Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 26 - Primul ziar
Capitolul 26
Primul ziar
Cand îi spusei regelui ca voi pleca deghizat ca un om liber oarecare, pentru a cutreiera în lung şi în lat ţara, spre a cunoaşte mai îndeaproape viaţa umila a poporului – într-o clipa regele s-a şi înflacarat de noutatea faptului, declarandu-se gata sa încerce şi dansul aventura asta şi spunandu-mi ca nimic nu l-ar putea împiedica, ci va lasa totul balta şi o va porni cu mine, fiind vorba de una dintre cele mai straşnice idei peste care daduse în vremea din urma. Voia s-o ştearga pe scara de din dos şi s-o porneasca imediat, dar i-am atras atenţia ca nu şade frumos. Ştiţi, el avea programata o întrunire cu scrofuloşii – adica sa puna mana pe scrofulele lor, spre a-i vindeca – şi n-ar fi fost corect sa-şi dezamageasca publicul. De altfel, asta n-ar fi pricinuit o prea mare întarziere, fiind vorba de o singura reprezentaţie de gala. De asemenea, socoteam ca nu trebuie sa plece fara ştirea reginei. El se întuneca la faţa, cand auzi propunerea asta şi paru tare abatut. Ma caiam de cele ce-i vorbisem, mai ales cand îmi zise, pe un ton jalnic:
— Luminaţia ta uita ca sir Launcelot iaste aici, iara cand Launcelot iaste, ea nu ia sama de purcesul regelui, nice de ziua cand el se va învarteji înapoi.
Fireşte, am schimbat subiectul. Într-adevar, regina Guenever era frumoasa, dar, daca o priveai în ansamblu, avea destule cusururi. Nu-mi placea sa ma amestec în chestiuni dintr-astea, care nu ma priveau. Totuşi, mi-era sila sa vad cele ce se petreceau, şi nu ma sfiesc sa v-o spun pe faţa. De multe ori, ea ma întreba:
— Luminate Şef, au nu l-ai vazut prin preajma pe sir Launcelot?
În schimb, nu mi s-a întamplat s-o vad niciodata framantandu-se şi întreband pe unde ar fi regele.
Ce vad bun pentru afacerea cu scrofulele! Ceva spornic şi di granda! Regele statea sub un baldachin împopoţonat, iar în preajma lui şedeau ciotca, potrivit canoanelor, o liota de preoţi. Nu putea sa nu-ţi sara în ochi, prin rolul pe care-l deţinea şi prin costumul sau fantezist, un anume Marinei, un schivnic care facea pe vraciul-doftor şi care introducea pe bolnavi acolo. Mai departe, pe pardoseala spaţioasa şi pana în uşi, zaceau sau şedeau, talmeş-balmeş şi într-o puternica lumina, scrofuloşii. Alcatuiau cu toţii un minunat tablou şi pareau a fi fost aduşi înadins ca sa pozeze unui pictor, deşi nu era cazul. Se aflau acolo vreo opt sute de bolnavi. Treaba mergea încet şi nu prezenta nici un nou interes pentru mine, caci mi-era lehamite de atatea ceremonii cate vazusem pana atunci. Lucrurile lancezeau, dar n-aveam încotro: trebuia sa înghit pana la capat. Doftorul îşi avea rostul sau, caci în gloata aceea se aflau destui care îşi închipuiau ca într-adevar sunt bolnavi, pe cand alţii, care ştiau bine ca sunt sanatoşi, venisera doar pentru a avea nepieritoarea cinste de a fi atinşi de o mana augusta. Mai era şi alţii care faceau pe bolnavii pentru a fi miluiţi cu pitacul, care, potrivit tradiţiei, îl capatau odata cu atingerea. Pana la mine, pitacul fusese o micuţa moneda de aur, care valora cam o treime dintr-un dolar. Cand te gandeşti la puterea de cumparare a unei atare sume pe vremea şi în ţara aceea – şi cat de banal era sa suferi de scrofule, cand nu erai mort – pricepi lesne ca sumele destinate anual pentru scrofule însemnau o pleaşca la fel de mare ca şi legea raurilor şi porturilor pentru anumite guverne care sfeteriseau o halca mare din visteria ţarii, plus şansele de a face nevazute şi excedentele bugetare. Aşa ca mi-am zis ca trebuie sa ma ating şi eu de fondurile pentru scrofule. Ascunsesem în visterie şase şeptimi din sumele alocate pentru scrofule – şi asta cu o saptamana înainte de a parasi Camelotul în cautare de aventuri – şi poruncisem ca restul, cealalta şeptime, sa fie schimbata în bani marunţi şi predata în mainile preotului şef din Ministerul Scrofulelor. E ceva sa înlocuieşti o moneda de aur cu un gologan de cinci cenţi şi sa faci aceeaşi treaba. Asta ar fi putut crea o inflaţie de marunţiş pe piaţa, dar nu era nici un pericol, caci finanţele ţarii erau în stare sa reziste. De obicei, nu-mi place sa se toarne apa în vin, însa în cazul acesta admiteam, pentru ca tot era vorba de un dar, iar darurile şi pomenile pot sa le subţiezi cat ţi-i pofta şi eu aşa procedez de obicei. De, calul de dar nu se cauta în dinţi! Piesele de aur şi argint care circulau acolo erau, cele mai multe, de o straveche şi necunoscuta origine, dar unele erau romane; erau stangaci rotunjite şi rareori erau mai rotunde decat luna cand începe sa scada, dupa ultimul patrar. Monedele fusesera batute cu ciocanul, iar nu prelucrate prin topire şi erau atat de tocite din pricina întrebuinţarii, încat inscripţiile de pe ele erau la fel de neciteţe ca şi nişte bataturi şi semanau chiar cu ele. Am chibzuit ca nişte gologani nou-nouţi şi lucioşi, pe care sa se vada de-o poşta regele pe o parte şi regina Guenever pe cealalta, fiind cat mai asemanatori cu ceea ce erau în realitate, precum şi o deviza straşnica şi cucernica, vor scoate raul din umflaturile scrofuloşilor mai dihai decat un banuţ mai nobil şi o sa încante mai mult închipuirea scrofuloşilor. Am avut dreptate. Prima experienţa am facut-o cu turma asta şi a mers de minune. Reducand astfel de cheltuieli, am facut o serioasa economie statului. Va puteţi da seama din urmatoarele date: au fost atinşi de mana regeasca şi cu cate un pitac, şapte sute din cei opt sute de pacienţi – o nimica toata! Dupa tariful de mai înainte, asta l-ar fi costat pe stat cam doua sute şi patruzeci de dolari; dupa noul tarif, am cheltuit aproape treizeci şi cinci de dolari, economisind dintr-un singur condei doua sute de dolari. Pentru a fi în masura sa apreciem aceasta maiastra lovitura, sa ne gandim şi la celelalte articole din buget: cheltuielile anuale ale guvernamantului naţional se ridicau la un echivalent ce s-ar realiza din contribuţia fiecarui individ cu salariul lui mediu pe trei zile, bineînţeles, socotind ca fiecare individ ar fi om. Daca luam o naţiune de şaizeci de milioane, în care salariul mediu este de doi dolari pe zi – salariul pe trei zile al fiecarui individ ar aduce, în total, trei sute şi şaizeci milioane dolari pentru plata cheltuielilor de guvernamant. În zilele mele, în propria-mi patrie, banii aceştia se strangeau din impozite, dar cetaţenii îşi închipuiau ca le platesc importatorii straini, şi asta le facea mare placere. În fapt, ele erau platite chiar de poporul american şi erau aşa de egal şi exact distribuite printre ei, încat impozitul pe care-l platea un bogataş, cu o avere de o suta de milioane dolari, era acelaşi cu impozitul platit de un sugaci, fiul unui muncitor cu ziua: fiecare platea tot şase dolari. Recunosc şi eu ca nimic nu putea fi mai egal decat impozitele astea.
Revenind la socotelile noastre, trebuie sa spun ca pe atunci Scoţia şi Irlanda plateau tribut regelui Arthur, iar populaţiile de pe insulele britanice se ridicau laolalta la ceva mai puţin de un milion de suflete. Salariul mijlociu al unui artizan era de trei cenţi pe zi, cand îşi platea hrana. Datorita oranduielilor aratate, cheltuielile guvernului naţional erau de nouazeci de mii de dolari anual sau aproape doua sute şi cincizeci de dolari pe zi. Aşadar, prin înlocuirea aurului cu gologani, într-o singura zi de scrofule regale, nu numai ca nu am pagubit şi nu am nemulţumit pe nimeni, dar am adus servicii tuturor şi am salvat patru cincimi din cheltuielile pe ţara ale acestei zile – o economie care ar fi echivalat cu opt sute de mii de dolari în zilele mele, în America. Facand aceasta înlocuire, m-am bizuit pe un izvor de înţelepciune foarte îndepartat – anume, înţelepciunea adolescenţei mele – caci un barbat de stat nu trebuie sa dispreţuiasca nici un fel de înţelepciune, oricat de modesta ar fi originea acestei înţelepciuni. Cand eram baieţandru, totdeauna îmi economiseam gologanii şi dadeam în locul lor nasturi la colectele pentru fondurile misionarilor straini. Pentru salbaticii neştiutori, nasturii mergeau tot aşa de bine ca şi gologanii, iar mie îmi prindeau mai bine gologanii decat nasturii, aşa ca amandoua parţile erau mulţumite şi nimeni pagubit.
Marinei lua în primire pacienţii îndata ce soseau. El cerceta pe aceşti candidaţi ai scrofulelor regale. Daca gasea ca respectivul nu întruneşte calitaţile cerute, îl respingea de la examen, iar daca le întrunea, atunci îl înmana regelui. Un preot rostea formula: „Cu mana lui atinge-va pre bolnav şi tamadui-se-va bolnavul”. Apoi, regele mangaia cu mana umflaturile bolnavului, în timp ce citirea preotului continua. În sfarşit, candidatul capata diploma, adica primea gologanul – ce i-l atarna de gat chiar regele – şi numai dupa asta i se dadea voie sa plece. Credeţi ca într-adevar se vindeca? Ei bine, se vindeca! Orice giumbuşluc de asta vindeca, daca bolnavul are o credinţa puternica într-însul. Sus, la Astolat, era o capela unde Fecioara se aratase odata unei copile care paştea gaştele prin locurile alea – asta, bineînţeles, dupa însaşi marturia copilei. Oamenii de acolo s-au apucat sa ridice capela chiar pe locul respectiv şi au atamat o poza reprezentand întamplarea – o poza pe care o puteai socoti destul de primejdioasa pentru a lasa pe vreun bolnav de inima sa se apropie de ea. Totuşi, mii de oameni betegi şi bolnavi veneau acolo şi se rugau în faţa acestei poze şi plecau întregi şi teferi; ba chiar izvorul privea tabloul şi nu-şi îngheţa apele. Desigur, cand mi s-au spus astfel de lucruri, nu am vrut sa le cred, dar cand m-am dus la faţa locului şi le-am vazut cu ochii mei, a trebuit sa ma predau. Am vazut cum tratamentele dadeau rezultat. Şi erau tratamente adevarate, care nu puteau fi puse la îndoiala. Am vazut schilozi – pe care îi ştiam de ani de la Camelot, unde umblau în carje – cum veneau şi se rugau la icoana aceea şi apoi îşi aruncau carjele şi porneau fara sa mai şonticaiasca deloc. Erau mormane de carje acolo, lasate drept marturie, de cei vindecaţi.
În alte locuri, gaseai oameni care lucrau asupra minţilor bolnavilor fara sa le spuna o vorba şi tot îi tamaduiau. În altele, experţii adunau pe bolnavi într-o încapere şi se rugau împreuna cu danşii, chemandu-le credinţa şi dupa aceea bolnavii aceia plecau lecuiţi. Oriunde, însa, veţi vedea un rege care nu poate tamadui scrofulele, puteţi fi siguri ca cea mai preţioasa dintre superstiţiile care-i susţin tronul – credinţa supusului în atributele dumnezeieşti ale suveranului sau – s-a dus pe copca. În tinereţea mea, monarhii Angliei încetasera sa mai atinga umflaturile celor bolnavi, dar asta nu înseamna ca poporul englez îşi pierduse credinţa în monarhi: – „daca voiau” ei ar fi putut tamadui în patruzeci şi noua de cazuri din cincizeci.
Ei bine, dupa ce preotul bolborosise aceleaşi versete timp de trei ceasuri, şi bunul rege lustruise evidenţele bolii, iar bolnavii înca se îmbulzeau ca mai înainte – am simţit ca mor de urat. Stateam langa o fereastra deschisa, nu departe de augustul baldachin. Pentru a cinci suta oara un bolnav se apleca pentru ca sa i se atinga cu degetele ceea ce avea mai respingator; iara şi iara se mormaiau aceleaşi cuvinte: „Cu mana lui atinge-va pre bolnav şi tamadui-se-va bolnavul” – cand deodata se auzira de afara, rasunand limpede ca dintr-o goarna, nişte sunete care-mi încantara sufletul, dand de-a rostogolul treisprezece veacuri inutile:
— Au sosit de la Camelot, Osanalele saptamanale şi Vulcanul literar – ultima erupţie – numai doi cenţi – scrie totul, spune totul despre marea minune din Valea Sfinţeniei!
Şi aşa îşi facu apariţia acolo o personalitate mai însemnata decat regele: vanzatorul de ziare! Dar numai eu din toata gloata aceea cunoşteam însemnatatea acestei apariţii şi care era menirea acestui vrajitor imperial pe lume.
I-am aruncat un gologan de cinci cenţi, pe fereastra şi am capatat ziarul. Adamul vanzatorilor de ziare din întreaga lume se duse pana la colţ ca sa schimbe gologanul şi sa-mi aduca restul, şi dus a fost. Probabil ca mai este şi acum tot la colţul strazii. Ce placere sa vezi iaraşi un ziar! Simţii totuşi o lovitura înfundata, cand ochii îmi cazura pe primele titluri de-o şchioapa ale ziarului. Traisem atata vreme într-o molcoma atmosfera de veneraţie, respect şi deferenta, încat cele scrise acolo îmi dadura nişte uşori fiori de gheaţa:
VREMURI FĂRĂ DE SEAMĂN ÎN VALEA SFINŢENIEI!
BINELE DE IZVOR ASTUPATE ÎN TAINĂ!
FRATELE MERLIN MEŞTERŞUGUIEŞTE, AU CALCĂ ÎN STRĂCHINI?
Dara şeful loveşte în plin de la primele ture!
Minunatul izvor de apa scos de sub vraja în toiul
unor spaimate potopuri de
FOC DIAVOLESC FUM ŞI TRĂSNETE!
SASTISIT, MÎRLAN ÎNGHITE RĂBDĂRI VRĂJITE!
SERBĂRI DE POMANĂ
şi aşa mai departe, şi tot aşa. Da – era cam prea tare. O data, treaca-mearga, ba chiar mi-ar fi placut şi n-aş fi zis ca au sarit peste cal, dar repetand atacurile astea, o facusera de oaie. Ziaristica asta mirosea de-o poşta a gazetarie de Arkansas, dar noi nu eram în Arkansas. Şi înca ceva: penultimele randuri erau aşa scrise încat jigneau pe pustnici şi puteam sa-i pierdem de clienţi pentru reclamele noastre. Într-adevar, era cam prea uşuratic tonul de luare peste picior pe care-l întalneai în tot ziarul. Constatam ca între timp ma schimbasem mult, fara sa-mi fi dat seama. Eram neplacut impresionat de micile obraznicii spuse fara perdea, pe care, în tinereţea mea, le-aş fi socotit drept nişte cuviincioase şi graţioase perle de stil. Era o abundenţa de articole de soiul acestora, care m-au cam necajit:
„Taciuni şi carbuni din localitate
Sir Launceţol se întalni cu batranul
rege grivance al Irlandei
În mod neaşteptat saptamana
trecuta la mlaştina de la sud de rajiştea porcului lui sir Balmoral
Le Merveilleuse. Vaduva a fost înştiinţata.
Expediţia nr. 3 va porni ham
pe luna ţiitoare în cantarea
18i sir Sagramour-cel-chinuit –
de-dor. Iaste sub comanda renumitului
Cavaler al Cailor Verzi pe
Pereţi, avand ca adjutant pe sir
Persant de înde, om competent inteligent,
curtenitor şi în toate
privinţele u nas şi de asemenea
amutat de sir Palamides Sarace –
nul, care nu iaste nici el un spanac cu floare
la ureche. Nu-i vorba de un picnic,
caci dumnealor se gandesc serios la afaceri.
Cetitorii Osanalelor vor afla
cu regret ca frumosul şi popularul
sir Charolais de Gaul, carele
a stat timp de patru saptamani
la Bull ad Hallibut, în oraşul
nostru, şi a cucerit toate inimile
cu manierele sale elegante şi
aleasa-i convarsaţie, va pleca astazi
acasa. Mai da-ne un semn
de viaţa, Charley!
Rezolvarea triburilor privind
funerariile raposatului sir Dalliance,
a ducelui de Cornwall fecior,
Ucis într-o încaierare cu Uriaşul
Ghioagei Ferecate marţea trecuta
pe malurile Campiei Vrajite, se
afla în mainile amabilului şi
hainicului Mumble, prinţul antretenorilor
de pompe funebre,
decat care nimeni nu-i mai straşnic
de a servi cu placere pe fiecare
care are nevoie de serviciile
sale ultime şi triste. Daţi-i
prilejul sa va serveasca. Încercaţi
şi va veţi convinge.
Redacţia Osanalelor ţine sa
mulţumeasca respectuos, de la director
şi pana la dracu şi la tatsu, curtenitorului
şi preve nitorului lord
Mare Majordom al treilea ajutor
al Palatului pentru cateva sorbetiere
de îngHeţata de o calitate
aşa calculata încat sa te
faca recunoscator pana la lacrimi şi a reuşit.
Cand aceasta administraţie
va dori sa potriveasca un
nume frumos pentru viitoare pormorţie,
Osanalele sunt gata sa
faca sudgestiile necesare.
Demoazela Irene Dulap, din
Sid Astolat, se afla în vizita
la unchiul dumneaei, popularul
patron al hanului Vacarilor,
strada Bojocilor, din oraşul
nostru.
….Tanarul Barker, reparator
de foaie s-a înapoiat în localitate
şi arata mai dolofan datorita
vacanţiei-tumeu printre cei
mai de seama fierari. Vedeţi-i
reclama!”
Desigur, pentru început, jurnalistica aceasta era destul de buna. Ştiam ca e aşa şi ma simţeam totuşi cam dezamagit. Mi-a placut mult mai mult rubrica „Veşti de la palat”, caci respectul simplu şi demn, cu care se consemnau veştile, te reconforta dupa toate familiaritaţile acelea dizgraţioase. Dar chiar şi aceasta rubrica putea fi mai buna. Ştiu ca, orice-ai face, e greu sa obţii varietate în materie de veşti de la curtea regala. Într-adevar, în toate faptele acelea exista o adanca monotonie, care zadarniceşte şi chiar înfrange cele mai cinstite sforţari de a face ca faptele sa straluceasca şi sa trezeasca entuziasm. Cea mai buna metoda de a ieşi totuşi din monotonia asta – de fapt singura metoda de bun simţ – este de a ascunde repetarea faptelor, dandu-le sub forme cat mai variate. Trebuie sa jupoi fiecare fapt şi sa-l îmbraci într-o noua piele de vorbe. Aşa înşeli ochiul, crezi ca-i un fapt nou, dai impresia ca şi curtea regala merge înainte, cum merg toate pe lume. Şi astfel starneşti curiozitatea cititorului, care înghite dintr-o sorbitura întreaga coloana; aşa reuşeşti sa înşeli pe toata lumea ca sa nu vada ca ai facut ciorba cu un singur bob de fasole. Metoda întrebuinţata de Clarence era buna, simpla, demna, directa şi dupa tipicul afacerilor în curs. Totuşi, pot spune ca nu era cea mai buna dintre toate cele posibile:
VEŞTI DE LA PALAT
În ziua de luni regele s-a primblat calare prin parc ” ” ” marţi ”
” ” ” mereu ri ”
„vineri” ” * * ”
” ” ” sambata” ” ” „duminica”
Cu toate acestea, judecandu-l în linii mari, ziarul îmi placea. Micile cruditaţi de ordin tehnic erau observabile ici-colo, dar nu pricinuiau mare paguba şi, oricum, corecturile greşelilor de tipar se facusera tot aşa de bine ca şi în Arkansas şi mult mai bine decat era necesar în zilele şi în ţara regelui Arthur. De obicei, gramatica îţi scapa printre degete, iar construcţiile erau mai mult sau mai puţin şchioape, dar nu ma formalizam pentru atata lucru. Astfel de defecte am şi eu şi nu trebuie sa-i criticam pe alţii, pe taramurile unde nici noi nu ne putem ţine bine de-a-npicioarelea.
Eram prea înfometat de literatura ca sa nu doresc a hapai întregul ziar ca un singur fel de mancare; dar abia îmbucai caţiva dumicaţi şi fui nevoit sa aman înfulecatul din pricina calugarilor din preajma, care ma asaltara cu tot felul de întrebari pline de curiozitate: Ce-i obiectul acesta ciudat? La ce serveşte? l-o batista? Un plocad de aşezat sub şea? O bucata de camaşa? Şi din ce-i facut? Ce subţire şi totuşi mladios şi gingaş! Şi cum mai foşneşte! Crezi ca ţine la purtat şi nu se strica daca-l ploua? Ce se vede pe el sunt litere scrise sau ornamente? Banuiau ca este ceva scris acolo, deoarece aceia dintre danşii care ştiau sa citeasca latineşte şi aveau ceva habar de greaca, recunoşteau unele litere, dar nu se dumireau în totul despre ce era vorba. Am cautat sa-i informez în modul cel mai simplu:
— E un ziar public. Am sa va explic alta data ce înseamna asta. Nu-i o haina, caci e facut din hartie. Am sa va explic alta data ce-i hartia. Şirurile pe care le vedeţi sunt pentru citit; nu-s scrise cu mana, ci tiparite. Odata şi odata, am sa va explic ce-i tiparul. S-au facut o mie de foi dintr-astea, toate la fel ca asta, pana în cel mai mic amanunt, şi nici în ruptul capului nu-ţi poţi da seama daca o foaie e mai breaza ca alta.
Cu toţii scoasera nişte exclamaţii de surpriza şi admiraţie:
— O mie! Lucru vartos şi de mirare! Truda de un an pentru o mulţime de meşteri!
— Nicidecum! Munca de o zi pentru un muncitor şi un ucenic.
Se crucira şi murmurara vreo cateva rugaciuni, ca sa-i ocroteasca de primejdie.
— Minuni! Ciudese! Roada întunecata a farmecelor!
Îi lasai sa creada aşa, apoi citii cu glas domol – acelora care îşi îmbulzeau capetele rase la o distanţa de unde puteai auzi – o parte din darea de seama asupra miracolului restaurarii izvorului, fiind la fiece pas însoţit de exclamaţiile lor uimite şi respectuoase:
— Oh! Oh! Oh!
— Prea adevarat iaste!
— Spaimos! Se sparie gandul, nu alta!
— Acestea au fost întamplarile ce tamplatu-s-au aievea, aievea scrise, spre minunare!
Apoi, ma întrebara daca pot sa le dau în mana lucrul acela ciudat, ca sa-l pipaie şi sa-l cerceteze, asigurandu-ma ca vor fi foarte grijulii sa nu-l strice. Le-am spus ca da, şi ei luara ziarul, apucandu-l cu toata grija şi evlavia, de parca ar fi fost nişte moaşte sfinte, şi cu gingaşie îi pipaira faptura, mangaiara suprafaţa-i neteda, cu atingeri uşoare de degete, şi cercetara cu ochi fascinaţi tainicele caractere tiparite. Palcul acela de capete plecate, feţele acelea fermecate, ochii aceia graitori – ce minunata privelişte pentru mine!
Nu era vorba de odrasla mea? Nu erau minunarea asta muta, interesul asta viu şi admiraţia sincera – cel mai graitor tribut şi cel mai nesilit omagiu care mi se puteau aduce? Atunci mi-am dat seama ceea ce încearca o mama, cand femeile straine, sau prietene din preajma, îi iau în braţe noul nascut şi-şi aţintesc toata dragostea asupra lui, plecandu-şi capetele într-o adoraţie atat de deplina, încat restul universului dispare din conştiinţa lor şi li se pare în momentul acela ca nu exista pe lume decat pruncul! Acum ştiu ca satisfacţie mai mare nu poate fi – nici chiar cea de rege, cuceritor şi poet – care sa se ridice macar pe jumatate pana la culmea-i senina şi înalta, sau sa aduca pe jumatate dintr-o mulţumire atat de divina.
În timpul restului acestei „seanţe”, ziarul meu calatori de la grup la grup prin toata sala aceea uriaşa, iar ochii mei fericiţi îl urmareau într-una, pe cand eu încremenisem, napadit de mulţumire şi beat de bucurie. Da – asta înseamna împaraţia cerurilor şi o data i-am simţit şi eu gustul, chiar daca nu voi mai avea parte s-o mai gust vreodata.
Primul ziar
Cand îi spusei regelui ca voi pleca deghizat ca un om liber oarecare, pentru a cutreiera în lung şi în lat ţara, spre a cunoaşte mai îndeaproape viaţa umila a poporului – într-o clipa regele s-a şi înflacarat de noutatea faptului, declarandu-se gata sa încerce şi dansul aventura asta şi spunandu-mi ca nimic nu l-ar putea împiedica, ci va lasa totul balta şi o va porni cu mine, fiind vorba de una dintre cele mai straşnice idei peste care daduse în vremea din urma. Voia s-o ştearga pe scara de din dos şi s-o porneasca imediat, dar i-am atras atenţia ca nu şade frumos. Ştiţi, el avea programata o întrunire cu scrofuloşii – adica sa puna mana pe scrofulele lor, spre a-i vindeca – şi n-ar fi fost corect sa-şi dezamageasca publicul. De altfel, asta n-ar fi pricinuit o prea mare întarziere, fiind vorba de o singura reprezentaţie de gala. De asemenea, socoteam ca nu trebuie sa plece fara ştirea reginei. El se întuneca la faţa, cand auzi propunerea asta şi paru tare abatut. Ma caiam de cele ce-i vorbisem, mai ales cand îmi zise, pe un ton jalnic:
— Luminaţia ta uita ca sir Launcelot iaste aici, iara cand Launcelot iaste, ea nu ia sama de purcesul regelui, nice de ziua cand el se va învarteji înapoi.
Fireşte, am schimbat subiectul. Într-adevar, regina Guenever era frumoasa, dar, daca o priveai în ansamblu, avea destule cusururi. Nu-mi placea sa ma amestec în chestiuni dintr-astea, care nu ma priveau. Totuşi, mi-era sila sa vad cele ce se petreceau, şi nu ma sfiesc sa v-o spun pe faţa. De multe ori, ea ma întreba:
— Luminate Şef, au nu l-ai vazut prin preajma pe sir Launcelot?
În schimb, nu mi s-a întamplat s-o vad niciodata framantandu-se şi întreband pe unde ar fi regele.
Ce vad bun pentru afacerea cu scrofulele! Ceva spornic şi di granda! Regele statea sub un baldachin împopoţonat, iar în preajma lui şedeau ciotca, potrivit canoanelor, o liota de preoţi. Nu putea sa nu-ţi sara în ochi, prin rolul pe care-l deţinea şi prin costumul sau fantezist, un anume Marinei, un schivnic care facea pe vraciul-doftor şi care introducea pe bolnavi acolo. Mai departe, pe pardoseala spaţioasa şi pana în uşi, zaceau sau şedeau, talmeş-balmeş şi într-o puternica lumina, scrofuloşii. Alcatuiau cu toţii un minunat tablou şi pareau a fi fost aduşi înadins ca sa pozeze unui pictor, deşi nu era cazul. Se aflau acolo vreo opt sute de bolnavi. Treaba mergea încet şi nu prezenta nici un nou interes pentru mine, caci mi-era lehamite de atatea ceremonii cate vazusem pana atunci. Lucrurile lancezeau, dar n-aveam încotro: trebuia sa înghit pana la capat. Doftorul îşi avea rostul sau, caci în gloata aceea se aflau destui care îşi închipuiau ca într-adevar sunt bolnavi, pe cand alţii, care ştiau bine ca sunt sanatoşi, venisera doar pentru a avea nepieritoarea cinste de a fi atinşi de o mana augusta. Mai era şi alţii care faceau pe bolnavii pentru a fi miluiţi cu pitacul, care, potrivit tradiţiei, îl capatau odata cu atingerea. Pana la mine, pitacul fusese o micuţa moneda de aur, care valora cam o treime dintr-un dolar. Cand te gandeşti la puterea de cumparare a unei atare sume pe vremea şi în ţara aceea – şi cat de banal era sa suferi de scrofule, cand nu erai mort – pricepi lesne ca sumele destinate anual pentru scrofule însemnau o pleaşca la fel de mare ca şi legea raurilor şi porturilor pentru anumite guverne care sfeteriseau o halca mare din visteria ţarii, plus şansele de a face nevazute şi excedentele bugetare. Aşa ca mi-am zis ca trebuie sa ma ating şi eu de fondurile pentru scrofule. Ascunsesem în visterie şase şeptimi din sumele alocate pentru scrofule – şi asta cu o saptamana înainte de a parasi Camelotul în cautare de aventuri – şi poruncisem ca restul, cealalta şeptime, sa fie schimbata în bani marunţi şi predata în mainile preotului şef din Ministerul Scrofulelor. E ceva sa înlocuieşti o moneda de aur cu un gologan de cinci cenţi şi sa faci aceeaşi treaba. Asta ar fi putut crea o inflaţie de marunţiş pe piaţa, dar nu era nici un pericol, caci finanţele ţarii erau în stare sa reziste. De obicei, nu-mi place sa se toarne apa în vin, însa în cazul acesta admiteam, pentru ca tot era vorba de un dar, iar darurile şi pomenile pot sa le subţiezi cat ţi-i pofta şi eu aşa procedez de obicei. De, calul de dar nu se cauta în dinţi! Piesele de aur şi argint care circulau acolo erau, cele mai multe, de o straveche şi necunoscuta origine, dar unele erau romane; erau stangaci rotunjite şi rareori erau mai rotunde decat luna cand începe sa scada, dupa ultimul patrar. Monedele fusesera batute cu ciocanul, iar nu prelucrate prin topire şi erau atat de tocite din pricina întrebuinţarii, încat inscripţiile de pe ele erau la fel de neciteţe ca şi nişte bataturi şi semanau chiar cu ele. Am chibzuit ca nişte gologani nou-nouţi şi lucioşi, pe care sa se vada de-o poşta regele pe o parte şi regina Guenever pe cealalta, fiind cat mai asemanatori cu ceea ce erau în realitate, precum şi o deviza straşnica şi cucernica, vor scoate raul din umflaturile scrofuloşilor mai dihai decat un banuţ mai nobil şi o sa încante mai mult închipuirea scrofuloşilor. Am avut dreptate. Prima experienţa am facut-o cu turma asta şi a mers de minune. Reducand astfel de cheltuieli, am facut o serioasa economie statului. Va puteţi da seama din urmatoarele date: au fost atinşi de mana regeasca şi cu cate un pitac, şapte sute din cei opt sute de pacienţi – o nimica toata! Dupa tariful de mai înainte, asta l-ar fi costat pe stat cam doua sute şi patruzeci de dolari; dupa noul tarif, am cheltuit aproape treizeci şi cinci de dolari, economisind dintr-un singur condei doua sute de dolari. Pentru a fi în masura sa apreciem aceasta maiastra lovitura, sa ne gandim şi la celelalte articole din buget: cheltuielile anuale ale guvernamantului naţional se ridicau la un echivalent ce s-ar realiza din contribuţia fiecarui individ cu salariul lui mediu pe trei zile, bineînţeles, socotind ca fiecare individ ar fi om. Daca luam o naţiune de şaizeci de milioane, în care salariul mediu este de doi dolari pe zi – salariul pe trei zile al fiecarui individ ar aduce, în total, trei sute şi şaizeci milioane dolari pentru plata cheltuielilor de guvernamant. În zilele mele, în propria-mi patrie, banii aceştia se strangeau din impozite, dar cetaţenii îşi închipuiau ca le platesc importatorii straini, şi asta le facea mare placere. În fapt, ele erau platite chiar de poporul american şi erau aşa de egal şi exact distribuite printre ei, încat impozitul pe care-l platea un bogataş, cu o avere de o suta de milioane dolari, era acelaşi cu impozitul platit de un sugaci, fiul unui muncitor cu ziua: fiecare platea tot şase dolari. Recunosc şi eu ca nimic nu putea fi mai egal decat impozitele astea.
Revenind la socotelile noastre, trebuie sa spun ca pe atunci Scoţia şi Irlanda plateau tribut regelui Arthur, iar populaţiile de pe insulele britanice se ridicau laolalta la ceva mai puţin de un milion de suflete. Salariul mijlociu al unui artizan era de trei cenţi pe zi, cand îşi platea hrana. Datorita oranduielilor aratate, cheltuielile guvernului naţional erau de nouazeci de mii de dolari anual sau aproape doua sute şi cincizeci de dolari pe zi. Aşadar, prin înlocuirea aurului cu gologani, într-o singura zi de scrofule regale, nu numai ca nu am pagubit şi nu am nemulţumit pe nimeni, dar am adus servicii tuturor şi am salvat patru cincimi din cheltuielile pe ţara ale acestei zile – o economie care ar fi echivalat cu opt sute de mii de dolari în zilele mele, în America. Facand aceasta înlocuire, m-am bizuit pe un izvor de înţelepciune foarte îndepartat – anume, înţelepciunea adolescenţei mele – caci un barbat de stat nu trebuie sa dispreţuiasca nici un fel de înţelepciune, oricat de modesta ar fi originea acestei înţelepciuni. Cand eram baieţandru, totdeauna îmi economiseam gologanii şi dadeam în locul lor nasturi la colectele pentru fondurile misionarilor straini. Pentru salbaticii neştiutori, nasturii mergeau tot aşa de bine ca şi gologanii, iar mie îmi prindeau mai bine gologanii decat nasturii, aşa ca amandoua parţile erau mulţumite şi nimeni pagubit.
Marinei lua în primire pacienţii îndata ce soseau. El cerceta pe aceşti candidaţi ai scrofulelor regale. Daca gasea ca respectivul nu întruneşte calitaţile cerute, îl respingea de la examen, iar daca le întrunea, atunci îl înmana regelui. Un preot rostea formula: „Cu mana lui atinge-va pre bolnav şi tamadui-se-va bolnavul”. Apoi, regele mangaia cu mana umflaturile bolnavului, în timp ce citirea preotului continua. În sfarşit, candidatul capata diploma, adica primea gologanul – ce i-l atarna de gat chiar regele – şi numai dupa asta i se dadea voie sa plece. Credeţi ca într-adevar se vindeca? Ei bine, se vindeca! Orice giumbuşluc de asta vindeca, daca bolnavul are o credinţa puternica într-însul. Sus, la Astolat, era o capela unde Fecioara se aratase odata unei copile care paştea gaştele prin locurile alea – asta, bineînţeles, dupa însaşi marturia copilei. Oamenii de acolo s-au apucat sa ridice capela chiar pe locul respectiv şi au atamat o poza reprezentand întamplarea – o poza pe care o puteai socoti destul de primejdioasa pentru a lasa pe vreun bolnav de inima sa se apropie de ea. Totuşi, mii de oameni betegi şi bolnavi veneau acolo şi se rugau în faţa acestei poze şi plecau întregi şi teferi; ba chiar izvorul privea tabloul şi nu-şi îngheţa apele. Desigur, cand mi s-au spus astfel de lucruri, nu am vrut sa le cred, dar cand m-am dus la faţa locului şi le-am vazut cu ochii mei, a trebuit sa ma predau. Am vazut cum tratamentele dadeau rezultat. Şi erau tratamente adevarate, care nu puteau fi puse la îndoiala. Am vazut schilozi – pe care îi ştiam de ani de la Camelot, unde umblau în carje – cum veneau şi se rugau la icoana aceea şi apoi îşi aruncau carjele şi porneau fara sa mai şonticaiasca deloc. Erau mormane de carje acolo, lasate drept marturie, de cei vindecaţi.
În alte locuri, gaseai oameni care lucrau asupra minţilor bolnavilor fara sa le spuna o vorba şi tot îi tamaduiau. În altele, experţii adunau pe bolnavi într-o încapere şi se rugau împreuna cu danşii, chemandu-le credinţa şi dupa aceea bolnavii aceia plecau lecuiţi. Oriunde, însa, veţi vedea un rege care nu poate tamadui scrofulele, puteţi fi siguri ca cea mai preţioasa dintre superstiţiile care-i susţin tronul – credinţa supusului în atributele dumnezeieşti ale suveranului sau – s-a dus pe copca. În tinereţea mea, monarhii Angliei încetasera sa mai atinga umflaturile celor bolnavi, dar asta nu înseamna ca poporul englez îşi pierduse credinţa în monarhi: – „daca voiau” ei ar fi putut tamadui în patruzeci şi noua de cazuri din cincizeci.
Ei bine, dupa ce preotul bolborosise aceleaşi versete timp de trei ceasuri, şi bunul rege lustruise evidenţele bolii, iar bolnavii înca se îmbulzeau ca mai înainte – am simţit ca mor de urat. Stateam langa o fereastra deschisa, nu departe de augustul baldachin. Pentru a cinci suta oara un bolnav se apleca pentru ca sa i se atinga cu degetele ceea ce avea mai respingator; iara şi iara se mormaiau aceleaşi cuvinte: „Cu mana lui atinge-va pre bolnav şi tamadui-se-va bolnavul” – cand deodata se auzira de afara, rasunand limpede ca dintr-o goarna, nişte sunete care-mi încantara sufletul, dand de-a rostogolul treisprezece veacuri inutile:
— Au sosit de la Camelot, Osanalele saptamanale şi Vulcanul literar – ultima erupţie – numai doi cenţi – scrie totul, spune totul despre marea minune din Valea Sfinţeniei!
Şi aşa îşi facu apariţia acolo o personalitate mai însemnata decat regele: vanzatorul de ziare! Dar numai eu din toata gloata aceea cunoşteam însemnatatea acestei apariţii şi care era menirea acestui vrajitor imperial pe lume.
I-am aruncat un gologan de cinci cenţi, pe fereastra şi am capatat ziarul. Adamul vanzatorilor de ziare din întreaga lume se duse pana la colţ ca sa schimbe gologanul şi sa-mi aduca restul, şi dus a fost. Probabil ca mai este şi acum tot la colţul strazii. Ce placere sa vezi iaraşi un ziar! Simţii totuşi o lovitura înfundata, cand ochii îmi cazura pe primele titluri de-o şchioapa ale ziarului. Traisem atata vreme într-o molcoma atmosfera de veneraţie, respect şi deferenta, încat cele scrise acolo îmi dadura nişte uşori fiori de gheaţa:
VREMURI FĂRĂ DE SEAMĂN ÎN VALEA SFINŢENIEI!
BINELE DE IZVOR ASTUPATE ÎN TAINĂ!
FRATELE MERLIN MEŞTERŞUGUIEŞTE, AU CALCĂ ÎN STRĂCHINI?
Dara şeful loveşte în plin de la primele ture!
Minunatul izvor de apa scos de sub vraja în toiul
unor spaimate potopuri de
FOC DIAVOLESC FUM ŞI TRĂSNETE!
SASTISIT, MÎRLAN ÎNGHITE RĂBDĂRI VRĂJITE!
SERBĂRI DE POMANĂ
şi aşa mai departe, şi tot aşa. Da – era cam prea tare. O data, treaca-mearga, ba chiar mi-ar fi placut şi n-aş fi zis ca au sarit peste cal, dar repetand atacurile astea, o facusera de oaie. Ziaristica asta mirosea de-o poşta a gazetarie de Arkansas, dar noi nu eram în Arkansas. Şi înca ceva: penultimele randuri erau aşa scrise încat jigneau pe pustnici şi puteam sa-i pierdem de clienţi pentru reclamele noastre. Într-adevar, era cam prea uşuratic tonul de luare peste picior pe care-l întalneai în tot ziarul. Constatam ca între timp ma schimbasem mult, fara sa-mi fi dat seama. Eram neplacut impresionat de micile obraznicii spuse fara perdea, pe care, în tinereţea mea, le-aş fi socotit drept nişte cuviincioase şi graţioase perle de stil. Era o abundenţa de articole de soiul acestora, care m-au cam necajit:
„Taciuni şi carbuni din localitate
Sir Launceţol se întalni cu batranul
rege grivance al Irlandei
În mod neaşteptat saptamana
trecuta la mlaştina de la sud de rajiştea porcului lui sir Balmoral
Le Merveilleuse. Vaduva a fost înştiinţata.
Expediţia nr. 3 va porni ham
pe luna ţiitoare în cantarea
18i sir Sagramour-cel-chinuit –
de-dor. Iaste sub comanda renumitului
Cavaler al Cailor Verzi pe
Pereţi, avand ca adjutant pe sir
Persant de înde, om competent inteligent,
curtenitor şi în toate
privinţele u nas şi de asemenea
amutat de sir Palamides Sarace –
nul, care nu iaste nici el un spanac cu floare
la ureche. Nu-i vorba de un picnic,
caci dumnealor se gandesc serios la afaceri.
Cetitorii Osanalelor vor afla
cu regret ca frumosul şi popularul
sir Charolais de Gaul, carele
a stat timp de patru saptamani
la Bull ad Hallibut, în oraşul
nostru, şi a cucerit toate inimile
cu manierele sale elegante şi
aleasa-i convarsaţie, va pleca astazi
acasa. Mai da-ne un semn
de viaţa, Charley!
Rezolvarea triburilor privind
funerariile raposatului sir Dalliance,
a ducelui de Cornwall fecior,
Ucis într-o încaierare cu Uriaşul
Ghioagei Ferecate marţea trecuta
pe malurile Campiei Vrajite, se
afla în mainile amabilului şi
hainicului Mumble, prinţul antretenorilor
de pompe funebre,
decat care nimeni nu-i mai straşnic
de a servi cu placere pe fiecare
care are nevoie de serviciile
sale ultime şi triste. Daţi-i
prilejul sa va serveasca. Încercaţi
şi va veţi convinge.
Redacţia Osanalelor ţine sa
mulţumeasca respectuos, de la director
şi pana la dracu şi la tatsu, curtenitorului
şi preve nitorului lord
Mare Majordom al treilea ajutor
al Palatului pentru cateva sorbetiere
de îngHeţata de o calitate
aşa calculata încat sa te
faca recunoscator pana la lacrimi şi a reuşit.
Cand aceasta administraţie
va dori sa potriveasca un
nume frumos pentru viitoare pormorţie,
Osanalele sunt gata sa
faca sudgestiile necesare.
Demoazela Irene Dulap, din
Sid Astolat, se afla în vizita
la unchiul dumneaei, popularul
patron al hanului Vacarilor,
strada Bojocilor, din oraşul
nostru.
….Tanarul Barker, reparator
de foaie s-a înapoiat în localitate
şi arata mai dolofan datorita
vacanţiei-tumeu printre cei
mai de seama fierari. Vedeţi-i
reclama!”
Desigur, pentru început, jurnalistica aceasta era destul de buna. Ştiam ca e aşa şi ma simţeam totuşi cam dezamagit. Mi-a placut mult mai mult rubrica „Veşti de la palat”, caci respectul simplu şi demn, cu care se consemnau veştile, te reconforta dupa toate familiaritaţile acelea dizgraţioase. Dar chiar şi aceasta rubrica putea fi mai buna. Ştiu ca, orice-ai face, e greu sa obţii varietate în materie de veşti de la curtea regala. Într-adevar, în toate faptele acelea exista o adanca monotonie, care zadarniceşte şi chiar înfrange cele mai cinstite sforţari de a face ca faptele sa straluceasca şi sa trezeasca entuziasm. Cea mai buna metoda de a ieşi totuşi din monotonia asta – de fapt singura metoda de bun simţ – este de a ascunde repetarea faptelor, dandu-le sub forme cat mai variate. Trebuie sa jupoi fiecare fapt şi sa-l îmbraci într-o noua piele de vorbe. Aşa înşeli ochiul, crezi ca-i un fapt nou, dai impresia ca şi curtea regala merge înainte, cum merg toate pe lume. Şi astfel starneşti curiozitatea cititorului, care înghite dintr-o sorbitura întreaga coloana; aşa reuşeşti sa înşeli pe toata lumea ca sa nu vada ca ai facut ciorba cu un singur bob de fasole. Metoda întrebuinţata de Clarence era buna, simpla, demna, directa şi dupa tipicul afacerilor în curs. Totuşi, pot spune ca nu era cea mai buna dintre toate cele posibile:
VEŞTI DE LA PALAT
În ziua de luni regele s-a primblat calare prin parc ” ” ” marţi ”
” ” ” mereu ri ”
„vineri” ” * * ”
” ” ” sambata” ” ” „duminica”
Cu toate acestea, judecandu-l în linii mari, ziarul îmi placea. Micile cruditaţi de ordin tehnic erau observabile ici-colo, dar nu pricinuiau mare paguba şi, oricum, corecturile greşelilor de tipar se facusera tot aşa de bine ca şi în Arkansas şi mult mai bine decat era necesar în zilele şi în ţara regelui Arthur. De obicei, gramatica îţi scapa printre degete, iar construcţiile erau mai mult sau mai puţin şchioape, dar nu ma formalizam pentru atata lucru. Astfel de defecte am şi eu şi nu trebuie sa-i criticam pe alţii, pe taramurile unde nici noi nu ne putem ţine bine de-a-npicioarelea.
Eram prea înfometat de literatura ca sa nu doresc a hapai întregul ziar ca un singur fel de mancare; dar abia îmbucai caţiva dumicaţi şi fui nevoit sa aman înfulecatul din pricina calugarilor din preajma, care ma asaltara cu tot felul de întrebari pline de curiozitate: Ce-i obiectul acesta ciudat? La ce serveşte? l-o batista? Un plocad de aşezat sub şea? O bucata de camaşa? Şi din ce-i facut? Ce subţire şi totuşi mladios şi gingaş! Şi cum mai foşneşte! Crezi ca ţine la purtat şi nu se strica daca-l ploua? Ce se vede pe el sunt litere scrise sau ornamente? Banuiau ca este ceva scris acolo, deoarece aceia dintre danşii care ştiau sa citeasca latineşte şi aveau ceva habar de greaca, recunoşteau unele litere, dar nu se dumireau în totul despre ce era vorba. Am cautat sa-i informez în modul cel mai simplu:
— E un ziar public. Am sa va explic alta data ce înseamna asta. Nu-i o haina, caci e facut din hartie. Am sa va explic alta data ce-i hartia. Şirurile pe care le vedeţi sunt pentru citit; nu-s scrise cu mana, ci tiparite. Odata şi odata, am sa va explic ce-i tiparul. S-au facut o mie de foi dintr-astea, toate la fel ca asta, pana în cel mai mic amanunt, şi nici în ruptul capului nu-ţi poţi da seama daca o foaie e mai breaza ca alta.
Cu toţii scoasera nişte exclamaţii de surpriza şi admiraţie:
— O mie! Lucru vartos şi de mirare! Truda de un an pentru o mulţime de meşteri!
— Nicidecum! Munca de o zi pentru un muncitor şi un ucenic.
Se crucira şi murmurara vreo cateva rugaciuni, ca sa-i ocroteasca de primejdie.
— Minuni! Ciudese! Roada întunecata a farmecelor!
Îi lasai sa creada aşa, apoi citii cu glas domol – acelora care îşi îmbulzeau capetele rase la o distanţa de unde puteai auzi – o parte din darea de seama asupra miracolului restaurarii izvorului, fiind la fiece pas însoţit de exclamaţiile lor uimite şi respectuoase:
— Oh! Oh! Oh!
— Prea adevarat iaste!
— Spaimos! Se sparie gandul, nu alta!
— Acestea au fost întamplarile ce tamplatu-s-au aievea, aievea scrise, spre minunare!
Apoi, ma întrebara daca pot sa le dau în mana lucrul acela ciudat, ca sa-l pipaie şi sa-l cerceteze, asigurandu-ma ca vor fi foarte grijulii sa nu-l strice. Le-am spus ca da, şi ei luara ziarul, apucandu-l cu toata grija şi evlavia, de parca ar fi fost nişte moaşte sfinte, şi cu gingaşie îi pipaira faptura, mangaiara suprafaţa-i neteda, cu atingeri uşoare de degete, şi cercetara cu ochi fascinaţi tainicele caractere tiparite. Palcul acela de capete plecate, feţele acelea fermecate, ochii aceia graitori – ce minunata privelişte pentru mine!
Nu era vorba de odrasla mea? Nu erau minunarea asta muta, interesul asta viu şi admiraţia sincera – cel mai graitor tribut şi cel mai nesilit omagiu care mi se puteau aduce? Atunci mi-am dat seama ceea ce încearca o mama, cand femeile straine, sau prietene din preajma, îi iau în braţe noul nascut şi-şi aţintesc toata dragostea asupra lui, plecandu-şi capetele într-o adoraţie atat de deplina, încat restul universului dispare din conştiinţa lor şi li se pare în momentul acela ca nu exista pe lume decat pruncul! Acum ştiu ca satisfacţie mai mare nu poate fi – nici chiar cea de rege, cuceritor şi poet – care sa se ridice macar pe jumatate pana la culmea-i senina şi înalta, sau sa aduca pe jumatate dintr-o mulţumire atat de divina.
În timpul restului acestei „seanţe”, ziarul meu calatori de la grup la grup prin toata sala aceea uriaşa, iar ochii mei fericiţi îl urmareau într-una, pe cand eu încremenisem, napadit de mulţumire şi beat de bucurie. Da – asta înseamna împaraţia cerurilor şi o data i-am simţit şi eu gustul, chiar daca nu voi mai avea parte s-o mai gust vreodata.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 26 - Primul ziar
Aceasta pagina a fost accesata de 578 ori.