Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 29 - Coliba cu variola
Capitolul 29
Coliba cu variola
Cand, pe la namiezi, ajunseram la coliba, nu vazuram nici un semn de viaţa. Recolta fusese culeasa de pe pamantul din preajma, cu catva timp înainte şi ogoarele pareau jupuite, caci fusesera ridicate de pe ele ultimul fir de pai şi ultimul bob. Îngradirea, acareturile şi tot ce era pe acolo erau graitoare pentru saracia bieţilor oameni. Nici urma de oratanii sau vite prin preajma; nici o vietate. Liniştea era apasatoare, ca într-un mormant. Coliba nu avea nici macar un cat deasupra, iar acoperişul de stuf se înnegrise de curgerea anilor şi era într-un hal fara de hal de paragina.
Uşa era întredeschisa. Ne apropiaram talhareşte, mergand tiptil şi aţinandu-ne rasuflarea, caci aşa ne simţeam noi – chiar ca nişte lotri. Regele batu. Aşteptaram. Nici un raspuns. Batu din nou. Nici un raspuns. Împinsei uşor uşa şi privii înauntru. Zarii cateva siluete nedesluşite, apoi vazui o femeie ca se ridica de pe jos şi se zgaieşte la mine – exact aşa cum ţi se întampla cand eşti trezit din somn. Deodata, îşi recapata piuitul:
— Mila şi îndurare! se ruga ea. Totul ne-a fost luat, nu ne-a mai ramas nimic.
— N-am venit sa-ţi iau nimic, surata draga.
— Nu eşti preot?
— Nu.
— Nice nu vii din partea lordului stapanitor?
— Nu. Nu sunt de pe aici. Sunt strain.
— Atuncea, de frica lui Dumnezeu, carele cu nevoi şi moarte harazit-a pre cei neprihaniţi, nu mai zabovi pe aici! Pasa a purcede cat mai fara zabava, ca locul acesta iaste sub blastamul sau şi al bisericii.
— Lasa-ma sa intru, ca sa-ţi dau o mana de ajutor. Te vad bolnava şi necajita.
Începusem sa ma deprind cu întunecimea dinauntru. Am putut desluşi cum femeia îşi pironise asupra-mi ochii scufundaţi în gavanele lor adanci. Am putut vedea cat de slaba şi uscata era sarmana de ea.
— Au nu înţelegi? Zis-am ca locul acesta iaste sub blastamul bisericii. Pleaca – pana nu te zareşte vreun hoinar şi nu duce para împotriva ta.
— Nu te îngriji de mine. Nu-mi pasa de blestemele bisericii. Vreau sa te ajut.
— Duhurile cele bune aiba-te în paza – daca viiaza asemenea duhuri. Binecuvantata fie-ţi vorba! Daca Dumnezeu mi-ar fi daruit macar o înghiţitura de apa! Dara lasa totul, uita ce-am zis şi tuleşte-o de aici, ca în casa noastra iaste ceva de care i se cade a se teme şi celuia carele de biserica nu-i pasa: molima de care ne prapadim cu toţii. Lasa-ne aşa cum suntem, bunule şi vrednicule, şi du cu tine, strainule, binecuvantarea pe care nişte procleţi ca noi ţi-o pot harazi.
Dar înainte ca ea sa fi ispravit aceste vorbe, eu apucasem o strachina de lemn şi o luai la goana spre izvor, gata sa ma izbesc de rege. Apa era la vreo zece metri de casa. Cand ma întorsei şi intrai în casa, îl gasii pe rege înauntru. Se caznea sa deschida oblonul care acoperea gaura ce ţinea loc de fereastra, vrand sa lase a patrunde aerul şi lumina. Într-adevar, duhnea tare rau înauntru. Dusei strachina la gura femeii şi tocmai cand ea o înhaţa cu ghearele, oblonul fu în sfarşit deschis şi o lumina puternica îi scalda faţa. Femeia avea varsat.
Dintr-un salt, fui langa rege şi îi spusei la ureche:
— Pleaca imediat, maria ta! Femeia va muri de molima aceea care a secerat atatea vieţi prin mahalalele Camelotului, acum doi ani.
El însa nici nu se clinti.
— Nu ma voi urni din loc, adevar zic ţie, şi o voi ajuta, îi şoptii din nou:
— Maria ta, fa cum îţi spun. Trebuie sa pleci imediat.
— Gand bun nutreşti şi vorbele îţi sunt înţelepte. Dara lucru de ruşine ar fi ca regele sa ştie de teama, iara ruşinea l-ar îmbraţoşa şi pre cavalerul carele l-ar împiedeca a da ajutorinţa acolo unde iaste nevoie. Pace ţie, tematorule, ca eu de aici nu voi pleca. Luminaţiei tale i se cade a pleca. Afurisenia bisericii nu are putere a ma atinge pre mine, dara te opreşte pre domnia ta a te afla aici şi cu grea mana te-ar pedepsi, daca i s-ar sufla o vorba despre faradelegea ce ai savarşit.
Regele se afla în mare primejdie, ramanand acolo, şi ar fi putut sa-l coste chiar viaţa, dar era zadarnic sa mai discuţi cu dansul. Daca socotea ca este în joc onoarea-i de cavaler, nu mai era chip sa te înţelegi cu el. Cand îi intra ceva în cap!… Orice-ai fi zis, tot ar fi ramas; cu nimic nu-l puteai clinti din hotararea sa. Îmi dadui seama şi lasai balta subiectul. Femeia zise:
— Om bun ce eşti – vrei sa te urci pe scara şi sa-mi spui ce vezi acolo? Nu te spaima sa-mi spui, ca sosit-a vremea cand pana şi o inima de mama mai tare nu se poate sfaşia, caci sfaşiata iaste.
— Ramai pre loc – zise regele – şi da-i muierii sa manance. Ma duc eu.
Zicand, îşi scoase traista şi o aşeza jos. Eram gata sa ma urnesc, dar regele mi-o lua înainte. Se opri şi descoperi zacand pe jos, mai la întuneric, un om care pana atunci nu ne vazuse şi nu scosese nici o vorba.
— Soţul tau? întreba regele.
— Da.
— Adormit-a?
— Domnul fie laudat pentru milosardia lui; da – de vreo trei ceasuri. Nu ştiu cum sa-mi arat prinosul! Inima-mi lauda pre domnul pentru ca i-a daruit somnul pre carele îl doarme acum.
Zisei:
— Trebuie sa vorbim încet, ca sa nu-l trezim.
— Nu iaste nevoinţa ca, saracul, a murit!
— A murit?
— Da! Şi mare bucurie iaste sa-l ştiu mort! Nime nu-i mai poate face nici un rau, nime nu mi-l mai ocaraşte şi suduie. Acum iaste fericit în ceruri, iara daca nu-i acolo, atunci sufera chinurile iadului şi tot mulţamit iaste, ca prin locurile acelea nu va întalni nici stareţ, nice vladica. De copii fost-am împreuna şi douazeci şi cinci de ani soţ şi soaţa; şi amar de vreme ne-am iubit şi am suferit de-a valma. Dara astazi de dimineaţa i s-au ratacit minţile şi în închipuirea lui eram iaraşi flacau şi fata, cutreierand, plini de dulceaţa lumii, pajiştile cele mandre. Şi aşa, în aceasta neprihana şi fericire, mers-a el hai-hui hat departe, şi mai departe, sporovaind încetişor şi poposi la locul de verdeaţa, pre carele noi ceştialalţi nu-l cunoaştem, şi acum haladuieşte pre alte taramuri, departe de ochii muritorilor. Şi, aşa, desparţire între noi nu a fost, caci în închipuirea lui mers-am cu dansul. El nu şi-a dat sama, dara mers-am şi eu, cu mana în mana lui, cu mana mea cea tanara şi moale – nu cu gheara asta paraduita. Iaste de mirare, dar aşa iaste: sa mergi şi sa nu ştii ca mergi; sa te desparţi şi sa nu obliceşti ca te desparţi! Cine s-ar învrednici a purcede mai lin decat aşa? Aceasta i-a fost rasplata pentru cruda viaţa pre care cu prea multa rabdare a îndurat-o.
Se auzi un uşor zgomot, venind din ungherul întunecos unde era scara. Regele se cobora, ţinand ceva într-un braţ, în timp ce se ajuta cu celalalt ca sa se dea jos. Ajunse în lumina, îl vazui ţinand la piept o fetiţa de vreo cincisprezece ani. Tare mai era slaba şi pricajita. Abia îşi dadea seama de cele ce se petreceau în jurul ei. Fata se stingea fiind atinsa de varsat. Şi iata-ma totodata martorul unui eroism dus pana în panzele albe, un eroism ce nu putea fi întrecut şi care sfida moartea, fara arme şi la camp deschis, iar sorţii de izbanda nefiind de partea aceluia care o sfida. Cel care aruncase morţii provocarea la lupta nu se aştepta la nici o rasplata în acest turnir, care nu se petrecea în faţa unei liote de admiratori, îmbracaţi în atlazuri şi fireturi şi care l-ar fi privit cu mandrie şi l-ar fi aplaudat din belşug. Şi totuşi purtarea regelui era tot aşa de senina şi de curajoasa cum ar fi fost la una din acele întreceri de taraba, unde cavalerii se masurau între ei, în lupte de la egal la egal şi îmbracaţi în haine de oţel proteguitor. Acum era mareţ, într-adevar mareţ. Ţepenele statui ale stramoşilor sai, aflate la palat, meritau sa aiba acum înca una, alaturi de ele. Aveam sa ma îngrijesc eu. Dar de asta data nu mai era vorba de un rege în zale, ucigand un uriaş sau un balaur, ca toţi ceilalţi, ci de un rege îmbracat ca oamenii de rand, purtand moartea în braţe numai pentru ca o mama de la ţara sa-şi poata vedea copila pentru cea din urma oara, şi sa gaseasca mangaierea cuvenita.
Regele aşeza copila alaturi de maica-sa, care o potopi cu îndragiri şi mangaieri ce-i ţaşneau din inima prea plina. Puteai desluşi o uşoara licarire în ochii copilei, drept raspuns la aceste mangaieri, dar asta era totul. Mama şedea aplecata asupra fiicei, sarutand-o, dezmierdand-o şi rugandu-se de ea ca sa-i vorbeasca, dar buzele fetei abia de se mişcau, fara a putea articula vreun sunet. Am scos repede din traista sticla cu bautura, însa femeia ma opri, spunandu-mi:
— Nu, las-o în pace! Iaste mai bine aşa. Nu ţi se cade dumitale, om bun şi milostiv, sa-i caşunezi o rautate decat care alta nu iaste pre lume, aducand-o în simţire. Ca iaste bine a cugeta: ce sorţi de viaţa i-au cazut ei? Ce-o mai aşteapta pre asta lume? Fraţii ei s-au dus, tatane-su aşijderea, maica-sa se va prapadi şi dansa, iara ea sub afurisenia bisericii sta şi nime n-ar oploşi-o şi mangaia-o, chiar daca s-ar zbate de chinurile morţii, în mijlocul drumului. Ea are parte numai de deznadejdea celor fara nadejde. Nice nu te-am întrebat, om bun şi milostiv ce eşti, daca sora-sa mai viiaza acolo sus. Nice nu vrut-am sa te întreb, caci te-ai fi dus dupa ea şi n-ai fi lasat-o în pace pre biata oropsita…
— Se odihneşte în pace! zise regele, cu glas domol.
— Mai bine aşa! Astazi a pogorat fericirea; ziua de azi ne-a adus îmbelşugata mantuire! Draga mea, Aniţa, în curanda vreme vei purcede dupa surioara ta, ca dumnealor oameni miloşi sunt şi nu ţi-or scoate piedeci în cale.
Şi zicand acestea se apleca asupra copilei, bolborosind cuvinte pline de duioşie şi bocind încetişor, mangaindu-i faţa şi parul, sarutand-o şi dezmierdand-o cu fel de fel de nume gingaşe, dar din ce în ce licaririle din ochii fetei erau mai slabe şi paleau. Am vazut cum pe rege îl podidira lacrimile şi din ochii înlacrimaţi îi şiroiau pe faţa. Femeia le-a vazut şi ea, şi zise:
— Oh! Oh! Oh! Le-am ghicit talcul: şi dumneata ai acasa o soaţa, cainica de ea, şi amandoi flamanzi va culcaţi în multe daţi, ca macar plozilor sa le ramana o coaja de paine. Ai parte numai de nevoi şi de ocarile şi sudalmile cele de toate zilele ale mai marilor dumitale şi de mana asupritoare a bisericii şi a regelui.
Regele tresari în faţa acestui pietroi aruncat din întamplare pe domeniile sale, dar îşi ţinu firea. N-avea încotro: trebuia sa-şi înveţe rolul, ba înca şi-l juca destul de bine pentru un începator cam stangaci. Încercai o diversiune, oferindu-i femeii mancare şi bautura, dar ea refuza şi una şi alta. Nu mai voia sa strecoare nimic între ea şi moartea cea alinatoare. Apoi, m-am furişat şi i-am adus de sus copilul mort, aşezandu-l langa ea. Asta o zgudui din nou şi urma o scena sfaşietoare. Treptat, facui şi alte diversiuni, amagind-o ca sa-mi povesteasca suferinţele ei:
— Le ştiţi prea bine, caci le-aţi îndurat şi dumneavoastra, oameni buni, ca nime nu scapa de ele în toata Britania, daca de teapa noastra iaste. I-o poveste veche şi lehamitisitoare. Ne-am straduit, am luptat şi am învins. Ce izbanda, ca fost-am traitori şi nu am pierit! Mai mult decat atat, ce-am fi putut cere! Ca noi unele adastam şi altele tampinam. N-a cazut nici o pacoste preste capetele noastre, pe care sa n-o fi putut rapune, pana ce anul acesta ne-a venit de hac, aducandu-ne buluc toate belelele; ca, aşa cum se zice, o napasta nu vine niciodata singura. Cu mulţi ani în urma, lordul carele stapaneşte moşia sadit-a nişte pomi roditori preste saracia de pamant a noastra; pre cea mai mare parte, ceea ce ne-a caşunat multe rele şi scarba…
— Dar era dreptul lui! îi taie vorba regele.
— Nime nu tagaduieşte, dara legea taie şi spanzura precum povteşte şi face aşa ca ceea ce-i al lordului iaste a lordului, iar ceea ce iaste al meu tot al lordului iaste. Pamantul nostru şi casa de pre el le-am luat noi cu bezman de la lord, iar noi, fiind bezmanarii lui, tot ale lui erau şi putea face cum poftea. Acum catava vreme, trei dintre pomii aceia au fost gasiţi doboraţi la pamant. Cei trei feciori ai noştri mai rasariţi se dusera spaimantaţi ca sa dea de veste asupra faradelegii. O! Cainica de mine, va fac ştire ca şi astazi feciorii îmi zac în temniţele prea slavitului lord, carele a fost zicand ca acolo vor zace şi putrezi pana ce marturisire vor face. Dara ce spovada sa faca, daca fara vina sunt? Şi ei acolo vor ramane pana la moarte. Le ştiţi prea bine, îmi închipui, şi iani gandiţi dumneavoastra, oameni buni, ce ne-a ramas cainicilor de noi? Un barbat, o muiere şi doi copii, sa stranga roade care au fost sadite vartos şi din belşug, ca sa le şi pazeasca, zi şi noapte, de hulubi şi de alte vieţuitoare pradalnice, de care nu ţi se cade a te atinge ca sfinte sunt. Cu vorba aceea: Fugi de aoleu şi dai peste oleleu! Cand semanaturile lordului ajuns-au la vremea secerei, şi ale noastre aşijderea, erau la vremea secerei. Cand dan-ganit-a clopotul de la dumnealui, chemandu-ne pre noi sa-i seceram granele pe degeaba, lordul nu a îngaduit ca eu şi cu cele doua fiice sa fim socotite în locul celor trei feciori întemniţaţi, ci doara pentru doi dintre danşii sa fim socotite cateşitrele, iara pentru cel de al treilea fecior carele lipsea, în toate zilele fost-am puse la dajdii şi iar dajdii. Estimp, semanaturile noastre se paraduiau, fiind lasate de izbelişte. Iara sfinţia sa parintele şi prea slavitul lord ne speteau cu birurile, zicand ca domniile lor pagubesc, pierzand partea cuvenita lor drept dijma. La sfarşit, birurile acestea ne rapira toate semanaturile şi ni se risipi totul. Ni le luara, silindu-ne sa le seceram pentru domniile lor, fara de plata şi fara de mancare, prapadindu-ne de foame. Dara rautatea cea mare sositu-ne-a cand eu, pierzandu-mi minţile din pricina foamei, a lipsei feciorilor şi a necazului de a-mi vedea barbatul şi copilele în zdrenţe, în nevoi şi amaraciune, zis-am grele ocari şi sudalmi – dara prea puţine, ca mii li s-ar cadea, manca-i-ar viermii iadului cei neadormiţi! – împotriva bisericii şi a naravurilor ei! Acestea tamplatu-s-au acum zece zile. Cazand bolnava de molima aceasta i-am zis preotului ocarile, ca el venit-a la mine a ma dojeni pentru nesmerenia mea în faţa manei pedepsitoare a domnului. El a facut de ştire mai marilor sai, ducand para împotriva mea, dara eu ramasei neclintita şi întru aceasta preste capul meu şi preste al acelora care mi-s mai dragi ca lumina ochilor cazut-a afurisenia Ramului. Din ziua aceea, toţi ne ocolesc şi fug cu scarba de noi, procleţii! Nime nu a cutezat sa vina pana la coliba sa vada daca suntem traitori au morţi. Noi, ceştialalţi, la pamant fost-am daramaţi. Dara eu m-am ridicat, aşa cum se cade unei soaţe şi mume. Şi aşa prea puţin puteau ei manca, dara şi mai puţin aveau ce. Dara apa tot se gasea şi le-am dat sa bea. Daca au vazut-o au început a se ruga de mine şi a binecuvanta apa! Dara ieri i s-a pus capat, caci ma parasira puterile. Ieri, pentru cea din urma oara, mi-am vazut viind soţul şi copila cea mica. Am zacut lata ceasuri şi ceasuri – veacuri aş zice – ascultand vreo mişcare aşteptand vreo…
Femeia trase o ocheada speriata fiicei mai mari, apoi striga:
— Oh, draga mea! şi stranse uşor în braţele ocrotitoare trupul ţeapan al copilei. Îi auzise horcaitul morţii.
Coliba cu variola
Cand, pe la namiezi, ajunseram la coliba, nu vazuram nici un semn de viaţa. Recolta fusese culeasa de pe pamantul din preajma, cu catva timp înainte şi ogoarele pareau jupuite, caci fusesera ridicate de pe ele ultimul fir de pai şi ultimul bob. Îngradirea, acareturile şi tot ce era pe acolo erau graitoare pentru saracia bieţilor oameni. Nici urma de oratanii sau vite prin preajma; nici o vietate. Liniştea era apasatoare, ca într-un mormant. Coliba nu avea nici macar un cat deasupra, iar acoperişul de stuf se înnegrise de curgerea anilor şi era într-un hal fara de hal de paragina.
Uşa era întredeschisa. Ne apropiaram talhareşte, mergand tiptil şi aţinandu-ne rasuflarea, caci aşa ne simţeam noi – chiar ca nişte lotri. Regele batu. Aşteptaram. Nici un raspuns. Batu din nou. Nici un raspuns. Împinsei uşor uşa şi privii înauntru. Zarii cateva siluete nedesluşite, apoi vazui o femeie ca se ridica de pe jos şi se zgaieşte la mine – exact aşa cum ţi se întampla cand eşti trezit din somn. Deodata, îşi recapata piuitul:
— Mila şi îndurare! se ruga ea. Totul ne-a fost luat, nu ne-a mai ramas nimic.
— N-am venit sa-ţi iau nimic, surata draga.
— Nu eşti preot?
— Nu.
— Nice nu vii din partea lordului stapanitor?
— Nu. Nu sunt de pe aici. Sunt strain.
— Atuncea, de frica lui Dumnezeu, carele cu nevoi şi moarte harazit-a pre cei neprihaniţi, nu mai zabovi pe aici! Pasa a purcede cat mai fara zabava, ca locul acesta iaste sub blastamul sau şi al bisericii.
— Lasa-ma sa intru, ca sa-ţi dau o mana de ajutor. Te vad bolnava şi necajita.
Începusem sa ma deprind cu întunecimea dinauntru. Am putut desluşi cum femeia îşi pironise asupra-mi ochii scufundaţi în gavanele lor adanci. Am putut vedea cat de slaba şi uscata era sarmana de ea.
— Au nu înţelegi? Zis-am ca locul acesta iaste sub blastamul bisericii. Pleaca – pana nu te zareşte vreun hoinar şi nu duce para împotriva ta.
— Nu te îngriji de mine. Nu-mi pasa de blestemele bisericii. Vreau sa te ajut.
— Duhurile cele bune aiba-te în paza – daca viiaza asemenea duhuri. Binecuvantata fie-ţi vorba! Daca Dumnezeu mi-ar fi daruit macar o înghiţitura de apa! Dara lasa totul, uita ce-am zis şi tuleşte-o de aici, ca în casa noastra iaste ceva de care i se cade a se teme şi celuia carele de biserica nu-i pasa: molima de care ne prapadim cu toţii. Lasa-ne aşa cum suntem, bunule şi vrednicule, şi du cu tine, strainule, binecuvantarea pe care nişte procleţi ca noi ţi-o pot harazi.
Dar înainte ca ea sa fi ispravit aceste vorbe, eu apucasem o strachina de lemn şi o luai la goana spre izvor, gata sa ma izbesc de rege. Apa era la vreo zece metri de casa. Cand ma întorsei şi intrai în casa, îl gasii pe rege înauntru. Se caznea sa deschida oblonul care acoperea gaura ce ţinea loc de fereastra, vrand sa lase a patrunde aerul şi lumina. Într-adevar, duhnea tare rau înauntru. Dusei strachina la gura femeii şi tocmai cand ea o înhaţa cu ghearele, oblonul fu în sfarşit deschis şi o lumina puternica îi scalda faţa. Femeia avea varsat.
Dintr-un salt, fui langa rege şi îi spusei la ureche:
— Pleaca imediat, maria ta! Femeia va muri de molima aceea care a secerat atatea vieţi prin mahalalele Camelotului, acum doi ani.
El însa nici nu se clinti.
— Nu ma voi urni din loc, adevar zic ţie, şi o voi ajuta, îi şoptii din nou:
— Maria ta, fa cum îţi spun. Trebuie sa pleci imediat.
— Gand bun nutreşti şi vorbele îţi sunt înţelepte. Dara lucru de ruşine ar fi ca regele sa ştie de teama, iara ruşinea l-ar îmbraţoşa şi pre cavalerul carele l-ar împiedeca a da ajutorinţa acolo unde iaste nevoie. Pace ţie, tematorule, ca eu de aici nu voi pleca. Luminaţiei tale i se cade a pleca. Afurisenia bisericii nu are putere a ma atinge pre mine, dara te opreşte pre domnia ta a te afla aici şi cu grea mana te-ar pedepsi, daca i s-ar sufla o vorba despre faradelegea ce ai savarşit.
Regele se afla în mare primejdie, ramanand acolo, şi ar fi putut sa-l coste chiar viaţa, dar era zadarnic sa mai discuţi cu dansul. Daca socotea ca este în joc onoarea-i de cavaler, nu mai era chip sa te înţelegi cu el. Cand îi intra ceva în cap!… Orice-ai fi zis, tot ar fi ramas; cu nimic nu-l puteai clinti din hotararea sa. Îmi dadui seama şi lasai balta subiectul. Femeia zise:
— Om bun ce eşti – vrei sa te urci pe scara şi sa-mi spui ce vezi acolo? Nu te spaima sa-mi spui, ca sosit-a vremea cand pana şi o inima de mama mai tare nu se poate sfaşia, caci sfaşiata iaste.
— Ramai pre loc – zise regele – şi da-i muierii sa manance. Ma duc eu.
Zicand, îşi scoase traista şi o aşeza jos. Eram gata sa ma urnesc, dar regele mi-o lua înainte. Se opri şi descoperi zacand pe jos, mai la întuneric, un om care pana atunci nu ne vazuse şi nu scosese nici o vorba.
— Soţul tau? întreba regele.
— Da.
— Adormit-a?
— Domnul fie laudat pentru milosardia lui; da – de vreo trei ceasuri. Nu ştiu cum sa-mi arat prinosul! Inima-mi lauda pre domnul pentru ca i-a daruit somnul pre carele îl doarme acum.
Zisei:
— Trebuie sa vorbim încet, ca sa nu-l trezim.
— Nu iaste nevoinţa ca, saracul, a murit!
— A murit?
— Da! Şi mare bucurie iaste sa-l ştiu mort! Nime nu-i mai poate face nici un rau, nime nu mi-l mai ocaraşte şi suduie. Acum iaste fericit în ceruri, iara daca nu-i acolo, atunci sufera chinurile iadului şi tot mulţamit iaste, ca prin locurile acelea nu va întalni nici stareţ, nice vladica. De copii fost-am împreuna şi douazeci şi cinci de ani soţ şi soaţa; şi amar de vreme ne-am iubit şi am suferit de-a valma. Dara astazi de dimineaţa i s-au ratacit minţile şi în închipuirea lui eram iaraşi flacau şi fata, cutreierand, plini de dulceaţa lumii, pajiştile cele mandre. Şi aşa, în aceasta neprihana şi fericire, mers-a el hai-hui hat departe, şi mai departe, sporovaind încetişor şi poposi la locul de verdeaţa, pre carele noi ceştialalţi nu-l cunoaştem, şi acum haladuieşte pre alte taramuri, departe de ochii muritorilor. Şi, aşa, desparţire între noi nu a fost, caci în închipuirea lui mers-am cu dansul. El nu şi-a dat sama, dara mers-am şi eu, cu mana în mana lui, cu mana mea cea tanara şi moale – nu cu gheara asta paraduita. Iaste de mirare, dar aşa iaste: sa mergi şi sa nu ştii ca mergi; sa te desparţi şi sa nu obliceşti ca te desparţi! Cine s-ar învrednici a purcede mai lin decat aşa? Aceasta i-a fost rasplata pentru cruda viaţa pre care cu prea multa rabdare a îndurat-o.
Se auzi un uşor zgomot, venind din ungherul întunecos unde era scara. Regele se cobora, ţinand ceva într-un braţ, în timp ce se ajuta cu celalalt ca sa se dea jos. Ajunse în lumina, îl vazui ţinand la piept o fetiţa de vreo cincisprezece ani. Tare mai era slaba şi pricajita. Abia îşi dadea seama de cele ce se petreceau în jurul ei. Fata se stingea fiind atinsa de varsat. Şi iata-ma totodata martorul unui eroism dus pana în panzele albe, un eroism ce nu putea fi întrecut şi care sfida moartea, fara arme şi la camp deschis, iar sorţii de izbanda nefiind de partea aceluia care o sfida. Cel care aruncase morţii provocarea la lupta nu se aştepta la nici o rasplata în acest turnir, care nu se petrecea în faţa unei liote de admiratori, îmbracaţi în atlazuri şi fireturi şi care l-ar fi privit cu mandrie şi l-ar fi aplaudat din belşug. Şi totuşi purtarea regelui era tot aşa de senina şi de curajoasa cum ar fi fost la una din acele întreceri de taraba, unde cavalerii se masurau între ei, în lupte de la egal la egal şi îmbracaţi în haine de oţel proteguitor. Acum era mareţ, într-adevar mareţ. Ţepenele statui ale stramoşilor sai, aflate la palat, meritau sa aiba acum înca una, alaturi de ele. Aveam sa ma îngrijesc eu. Dar de asta data nu mai era vorba de un rege în zale, ucigand un uriaş sau un balaur, ca toţi ceilalţi, ci de un rege îmbracat ca oamenii de rand, purtand moartea în braţe numai pentru ca o mama de la ţara sa-şi poata vedea copila pentru cea din urma oara, şi sa gaseasca mangaierea cuvenita.
Regele aşeza copila alaturi de maica-sa, care o potopi cu îndragiri şi mangaieri ce-i ţaşneau din inima prea plina. Puteai desluşi o uşoara licarire în ochii copilei, drept raspuns la aceste mangaieri, dar asta era totul. Mama şedea aplecata asupra fiicei, sarutand-o, dezmierdand-o şi rugandu-se de ea ca sa-i vorbeasca, dar buzele fetei abia de se mişcau, fara a putea articula vreun sunet. Am scos repede din traista sticla cu bautura, însa femeia ma opri, spunandu-mi:
— Nu, las-o în pace! Iaste mai bine aşa. Nu ţi se cade dumitale, om bun şi milostiv, sa-i caşunezi o rautate decat care alta nu iaste pre lume, aducand-o în simţire. Ca iaste bine a cugeta: ce sorţi de viaţa i-au cazut ei? Ce-o mai aşteapta pre asta lume? Fraţii ei s-au dus, tatane-su aşijderea, maica-sa se va prapadi şi dansa, iara ea sub afurisenia bisericii sta şi nime n-ar oploşi-o şi mangaia-o, chiar daca s-ar zbate de chinurile morţii, în mijlocul drumului. Ea are parte numai de deznadejdea celor fara nadejde. Nice nu te-am întrebat, om bun şi milostiv ce eşti, daca sora-sa mai viiaza acolo sus. Nice nu vrut-am sa te întreb, caci te-ai fi dus dupa ea şi n-ai fi lasat-o în pace pre biata oropsita…
— Se odihneşte în pace! zise regele, cu glas domol.
— Mai bine aşa! Astazi a pogorat fericirea; ziua de azi ne-a adus îmbelşugata mantuire! Draga mea, Aniţa, în curanda vreme vei purcede dupa surioara ta, ca dumnealor oameni miloşi sunt şi nu ţi-or scoate piedeci în cale.
Şi zicand acestea se apleca asupra copilei, bolborosind cuvinte pline de duioşie şi bocind încetişor, mangaindu-i faţa şi parul, sarutand-o şi dezmierdand-o cu fel de fel de nume gingaşe, dar din ce în ce licaririle din ochii fetei erau mai slabe şi paleau. Am vazut cum pe rege îl podidira lacrimile şi din ochii înlacrimaţi îi şiroiau pe faţa. Femeia le-a vazut şi ea, şi zise:
— Oh! Oh! Oh! Le-am ghicit talcul: şi dumneata ai acasa o soaţa, cainica de ea, şi amandoi flamanzi va culcaţi în multe daţi, ca macar plozilor sa le ramana o coaja de paine. Ai parte numai de nevoi şi de ocarile şi sudalmile cele de toate zilele ale mai marilor dumitale şi de mana asupritoare a bisericii şi a regelui.
Regele tresari în faţa acestui pietroi aruncat din întamplare pe domeniile sale, dar îşi ţinu firea. N-avea încotro: trebuia sa-şi înveţe rolul, ba înca şi-l juca destul de bine pentru un începator cam stangaci. Încercai o diversiune, oferindu-i femeii mancare şi bautura, dar ea refuza şi una şi alta. Nu mai voia sa strecoare nimic între ea şi moartea cea alinatoare. Apoi, m-am furişat şi i-am adus de sus copilul mort, aşezandu-l langa ea. Asta o zgudui din nou şi urma o scena sfaşietoare. Treptat, facui şi alte diversiuni, amagind-o ca sa-mi povesteasca suferinţele ei:
— Le ştiţi prea bine, caci le-aţi îndurat şi dumneavoastra, oameni buni, ca nime nu scapa de ele în toata Britania, daca de teapa noastra iaste. I-o poveste veche şi lehamitisitoare. Ne-am straduit, am luptat şi am învins. Ce izbanda, ca fost-am traitori şi nu am pierit! Mai mult decat atat, ce-am fi putut cere! Ca noi unele adastam şi altele tampinam. N-a cazut nici o pacoste preste capetele noastre, pe care sa n-o fi putut rapune, pana ce anul acesta ne-a venit de hac, aducandu-ne buluc toate belelele; ca, aşa cum se zice, o napasta nu vine niciodata singura. Cu mulţi ani în urma, lordul carele stapaneşte moşia sadit-a nişte pomi roditori preste saracia de pamant a noastra; pre cea mai mare parte, ceea ce ne-a caşunat multe rele şi scarba…
— Dar era dreptul lui! îi taie vorba regele.
— Nime nu tagaduieşte, dara legea taie şi spanzura precum povteşte şi face aşa ca ceea ce-i al lordului iaste a lordului, iar ceea ce iaste al meu tot al lordului iaste. Pamantul nostru şi casa de pre el le-am luat noi cu bezman de la lord, iar noi, fiind bezmanarii lui, tot ale lui erau şi putea face cum poftea. Acum catava vreme, trei dintre pomii aceia au fost gasiţi doboraţi la pamant. Cei trei feciori ai noştri mai rasariţi se dusera spaimantaţi ca sa dea de veste asupra faradelegii. O! Cainica de mine, va fac ştire ca şi astazi feciorii îmi zac în temniţele prea slavitului lord, carele a fost zicand ca acolo vor zace şi putrezi pana ce marturisire vor face. Dara ce spovada sa faca, daca fara vina sunt? Şi ei acolo vor ramane pana la moarte. Le ştiţi prea bine, îmi închipui, şi iani gandiţi dumneavoastra, oameni buni, ce ne-a ramas cainicilor de noi? Un barbat, o muiere şi doi copii, sa stranga roade care au fost sadite vartos şi din belşug, ca sa le şi pazeasca, zi şi noapte, de hulubi şi de alte vieţuitoare pradalnice, de care nu ţi se cade a te atinge ca sfinte sunt. Cu vorba aceea: Fugi de aoleu şi dai peste oleleu! Cand semanaturile lordului ajuns-au la vremea secerei, şi ale noastre aşijderea, erau la vremea secerei. Cand dan-ganit-a clopotul de la dumnealui, chemandu-ne pre noi sa-i seceram granele pe degeaba, lordul nu a îngaduit ca eu şi cu cele doua fiice sa fim socotite în locul celor trei feciori întemniţaţi, ci doara pentru doi dintre danşii sa fim socotite cateşitrele, iara pentru cel de al treilea fecior carele lipsea, în toate zilele fost-am puse la dajdii şi iar dajdii. Estimp, semanaturile noastre se paraduiau, fiind lasate de izbelişte. Iara sfinţia sa parintele şi prea slavitul lord ne speteau cu birurile, zicand ca domniile lor pagubesc, pierzand partea cuvenita lor drept dijma. La sfarşit, birurile acestea ne rapira toate semanaturile şi ni se risipi totul. Ni le luara, silindu-ne sa le seceram pentru domniile lor, fara de plata şi fara de mancare, prapadindu-ne de foame. Dara rautatea cea mare sositu-ne-a cand eu, pierzandu-mi minţile din pricina foamei, a lipsei feciorilor şi a necazului de a-mi vedea barbatul şi copilele în zdrenţe, în nevoi şi amaraciune, zis-am grele ocari şi sudalmi – dara prea puţine, ca mii li s-ar cadea, manca-i-ar viermii iadului cei neadormiţi! – împotriva bisericii şi a naravurilor ei! Acestea tamplatu-s-au acum zece zile. Cazand bolnava de molima aceasta i-am zis preotului ocarile, ca el venit-a la mine a ma dojeni pentru nesmerenia mea în faţa manei pedepsitoare a domnului. El a facut de ştire mai marilor sai, ducand para împotriva mea, dara eu ramasei neclintita şi întru aceasta preste capul meu şi preste al acelora care mi-s mai dragi ca lumina ochilor cazut-a afurisenia Ramului. Din ziua aceea, toţi ne ocolesc şi fug cu scarba de noi, procleţii! Nime nu a cutezat sa vina pana la coliba sa vada daca suntem traitori au morţi. Noi, ceştialalţi, la pamant fost-am daramaţi. Dara eu m-am ridicat, aşa cum se cade unei soaţe şi mume. Şi aşa prea puţin puteau ei manca, dara şi mai puţin aveau ce. Dara apa tot se gasea şi le-am dat sa bea. Daca au vazut-o au început a se ruga de mine şi a binecuvanta apa! Dara ieri i s-a pus capat, caci ma parasira puterile. Ieri, pentru cea din urma oara, mi-am vazut viind soţul şi copila cea mica. Am zacut lata ceasuri şi ceasuri – veacuri aş zice – ascultand vreo mişcare aşteptand vreo…
Femeia trase o ocheada speriata fiicei mai mari, apoi striga:
— Oh, draga mea! şi stranse uşor în braţele ocrotitoare trupul ţeapan al copilei. Îi auzise horcaitul morţii.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 29 - Coliba cu variola
Aceasta pagina a fost accesata de 522 ori.