavi de scrofule, iar, la rasaritul soarelui, ţinea şedinţe în pragul porţii şi judeca pe împricinaţi, el fiind şi capul justiţiei. Ce mai stralucea el în aceasta slujba! Era un judecator înţelept şi omenos şi este adevarat ca se straduia sa fie cat mai drept şi mai cinstit – dar pe cat îl lumina biata lui minte. Asta însemna o mare limita, caci luminile sale – vreau sa spun prejudecaţile sale – adesea dadeau alta culoare hotararilor pe care le pronunţa. Ori de cate ori era vreun conflict între un nobil sau un gentleman, de o parte, şi cineva de rang mai mic, înclinaţiile şi simpatiile regelui se îndreptau totdeauna catre prima clasa, fie ca îşi dadea seama sau nu. Nici nu se putea sa fie altfel. Toata lumea ştie ce efecte dezastruoase are sclavia asupra concepţiilor morale ale proprietarilor de sclavi, iar o clasa privilegiata, o aristocraţie, nu-i decat o banda de proprietari de sclavi sub un alt nume. Recunosc ca suna cam tare ce spun eu, dar nimeni nu trebuie s-o socoata ceva ruşinos – nici chiar nobilii – decat doar daca faptul însuşi constituie o ruşine. Cele spuse de mine exprima doar un fapt real. Elementul ruşinos al sclaviei este faptul în sine, adica sclavia şi nu numele ei. N-ai decat sa asculţi pe vreun aristocrat vorbind despre clasele inferioare lui pentru a recunoaşte – şi asta într-o forma foarte puţin modificata – însaşi atitudinea şi tonul unui adevarat proprietar de sclavi. Iar îndaratul acestora salaşluieşte însuşi spiritul proprietarului de sclavi, simţamintele lui grosolane şi marginite. Toate acestea sunt rezultatul aceleiaşi cauze: vechiul şi înnascutul obicei al aceluia care are sau poseda ceva, de a se socoti o fiinţa superioara. Judecaţile regelui savarşeau numeroase nedreptaţi, dar asta se datora numai şi numai greşitei educaţii ce-o primise; era greşeala simpatiilor lui fireşti şi inalterabile. El era tot atat de nepotrivit pentru a împarţi dreptatea, pe cat ar fi o mama oarecare pentru sarcina de a distribui lapte copiilor lihniţi în timpul unei foamete. Copiii ei – fiţi siguri – vor primi mai mult lapte decat ceilalţi.
Un caz foarte ciudat fu adus în faţa regelui. O orfana bogata se maritase cu un tanar înzestrat cu multe însuşiri, dar sarac lipit pamantului. Proprietaţile fetei erau în cuprinsul unui domeniu aflat sub senioria bisericii. Episcopul eparhiei respective, un semeţ vlastar al marii nobilimi, reclama proprietaţile fetei pe temeiul ca ea s-ar fi maritat într-ascuns şi astfel ar fi lipsit biserica de unul dintre drepturile ei, în calitate de stapana a senioriei – dreptul acela pe care îl numeau le droit du seigneur. Refuzul de a se supune acestui drept sau orice sustragere de la recunoaşterea lui se pedepsea cu confiscarea averii. Fata se apara, spunand ca stapanirea senioriei o deţinea episcopul şi ca dreptul de care-i vorba nu era transferabil, ci trebuia exercitat de catre însuşi seniorul, iar în caz contrar ramanea fara titular. Pe de alta parte, o lege şi mai veche, a bisericii însaşi, oprea pe episcop de la exercitarea acelui drept. Era un caz într-adevar neobişnuit.
Întamplarea asta îmi reamintea cele ce citisem în tinereţe despre modul ingenios în care consilierii municipali ai Londrei au strans banii necesari pentru construirea palatului lordului-primar. Pe atunci exista masura ca acei care nu se împartaşeau, potrivit ritualului bisericii anglicane, sa nu aiba dreptul de a candida la postul de prefect de poliţie al Londrei. Aşadar, cei care nu ţineau de biserica anglicana nu puteau fi aleşi; ei nu puteau candida, chiar daca li se propunea sa candideze şi, daca erau totuşi aleşi, nu puteau sa-şi îndeplineasca funcţiunea. Consilierii municipali – care fara vorba ca erau nişte yankei deghizaţi – venira cu o idee foarte nastruşnica, trecand o lege prin care stabileau o amenda de patru sute de lire pentru acela care ar refuza candidatura la funcţia de prefect şi o amenda de şase sute lire împotriva aceluia care, dupa ce a fost ales prefect, refuza sa exercite aceasta funcţiune. Apoi, s-au apucat de lucru şi au ales un lot de neanglicani, unul dupa altul, şi o ţinura aşa pana ce adunara din amenzi suma de cincisprezece mii de lire. Şi aşa s-a înalţat şi sta falnic şi astazi palatul lordului-primar, amintind cetaţenilor care ştiu sa roşeasca, despre îndepartata şi jalnica zi, cand o banda de yankei s-au strecurat la Londra şi au pus la cale una din acele şmecherii care a adus neamului lor o unica şi dubioasa reputaţie printre toate popoarele cu adevarat bune şi sfinte de pe întreg pamantul.
Dreptatea fetei mi se parea vadita, iar dreptatea episcopului la fel de vadita. De aceea, nu-mi dadea prin gand cum va ieşi din încurcatura regele. Dar a ieşit şi iata sentinţa sa:
Deci daca stand noi de am luat sama cu amaruntul, gasit-am pricina limpede şi uşoara de giudecat, fiind ca o sfada între copii şi alta nu. O tanara soaţa, silindu-se a-şi plini toate datorinţele sale – aşa cum se cade şi cere datina – a dat de ştire lordului feudal, stapanul ei adevarat şi înaltu-i ocrotitor, prea sfinţitul episcop, ca n-a suferit nici o paguba au vatamare, caci numitul episcop ar hi putut capata îngaduinţa ca vremelnic sa se poata bucura de numitul drept ce-l are şi astfel dansa şi-ar fi pastrat toata avuţia, stapanind-o în buna pace. Dara dansa neplinindu-şi cea dintai datorinţa ce-o are catre stapanul ei, a cazut ea în giudecata, cazand din toate drepturile, aşijderea aceluia carele apucandu-se de o funie şi funia rupandu-se de stransura mainilor lui altceva decat sa cada nu poate; ca zadarnic ar arata acesta întru apararea lui ca restul funiei nu iaste rupt, ci bun iaste, tot nu scapa de primejdie cum singur va vedea. Cugetand a lua aminte, vazut-am ca pricina femeii aceştia iaste de la obarşie plina de rautate şi strambatate. Divanul nostru, în faţa caruia giudecatu-s-a pricina, osandeşte pre jaluitoare a da numitului lord episcop tot avutul ei pana la ultimul talant, şi astfel a plati cele cuvenite pentru vina ei şi altmintrelea nu. Urmatorul!
În modul acesta tragic s-a pus capat fericitei luni de miere, care nu durase nici trei luni. Bieţii de ei! Traisera aceste trei luni învaluiţi pana la buze de toate înlesnirile lumeşti. Veşmintele şi micile giuvaeruri pe care le purtau erau gingaşe şi alese, în masura în care faţarnicele legi sumptuare – acelea care oranduiesc cheltuielile pentru îmbracaminte – le îngaduiau celor de teapa lor. Şi aşa, îmbracaţi în hainele astea frumuşele, ea plangand pe umarul lui, iar el cautand s-o linişteasca cu cuvinte de speranţa puse pe muzica disperarii, plecara ei de pe banca acuzarii în lumea larga, lipsiţi de camin, de pat şi de paine, caci, acuma, nici cerşetorii de pe uliţe nu erau aşa de nevoiaşi ca danşii.
Regele ieşise cu bine din încurcatura – fireşte, facand pe placul bisericii şi a restului nobilimii. De aceea nu ma mira ca unii aduc argumente subtile şi plauzibile în favoarea monarhiei; în ciuda lor, neclintit ramane faptul ca numai în statele unde fiecare cetaţean are dreptul la vot, legile samavolnice nu mai sunt cu putinţa. Desigur ca supuşii regelui Arthur ar fi constituit o materie prima cam slaba pentru o republica, fiindca monarhia îi înjosise îndelungata vreme. Şi totuşi chiar ei ar fi fost îndeajuns de deştepţi s-o lase mai moale cu legea pe care tocmai o aplicase regele; bineînţeles, daca asta ar fi atarnat de votul lor liber şi deplin. Exista o fraza care a ajuns atat de obişnuita în gura lumii, încat pare a avea un rost şi un înţeles cand se trece la aplicarea ei. Ma gandesc la fraza care, referindu-se la un popor sau altul, pune întrebarea daca poporul respectiv este capabil de a se carmui singur, iar înţelesul ei implicit este ca, undeva şi într-anumite timpuri, au existat popoare care nu au fost capabile de o astfel de guvernare independenta, adica n-au fost capabile sa se guverneze singure în aceeaşi masura în care le-ar fi guvernat sau ar fi vrut sa le guverneze nişte aşa zişi specialişti pricepuţi, în toate epocile, minţi iscusite au rasarit cu duiumul; şi numai din masa poporului, iar nu din randul claselor privilegiate. Astfel, oricare ar fi fost nivelul intelectual al unei naţiuni, ridicat sau coborat, priceperea şi îndemanarea de care era în stare salaşluia în nesfarşitele randuri ale cetaţenilor anonimi şi saraci. Şi n-a fost zi sub soare în care naţiunea sa nu dea cu prisosinţa la iveala materialul necesar unei carmuiri proprii. Asta înseamna sa afirmi un fapt care se vadeşte de la sine şi anume ca pana şi cea mai bine carmuita, mai libera şi mai luminata dintre monarhii nu întruneşte cele mai bune condiţii, la care ar putea ajunge poporul însuşi, şi îi ramane inferioara. Şi asta este deopotriva de adevarat şi pentru alte carmuiri asemanatoare, cu diferitele niveluri inferioare mergand pana la nivelul cel mai de jos.
Regele Arthur se grabise cu chestiunea armatei, trecand peste calculele mele. Nu banuisem ca se va apuca de-o treaba ca asta, cata vreme eu voi lipsi de la palat. De aceea, înca nu elaborasem planul dupa care sa stabilim meritele ofiţerilor. Apucasem doar sa-i spun ca ar fi bine ca fiecare candidat sa fie supus unui examen sever şi amanunţit. În sinea mea, însa, îmi propusesem sa meşteresc o seama de condiţii, pe care sa nu le poata îndeplini decat elevii mei de la West Point. Acum, îmi dadeam seama ca ar fi fost mult mai bine daca alcatuiam lista condiţiilor înainte de a pleca, deoarece gandul la o armata permanenta continuase sa-l framante pe rege. Ba, îl preocupase într-atata încat şi-a pierdut rabdarea şi s-a apucat pe loc sa elaboreze condiţiile examenului, facand un plan pe cat îl ajuta mintea.
Eram nerabdator sa vad cum arata planul sau şi totodata sa-i dovedesc cat de admirabil era programul alcatuit de mine, pe care urma sa-l distribui comisiunii examinatoare. Toate acestea i le-am spus cu duhul blandeţii, starnindu-i o curiozitate fara margini. Cand se întruni comisiunea examinatoare, eu intrai în urma regelui, iar dupa mine candidaţii. Unul dintre aceştia era un stralucit tanar de la academia mea militara şi odata cu el venisera şi doi dintre profesorii de acolo.
Cand am vazut comisiunea examinatoare, n-am ştiut daca trebuie sa rad sau sa plang. Preşedintele comisiunii era un ofiţer, cunoscut peste veacuri sub numele de Norroy, regele-armelor, iar ceilalţi doi membri erau şefi de birou în ministerul sau. Toţi trei, bineînţeles, erau preoţi, caci toţi dregatorii care ştiau sa citeasca şi sa scrie erau preoţi.
Cel dintai pe care l-au strigat a fost candidatul meu; fireşte, din curtenie faţa de mine, şi preşedintele comisiunii începu cu dansul solemnitatea oficiala:
— Cum te cheama?
— Malease.
— Fiul lui?
— Webster.
— Webster? Webster? Hm!… Nu ţin minte sa fi auzit un asemenea nume!
— Starea?
— Ţesator.
— Ţesator? Doamne, nu ne duce în ispita!
Regele se clatina din cap pana în picioare, un funcţionar leşina, iar ceilalţi erau cat pe aici sa leşine şi ei. Preşedintele comisiunii îşi aduna puterile şi spuse indignat:
— Prea de ajuns iaste! Pas de-aici!
Apelai la rege, rugandu-l sa se continue cu examinarea candidatului meu. Regele a fost de acord, dar comisiunea, alcatuita numai din oameni cu sange albastru, implora pe rege sa o cruţe de jignirea de a examina pe fiul unui ţesator.
Cum eram sigur ca şi aşa ei nu vor şti ce sa-l întrebe, ma asociai la rugamintea lor, iar regele însarcina cu examinarea pe profesorii pregatiţi de mine. Facusem rost de o tabla care fu imediat aşezata în faţa candidatului, şi petrecania începu pe loc. Era o placere sa-l auzi pe flacaul acela, aratand ce este ştiinţa razboiului şi învartind pe degete problemele privitoare la batalii şi asedii, aprovizionare şi transport, descriind apoi cum se mineaza o regiune şi cum se scot minele, sau ce înseamna marea tactica, marea şi mica strategie, serviciile de semnalizare, infanteria, cavaleria, artileria şi tot ce-ţi trece prin minte cu privire la tunurile de asediu, la puştile automate Catling, la carabine, flinte şi muschete şi la manuirea revolverului, intrand în toate amanuntele, în timp ce capetele acelea seci – dupa cum era de aşteptat – nu desluşeau nici macar un cuvinţel, neştiind de unde s-o ia şi unde sa ajunga. Şi era straşnic sa-l vezi scriind pe tabla coşmaruri matematice, care ar fi lasat cu gura cascata şi pe îngeri, şi cum le ştia ca apa, fie ca era vorba de eclipse şi comete sau de solstiţii şi constelaţii – fie de vremea obişnuita şi vremea siderala, de vremea cinei şi vremea culcarii, sau despre orice chestiune care te ducea cu mintea deasupra norilor sau dedesubtul lor, şi cu care puteai harţui şi opri cu hai pe inamic, facandu-l sa-şi muşte mainile ca i-a mai venit în gand sa te atace. Iar cand, în cele din urma, flacaul saluta militareşte şi se dadu deoparte, ma simţii atat de mandru de dansul încat îl îmbraţişai, pe cand ceilalţi erau atat de aiuriţi, încat unii pareau nişte stane de piatra, alţii beţi criţa şi cu toţii prinşi în capcana, de sa le canţi veşnica pomenire şi nu alta. Eram sigur ca noi caştigasem batalia, şi înca cu varf şi îndesat!
Mare lucru mai e şi educaţia. Parca nu-ţi venea sa crezi ca flacaul, care îi daduse gata pe nepricopsiţii aia, erau unul şi acelaşi cu flacaul care sosise atat de neştiutor la West Point, încat atunci cand îl întrebasem:
— Daca, pe campul de lupta, unui general inamicul îi împuşca armasarul de sub el, ce trebuie sa faca generalul? flacaul îmi raspunsese cu naivitate:
— Ar trebui sa se ridice şi sa-şi perie hainele!
Dupa aceasta, fu chemat în faţa comisiunii examinatoare unul dintre tinerii de neam mare. Îmi zisei ca e cazul sa-i pun şi eu cateva întrebari:
— Domnia ta ştii sa citeşti?
Se înroşi la faţa, plin de indignare şi se stropşi la mine, zicandu-mi:
— Domnia voastra ma scoate simbriaş, ori diac de rand? Mare! Dara sangele care-mi curge în vine nu…
— Raspunde-mi la întrebarea pe care ţi-am pus-o!
Îşi stapani mania şi-mi raspunse:
— Nu.
— Ştii sa scrii?
Îl simţii ca-i gata sa dea drumul maniei care clocotea într-însul, aşa ca i-o taiai scurt:
— Te poftesc sa te margineşti la întrebarile pe care ţi le pun şi sa nu-mi faci comentarii. Nu te afli aici ca sa-ţi dai ifose cu sangele albastru şi nici cu nurii domniei tale. Ştii sa scrii?
— Nu.
— Ştii tabla înmulţirii?
— Nu pricep vorba aceasta.
— Cat fac noua ori şase?
— Aceasta amistuita taina pentru mine iaste, ca nevoia a o afla nu s-a ivit în zilele vieţii mele, şi aşa va ramane, lipsindu-ma de talcul ei.
— Daca A vinde lui B un coş cu ceapa, în valoare de doi bani baniţa, în schimbul unei oi care valoreaza patru bani şi a unui caine în valoare de un ban şi C ucide cainele, înainte de a fi fost predat la domiciliul cumparatorului, pentru ca l-a muşcat pe C, pe care îl confundase cu D – ce suma mai datoreaza B lui A, cine plateşte pentru caine, C sau D, şi cine ia banii? Lui A îi ajunge un ban sau trebuie sa ceara despagubire sub forma unei sume suplimentare, care sa reprezinte profitul posibil pe care l-ar fi avut de pe urma cainelui şi care ar fi putut fi clasificat ca o cantitate diferenţiala, adica uzufruct?
— Cu-adevarat iaste ca, în atotştiutoarea şi necunoscuta de noi vrere a bunului şi de viaţa facatorului Dumnezeu, carele tainic îşi plineşte minunaţiile sale, nu am auzit în zilele vieţii mele de acest fartat, şi nice nu m-a iscodit el cu întrebari de soiul acesta, stricaciune aducand zapaceala minţii şi tulburare cugetului. Întru aceasta, rogu-te, luminaţia ta, a lasa pustiei cainele şi ceapa şi pre aceşti oameni cu nume ciudate şi pagane sa-şi cate singuri izbavirea dintru jalnicele şi minunatele lor pacosti şi nevoi, fara de ajutorul meu, ca pacostile şi nevoile lor sunt prea destul aşa cum sunt, iara daca eu aş cata sa le sar într-ajutor, n-aş face decat sa le stric şi mai dihai starea în care se afla şi poate ca mi-aş istovi zilele, spre a nu vedea cum la cazne îi pune deznadejdea.
— Ce ştii despre legile atracţiei şi gravitaţiei?
— Daca aceste legi sunt în fiinţa, se prea poate ca maria sa craiul le-a întarit estimp, pre vremea cand boleam şi vestirea lor n-a fost în auzul urechilor mele.
— Ce ştii despre ştiinţa opticii?
— Am ştiinţa despre parcalabi de cetaţi şi despre sfetnicii giudeţului craiesc, despre logofeţii de taina şi despre ispravnicii olaturilor şi despre puzderie de alte dregatorii mai mici şi despre cinuri mari spre cinstirea boierilor, dara de acela pe care luminaţia ta îl numeşte Ştiinţa Opticii nu am auzit pana acum şi se prea poate nou şi mare cin sa fie.
Sa-ţi vina rau şi nu alta, cand te gandeşti ca o astfel de lighioaie taratoare pretindea cu dinadinsul dregatorii mari în stat şi credea ca are dreptul la tot ce-i mai falnic sub soare! Ar fi putut fi, cel mult, copist la maşina de scris, daca nu te suparai ca-ţi poceşte gramatica şi punctuaţia. Te mirai ca nu se înfige şi la aşa ceva, cu mareaţa lui nedestoinicie pentru orice slujba. Dar asta nu dovedea totuşi ca nu ar fi avut ceva stofa într-însul, ci numai ca nu era înca un copist la maşina de scris. Dupa ce l-am mai împuns cu tot felul de întrebari, dandu-i pe faţa ignoranţa, l-am dat pe mana profesorilor şi aceştia l-au întors pe faţa şi pe dos cu tot felul de chestiuni asupra razboiului ştiinţific, dandu-i, fireşte, în vileag goliciunea. În schimb, ştia cate ceva despre arta de a se razboi din vremea sa, aratand cum trebuie sa te cotonogeşti prin tufişuri cu capcaunii, sau despre luptele cu tauri în arena pentru tu miruri şi despre alte bazaconii dintr-astea, dar încolo era gol şi de nici un folos. Apoi, luaram în raspar pe un alt june de viţa, care se dovedi a fi geaman întru neştiinţa cu celalalt, l-am dat apoi pe mana preşedintelui comisiunii, bucuros ca acum se ştia cate parale fac. Au fost examinaţi în ordinea statornicita mai înainte, cu toata precaderea:
— Cum te cheama, rogu-te?
— Pertipole, fiu! lui sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit.
— Bunicul?
— Aşijderea, sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit.
— Strabunicul?
— Acelaşi nume şi acelaşi cin avut-a.
— Dara stra-strabunicul?
— Nu iaste, slavite doamne! Ca pana sa ne urcam aşa de sus s-a rupt scara şi sarit-a spiţa aceea.
— Nu-ţi fie cu banat, fatul meu, ca patru spiţe ajung şi îţi prind nevoile.
— Care nevoi? întrebai eu.
— Legea cere patru spiţe de boierie; altmintrelea candidatul nu iaste volnic a fi ales.
— Va sa zica nimeni nu poate fi ales locotenent în armata, decat daca dovedeşte ca este coborator din patru generaţii de nobili?
— Iaste precum ai zis şi nici un locotenent şi nici un alt carmuitor de oşti nu iaste volnic a fi ales întru aceste cinstite cinuri, fara a avea darul boieriei.
— Zau ca nu-mi vine sa cred! Dar ce folos aduce un asemenea dar?
— Ce folos? Cutezatoare întrebare îmi pui, luminate doamne şi Şef, ca întrebarea-ţi tagaduieşte însaşi înţelepciunea prea sfintei biserici, muma noastra!
— Cum? Nu înţeleg.
— Prea sfanta biserica a randuit-o şi pentru sfinţi. Legea ei randuieşte ca nime nu poate fi aşezat în randurile sfinţilor daca nu a zacut mort vreme de patru neamuri.
— Aha! Acum m-am dumirit! Da – da – e totuna! Straşnic! Într-un caz, omul zace ca un cadavru viu timp de patru generaţii – mumificat în ignoranţa şi trandavie – şi asta îl îndreptaţeşte sa carmuiasca pe cei vii şi sa ia în mainile-i nevolnice fericirile şi nefericirile lor; în celalalt caz, omul şade timp de patru generaţii în groapa morţii şi a viermilor şi asta îi harazeşte o slujba în pajiştile cerului. Mila regelui este de acord cu aceasta lege ciudata?
Regele zise:
— Ochii minţii mele nu vad ciudese întru acestea, ca toate locurile de cinste şi pleaşca se cuvin, prin randuiala firii, acelora de viţa veche şi aleasa, iara cinurile armiei sunt proprietatea lor şi pentru aceasta nu iaste trebuinţa de nici o lege. Legea randuieşte chibzuind o margine, dara ţelul ei iaste a ne feri de sangele prea nou, carele ar purta numai scarba de aceste dregatorii şi le-ar ruşina, ca toţi cei de neam mare ar da bir cu fugiţii, scarbiţi de ele. Daca aş îngadui asemenea pacoste, atuncea vrednic aş fi de cartire, iara altmintrelea nu. Luminaţia ta volnic eşti a face cum te taie capul, ca delegat eşti a îmbraţoşa trebile ţarii, dara regelui nu i se cade, caci aceasta ar fi cea mai smintita dintre sminteli, pre carea nime n-ar putea-o înţelege.
— Ma plec în faţa parerii mariei tale. Continuaţi, domnule şef al colegiului crainicilor.
Preşedintele proceda dupa cum urmeaza:
— Prin carea fapta vrednica întru cinstirea tronului şi a ţarii s-a ridicat întemeietorul marei stirpe a domniei tale la sfintele ranguri ale nobilimii engleze?
— A ctitorit o fabrica de bere!
— Maria ta, comisiunea socoate pre candidat a fi desavarşit şi iscusit întru toatele pre care le cere carmuirea oştilor şi-l supune mariei tale spre a rupe sfat, dupa ce vom cerceta şi pre acela cu care iaste vrednic a se întrece.
Celalalt candidat de marca se înfaţişa înaintea comisiunii, dovedind ca are exact patru generaţii de nobili îndaratul sau. Aşa ca meritele militare erau deopotriva pana acum.
Apoi comisiunea l-a lasat în pace şi s-a apucat sa-l întrebe iar pe sir Pertipole:
— Din ce stare facea parte stramoaşa domniei tale, nevasta întemeietorului stirpei din care cobori?
— Stra-stramoaşa cobora din cea mai înalta boierime de ţara, dara nobila nu era. Era nurlie şi neprihanita şi miloasa, cu o viaţa nepatata şi cu o fire aşijderea, şi întru aceasta îşi avea pereche doar cu cea mai înalta doamna a ţarii.
— Bine! Treaca-mearga! Şezi jos!
Preşedintele chema din nou pe lordişorul cu care era în întrecere lordişorul astalalt şi îl întreba:
— Ce rang şi stare avut-a stra-stramoaşa care a ridicat falnica domniei tale casa în randurile nobilimii engleze?
— Fost-a ţiitoarea mariei sale şi a ajuns la aceasta falnica stralucire prin neajutorata-i vrednicie, ridicandu-se din mocirla în care a vazut lumina zilei.
— Iaca boieria cea adevarata – dreapta şi desavarşita încrucişare! Domniei tale, prea neprihanite lord, i se cuvinte locotenenţia şi nu o privi cu scarba, ca iaste doara cel dintai pas carele departe şi sus te va duce, catre mariri mai vrednice de mandra-ţi obarşie.
Ma simţeam umilit pana în fundul sufletului. Îmi fagaduisem un triumf pana în slava cerului şi iata rezultatul!
Aproape ca mi-era ruşine sa ma uit în ochii dezamagitului meu cadet. Îi spusei sa se duca acasa şi sa aiba rabdare, ca lucrul înca nu se terminase.
Îi cerui o audienţa particulara regelui şi-i facui o propunere, îl asigurai ca era drept sa procopseasca regimentul acela numai cu ofiţeri din nobilime, ca lucru mai înţelept nici ca se poate. Dar, totodata, n-ar strica daca i-ar adauga înca cinci sute de ofiţeri. De fapt, bine ar fi daca ar face ataţia ofiţeri caţi nobili şi rude de nobili sunt în ţara, chiar daca la urma ar fi în regiment de cinci ori mai mulţi ofiţeri decat soldaţi. Astfel el ar forma un regiment de pomina, regimentul cel mai invidiat, regimentul personal al regelui, regiment care ar avea dreptul sa lupte cum i s-ar nazari şi cum i-ar veni la îndemana şi care în timp de razboi ar putea s-o porneasca încotro va voi şi sa se întoarca numai cand va avea chef, fiind independent şi liber sa zburde cum i-o trasni. Privilegiile acestea vor face ca regimentul sa aiba mare cautare în randurile întregii nobilimi şi din inima îl vor dori cu toţii, ştiind ca într-însul vor fi mulţumiţi şi fericiţi. În schimb, restul armatei permanente îl vom face din materiale de rand, înzestrandu-l, aşa cum se şi cuvenea, doar cu oameni care nu sunt nimic – oameni de rand, aleşi doar pe baza priceperii – alcatuind astfel un regiment talpa-ţarii, neîngaduind acolo nici una din libertaţile aristocratice şi obligandu-i pe toţi sa munceasca aşa cum trebuie şi sa ciocaneasca mereu. Asta cu scopul ca, ori de cate ori regimentul personal al regelui se va simţi obosit şi va avea chef s-o întinda – aşa, ca distracţie, scormonind coclaurii dupa capcauni şi petrecand în lege – s-o poata face în tihna, ştiind ca înapoia lui lucrurile n-au ramas de izbelişte, ba ca treaba va merge ca mai înainte – chipurile – dupa vechile oranduiri. Inutil sa mai spun ca regele s-a simţit fermecat de aceasta propunere.
Vazand cum stau lucrurile, mi-a venit în cap înca o idee. Mi-am zis ca acum e momentul sa ies dintr-o stramtoare mai veche şi anevoioasa. Ştiţi, cu veniturile de la casa oastei, multe case se faceau şi mereu era goana dupa ele – o goana foarte manoasa. Cand li se naştea nobililor un copil – şi asta se întampla destul de des – era o bucurie nebuna pe buzele poporului şi o jalnica tristeţe în inima lui. Bucuria era îndoielnica, dar jalea, sigura, caci asta însemna o noua cerere la palat pentru o danie regeasca. Lunga mai era lista acestor danii regeşti, care constituiau o povara apasatoare şi mereu mai mare asupra visteriei şi totodata o ameninţare împotriva coroanei. Dar regele Arthur nu credea ca daniile acestea îi pun în primejdie tronul şi nici nu voia sa auda de diferitele mele proiecte, prin care cautam mijlocul de a le înlocui cu altceva. Daca l-aş fi putut convinge ca, macar din cand în cand, sa dea din buzunarul sau şi nu al statului ajutoarele pentru aceste odrasle abia venite pe lume – aş fi putut starni mare valva în jurul acestui fapt, care n-ar fi ramas fara efect în randurile poporului. Dar nici s-auda de una ca asta! Arthur avea o pasiune aproape religioasa pentru daniile regeşti şi se obişnuise a le privi ca pe o prada sfanta şi cu nimic nu l-ai fi scos mai rau şi mai sigur din ţaţani, decat atacand aceasta venerabila instituţie. Abia de îndrazneam sa-i spun pe ocolite ca eu, unul, nu credeam ca mai exista în Anglia familii respectabile, în stare sa se umileasca într-atata încat sa cer-şeasca, cu palaria întinsa, daniile mariei sale. Mai departe decat atata n-am mers, caci totdeauna el mi-o taia scurt şi raspicat.
Acum credeam ca, în sfarşit, gasisem momentul prielnic. Voiam sa formez regimentul acela de pomina numai din ofiţeri – aşa ca sa nu existe într-însul nici macar un singur soldat. Jumatate din regiment urma sa fie alcatuita din nobili care ar ocupa toate posturile pana la general-maior şi care ar sluji pe gratis, platindu-şi ei cheltuielile respective. Aceştia ar fi facut-o bucuroşi, daca ştiau ca restul regimentului era alcatuit numai din principi de sange. Aceşti principi de sange ar avea grade de la locotenent-general pana la feldmareşal şi vor primi salarii straşnice, fiind echipaţi şi hraniţi de catre stat. Ba, mai mult înca – şi asta era marea mea lovitura! – trebuia sa se decreteze ca acestor bivel-principi ai voie sa li te adresezi numai cu un titlu orbitor şi ameţitor, care sa inspire teama – titlu pe care urma sa-l nascocesc tot eu – şi ca numai şi numai ei din toata Anglia se vor bucura de acest titlu. În sfarşit, toţi principii de sange trebuiau sa aiba libera alegere între a intra în regimentul acela, a capata acel mare titlu şi a renunţa la daniile regale, sau de a ramane pe dinafara şi a primi danii. Şi acum cea mai eficace dintre lovituri: principii înca nenascuţi, dar care urmau sa se nasca, puteau sa fie nascuţi în regiment şi s-o porneasca în viaţa în mod cinstit, cu salarii bune şi cu o situaţie permanenta, îndata ce parinţii vor aduce la cunoştinţa naşterea lor.
Puteam sa jur ca toţi baieţii vor intra în regimentul ala şi astfel vor renunţa la daniile existente. Ca noii nascuţi vor intra şi ei acolo – eram la fel de sigur. În curs de şaizeci de zile, aceasta învechita şi bizara anomalie, dania regala, va înceta de a mai fi un fapt viu şi îşi va lua locul printre şucheţeniile trecutului.
Concursul
Cand regele calatorea ca sa schimbe aerul, sa faca ceva mişcare sau sa viziteze pe vreun nobil de pe un domeniu mai îndepartat, şi pe care voia sa-l ruineze cu cheltuielile necesare primirii – o parte din dregatori şi funcţionari veneau cu dansul. Aşa era obiceiul pe atunci şi aşa se face ca, odata cu regele, sosi în Valea Sfinţeniei şi comisiunea însarcinata cu examinarea candidaţilor la concursul pentru ocuparea unor posturi în armata. De altfel comisiunea ar fi putut face aceeaşi scofala şi la ea acasa. Şi deşi, la drept vorbind, aceasta expediţie era pentru rege un voiaj de placere, o vacanţa, totuşi el îşi continua şi aici exercitarea unora dintre atribuţiunile sale. Ca de obicei, se ocupa cu atingerea celor bolnavi de scrofule, iar, la rasaritul soarelui, ţinea şedinţe în pragul porţii şi judeca pe împricinaţi, el fiind şi capul justiţiei. Ce mai stralucea el în aceasta slujba! Era un judecator înţelept şi omenos şi este adevarat ca se straduia sa fie cat mai drept şi mai cinstit – dar pe cat îl lumina biata lui minte. Asta însemna o mare limita, caci luminile sale – vreau sa spun prejudecaţile sale – adesea dadeau alta culoare hotararilor pe care le pronunţa. Ori de cate ori era vreun conflict între un nobil sau un gentleman, de o parte, şi cineva de rang mai mic, înclinaţiile şi simpatiile regelui se îndreptau totdeauna catre prima clasa, fie ca îşi dadea seama sau nu. Nici nu se putea sa fie altfel. Toata lumea ştie ce efecte dezastruoase are sclavia asupra concepţiilor morale ale proprietarilor de sclavi, iar o clasa privilegiata, o aristocraţie, nu-i decat o banda de proprietari de sclavi sub un alt nume. Recunosc ca suna cam tare ce spun eu, dar nimeni nu trebuie s-o socoata ceva ruşinos – nici chiar nobilii – decat doar daca faptul însuşi constituie o ruşine. Cele spuse de mine exprima doar un fapt real. Elementul ruşinos al sclaviei este faptul în sine, adica sclavia şi nu numele ei. N-ai decat sa asculţi pe vreun aristocrat vorbind despre clasele inferioare lui pentru a recunoaşte – şi asta într-o forma foarte puţin modificata – însaşi atitudinea şi tonul unui adevarat proprietar de sclavi. Iar îndaratul acestora salaşluieşte însuşi spiritul proprietarului de sclavi, simţamintele lui grosolane şi marginite. Toate acestea sunt rezultatul aceleiaşi cauze: vechiul şi înnascutul obicei al aceluia care are sau poseda ceva, de a se socoti o fiinţa superioara. Judecaţile regelui savarşeau numeroase nedreptaţi, dar asta se datora numai şi numai greşitei educaţii ce-o primise; era greşeala simpatiilor lui fireşti şi inalterabile. El era tot atat de nepotrivit pentru a împarţi dreptatea, pe cat ar fi o mama oarecare pentru sarcina de a distribui lapte copiilor lihniţi în timpul unei foamete. Copiii ei – fiţi siguri – vor primi mai mult lapte decat ceilalţi.
Un caz foarte ciudat fu adus în faţa regelui. O orfana bogata se maritase cu un tanar înzestrat cu multe însuşiri, dar sarac lipit pamantului. Proprietaţile fetei erau în cuprinsul unui domeniu aflat sub senioria bisericii. Episcopul eparhiei respective, un semeţ vlastar al marii nobilimi, reclama proprietaţile fetei pe temeiul ca ea s-ar fi maritat într-ascuns şi astfel ar fi lipsit biserica de unul dintre drepturile ei, în calitate de stapana a senioriei – dreptul acela pe care îl numeau le droit du seigneur. Refuzul de a se supune acestui drept sau orice sustragere de la recunoaşterea lui se pedepsea cu confiscarea averii. Fata se apara, spunand ca stapanirea senioriei o deţinea episcopul şi ca dreptul de care-i vorba nu era transferabil, ci trebuia exercitat de catre însuşi seniorul, iar în caz contrar ramanea fara titular. Pe de alta parte, o lege şi mai veche, a bisericii însaşi, oprea pe episcop de la exercitarea acelui drept. Era un caz într-adevar neobişnuit.
Întamplarea asta îmi reamintea cele ce citisem în tinereţe despre modul ingenios în care consilierii municipali ai Londrei au strans banii necesari pentru construirea palatului lordului-primar. Pe atunci exista masura ca acei care nu se împartaşeau, potrivit ritualului bisericii anglicane, sa nu aiba dreptul de a candida la postul de prefect de poliţie al Londrei. Aşadar, cei care nu ţineau de biserica anglicana nu puteau fi aleşi; ei nu puteau candida, chiar daca li se propunea sa candideze şi, daca erau totuşi aleşi, nu puteau sa-şi îndeplineasca funcţiunea. Consilierii municipali – care fara vorba ca erau nişte yankei deghizaţi – venira cu o idee foarte nastruşnica, trecand o lege prin care stabileau o amenda de patru sute de lire pentru acela care ar refuza candidatura la funcţia de prefect şi o amenda de şase sute lire împotriva aceluia care, dupa ce a fost ales prefect, refuza sa exercite aceasta funcţiune. Apoi, s-au apucat de lucru şi au ales un lot de neanglicani, unul dupa altul, şi o ţinura aşa pana ce adunara din amenzi suma de cincisprezece mii de lire. Şi aşa s-a înalţat şi sta falnic şi astazi palatul lordului-primar, amintind cetaţenilor care ştiu sa roşeasca, despre îndepartata şi jalnica zi, cand o banda de yankei s-au strecurat la Londra şi au pus la cale una din acele şmecherii care a adus neamului lor o unica şi dubioasa reputaţie printre toate popoarele cu adevarat bune şi sfinte de pe întreg pamantul.
Dreptatea fetei mi se parea vadita, iar dreptatea episcopului la fel de vadita. De aceea, nu-mi dadea prin gand cum va ieşi din încurcatura regele. Dar a ieşit şi iata sentinţa sa:
Deci daca stand noi de am luat sama cu amaruntul, gasit-am pricina limpede şi uşoara de giudecat, fiind ca o sfada între copii şi alta nu. O tanara soaţa, silindu-se a-şi plini toate datorinţele sale – aşa cum se cade şi cere datina – a dat de ştire lordului feudal, stapanul ei adevarat şi înaltu-i ocrotitor, prea sfinţitul episcop, ca n-a suferit nici o paguba au vatamare, caci numitul episcop ar hi putut capata îngaduinţa ca vremelnic sa se poata bucura de numitul drept ce-l are şi astfel dansa şi-ar fi pastrat toata avuţia, stapanind-o în buna pace. Dara dansa neplinindu-şi cea dintai datorinţa ce-o are catre stapanul ei, a cazut ea în giudecata, cazand din toate drepturile, aşijderea aceluia carele apucandu-se de o funie şi funia rupandu-se de stransura mainilor lui altceva decat sa cada nu poate; ca zadarnic ar arata acesta întru apararea lui ca restul funiei nu iaste rupt, ci bun iaste, tot nu scapa de primejdie cum singur va vedea. Cugetand a lua aminte, vazut-am ca pricina femeii aceştia iaste de la obarşie plina de rautate şi strambatate. Divanul nostru, în faţa caruia giudecatu-s-a pricina, osandeşte pre jaluitoare a da numitului lord episcop tot avutul ei pana la ultimul talant, şi astfel a plati cele cuvenite pentru vina ei şi altmintrelea nu. Urmatorul!
În modul acesta tragic s-a pus capat fericitei luni de miere, care nu durase nici trei luni. Bieţii de ei! Traisera aceste trei luni învaluiţi pana la buze de toate înlesnirile lumeşti. Veşmintele şi micile giuvaeruri pe care le purtau erau gingaşe şi alese, în masura în care faţarnicele legi sumptuare – acelea care oranduiesc cheltuielile pentru îmbracaminte – le îngaduiau celor de teapa lor. Şi aşa, îmbracaţi în hainele astea frumuşele, ea plangand pe umarul lui, iar el cautand s-o linişteasca cu cuvinte de speranţa puse pe muzica disperarii, plecara ei de pe banca acuzarii în lumea larga, lipsiţi de camin, de pat şi de paine, caci, acuma, nici cerşetorii de pe uliţe nu erau aşa de nevoiaşi ca danşii.
Regele ieşise cu bine din încurcatura – fireşte, facand pe placul bisericii şi a restului nobilimii. De aceea nu ma mira ca unii aduc argumente subtile şi plauzibile în favoarea monarhiei; în ciuda lor, neclintit ramane faptul ca numai în statele unde fiecare cetaţean are dreptul la vot, legile samavolnice nu mai sunt cu putinţa. Desigur ca supuşii regelui Arthur ar fi constituit o materie prima cam slaba pentru o republica, fiindca monarhia îi înjosise îndelungata vreme. Şi totuşi chiar ei ar fi fost îndeajuns de deştepţi s-o lase mai moale cu legea pe care tocmai o aplicase regele; bineînţeles, daca asta ar fi atarnat de votul lor liber şi deplin. Exista o fraza care a ajuns atat de obişnuita în gura lumii, încat pare a avea un rost şi un înţeles cand se trece la aplicarea ei. Ma gandesc la fraza care, referindu-se la un popor sau altul, pune întrebarea daca poporul respectiv este capabil de a se carmui singur, iar înţelesul ei implicit este ca, undeva şi într-anumite timpuri, au existat popoare care nu au fost capabile de o astfel de guvernare independenta, adica n-au fost capabile sa se guverneze singure în aceeaşi masura în care le-ar fi guvernat sau ar fi vrut sa le guverneze nişte aşa zişi specialişti pricepuţi, în toate epocile, minţi iscusite au rasarit cu duiumul; şi numai din masa poporului, iar nu din randul claselor privilegiate. Astfel, oricare ar fi fost nivelul intelectual al unei naţiuni, ridicat sau coborat, priceperea şi îndemanarea de care era în stare salaşluia în nesfarşitele randuri ale cetaţenilor anonimi şi saraci. Şi n-a fost zi sub soare în care naţiunea sa nu dea cu prisosinţa la iveala materialul necesar unei carmuiri proprii. Asta înseamna sa afirmi un fapt care se vadeşte de la sine şi anume ca pana şi cea mai bine carmuita, mai libera şi mai luminata dintre monarhii nu întruneşte cele mai bune condiţii, la care ar putea ajunge poporul însuşi, şi îi ramane inferioara. Şi asta este deopotriva de adevarat şi pentru alte carmuiri asemanatoare, cu diferitele niveluri inferioare mergand pana la nivelul cel mai de jos.
Regele Arthur se grabise cu chestiunea armatei, trecand peste calculele mele. Nu banuisem ca se va apuca de-o treaba ca asta, cata vreme eu voi lipsi de la palat. De aceea, înca nu elaborasem planul dupa care sa stabilim meritele ofiţerilor. Apucasem doar sa-i spun ca ar fi bine ca fiecare candidat sa fie supus unui examen sever şi amanunţit. În sinea mea, însa, îmi propusesem sa meşteresc o seama de condiţii, pe care sa nu le poata îndeplini decat elevii mei de la West Point. Acum, îmi dadeam seama ca ar fi fost mult mai bine daca alcatuiam lista condiţiilor înainte de a pleca, deoarece gandul la o armata permanenta continuase sa-l framante pe rege. Ba, îl preocupase într-atata încat şi-a pierdut rabdarea şi s-a apucat pe loc sa elaboreze condiţiile examenului, facand un plan pe cat îl ajuta mintea.
Eram nerabdator sa vad cum arata planul sau şi totodata sa-i dovedesc cat de admirabil era programul alcatuit de mine, pe care urma sa-l distribui comisiunii examinatoare. Toate acestea i le-am spus cu duhul blandeţii, starnindu-i o curiozitate fara margini. Cand se întruni comisiunea examinatoare, eu intrai în urma regelui, iar dupa mine candidaţii. Unul dintre aceştia era un stralucit tanar de la academia mea militara şi odata cu el venisera şi doi dintre profesorii de acolo.
Cand am vazut comisiunea examinatoare, n-am ştiut daca trebuie sa rad sau sa plang. Preşedintele comisiunii era un ofiţer, cunoscut peste veacuri sub numele de Norroy, regele-armelor, iar ceilalţi doi membri erau şefi de birou în ministerul sau. Toţi trei, bineînţeles, erau preoţi, caci toţi dregatorii care ştiau sa citeasca şi sa scrie erau preoţi.
Cel dintai pe care l-au strigat a fost candidatul meu; fireşte, din curtenie faţa de mine, şi preşedintele comisiunii începu cu dansul solemnitatea oficiala:
— Cum te cheama?
— Malease.
— Fiul lui?
— Webster.
— Webster? Webster? Hm!… Nu ţin minte sa fi auzit un asemenea nume!
— Starea?
— Ţesator.
— Ţesator? Doamne, nu ne duce în ispita!
Regele se clatina din cap pana în picioare, un funcţionar leşina, iar ceilalţi erau cat pe aici sa leşine şi ei. Preşedintele comisiunii îşi aduna puterile şi spuse indignat:
— Prea de ajuns iaste! Pas de-aici!
Apelai la rege, rugandu-l sa se continue cu examinarea candidatului meu. Regele a fost de acord, dar comisiunea, alcatuita numai din oameni cu sange albastru, implora pe rege sa o cruţe de jignirea de a examina pe fiul unui ţesator.
Cum eram sigur ca şi aşa ei nu vor şti ce sa-l întrebe, ma asociai la rugamintea lor, iar regele însarcina cu examinarea pe profesorii pregatiţi de mine. Facusem rost de o tabla care fu imediat aşezata în faţa candidatului, şi petrecania începu pe loc. Era o placere sa-l auzi pe flacaul acela, aratand ce este ştiinţa razboiului şi învartind pe degete problemele privitoare la batalii şi asedii, aprovizionare şi transport, descriind apoi cum se mineaza o regiune şi cum se scot minele, sau ce înseamna marea tactica, marea şi mica strategie, serviciile de semnalizare, infanteria, cavaleria, artileria şi tot ce-ţi trece prin minte cu privire la tunurile de asediu, la puştile automate Catling, la carabine, flinte şi muschete şi la manuirea revolverului, intrand în toate amanuntele, în timp ce capetele acelea seci – dupa cum era de aşteptat – nu desluşeau nici macar un cuvinţel, neştiind de unde s-o ia şi unde sa ajunga. Şi era straşnic sa-l vezi scriind pe tabla coşmaruri matematice, care ar fi lasat cu gura cascata şi pe îngeri, şi cum le ştia ca apa, fie ca era vorba de eclipse şi comete sau de solstiţii şi constelaţii – fie de vremea obişnuita şi vremea siderala, de vremea cinei şi vremea culcarii, sau despre orice chestiune care te ducea cu mintea deasupra norilor sau dedesubtul lor, şi cu care puteai harţui şi opri cu hai pe inamic, facandu-l sa-şi muşte mainile ca i-a mai venit în gand sa te atace. Iar cand, în cele din urma, flacaul saluta militareşte şi se dadu deoparte, ma simţii atat de mandru de dansul încat îl îmbraţişai, pe cand ceilalţi erau atat de aiuriţi, încat unii pareau nişte stane de piatra, alţii beţi criţa şi cu toţii prinşi în capcana, de sa le canţi veşnica pomenire şi nu alta. Eram sigur ca noi caştigasem batalia, şi înca cu varf şi îndesat!
Mare lucru mai e şi educaţia. Parca nu-ţi venea sa crezi ca flacaul, care îi daduse gata pe nepricopsiţii aia, erau unul şi acelaşi cu flacaul care sosise atat de neştiutor la West Point, încat atunci cand îl întrebasem:
— Daca, pe campul de lupta, unui general inamicul îi împuşca armasarul de sub el, ce trebuie sa faca generalul? flacaul îmi raspunsese cu naivitate:
— Ar trebui sa se ridice şi sa-şi perie hainele!
Dupa aceasta, fu chemat în faţa comisiunii examinatoare unul dintre tinerii de neam mare. Îmi zisei ca e cazul sa-i pun şi eu cateva întrebari:
— Domnia ta ştii sa citeşti?
Se înroşi la faţa, plin de indignare şi se stropşi la mine, zicandu-mi:
— Domnia voastra ma scoate simbriaş, ori diac de rand? Mare! Dara sangele care-mi curge în vine nu…
— Raspunde-mi la întrebarea pe care ţi-am pus-o!
Îşi stapani mania şi-mi raspunse:
— Nu.
— Ştii sa scrii?
Îl simţii ca-i gata sa dea drumul maniei care clocotea într-însul, aşa ca i-o taiai scurt:
— Te poftesc sa te margineşti la întrebarile pe care ţi le pun şi sa nu-mi faci comentarii. Nu te afli aici ca sa-ţi dai ifose cu sangele albastru şi nici cu nurii domniei tale. Ştii sa scrii?
— Nu.
— Ştii tabla înmulţirii?
— Nu pricep vorba aceasta.
— Cat fac noua ori şase?
— Aceasta amistuita taina pentru mine iaste, ca nevoia a o afla nu s-a ivit în zilele vieţii mele, şi aşa va ramane, lipsindu-ma de talcul ei.
— Daca A vinde lui B un coş cu ceapa, în valoare de doi bani baniţa, în schimbul unei oi care valoreaza patru bani şi a unui caine în valoare de un ban şi C ucide cainele, înainte de a fi fost predat la domiciliul cumparatorului, pentru ca l-a muşcat pe C, pe care îl confundase cu D – ce suma mai datoreaza B lui A, cine plateşte pentru caine, C sau D, şi cine ia banii? Lui A îi ajunge un ban sau trebuie sa ceara despagubire sub forma unei sume suplimentare, care sa reprezinte profitul posibil pe care l-ar fi avut de pe urma cainelui şi care ar fi putut fi clasificat ca o cantitate diferenţiala, adica uzufruct?
— Cu-adevarat iaste ca, în atotştiutoarea şi necunoscuta de noi vrere a bunului şi de viaţa facatorului Dumnezeu, carele tainic îşi plineşte minunaţiile sale, nu am auzit în zilele vieţii mele de acest fartat, şi nice nu m-a iscodit el cu întrebari de soiul acesta, stricaciune aducand zapaceala minţii şi tulburare cugetului. Întru aceasta, rogu-te, luminaţia ta, a lasa pustiei cainele şi ceapa şi pre aceşti oameni cu nume ciudate şi pagane sa-şi cate singuri izbavirea dintru jalnicele şi minunatele lor pacosti şi nevoi, fara de ajutorul meu, ca pacostile şi nevoile lor sunt prea destul aşa cum sunt, iara daca eu aş cata sa le sar într-ajutor, n-aş face decat sa le stric şi mai dihai starea în care se afla şi poate ca mi-aş istovi zilele, spre a nu vedea cum la cazne îi pune deznadejdea.
— Ce ştii despre legile atracţiei şi gravitaţiei?
— Daca aceste legi sunt în fiinţa, se prea poate ca maria sa craiul le-a întarit estimp, pre vremea cand boleam şi vestirea lor n-a fost în auzul urechilor mele.
— Ce ştii despre ştiinţa opticii?
— Am ştiinţa despre parcalabi de cetaţi şi despre sfetnicii giudeţului craiesc, despre logofeţii de taina şi despre ispravnicii olaturilor şi despre puzderie de alte dregatorii mai mici şi despre cinuri mari spre cinstirea boierilor, dara de acela pe care luminaţia ta îl numeşte Ştiinţa Opticii nu am auzit pana acum şi se prea poate nou şi mare cin sa fie.
Sa-ţi vina rau şi nu alta, cand te gandeşti ca o astfel de lighioaie taratoare pretindea cu dinadinsul dregatorii mari în stat şi credea ca are dreptul la tot ce-i mai falnic sub soare! Ar fi putut fi, cel mult, copist la maşina de scris, daca nu te suparai ca-ţi poceşte gramatica şi punctuaţia. Te mirai ca nu se înfige şi la aşa ceva, cu mareaţa lui nedestoinicie pentru orice slujba. Dar asta nu dovedea totuşi ca nu ar fi avut ceva stofa într-însul, ci numai ca nu era înca un copist la maşina de scris. Dupa ce l-am mai împuns cu tot felul de întrebari, dandu-i pe faţa ignoranţa, l-am dat pe mana profesorilor şi aceştia l-au întors pe faţa şi pe dos cu tot felul de chestiuni asupra razboiului ştiinţific, dandu-i, fireşte, în vileag goliciunea. În schimb, ştia cate ceva despre arta de a se razboi din vremea sa, aratand cum trebuie sa te cotonogeşti prin tufişuri cu capcaunii, sau despre luptele cu tauri în arena pentru tu miruri şi despre alte bazaconii dintr-astea, dar încolo era gol şi de nici un folos. Apoi, luaram în raspar pe un alt june de viţa, care se dovedi a fi geaman întru neştiinţa cu celalalt, l-am dat apoi pe mana preşedintelui comisiunii, bucuros ca acum se ştia cate parale fac. Au fost examinaţi în ordinea statornicita mai înainte, cu toata precaderea:
— Cum te cheama, rogu-te?
— Pertipole, fiu! lui sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit.
— Bunicul?
— Aşijderea, sir Pertipole, baron de Orz-Hurluit.
— Strabunicul?
— Acelaşi nume şi acelaşi cin avut-a.
— Dara stra-strabunicul?
— Nu iaste, slavite doamne! Ca pana sa ne urcam aşa de sus s-a rupt scara şi sarit-a spiţa aceea.
— Nu-ţi fie cu banat, fatul meu, ca patru spiţe ajung şi îţi prind nevoile.
— Care nevoi? întrebai eu.
— Legea cere patru spiţe de boierie; altmintrelea candidatul nu iaste volnic a fi ales.
— Va sa zica nimeni nu poate fi ales locotenent în armata, decat daca dovedeşte ca este coborator din patru generaţii de nobili?
— Iaste precum ai zis şi nici un locotenent şi nici un alt carmuitor de oşti nu iaste volnic a fi ales întru aceste cinstite cinuri, fara a avea darul boieriei.
— Zau ca nu-mi vine sa cred! Dar ce folos aduce un asemenea dar?
— Ce folos? Cutezatoare întrebare îmi pui, luminate doamne şi Şef, ca întrebarea-ţi tagaduieşte însaşi înţelepciunea prea sfintei biserici, muma noastra!
— Cum? Nu înţeleg.
— Prea sfanta biserica a randuit-o şi pentru sfinţi. Legea ei randuieşte ca nime nu poate fi aşezat în randurile sfinţilor daca nu a zacut mort vreme de patru neamuri.
— Aha! Acum m-am dumirit! Da – da – e totuna! Straşnic! Într-un caz, omul zace ca un cadavru viu timp de patru generaţii – mumificat în ignoranţa şi trandavie – şi asta îl îndreptaţeşte sa carmuiasca pe cei vii şi sa ia în mainile-i nevolnice fericirile şi nefericirile lor; în celalalt caz, omul şade timp de patru generaţii în groapa morţii şi a viermilor şi asta îi harazeşte o slujba în pajiştile cerului. Mila regelui este de acord cu aceasta lege ciudata?
Regele zise:
— Ochii minţii mele nu vad ciudese întru acestea, ca toate locurile de cinste şi pleaşca se cuvin, prin randuiala firii, acelora de viţa veche şi aleasa, iara cinurile armiei sunt proprietatea lor şi pentru aceasta nu iaste trebuinţa de nici o lege. Legea randuieşte chibzuind o margine, dara ţelul ei iaste a ne feri de sangele prea nou, carele ar purta numai scarba de aceste dregatorii şi le-ar ruşina, ca toţi cei de neam mare ar da bir cu fugiţii, scarbiţi de ele. Daca aş îngadui asemenea pacoste, atuncea vrednic aş fi de cartire, iara altmintrelea nu. Luminaţia ta volnic eşti a face cum te taie capul, ca delegat eşti a îmbraţoşa trebile ţarii, dara regelui nu i se cade, caci aceasta ar fi cea mai smintita dintre sminteli, pre carea nime n-ar putea-o înţelege.
— Ma plec în faţa parerii mariei tale. Continuaţi, domnule şef al colegiului crainicilor.
Preşedintele proceda dupa cum urmeaza:
— Prin carea fapta vrednica întru cinstirea tronului şi a ţarii s-a ridicat întemeietorul marei stirpe a domniei tale la sfintele ranguri ale nobilimii engleze?
— A ctitorit o fabrica de bere!
— Maria ta, comisiunea socoate pre candidat a fi desavarşit şi iscusit întru toatele pre care le cere carmuirea oştilor şi-l supune mariei tale spre a rupe sfat, dupa ce vom cerceta şi pre acela cu care iaste vrednic a se întrece.
Celalalt candidat de marca se înfaţişa înaintea comisiunii, dovedind ca are exact patru generaţii de nobili îndaratul sau. Aşa ca meritele militare erau deopotriva pana acum.
Apoi comisiunea l-a lasat în pace şi s-a apucat sa-l întrebe iar pe sir Pertipole:
— Din ce stare facea parte stramoaşa domniei tale, nevasta întemeietorului stirpei din care cobori?
— Stra-stramoaşa cobora din cea mai înalta boierime de ţara, dara nobila nu era. Era nurlie şi neprihanita şi miloasa, cu o viaţa nepatata şi cu o fire aşijderea, şi întru aceasta îşi avea pereche doar cu cea mai înalta doamna a ţarii.
— Bine! Treaca-mearga! Şezi jos!
Preşedintele chema din nou pe lordişorul cu care era în întrecere lordişorul astalalt şi îl întreba:
— Ce rang şi stare avut-a stra-stramoaşa care a ridicat falnica domniei tale casa în randurile nobilimii engleze?
— Fost-a ţiitoarea mariei sale şi a ajuns la aceasta falnica stralucire prin neajutorata-i vrednicie, ridicandu-se din mocirla în care a vazut lumina zilei.
— Iaca boieria cea adevarata – dreapta şi desavarşita încrucişare! Domniei tale, prea neprihanite lord, i se cuvinte locotenenţia şi nu o privi cu scarba, ca iaste doara cel dintai pas carele departe şi sus te va duce, catre mariri mai vrednice de mandra-ţi obarşie.
Ma simţeam umilit pana în fundul sufletului. Îmi fagaduisem un triumf pana în slava cerului şi iata rezultatul!
Aproape ca mi-era ruşine sa ma uit în ochii dezamagitului meu cadet. Îi spusei sa se duca acasa şi sa aiba rabdare, ca lucrul înca nu se terminase.
Îi cerui o audienţa particulara regelui şi-i facui o propunere, îl asigurai ca era drept sa procopseasca regimentul acela numai cu ofiţeri din nobilime, ca lucru mai înţelept nici ca se poate. Dar, totodata, n-ar strica daca i-ar adauga înca cinci sute de ofiţeri. De fapt, bine ar fi daca ar face ataţia ofiţeri caţi nobili şi rude de nobili sunt în ţara, chiar daca la urma ar fi în regiment de cinci ori mai mulţi ofiţeri decat soldaţi. Astfel el ar forma un regiment de pomina, regimentul cel mai invidiat, regimentul personal al regelui, regiment care ar avea dreptul sa lupte cum i s-ar nazari şi cum i-ar veni la îndemana şi care în timp de razboi ar putea s-o porneasca încotro va voi şi sa se întoarca numai cand va avea chef, fiind independent şi liber sa zburde cum i-o trasni. Privilegiile acestea vor face ca regimentul sa aiba mare cautare în randurile întregii nobilimi şi din inima îl vor dori cu toţii, ştiind ca într-însul vor fi mulţumiţi şi fericiţi. În schimb, restul armatei permanente îl vom face din materiale de rand, înzestrandu-l, aşa cum se şi cuvenea, doar cu oameni care nu sunt nimic – oameni de rand, aleşi doar pe baza priceperii – alcatuind astfel un regiment talpa-ţarii, neîngaduind acolo nici una din libertaţile aristocratice şi obligandu-i pe toţi sa munceasca aşa cum trebuie şi sa ciocaneasca mereu. Asta cu scopul ca, ori de cate ori regimentul personal al regelui se va simţi obosit şi va avea chef s-o întinda – aşa, ca distracţie, scormonind coclaurii dupa capcauni şi petrecand în lege – s-o poata face în tihna, ştiind ca înapoia lui lucrurile n-au ramas de izbelişte, ba ca treaba va merge ca mai înainte – chipurile – dupa vechile oranduiri. Inutil sa mai spun ca regele s-a simţit fermecat de aceasta propunere.
Vazand cum stau lucrurile, mi-a venit în cap înca o idee. Mi-am zis ca acum e momentul sa ies dintr-o stramtoare mai veche şi anevoioasa. Ştiţi, cu veniturile de la casa oastei, multe case se faceau şi mereu era goana dupa ele – o goana foarte manoasa. Cand li se naştea nobililor un copil – şi asta se întampla destul de des – era o bucurie nebuna pe buzele poporului şi o jalnica tristeţe în inima lui. Bucuria era îndoielnica, dar jalea, sigura, caci asta însemna o noua cerere la palat pentru o danie regeasca. Lunga mai era lista acestor danii regeşti, care constituiau o povara apasatoare şi mereu mai mare asupra visteriei şi totodata o ameninţare împotriva coroanei. Dar regele Arthur nu credea ca daniile acestea îi pun în primejdie tronul şi nici nu voia sa auda de diferitele mele proiecte, prin care cautam mijlocul de a le înlocui cu altceva. Daca l-aş fi putut convinge ca, macar din cand în cand, sa dea din buzunarul sau şi nu al statului ajutoarele pentru aceste odrasle abia venite pe lume – aş fi putut starni mare valva în jurul acestui fapt, care n-ar fi ramas fara efect în randurile poporului. Dar nici s-auda de una ca asta! Arthur avea o pasiune aproape religioasa pentru daniile regeşti şi se obişnuise a le privi ca pe o prada sfanta şi cu nimic nu l-ai fi scos mai rau şi mai sigur din ţaţani, decat atacand aceasta venerabila instituţie. Abia de îndrazneam sa-i spun pe ocolite ca eu, unul, nu credeam ca mai exista în Anglia familii respectabile, în stare sa se umileasca într-atata încat sa cer-şeasca, cu palaria întinsa, daniile mariei sale. Mai departe decat atata n-am mers, caci totdeauna el mi-o taia scurt şi raspicat.
Acum credeam ca, în sfarşit, gasisem momentul prielnic. Voiam sa formez regimentul acela de pomina numai din ofiţeri – aşa ca sa nu existe într-însul nici macar un singur soldat. Jumatate din regiment urma sa fie alcatuita din nobili care ar ocupa toate posturile pana la general-maior şi care ar sluji pe gratis, platindu-şi ei cheltuielile respective. Aceştia ar fi facut-o bucuroşi, daca ştiau ca restul regimentului era alcatuit numai din principi de sange. Aceşti principi de sange ar avea grade de la locotenent-general pana la feldmareşal şi vor primi salarii straşnice, fiind echipaţi şi hraniţi de catre stat. Ba, mai mult înca – şi asta era marea mea lovitura! – trebuia sa se decreteze ca acestor bivel-principi ai voie sa li te adresezi numai cu un titlu orbitor şi ameţitor, care sa inspire teama – titlu pe care urma sa-l nascocesc tot eu – şi ca numai şi numai ei din toata Anglia se vor bucura de acest titlu. În sfarşit, toţi principii de sange trebuiau sa aiba libera alegere între a intra în regimentul acela, a capata acel mare titlu şi a renunţa la daniile regale, sau de a ramane pe dinafara şi a primi danii. Şi acum cea mai eficace dintre lovituri: principii înca nenascuţi, dar care urmau sa se nasca, puteau sa fie nascuţi în regiment şi s-o porneasca în viaţa în mod cinstit, cu salarii bune şi cu o situaţie permanenta, îndata ce parinţii vor aduce la cunoştinţa naşterea lor.
Puteam sa jur ca toţi baieţii vor intra în regimentul ala şi astfel vor renunţa la daniile existente. Ca noii nascuţi vor intra şi ei acolo – eram la fel de sigur. În curs de şaizeci de zile, aceasta învechita şi bizara anomalie, dania regala, va înceta de a mai fi un fapt viu şi îşi va lua locul printre şucheţeniile trecutului.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 25 - Concursul
Aceasta pagina a fost accesata de 596 ori.