Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 27 - Yankeul si cu regele calatoresc incognito
Capitolul 27
Yankeul si cu regele calatoresc incognito
Aproape de ceasul culcarii îl luai pe rege în apartamentele mele particulare, pentru a-i taia parul şi a-l ajuta sa se îmbrace cu veşmintele de rand pe care urma sa le poarte pe drum. Cei din clasele conducatoare îşi retezau parul de pe frunte, purtandu-l cu breton, dar lasau sa le cada pletele pe spate, pe cand oamenii de rand şi-l tundeau şi în faţa şi la ceafa. Sclavii nu se tundeau de loc, şi parul le creştea în voie. Aşa ca-i înfundai o strachina pe cap, şi rotind-o împrejurul frunţii, i-am taiat toate şuviţele care-i atarnau. Apoi îi scurtai favoriţii şi mustaţile pana ajunsera cam la o jumatate de ţol lungime, cautand şi reuşind sa fac toate astea cu o mare arta. Îl pocisem rau de tot. Cand îşi puse sandalele butucanoase şi anteriul facut dintr-o grosolana panza de in cafenie, care-i atarna de la gat pana la talpi, nu mai era deloc cel mai chipeş barbat din tot regatul, ci unul dintre cei mai uraţi, mai vulgari şi mai neplacuţi la vedere. Amandoi eram îmbracaţi şi barbieriţi la fel, şi puteam fi lesne luaţi drept ţarani sau vatafi boiereşti, ciobani sau caruţaşi; cam aşa, sau drept meşteşugari de la ţara, daca pofteam, îmbra-camintea noastra fiind ca a mai tuturor oamenilor saraci – trainica şi ieftina. Nu vreau sa spun ca era chiar ieftina pentru un om sarac, ci ca era facuta din cel mai ieftin material care se gasea pentru veşmintele barbateşti – lucrat la ţara, ma înţelegeţi.
Ne strecuraram înainte de a se crapa de ziua şi cand soarele începea sa se ridice, noi facusem opt sau zece mile, gasindu-ne în mijlocul unei campii nu prea netede. Purtam o traista destul de grea, încarcata cu provizii – merinde pentru rege, ca sa mai îmbuce cate ceva pana s-o deprinde cu grosolanele mancaruri de la ţara, fara sa i se aplece.
Gasii un loc confortabil pentru rege, la marginea drumului, şi apoi îi dadui o halca sau doua ca sa-şi puna stomacul la cale. Apoi, îi spusei ca ma duc dupa apa şi o întinsei. Aveam de gand sa dispar din vazul sau, ca sa ma odihnesc puţintel şi eu. Luaem prostul obicei de a sta în picioare în faţa lui, chiar şi la sfatul sfetnicilor şi ma aşezam doar în rare ocazii, cand sfaturile acelea durau ceasuri şi ceasuri; pe deasupra ma procopsisem şi cu un moft de scaunel fara spatar, aratand ca un podeţ rasturnat, şi care era la fel de placut ca şi durerile de masele. Nu voiam sa-l arunc deodata în apa pe rege şi sa-l las sa înoate singur, ci aveam de gand sa-l obişnuiesc încetişor cu noua situaţie. Sigur ca ar fi trebuit sa stam împreuna, eu şi regele, acum cand eram în cardaşie, caci altfel oamenii ar fi bagat de seama; totuşi nu era o buna politica pentru mine ca sa fac pe egalul cu dansul, cand nu era nici o nevoie.
Gasii apa mai încolo, la vreo trei sute de metri departare şi apucai sa ma odihnesc cam vreo douazeci de minute, cand auzii nişte glasuri. Nu-i nimic – îmi zisei-trebuie sa fie nişte ţarani care se duc la munca. Care alţii sa se scoale aşa de dimineaţa, pe meleagurile acelea? Dar peste o clipa zarii la o cotitura a drumului nişte oameni de seama, îmbracaţi pe cinste, aparand cu nişte catari încarcaţi cu bagaje şi cu servitori în urma lor. Ma repezii glonţ în tufiş, pe drumul cel mai scurt. Catva timp crezui ca oamenii aceia vor ajunge înaintea mea la locul unde era regele; dar deznadejdea îţi da aripi, aşa ca îmi facui vant cu tot corpul, îmi umflai pieptul şi ţinandu-mi rasuflarea – fal-fal! – zburai, nu alta. Am ajuns. Şi înca mai înainte decat era nevoie.
— Scuza-ma, dragul meu rege, dar acum nu-i timp de eticheta… Hai! Ridica-te în picioare, ca se apropie nişte oameni cu vaza. Hai, sus!
— Nu vad nici o minune! Lasa-i sa vina!
— Vai, maria ta, nu-i bine sa şezi jos! Ridica-te şi stai într-o poziţie mai umila, în timp ce trec dumnealor. Nu uita ca acum eşti ţaran.
— Adevar grait-ai! Iata ca uitasem, tot gandind cu capul meu la razboiul cel mare pe care vreau sa-l dau cu ditai galul – şi zicand acestea se ridicase, dar o ferma s-ar fi ridicat mai repede decat dansul, daca ar fi fost cerere pe piaţa pentru terenurile de construcţii – şi adevarat iaste ca a fost în gandul meu, ca pogorat din ceruri, visul acela mareţ, carele…
— Ia o ţinuta mai ploconita, maria ta! Hai, mai repede! Apleaca-ţi capul – mai mult – mai mult! Lasa-l jos!
A facut tot ce i-a stat în putinţa, dar, doamne! mare lucru n-a reuşit. Parea tot atat de plecat cat turnul din Pisa, asta-i cea mai exacta apreciere pe care aş putea-o face despre poziţia lui. Într-adevar, atat de puţin a reuşit sa se ploconeasca, încat a primit nişte priviri încruntate şi acre pe toata linia, iar un lacheu împopoţonat din coada alaiului a ridicat biciul sa dea în el. Dar sarisem la timp pentru a primi eu – pleosc! – lovitura, în locul regelui. Urmara o rafala de rasete batjocoritoare, în timpul carora vorbii raspicat şi îl sfatuii pe rege a se face ca nici nu-i pasa. Pe moment se stapani, însa birul asta îl cam usturase şi voia sa sfaşie cu dinţii alaiul şi altceva nu. Îl avertizai:
— Daca faci una ca asta, s-a zis de la început cu aventurile noastre! Iar noi, fiind neînarmaţi, nu facem nici o scofala în faţa bandei asteia înarmate. Daca vrem sa reuşim în ceea ce am pus la cale, atunci trebuie nu numai sa aratam ca nişte ţarani, dar sa ne şi purtam ca danşii.
— Înţelept iaste ce-ai grait, luminate Şef! Nu se cade a-ţi sta împotriva! Sa purcedem mai departe. Voi trage învaţatura şi voi baga de sama, purtandu-ma dupa cuviinţa.
S-a ţinut de cuvant. A facut cum a putut mai bine, numai ca se putea şi mai bine. Cred ca vi s-a întamplat sa vedeţi un copil neastamparat şi fara minte, dar îndrazneţ nevoie mare, facand de zor o pozna dupa alta, toata ziulica, şi o mama grijulie ţinandu-se dupa el tot timpul, şi salvandu-l în ultima clipa de la înec sau de la vreo alta belea, dupa fiecare paţanie noua – ei bine, leit aşa aratam regele şi cu mine!
Daca aş fi prevazut ce o sa mi se întample, mi-aş fi zis de la început: nu! cine are pofta sa caştige o paine, facand panorama cu un rege îmbracat în ţaran, n-are decat; eu, unul, m-aş descurca mult mai bine cu o menajerie şi aş rezista mai multa vreme. În primele trei zile, nu i-am permis sa intre în nici o cocioaba sau alta locuinţa. Daca voia sa treaca în revista cate ceva, în timpul acestei iniţieri, asta o putea face doar în hanuri mai mici sau pe drum, aşa ca la astfel de locuri ne-am marginit noi la început. Bietul de el! Încerca sa se poarte cat mai bine, dar ce folos? Nu facea nici un progres, nici cat negru sub unghie.
Dimpotriva. Ma baga în sperieţi, facand boroboaţe peste boroboaţe unde şi cand nu te aşteptai. În ziua a doua, pe înserate, ce-l vad ca face? Nici mai mult nici mai puţin decat ca-mi scoate dinauntrul anteriului un pumnal, privindu-ma senin, de parca nici usturoi n-ar fi mancat!
— Dumnezeule mare! De unde-l ai, maria ta?
— De la un contrabandist pe care l-am vazut la han, aseara.
— Dar cum l-ai cumparat, cand nu ai nici o para chioara?
— Scapat-am teferi dintru multe primejdii datorita duhului – duhului luminaţiei tale – ca pre luminaţia ta o am lumina şi sfeşnic – dara singur am gandit cu capul meu ca cine iaste înainte vazator se cuvine întrarmat a fi. Arma luminaţiei tale ar putea sa cada cu împiedecare şi pieriţi sa fim!
— Dar, gandeşte-te ca oamenii de teapa noastra nu au dreptul sa poarte arme! Ce-ar zice un lord – sau oricare alta persoana cu vaza – daca ar prinde pe un nespalat de ţaran cu un pumnal asupra lui?
A fost spre norocul nostru ca în momentul acela n-a dat nimeni peste noi. M-am ţinut de capul lui ca sa arunce cat colo fierul ala ruginit. Dar pasa de convinge pe un copil sa renunţe la un mijloc nou şi ademenitor de a-şi frange gatul. Am mers amandoi înainte, tacuţi şi prinşi de ganduri. În cele din urma, zise regele:
— Cand vezi ca eu cuget la lucruri care nu mi se cad, au care de primejdie sunt, de ce oare nu ma scuturi ca sa le alung din minte?
Grea treaba şi lucru cu doua taiuşuri. Nu prea ştiam cum sa iau aceasta invitaţie sau ce sa zic, aşa ca am sfarşit prin a-i spune ce era mai firesc:
— Dar cum pot şti eu ce gandeşte maria ta?
Regele încremeni locului de uimire şi se zgai la mine:
— O! Dara eu crezut-am ca eşti mai mare decat Merlin şi meşterşuguieşti la vraji, catai ziulica de mare. Darul prorocirei mai vartos iaste decat vrajitoria, iara Merlin proroc iaste!
Îmi dadui seama ca o facusem lata. Trebuia sa recaştig terenul pierdut. Dupa o matura reflecţie şi un plan mai dihai, îi zisei:
— Maria ta, m-ai înţeles greşit. Da-mi voie sa-ţi explic. Exista doua soiuri de profeţii. Unul este de a prezice lucruri care sunt foarte aproape de noi; celalalt este darul de a prezice lucruri care se vor petrece cu epoci şi secole mai încolo. Care-i mai mare dintre aceste daruri profetice?
— De buna sama, cel din urma!
— Aşa e. Şi ma rog, are darul asta Merlin?
— În parte îl are. Merlin prorocit-a o sama de taine despre naşterea mea şi a craiei mele, cu douazeci de ani mai înainte.
— A mers vreodata mai departe?
— Mai mult nice nu ar cuteza a zice, gandesc eu.
— Probabil ca asta-i limita la care poate ajunge. Fiecare profet îşi are limita lui. Limita unora dintre marii profeţi a fost un secol.
— Puţini sunt aceştia, rari ca iarba de leac, pre cat am aflat eu.
— Au existat doi înca şi mai mari, ale caror limite au fost de cate patru şi şase veacuri, ba unul a ajuns sa prezica pana la o limita de şapte sute douazeci de ani.
— Oho! Ce minunaţie!
— Dar ce sunt toţi aceştia faţa de mine? O nimica toata!
— Cum? Întru adevar ai puterea de a vedea chiar mai departe decat atata neparasita vreme?
— Şapte sute de ani? Maria ta, afla ca privirile ochiului meu de profet au din cuprinderea vulturului şi lor li se dezvaluie viitorul lumii pe înca aproape treisprezece secole şi jumatate de acum încolo!
Ehei! Pacat ca n-aţi vazut ce ochi a bleojdit regele şi cum era mai-mai sa înghita tot aerul de deasupra pamantului! Cu asta îl aranjasem pe Merlin. Aţi vazut ca în faţa oamenilor acelora nu era nevoie sa dovedeşti nimic din ceea ce afirmai: era de ajuns sa afirmi şi ei te şi credeau. Niciodata nu i-a dat prin gand cuiva sa puna la îndoiala vreo afirmaţie.
— Şi acum trebuie sa-ţi spun, maria ta – continuai eu – ca sunt în stare sa practic amandoua soiurile de profeţii: cea pe durata lunga şi cealalta, daca îmi dau osteneala, dar de obicei nu practic decat cea pe lunga durata, fiindca cealalta nu este de demnitatea mea. Aceea-i buna doar pentru prezicatori de teapa lui Merlin – profeţi scurţi de coada, cum le zicem în profesiunea noastra. Fireşte, aşa – din cand în cand – ma distrez şi eu cu cate o profeţie mai marunta, dar nu prea des; de fapt, mai niciodata. Îţi aminteşti ce mult s-a comentat – cand ai ajuns în Valea Sfinţeniei – faptul ca eu am prezis sosirea mariei tale şi am precizat pana şi ceasul sosirii, şi asta cu doua sau trei zile înainte.
— Adevar graieşti. Acum îmi aduc aminte.
— Ei bine, mi-ar fi fost şi mai uşor, de patruzeci de ori mai uşor şi aş fi adus la targ de o mie de ori mai multa marfa, daca ar fi fost vorba de ceva care avea sa se petreaca peste cinci sute de ani, în loc de doua-trei zile.
— Multe ciudaţenii mai sunt pre lumea aceasta!
— Aşa e! Un adevarat expert poate mai lesne prezice un lucru care se va petrece peste cinci sute de ani decat unul care se va petrece peste cinci sute de secunde.
— Dupa chibzuinţa mea, zic ca mai lesne ar fi sa fie altmintrelea. S-ar cadea sa fie de cinci sute de ori mai lesne sa proroceşti ceea ce-i mai aproape decat ceea ce-i mai departe de bieţii de noi, caci ceea ce-i aproape s-ar învrednici sa vada pana şi neştiutorul. Adevar zic, ca legile prorociei nu se potrivesc cu ceea ce-i aievea, ca ele fac prea cu uşor ceea ce-i anevoie şi anevoie ceea ce-i uşor.
Dovedea înţelepciune regele. O caciula ţaraneasca nu era de ajuns ca sa-l deghizeze; ba, ţi-ai fi dat seama ca e rege şi daca-l vedeai sub un clopot de scafandrier, cand ai fi auzit cum îi mergea mintea.
Dar asta-i alta caciula. Pana una-alta, ma pomenii cu o noua îndeletnicire, care-mi dadea de furca. Regele deveni foarte dornic sa afle tot ce se va întampla în urmatoarele treisprezece secole, de parca ar fi urmat sa traiasca în ele.
Din clipa aceea, mi-am prorocit singur ca o sa chelesc tot gandindu-ma ce profeţii sa mai nascocesc pentru a satisface cererile regelui. Pana atunci multe lucruri indiscrete dadusem în vileag, dar sa ma joc de-a profetul în aşa hal, înca nu mi se întamplase. Ma gandii însa ca şi profesia asta are foloasele ei. La urma urmei, profeţii nu au nevoie de nici un dram de minte. Mintea le trebuie, fireşte, pentru nevoile cotidiene ale vieţii, dar nu le serveşte la nimic în chestiunile profesionale. Profeţia este cea mai odihnitoare dintre vocaţii. Cand pogoara asupra-ţi duhul profeţiei, n-ai decat sa-ţi coci mintea şi s-o pui la rece; n-ai nevoie decat sa-ţi deşurubezi falca şi s-o laşi singura sa faca treaba, ca falca îi da înainte şi profeţiile curg în doi timpi şi trei mişcari.
Mai în fiecare zi, dadeam peste vreun cavaler ratacitor şi de fiecare data cand îi vedea, se trezea în rege vajnicul spirit marţial. Era gata sa uite situaţia în care se gasea şi sa le spuna cate ceva, într-un stil cu nuanţe sau chiar cu ieşiri directe, care l-ar fi tradat cine este. De aceea, aveam grija sa-l trag din mijlocul drumului la momentul oportun. Dar el se oprea ceva mai încolo şi îi privea ţinta, scaparandu-le nişte priviri şi umflandu-şi narile, de parca ar fi fost un cal la razboi. Îmi dadeam seama ca se perpelea de dorul de a se încaiera cu danşii. A treia zi, pe la vremea pranzului, tocmai ma oprisem în drum pentru a lua o masura de precauţie, dictata de lovitura aceea de bici pe care o primisem pe pielea mea, cu doua zile mai înainte. Precauţie pe care mai tarziu m-am hotarat s-o las pustiei, caci mi-era sila s-o mai pun în aplicare. Dar în momentele acelea aveam clar în minte ce paţisem, şi în timp ce mergeam înainte cu paşi vartoşi, avand falca în funcţiune şi mintea la odihna, caci tocmai faceam profeţii, ma poticnii de-o piatra şi – huzdup! – cazui lat jos. Ma speriasem aşa de tare, încat, o clipa, nu m-am putut gandi la nimic; apoi ma ridicai încetişor şi cu grija şi desfacui baierile traistei. Aveam într-însa o bomba cu dinamita, învelita în lana – şi pusa într-o cutie. Ma gandisem ca mi-ar prinde bine la drum, şi s-ar putea ivi ocazia ca sa fac o minune numaru unu cu dansa. Totuşi, e un lucru enervant sa cari aşa ceva cu tine, iar sa-l laşi pe rege s-o care, ar fi şi mai rau. Acum, dupa cazatura aia zdravana, îmi ziceam ca ar fi mai bine sau s-o arunc sau sa gasesc vreun mijloc sigur de a ma descotorosi de societatea ei. Tocmai o scosesem din cutie şi o pusesem în traista, cand zarii venind înspre noi doi cavaleri. Regele ramase încremenit în mijlocul drumului, ca o statuie, zgaindu-se la ei – bineînţeles, uitase iaraşi pe ce lume se afla şi cum trebuie sa se poarte – dar înainte de a putea sa-l previn, a şi fost nevoit s-o ia din loc, şi bine a facut! El crezuse ca cei doi cavaleri se vor da în laturi. Auzi una ca asta! Sa se dea în laturi de pe drum ca sa nu calce peste pulberea nevrednica a unor trupuri de ţarani? Unde se trezea dumnealui, regele! Cand s-a mai dat el în laturi – sau cand a avut prilejul ca vreun ţaran, zarindu-l pe el sau pe vreun oarecare nobil cavaler, sa nu se dea în laturi, pentru a-l cruţa la timp de osteneala? Cavalerii nu dadura nici o atenţie regelui; era treaba lui sa-şi scape la timp pielea, iar daca n-ar fi şters-o de pe drum, ar fi fost calcat frumuşel în picioarele cailor, ba ar mai fi fost şi ţinta batjocurii calareţilor.
Regele, însa, era cuprins de furie şi se apuca sa le arunce o seama de epitete şi provocari de cea mai augusta tarie. Cavalerii erau acum ceva mai departe de noi, dar se oprira, foarte miraţi, se întoarsera în şa şi se uitara îndarat, parca stand la îndoiala daca trebuie sa catadicseasca sau nu sa-şi puna mintea cu nişte taraturi ca noi. Dar se întoarsera şi se îndreptara înspre noi. Nu mai era nici o clipa de pierdut. Am „tabarat” şi eu pe ei, dar sa vedeţi cum. Am alergat înspre danşii şi cand am ajuns în dreptul lor, le-am tras un alai de înjuraturi tocmai din fundul rarunchilor, de sa li se faca parul maciuca, aşa ca faţa de sudalmile mele, insultele regelui pareau o nimica toata, nu faceau nici doi bani. Sudalmile le luasem din secolul al XlX-lea, care ştia sa înjure mai acatarii. Cavalerii aveau o viteza aşa de mare, încat ajunsesera aproape de locul unde era regele, înainte de a-şi da seama ce le trantisem eu; dar imediat dupa aceea, spumegand de furie, îşi oprira caii, care se ridicara în doua picioare, şi-i întoarsera din drum. Se îndreptau acum spre mine, unul langa altul. Ma aflam la vreo şaptezeci de metri de danşii – ţop! – pe-o stanca de pe marginea drumului. Cand ajunsera la vreo treizeci de metri de mine, întinsera suliţele şi îşi aplecara capetele încoifate şi aşa, avand chiar sub piepturile lor coamele împa-noşate ale cailor – o mandreţe, nu alta – aceste fulgere-exprese se abateau asupra mea, gata sa ma faca terci. Dar cand au ajuns la cincisprezece metri, am aruncat cu precizie bomba, dand-o de pamant chiar sub botul cailor. Şi bum! Şi hum!… sa le mearga peticele!
Ei, da! Straşnic lucru, straşnic şi pe cinste, de parca ar fi fost explozia unui vapor pe Mississippi. În urmatoarele cincisprezece minute, am stat amandoi sub o ploaie alcatuita din microscopice ţandari de cavaleri, fierarie şi carne de cal. Spun amandoi pentru ca regele a participat şi el la acest spectacol, îndata ce şi-a capatat rasuflarea. Se facuse acolo o groapa care ar fi dat de lucru întregii populaţii din regiune timp de mai mulţi ani-vreau sa spun, ca sa i se explice şi sa înţeleaga ce s-a petrecut. Cat despre astuparea gropii, treaba asta ar fi mers relativ mai repede, cazand în sarcina catorva sarmani aleşi – ţaranii senioriei respective, care n-ar fi primit nimic pentru munca lor.
I-am dat regelui explicaţiile necesare, spunandu-i ca isprava se datoreşte unei bombe cu dinamita. Informaţia asta nu i-a caşunat nici un rau, lasandu-l la fel de deştept ca şi mai înainte. Totuşi, în ochii sai, faptul însemna o nobila minune şi o noua lovitura împotriva lui Merlin. Am crezut ca fac bine, explicandu-i ca miracolul asta nu poate fi savarşit prea des, ci numai cand condiţiile atmosferice sunt favorabile. Altfel, el ar fi bisat ori de cate ori am fi avut un subiect mai interesant la îndemana, şi asta nu mi-ar fi convenit deloc, caci alta bomba nu mai aveam cu mine.
Yankeul si cu regele calatoresc incognito
Aproape de ceasul culcarii îl luai pe rege în apartamentele mele particulare, pentru a-i taia parul şi a-l ajuta sa se îmbrace cu veşmintele de rand pe care urma sa le poarte pe drum. Cei din clasele conducatoare îşi retezau parul de pe frunte, purtandu-l cu breton, dar lasau sa le cada pletele pe spate, pe cand oamenii de rand şi-l tundeau şi în faţa şi la ceafa. Sclavii nu se tundeau de loc, şi parul le creştea în voie. Aşa ca-i înfundai o strachina pe cap, şi rotind-o împrejurul frunţii, i-am taiat toate şuviţele care-i atarnau. Apoi îi scurtai favoriţii şi mustaţile pana ajunsera cam la o jumatate de ţol lungime, cautand şi reuşind sa fac toate astea cu o mare arta. Îl pocisem rau de tot. Cand îşi puse sandalele butucanoase şi anteriul facut dintr-o grosolana panza de in cafenie, care-i atarna de la gat pana la talpi, nu mai era deloc cel mai chipeş barbat din tot regatul, ci unul dintre cei mai uraţi, mai vulgari şi mai neplacuţi la vedere. Amandoi eram îmbracaţi şi barbieriţi la fel, şi puteam fi lesne luaţi drept ţarani sau vatafi boiereşti, ciobani sau caruţaşi; cam aşa, sau drept meşteşugari de la ţara, daca pofteam, îmbra-camintea noastra fiind ca a mai tuturor oamenilor saraci – trainica şi ieftina. Nu vreau sa spun ca era chiar ieftina pentru un om sarac, ci ca era facuta din cel mai ieftin material care se gasea pentru veşmintele barbateşti – lucrat la ţara, ma înţelegeţi.
Ne strecuraram înainte de a se crapa de ziua şi cand soarele începea sa se ridice, noi facusem opt sau zece mile, gasindu-ne în mijlocul unei campii nu prea netede. Purtam o traista destul de grea, încarcata cu provizii – merinde pentru rege, ca sa mai îmbuce cate ceva pana s-o deprinde cu grosolanele mancaruri de la ţara, fara sa i se aplece.
Gasii un loc confortabil pentru rege, la marginea drumului, şi apoi îi dadui o halca sau doua ca sa-şi puna stomacul la cale. Apoi, îi spusei ca ma duc dupa apa şi o întinsei. Aveam de gand sa dispar din vazul sau, ca sa ma odihnesc puţintel şi eu. Luaem prostul obicei de a sta în picioare în faţa lui, chiar şi la sfatul sfetnicilor şi ma aşezam doar în rare ocazii, cand sfaturile acelea durau ceasuri şi ceasuri; pe deasupra ma procopsisem şi cu un moft de scaunel fara spatar, aratand ca un podeţ rasturnat, şi care era la fel de placut ca şi durerile de masele. Nu voiam sa-l arunc deodata în apa pe rege şi sa-l las sa înoate singur, ci aveam de gand sa-l obişnuiesc încetişor cu noua situaţie. Sigur ca ar fi trebuit sa stam împreuna, eu şi regele, acum cand eram în cardaşie, caci altfel oamenii ar fi bagat de seama; totuşi nu era o buna politica pentru mine ca sa fac pe egalul cu dansul, cand nu era nici o nevoie.
Gasii apa mai încolo, la vreo trei sute de metri departare şi apucai sa ma odihnesc cam vreo douazeci de minute, cand auzii nişte glasuri. Nu-i nimic – îmi zisei-trebuie sa fie nişte ţarani care se duc la munca. Care alţii sa se scoale aşa de dimineaţa, pe meleagurile acelea? Dar peste o clipa zarii la o cotitura a drumului nişte oameni de seama, îmbracaţi pe cinste, aparand cu nişte catari încarcaţi cu bagaje şi cu servitori în urma lor. Ma repezii glonţ în tufiş, pe drumul cel mai scurt. Catva timp crezui ca oamenii aceia vor ajunge înaintea mea la locul unde era regele; dar deznadejdea îţi da aripi, aşa ca îmi facui vant cu tot corpul, îmi umflai pieptul şi ţinandu-mi rasuflarea – fal-fal! – zburai, nu alta. Am ajuns. Şi înca mai înainte decat era nevoie.
— Scuza-ma, dragul meu rege, dar acum nu-i timp de eticheta… Hai! Ridica-te în picioare, ca se apropie nişte oameni cu vaza. Hai, sus!
— Nu vad nici o minune! Lasa-i sa vina!
— Vai, maria ta, nu-i bine sa şezi jos! Ridica-te şi stai într-o poziţie mai umila, în timp ce trec dumnealor. Nu uita ca acum eşti ţaran.
— Adevar grait-ai! Iata ca uitasem, tot gandind cu capul meu la razboiul cel mare pe care vreau sa-l dau cu ditai galul – şi zicand acestea se ridicase, dar o ferma s-ar fi ridicat mai repede decat dansul, daca ar fi fost cerere pe piaţa pentru terenurile de construcţii – şi adevarat iaste ca a fost în gandul meu, ca pogorat din ceruri, visul acela mareţ, carele…
— Ia o ţinuta mai ploconita, maria ta! Hai, mai repede! Apleaca-ţi capul – mai mult – mai mult! Lasa-l jos!
A facut tot ce i-a stat în putinţa, dar, doamne! mare lucru n-a reuşit. Parea tot atat de plecat cat turnul din Pisa, asta-i cea mai exacta apreciere pe care aş putea-o face despre poziţia lui. Într-adevar, atat de puţin a reuşit sa se ploconeasca, încat a primit nişte priviri încruntate şi acre pe toata linia, iar un lacheu împopoţonat din coada alaiului a ridicat biciul sa dea în el. Dar sarisem la timp pentru a primi eu – pleosc! – lovitura, în locul regelui. Urmara o rafala de rasete batjocoritoare, în timpul carora vorbii raspicat şi îl sfatuii pe rege a se face ca nici nu-i pasa. Pe moment se stapani, însa birul asta îl cam usturase şi voia sa sfaşie cu dinţii alaiul şi altceva nu. Îl avertizai:
— Daca faci una ca asta, s-a zis de la început cu aventurile noastre! Iar noi, fiind neînarmaţi, nu facem nici o scofala în faţa bandei asteia înarmate. Daca vrem sa reuşim în ceea ce am pus la cale, atunci trebuie nu numai sa aratam ca nişte ţarani, dar sa ne şi purtam ca danşii.
— Înţelept iaste ce-ai grait, luminate Şef! Nu se cade a-ţi sta împotriva! Sa purcedem mai departe. Voi trage învaţatura şi voi baga de sama, purtandu-ma dupa cuviinţa.
S-a ţinut de cuvant. A facut cum a putut mai bine, numai ca se putea şi mai bine. Cred ca vi s-a întamplat sa vedeţi un copil neastamparat şi fara minte, dar îndrazneţ nevoie mare, facand de zor o pozna dupa alta, toata ziulica, şi o mama grijulie ţinandu-se dupa el tot timpul, şi salvandu-l în ultima clipa de la înec sau de la vreo alta belea, dupa fiecare paţanie noua – ei bine, leit aşa aratam regele şi cu mine!
Daca aş fi prevazut ce o sa mi se întample, mi-aş fi zis de la început: nu! cine are pofta sa caştige o paine, facand panorama cu un rege îmbracat în ţaran, n-are decat; eu, unul, m-aş descurca mult mai bine cu o menajerie şi aş rezista mai multa vreme. În primele trei zile, nu i-am permis sa intre în nici o cocioaba sau alta locuinţa. Daca voia sa treaca în revista cate ceva, în timpul acestei iniţieri, asta o putea face doar în hanuri mai mici sau pe drum, aşa ca la astfel de locuri ne-am marginit noi la început. Bietul de el! Încerca sa se poarte cat mai bine, dar ce folos? Nu facea nici un progres, nici cat negru sub unghie.
Dimpotriva. Ma baga în sperieţi, facand boroboaţe peste boroboaţe unde şi cand nu te aşteptai. În ziua a doua, pe înserate, ce-l vad ca face? Nici mai mult nici mai puţin decat ca-mi scoate dinauntrul anteriului un pumnal, privindu-ma senin, de parca nici usturoi n-ar fi mancat!
— Dumnezeule mare! De unde-l ai, maria ta?
— De la un contrabandist pe care l-am vazut la han, aseara.
— Dar cum l-ai cumparat, cand nu ai nici o para chioara?
— Scapat-am teferi dintru multe primejdii datorita duhului – duhului luminaţiei tale – ca pre luminaţia ta o am lumina şi sfeşnic – dara singur am gandit cu capul meu ca cine iaste înainte vazator se cuvine întrarmat a fi. Arma luminaţiei tale ar putea sa cada cu împiedecare şi pieriţi sa fim!
— Dar, gandeşte-te ca oamenii de teapa noastra nu au dreptul sa poarte arme! Ce-ar zice un lord – sau oricare alta persoana cu vaza – daca ar prinde pe un nespalat de ţaran cu un pumnal asupra lui?
A fost spre norocul nostru ca în momentul acela n-a dat nimeni peste noi. M-am ţinut de capul lui ca sa arunce cat colo fierul ala ruginit. Dar pasa de convinge pe un copil sa renunţe la un mijloc nou şi ademenitor de a-şi frange gatul. Am mers amandoi înainte, tacuţi şi prinşi de ganduri. În cele din urma, zise regele:
— Cand vezi ca eu cuget la lucruri care nu mi se cad, au care de primejdie sunt, de ce oare nu ma scuturi ca sa le alung din minte?
Grea treaba şi lucru cu doua taiuşuri. Nu prea ştiam cum sa iau aceasta invitaţie sau ce sa zic, aşa ca am sfarşit prin a-i spune ce era mai firesc:
— Dar cum pot şti eu ce gandeşte maria ta?
Regele încremeni locului de uimire şi se zgai la mine:
— O! Dara eu crezut-am ca eşti mai mare decat Merlin şi meşterşuguieşti la vraji, catai ziulica de mare. Darul prorocirei mai vartos iaste decat vrajitoria, iara Merlin proroc iaste!
Îmi dadui seama ca o facusem lata. Trebuia sa recaştig terenul pierdut. Dupa o matura reflecţie şi un plan mai dihai, îi zisei:
— Maria ta, m-ai înţeles greşit. Da-mi voie sa-ţi explic. Exista doua soiuri de profeţii. Unul este de a prezice lucruri care sunt foarte aproape de noi; celalalt este darul de a prezice lucruri care se vor petrece cu epoci şi secole mai încolo. Care-i mai mare dintre aceste daruri profetice?
— De buna sama, cel din urma!
— Aşa e. Şi ma rog, are darul asta Merlin?
— În parte îl are. Merlin prorocit-a o sama de taine despre naşterea mea şi a craiei mele, cu douazeci de ani mai înainte.
— A mers vreodata mai departe?
— Mai mult nice nu ar cuteza a zice, gandesc eu.
— Probabil ca asta-i limita la care poate ajunge. Fiecare profet îşi are limita lui. Limita unora dintre marii profeţi a fost un secol.
— Puţini sunt aceştia, rari ca iarba de leac, pre cat am aflat eu.
— Au existat doi înca şi mai mari, ale caror limite au fost de cate patru şi şase veacuri, ba unul a ajuns sa prezica pana la o limita de şapte sute douazeci de ani.
— Oho! Ce minunaţie!
— Dar ce sunt toţi aceştia faţa de mine? O nimica toata!
— Cum? Întru adevar ai puterea de a vedea chiar mai departe decat atata neparasita vreme?
— Şapte sute de ani? Maria ta, afla ca privirile ochiului meu de profet au din cuprinderea vulturului şi lor li se dezvaluie viitorul lumii pe înca aproape treisprezece secole şi jumatate de acum încolo!
Ehei! Pacat ca n-aţi vazut ce ochi a bleojdit regele şi cum era mai-mai sa înghita tot aerul de deasupra pamantului! Cu asta îl aranjasem pe Merlin. Aţi vazut ca în faţa oamenilor acelora nu era nevoie sa dovedeşti nimic din ceea ce afirmai: era de ajuns sa afirmi şi ei te şi credeau. Niciodata nu i-a dat prin gand cuiva sa puna la îndoiala vreo afirmaţie.
— Şi acum trebuie sa-ţi spun, maria ta – continuai eu – ca sunt în stare sa practic amandoua soiurile de profeţii: cea pe durata lunga şi cealalta, daca îmi dau osteneala, dar de obicei nu practic decat cea pe lunga durata, fiindca cealalta nu este de demnitatea mea. Aceea-i buna doar pentru prezicatori de teapa lui Merlin – profeţi scurţi de coada, cum le zicem în profesiunea noastra. Fireşte, aşa – din cand în cand – ma distrez şi eu cu cate o profeţie mai marunta, dar nu prea des; de fapt, mai niciodata. Îţi aminteşti ce mult s-a comentat – cand ai ajuns în Valea Sfinţeniei – faptul ca eu am prezis sosirea mariei tale şi am precizat pana şi ceasul sosirii, şi asta cu doua sau trei zile înainte.
— Adevar graieşti. Acum îmi aduc aminte.
— Ei bine, mi-ar fi fost şi mai uşor, de patruzeci de ori mai uşor şi aş fi adus la targ de o mie de ori mai multa marfa, daca ar fi fost vorba de ceva care avea sa se petreaca peste cinci sute de ani, în loc de doua-trei zile.
— Multe ciudaţenii mai sunt pre lumea aceasta!
— Aşa e! Un adevarat expert poate mai lesne prezice un lucru care se va petrece peste cinci sute de ani decat unul care se va petrece peste cinci sute de secunde.
— Dupa chibzuinţa mea, zic ca mai lesne ar fi sa fie altmintrelea. S-ar cadea sa fie de cinci sute de ori mai lesne sa proroceşti ceea ce-i mai aproape decat ceea ce-i mai departe de bieţii de noi, caci ceea ce-i aproape s-ar învrednici sa vada pana şi neştiutorul. Adevar zic, ca legile prorociei nu se potrivesc cu ceea ce-i aievea, ca ele fac prea cu uşor ceea ce-i anevoie şi anevoie ceea ce-i uşor.
Dovedea înţelepciune regele. O caciula ţaraneasca nu era de ajuns ca sa-l deghizeze; ba, ţi-ai fi dat seama ca e rege şi daca-l vedeai sub un clopot de scafandrier, cand ai fi auzit cum îi mergea mintea.
Dar asta-i alta caciula. Pana una-alta, ma pomenii cu o noua îndeletnicire, care-mi dadea de furca. Regele deveni foarte dornic sa afle tot ce se va întampla în urmatoarele treisprezece secole, de parca ar fi urmat sa traiasca în ele.
Din clipa aceea, mi-am prorocit singur ca o sa chelesc tot gandindu-ma ce profeţii sa mai nascocesc pentru a satisface cererile regelui. Pana atunci multe lucruri indiscrete dadusem în vileag, dar sa ma joc de-a profetul în aşa hal, înca nu mi se întamplase. Ma gandii însa ca şi profesia asta are foloasele ei. La urma urmei, profeţii nu au nevoie de nici un dram de minte. Mintea le trebuie, fireşte, pentru nevoile cotidiene ale vieţii, dar nu le serveşte la nimic în chestiunile profesionale. Profeţia este cea mai odihnitoare dintre vocaţii. Cand pogoara asupra-ţi duhul profeţiei, n-ai decat sa-ţi coci mintea şi s-o pui la rece; n-ai nevoie decat sa-ţi deşurubezi falca şi s-o laşi singura sa faca treaba, ca falca îi da înainte şi profeţiile curg în doi timpi şi trei mişcari.
Mai în fiecare zi, dadeam peste vreun cavaler ratacitor şi de fiecare data cand îi vedea, se trezea în rege vajnicul spirit marţial. Era gata sa uite situaţia în care se gasea şi sa le spuna cate ceva, într-un stil cu nuanţe sau chiar cu ieşiri directe, care l-ar fi tradat cine este. De aceea, aveam grija sa-l trag din mijlocul drumului la momentul oportun. Dar el se oprea ceva mai încolo şi îi privea ţinta, scaparandu-le nişte priviri şi umflandu-şi narile, de parca ar fi fost un cal la razboi. Îmi dadeam seama ca se perpelea de dorul de a se încaiera cu danşii. A treia zi, pe la vremea pranzului, tocmai ma oprisem în drum pentru a lua o masura de precauţie, dictata de lovitura aceea de bici pe care o primisem pe pielea mea, cu doua zile mai înainte. Precauţie pe care mai tarziu m-am hotarat s-o las pustiei, caci mi-era sila s-o mai pun în aplicare. Dar în momentele acelea aveam clar în minte ce paţisem, şi în timp ce mergeam înainte cu paşi vartoşi, avand falca în funcţiune şi mintea la odihna, caci tocmai faceam profeţii, ma poticnii de-o piatra şi – huzdup! – cazui lat jos. Ma speriasem aşa de tare, încat, o clipa, nu m-am putut gandi la nimic; apoi ma ridicai încetişor şi cu grija şi desfacui baierile traistei. Aveam într-însa o bomba cu dinamita, învelita în lana – şi pusa într-o cutie. Ma gandisem ca mi-ar prinde bine la drum, şi s-ar putea ivi ocazia ca sa fac o minune numaru unu cu dansa. Totuşi, e un lucru enervant sa cari aşa ceva cu tine, iar sa-l laşi pe rege s-o care, ar fi şi mai rau. Acum, dupa cazatura aia zdravana, îmi ziceam ca ar fi mai bine sau s-o arunc sau sa gasesc vreun mijloc sigur de a ma descotorosi de societatea ei. Tocmai o scosesem din cutie şi o pusesem în traista, cand zarii venind înspre noi doi cavaleri. Regele ramase încremenit în mijlocul drumului, ca o statuie, zgaindu-se la ei – bineînţeles, uitase iaraşi pe ce lume se afla şi cum trebuie sa se poarte – dar înainte de a putea sa-l previn, a şi fost nevoit s-o ia din loc, şi bine a facut! El crezuse ca cei doi cavaleri se vor da în laturi. Auzi una ca asta! Sa se dea în laturi de pe drum ca sa nu calce peste pulberea nevrednica a unor trupuri de ţarani? Unde se trezea dumnealui, regele! Cand s-a mai dat el în laturi – sau cand a avut prilejul ca vreun ţaran, zarindu-l pe el sau pe vreun oarecare nobil cavaler, sa nu se dea în laturi, pentru a-l cruţa la timp de osteneala? Cavalerii nu dadura nici o atenţie regelui; era treaba lui sa-şi scape la timp pielea, iar daca n-ar fi şters-o de pe drum, ar fi fost calcat frumuşel în picioarele cailor, ba ar mai fi fost şi ţinta batjocurii calareţilor.
Regele, însa, era cuprins de furie şi se apuca sa le arunce o seama de epitete şi provocari de cea mai augusta tarie. Cavalerii erau acum ceva mai departe de noi, dar se oprira, foarte miraţi, se întoarsera în şa şi se uitara îndarat, parca stand la îndoiala daca trebuie sa catadicseasca sau nu sa-şi puna mintea cu nişte taraturi ca noi. Dar se întoarsera şi se îndreptara înspre noi. Nu mai era nici o clipa de pierdut. Am „tabarat” şi eu pe ei, dar sa vedeţi cum. Am alergat înspre danşii şi cand am ajuns în dreptul lor, le-am tras un alai de înjuraturi tocmai din fundul rarunchilor, de sa li se faca parul maciuca, aşa ca faţa de sudalmile mele, insultele regelui pareau o nimica toata, nu faceau nici doi bani. Sudalmile le luasem din secolul al XlX-lea, care ştia sa înjure mai acatarii. Cavalerii aveau o viteza aşa de mare, încat ajunsesera aproape de locul unde era regele, înainte de a-şi da seama ce le trantisem eu; dar imediat dupa aceea, spumegand de furie, îşi oprira caii, care se ridicara în doua picioare, şi-i întoarsera din drum. Se îndreptau acum spre mine, unul langa altul. Ma aflam la vreo şaptezeci de metri de danşii – ţop! – pe-o stanca de pe marginea drumului. Cand ajunsera la vreo treizeci de metri de mine, întinsera suliţele şi îşi aplecara capetele încoifate şi aşa, avand chiar sub piepturile lor coamele împa-noşate ale cailor – o mandreţe, nu alta – aceste fulgere-exprese se abateau asupra mea, gata sa ma faca terci. Dar cand au ajuns la cincisprezece metri, am aruncat cu precizie bomba, dand-o de pamant chiar sub botul cailor. Şi bum! Şi hum!… sa le mearga peticele!
Ei, da! Straşnic lucru, straşnic şi pe cinste, de parca ar fi fost explozia unui vapor pe Mississippi. În urmatoarele cincisprezece minute, am stat amandoi sub o ploaie alcatuita din microscopice ţandari de cavaleri, fierarie şi carne de cal. Spun amandoi pentru ca regele a participat şi el la acest spectacol, îndata ce şi-a capatat rasuflarea. Se facuse acolo o groapa care ar fi dat de lucru întregii populaţii din regiune timp de mai mulţi ani-vreau sa spun, ca sa i se explice şi sa înţeleaga ce s-a petrecut. Cat despre astuparea gropii, treaba asta ar fi mers relativ mai repede, cazand în sarcina catorva sarmani aleşi – ţaranii senioriei respective, care n-ar fi primit nimic pentru munca lor.
I-am dat regelui explicaţiile necesare, spunandu-i ca isprava se datoreşte unei bombe cu dinamita. Informaţia asta nu i-a caşunat nici un rau, lasandu-l la fel de deştept ca şi mai înainte. Totuşi, în ochii sai, faptul însemna o nobila minune şi o noua lovitura împotriva lui Merlin. Am crezut ca fac bine, explicandu-i ca miracolul asta nu poate fi savarşit prea des, ci numai cand condiţiile atmosferice sunt favorabile. Altfel, el ar fi bisat ori de cate ori am fi avut un subiect mai interesant la îndemana, şi asta nu mi-ar fi convenit deloc, caci alta bomba nu mai aveam cu mine.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 27 - Yankeul si cu regele calatoresc incognito
Aceasta pagina a fost accesata de 563 ori.