Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 28 - Instruirea regelui
Capitolul 28
Instruirea regelui
În dimineaţa celei de a patra zile, tocmai cand rasarea soarele şi noi ratacisem vreun ceas prin paclele zorilor, ajunsei la o hotarare: regele trebuie cu orice preţ instruit, caci lucrurile nu mai pot merge aşa. Trebuie luat în serios de mana şi instruit temeinic şi cu conştiinciozitate. Altfel nu ne puteam aventura sa intram în vreo casa de om, caci pana şi maţele vor mirosi ca au a face cu un şarlatan în costum de bal mascat şi nu cu un ţaran. Aşa ca am facut un popas şi i-am zis:
— Maria ta, daca între hainele pe care le porţi şi ceea ce-i sub ele nu-i nici o nepotrivire şi totul e în regula – în schimb, între hainele mariei tale şi purtarea pe care o ai este mare nepotrivire şi totul pare anapoda. Mersul marţial pe care îl ai şi ţinuta de lord – s-a zis cu ele. Te ţii prea drept şi priveşti prea de sus, prea cu ifos. Ştiu ca grijile regatului nu garbovesc umerii, nu te fac sa umbli pleoştit, cu barbia în jos, nu întuneca semeţia privirilor, nu strecoara îndoiala şi teama în inima şi nu se arata prin nici un fel de şubrezire a trupului sau prin paşi nesiguri. Numai dezgustatoarele griji pe care le au cei umili duc la asemenea rezultate. De aceea, maria ta trebuie sa înveţe cateva şmecherii; trebuie sa imite – aşa cum imiţi marca unei fabrici cunoscute – toate tarele saraciei, mizeriei, jignirii şi ale altor cateva semne obişnuite de neomenie, care sapa barbaţia din om şi fac dintr-însul un supus credincios, cuminte şi tolerabil, spre mulţumirea stapanilor sai. Altfel, pana şi pruncii te vor dibui ca eşti travestit şi amandoi riscam sa fim sfaşiaţi în bucaţi la prima coliba unde vom trage. Rogu-te, încearca sa umbli aşa cum ţi-am aratat.
Regele baga în cap toate acestea şi apoi încerca sa le imite.
— Binişor… binişor. Barbia ceva mai plecata, mai jos, te rog… aşa, foarte bine. Ochii, prea sus… te rog nu privi în zare, priveşte în pamant, la zece paşi de picioare… Da… aşa-i bine, foarte bine. O clipa, te rog. Dai pe faţa prea multa putere, prea multa hotarare. Ar trebui sa tarşeşti paşii, sa mergi mai tropai-tropai, ropai-ropai. Uita-te la mine, te rog, uite-aşa şi tot aşa… Da, cam aşa, cam aşa… aproape cum ar trebui… Da, acum e binişor. Hm! Mai e ceva care nu merge… Stai, stai niţel… Nu ştiu ce dracu o fi! Te rog, mai fa vreo treizeci de metri, ca sa am perspectiva cuvenita… Ei, fii atent! Da, capul e în regula, viteza justa, umerii cum trebuie, ochii aplecaţi, barbia bleojdita, umbletul, ţinuta şi stilul în regula – da, fiecare din astea e în regula! Şi totuşi ansamblul nu-i bun, plamada nu-i reuşita. Socotelile nu se echilibreaza; una-s cheltuielile, alta veniturile. Aide, din nou, maria ta, te rog… Da, acum mi se pare ca i-am dat de rost. Da, m-am lamurit. Ştii ce-ţi lipseşte? Autenticitatea spirituala a ceea ce faci; asta-i lipsa. Totul este facut ca de un amator, de un diletant. Amanuntele practice sunt în regula, le îndeplineşti la milimetru; înşelatoria-i pusa la punct, numai ca nu pacaleşti pe nimeni.
— Atunci dara ce se cade sa fac pentru a fi cu folos?
— Sa ma mai gandesc… Nu prea vad nici eu. În fond, nu exista nimic care ar putea îndrepta lucrurile, decat practica, sireaca. Ne gasim tocmai într-un loc ideal pentru astfel de exerciţii: radacini, cioturi şi pietre, de care sa se poticneasca umbletu-ţi falnic. Aici n-avem teama ca putem fi întrerupţi de la treaba; este doar campie cat vezi cu ochii şi numai o singura coliba, colo, în departare şi aia sunt aşa de departe, ca nu ne poate vedea nimeni. Ar trebui s-o iei pe dincolo de drum, maria ta, şi sa-mi faci exerciţii toata ziulica.
Dupa ce a facut aşa, catva timp, exerciţii, i-am zis:
— Acum, maria ta, închipuieşte-ţi ca suntem la uşa omului care locuieşte în coliba aceea şi ca ne vede familia lui. Hai, arata-mi cum o sa te adresezi capului familiei!
Fara voie, regele îşi îndrepta şi înţepeni umerii, ca o statuie, şi zise cu o glaciala asprime:
— Ma, ţarane, ia ada-mi un scaun şi ospateaza-ma din mancarurile ce ai.
— Vai, maria ta! Nu-i bine de loc!
— Dara unde-i greşeala?
— Oamenii aceştia nu-şi zic unul altuia ţarani.
— Adevarat?
— Numai cei de deasupra lor le zic ţarani.
— Atuncea sa îi zic altmintrelea: ei, ma robule!
— Nu, ca s-ar putea sa fie om liber!
— Aha! Atuncea sa-i zic oare: mai, om bun?
— Da, aşa ar merge, maria ta, dar şi mai bine ar fi daca i-ai zice: ma, frate, ma; sau ma, fartate, ma!
— Frate? Frate cu un nevolnic ca acela?
— Dar şi noi ne pretindem de-o teapa cu ei, nevolnici ca şi ei.
— Adevar iaste. Zice-voi: frate, ada-mi un scaun şi aciiş de-ale mancarii. Acum iaste dupa cuviinţa?
— Nu chiar de tot. Caci ai cerut numai pentru unul, nu pentru noi amandoi; mancare numai pentru unul, scaun numai pentru unul.
Regele paru tare nedumirit. Nu era, saracul, o somitate intelectuala. Capul sau era o clepsidra cu nisip; primea o idee, dar o prindea graunte cu graunte, nu toata deodata.
— Vrea şi luminaţia ta un scaun? Şi vrea chiar sa şada?
— Pai, daca n-aş şedea şi eu, omul şi-ar da imediat seama ca noi facem pe egalii, dar nu suntem – şi iute ne-am da de gol.
— Adevar grait-ai şi bine ai mai chibzuit! Ce lucru de minune iaste adevarul, ca iese la iveala cand nu te aştepţi şi înca în fel şi chip! Da – casaşul se cuvine sa ne aduca scaune şi de-ale gurii pentru amandoi şi aducandu-ne ibricul şi ştergarul nu i se cade sa arate unuia mai mult respect decat celuilalt.
— Şi mai am un amanunt de corectat: nu trebuie sa ne aduca nimic afara, ci trebuie sa ne ducem noi înauntru, printre nevolnici – şi poate printre alte lucruri care-ţi trezesc sila – şi sa mancam împreuna cu gazdele şi asta dupa obiceiurile casei, adica la fel ca ele. Numai daca omul ar fi din clasa robilor, am putea proceda altfel. Iar ibric şi ştergar nu vom gasi la ei, chiar daca ar fi sclavi sau liberi. Aide, maria ta, mai fa caţiva paşi. Da, e mai bine acum, cel mai bine de cand încerci d-alde-astea, dar nu-i înca perfect. Umerii mariei tale n-au avut parte de-o povara mai grea decat armura şi nu vor sa se lase în jos, şi pace!
— Atuncea da-mi traista. Voi lua învaţatura de la duhul poverilor care n-au nice o cinstire într-însele, ca duhul iaste acela carele apasa umerii şi nu greutatea, caci armura grea iaste, dara falnica povara şi te ţii drept într-însa… Nu mai sta la gand şi nu cracni. Da-mi-o! Pune-mi-o în carca!
Cu traista la umar, era complet şi nu parea mai august decat oricare dintre oamenii pe care-i vazusem în viaţa mea. Dar încapaţanaţi umeri mai avea! Parca înadins nu voiau sa înveţe cum sa se lase şi sa para în mod firesc cazuţi. Trebuia sa continui instrucţia, explicandu-i şi corectandu-l:
— Ei, fa aşa ca lumea sa te creada ca eşti mancat de datorii şi ca nu mai poţi sa rasufli de creditori; fa-te ca eşti şomer, sa zicem ca eşti fierar şi nimeni nu mai vine sa-şi potcoveasca bidiviii. Nevasta zace bolnava acasa, copiii îţi plang ca nu au ce manca…
Şi aşa mai departe, şi tot aşa. Îl instruii ca sa întruchipeze rand pe rand tot felul de oameni nenorociţi şi care sufar de groaznice lipsuri şi belele. Dar, din nefericire, toate astea erau pentru dansul vorbe goale, caci nu pricepea nimic din ele şi ar fi fost totuna daca-i fluieram un cantec în loc sa-i vorbesc. Cuvintele nu înfaptuiesc nimic, nu trezesc nimic în tine, decat daca ai suferit pe propria-ţi piele lucrurile pe care le înfaţişeaza ele. Exista mulţi oameni înţelepţi care vorbesc ca nişte cunoscatori şi cu simpatie despre „clasa muncitoare”, dar care sunt fermi convinşi ca o zi de grea munca intelectuala este cu mult mai anevoioasa decat o zi de grea munca manuala şi-s tare mulţumiţi ca au deci dreptul la un salariu mai bun. De ce gandesc astfel, e lesne de înţeles: ei ştiu totul despre una din aceste munci, fara s-o fi încercat pe cealalta. Dar eu cunosc la fel amandoua felurile de munci şi, în ceea ce ma priveşte, ştiu ca poţi sa-mi dai toate averile din lume şi tot n-o sa ma socotesc platit îndeajuns pentru manuirea tarnacopului timp de treizeci de zile. În schimb sunt gata oricand sa îndeplinesc cea mai grea munca intelectuala mai pe nimica toata, pentru o suma cat de mica, şi voi fi tare mulţumit.
Munca „intelectuala” este greşit numita astfel; ea este o placere, o desfatare, şi îşi are rasplata în ea însaşi. Cel mai prost platit dintre arhitecţi, ingineri, generali, scriitori, sculptori, pictori, profesori, avocaţi, jurişti, actori, predicatori, cantareţi, se afla în al noualea cer cand este la lucru. Cat despre muzicantul cu arcuşul în mana, care şade în mijlocul unei mari orchestre şi este mangaiat şi purificat de fluxul şi refluxul valurilor de sunete divine – ei, bine, putem spune ca şi el munceşte, daca vreţi cu dinadinsul, dar asta e curata ironie. Legea muncii pare adanc nedreapta – dar exista şi nimic nu o poate schimba; cu cat muncitorul este platit cu mai multe bucurii, pe care le scoate dintr-însa, cu atat el este şi mai bine platit în bani. Şi aşa-i şi cu legea acestor pungaşii neruşinate – care se numesc nobleţea ereditara şi regalitatea.
Instruirea regelui
În dimineaţa celei de a patra zile, tocmai cand rasarea soarele şi noi ratacisem vreun ceas prin paclele zorilor, ajunsei la o hotarare: regele trebuie cu orice preţ instruit, caci lucrurile nu mai pot merge aşa. Trebuie luat în serios de mana şi instruit temeinic şi cu conştiinciozitate. Altfel nu ne puteam aventura sa intram în vreo casa de om, caci pana şi maţele vor mirosi ca au a face cu un şarlatan în costum de bal mascat şi nu cu un ţaran. Aşa ca am facut un popas şi i-am zis:
— Maria ta, daca între hainele pe care le porţi şi ceea ce-i sub ele nu-i nici o nepotrivire şi totul e în regula – în schimb, între hainele mariei tale şi purtarea pe care o ai este mare nepotrivire şi totul pare anapoda. Mersul marţial pe care îl ai şi ţinuta de lord – s-a zis cu ele. Te ţii prea drept şi priveşti prea de sus, prea cu ifos. Ştiu ca grijile regatului nu garbovesc umerii, nu te fac sa umbli pleoştit, cu barbia în jos, nu întuneca semeţia privirilor, nu strecoara îndoiala şi teama în inima şi nu se arata prin nici un fel de şubrezire a trupului sau prin paşi nesiguri. Numai dezgustatoarele griji pe care le au cei umili duc la asemenea rezultate. De aceea, maria ta trebuie sa înveţe cateva şmecherii; trebuie sa imite – aşa cum imiţi marca unei fabrici cunoscute – toate tarele saraciei, mizeriei, jignirii şi ale altor cateva semne obişnuite de neomenie, care sapa barbaţia din om şi fac dintr-însul un supus credincios, cuminte şi tolerabil, spre mulţumirea stapanilor sai. Altfel, pana şi pruncii te vor dibui ca eşti travestit şi amandoi riscam sa fim sfaşiaţi în bucaţi la prima coliba unde vom trage. Rogu-te, încearca sa umbli aşa cum ţi-am aratat.
Regele baga în cap toate acestea şi apoi încerca sa le imite.
— Binişor… binişor. Barbia ceva mai plecata, mai jos, te rog… aşa, foarte bine. Ochii, prea sus… te rog nu privi în zare, priveşte în pamant, la zece paşi de picioare… Da… aşa-i bine, foarte bine. O clipa, te rog. Dai pe faţa prea multa putere, prea multa hotarare. Ar trebui sa tarşeşti paşii, sa mergi mai tropai-tropai, ropai-ropai. Uita-te la mine, te rog, uite-aşa şi tot aşa… Da, cam aşa, cam aşa… aproape cum ar trebui… Da, acum e binişor. Hm! Mai e ceva care nu merge… Stai, stai niţel… Nu ştiu ce dracu o fi! Te rog, mai fa vreo treizeci de metri, ca sa am perspectiva cuvenita… Ei, fii atent! Da, capul e în regula, viteza justa, umerii cum trebuie, ochii aplecaţi, barbia bleojdita, umbletul, ţinuta şi stilul în regula – da, fiecare din astea e în regula! Şi totuşi ansamblul nu-i bun, plamada nu-i reuşita. Socotelile nu se echilibreaza; una-s cheltuielile, alta veniturile. Aide, din nou, maria ta, te rog… Da, acum mi se pare ca i-am dat de rost. Da, m-am lamurit. Ştii ce-ţi lipseşte? Autenticitatea spirituala a ceea ce faci; asta-i lipsa. Totul este facut ca de un amator, de un diletant. Amanuntele practice sunt în regula, le îndeplineşti la milimetru; înşelatoria-i pusa la punct, numai ca nu pacaleşti pe nimeni.
— Atunci dara ce se cade sa fac pentru a fi cu folos?
— Sa ma mai gandesc… Nu prea vad nici eu. În fond, nu exista nimic care ar putea îndrepta lucrurile, decat practica, sireaca. Ne gasim tocmai într-un loc ideal pentru astfel de exerciţii: radacini, cioturi şi pietre, de care sa se poticneasca umbletu-ţi falnic. Aici n-avem teama ca putem fi întrerupţi de la treaba; este doar campie cat vezi cu ochii şi numai o singura coliba, colo, în departare şi aia sunt aşa de departe, ca nu ne poate vedea nimeni. Ar trebui s-o iei pe dincolo de drum, maria ta, şi sa-mi faci exerciţii toata ziulica.
Dupa ce a facut aşa, catva timp, exerciţii, i-am zis:
— Acum, maria ta, închipuieşte-ţi ca suntem la uşa omului care locuieşte în coliba aceea şi ca ne vede familia lui. Hai, arata-mi cum o sa te adresezi capului familiei!
Fara voie, regele îşi îndrepta şi înţepeni umerii, ca o statuie, şi zise cu o glaciala asprime:
— Ma, ţarane, ia ada-mi un scaun şi ospateaza-ma din mancarurile ce ai.
— Vai, maria ta! Nu-i bine de loc!
— Dara unde-i greşeala?
— Oamenii aceştia nu-şi zic unul altuia ţarani.
— Adevarat?
— Numai cei de deasupra lor le zic ţarani.
— Atuncea sa îi zic altmintrelea: ei, ma robule!
— Nu, ca s-ar putea sa fie om liber!
— Aha! Atuncea sa-i zic oare: mai, om bun?
— Da, aşa ar merge, maria ta, dar şi mai bine ar fi daca i-ai zice: ma, frate, ma; sau ma, fartate, ma!
— Frate? Frate cu un nevolnic ca acela?
— Dar şi noi ne pretindem de-o teapa cu ei, nevolnici ca şi ei.
— Adevar iaste. Zice-voi: frate, ada-mi un scaun şi aciiş de-ale mancarii. Acum iaste dupa cuviinţa?
— Nu chiar de tot. Caci ai cerut numai pentru unul, nu pentru noi amandoi; mancare numai pentru unul, scaun numai pentru unul.
Regele paru tare nedumirit. Nu era, saracul, o somitate intelectuala. Capul sau era o clepsidra cu nisip; primea o idee, dar o prindea graunte cu graunte, nu toata deodata.
— Vrea şi luminaţia ta un scaun? Şi vrea chiar sa şada?
— Pai, daca n-aş şedea şi eu, omul şi-ar da imediat seama ca noi facem pe egalii, dar nu suntem – şi iute ne-am da de gol.
— Adevar grait-ai şi bine ai mai chibzuit! Ce lucru de minune iaste adevarul, ca iese la iveala cand nu te aştepţi şi înca în fel şi chip! Da – casaşul se cuvine sa ne aduca scaune şi de-ale gurii pentru amandoi şi aducandu-ne ibricul şi ştergarul nu i se cade sa arate unuia mai mult respect decat celuilalt.
— Şi mai am un amanunt de corectat: nu trebuie sa ne aduca nimic afara, ci trebuie sa ne ducem noi înauntru, printre nevolnici – şi poate printre alte lucruri care-ţi trezesc sila – şi sa mancam împreuna cu gazdele şi asta dupa obiceiurile casei, adica la fel ca ele. Numai daca omul ar fi din clasa robilor, am putea proceda altfel. Iar ibric şi ştergar nu vom gasi la ei, chiar daca ar fi sclavi sau liberi. Aide, maria ta, mai fa caţiva paşi. Da, e mai bine acum, cel mai bine de cand încerci d-alde-astea, dar nu-i înca perfect. Umerii mariei tale n-au avut parte de-o povara mai grea decat armura şi nu vor sa se lase în jos, şi pace!
— Atuncea da-mi traista. Voi lua învaţatura de la duhul poverilor care n-au nice o cinstire într-însele, ca duhul iaste acela carele apasa umerii şi nu greutatea, caci armura grea iaste, dara falnica povara şi te ţii drept într-însa… Nu mai sta la gand şi nu cracni. Da-mi-o! Pune-mi-o în carca!
Cu traista la umar, era complet şi nu parea mai august decat oricare dintre oamenii pe care-i vazusem în viaţa mea. Dar încapaţanaţi umeri mai avea! Parca înadins nu voiau sa înveţe cum sa se lase şi sa para în mod firesc cazuţi. Trebuia sa continui instrucţia, explicandu-i şi corectandu-l:
— Ei, fa aşa ca lumea sa te creada ca eşti mancat de datorii şi ca nu mai poţi sa rasufli de creditori; fa-te ca eşti şomer, sa zicem ca eşti fierar şi nimeni nu mai vine sa-şi potcoveasca bidiviii. Nevasta zace bolnava acasa, copiii îţi plang ca nu au ce manca…
Şi aşa mai departe, şi tot aşa. Îl instruii ca sa întruchipeze rand pe rand tot felul de oameni nenorociţi şi care sufar de groaznice lipsuri şi belele. Dar, din nefericire, toate astea erau pentru dansul vorbe goale, caci nu pricepea nimic din ele şi ar fi fost totuna daca-i fluieram un cantec în loc sa-i vorbesc. Cuvintele nu înfaptuiesc nimic, nu trezesc nimic în tine, decat daca ai suferit pe propria-ţi piele lucrurile pe care le înfaţişeaza ele. Exista mulţi oameni înţelepţi care vorbesc ca nişte cunoscatori şi cu simpatie despre „clasa muncitoare”, dar care sunt fermi convinşi ca o zi de grea munca intelectuala este cu mult mai anevoioasa decat o zi de grea munca manuala şi-s tare mulţumiţi ca au deci dreptul la un salariu mai bun. De ce gandesc astfel, e lesne de înţeles: ei ştiu totul despre una din aceste munci, fara s-o fi încercat pe cealalta. Dar eu cunosc la fel amandoua felurile de munci şi, în ceea ce ma priveşte, ştiu ca poţi sa-mi dai toate averile din lume şi tot n-o sa ma socotesc platit îndeajuns pentru manuirea tarnacopului timp de treizeci de zile. În schimb sunt gata oricand sa îndeplinesc cea mai grea munca intelectuala mai pe nimica toata, pentru o suma cat de mica, şi voi fi tare mulţumit.
Munca „intelectuala” este greşit numita astfel; ea este o placere, o desfatare, şi îşi are rasplata în ea însaşi. Cel mai prost platit dintre arhitecţi, ingineri, generali, scriitori, sculptori, pictori, profesori, avocaţi, jurişti, actori, predicatori, cantareţi, se afla în al noualea cer cand este la lucru. Cat despre muzicantul cu arcuşul în mana, care şade în mijlocul unei mari orchestre şi este mangaiat şi purificat de fluxul şi refluxul valurilor de sunete divine – ei, bine, putem spune ca şi el munceşte, daca vreţi cu dinadinsul, dar asta e curata ironie. Legea muncii pare adanc nedreapta – dar exista şi nimic nu o poate schimba; cu cat muncitorul este platit cu mai multe bucurii, pe care le scoate dintr-însa, cu atat el este şi mai bine platit în bani. Şi aşa-i şi cu legea acestor pungaşii neruşinate – care se numesc nobleţea ereditara şi regalitatea.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 28 - Instruirea regelui
Aceasta pagina a fost accesata de 543 ori.