Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 30 - Tragedia de la conacul lordului
Capitolul 30
Tragedia de la conacul lordului
La miezul nopţii, totul lua sfarşit şi noi ne aflaram în faţa a patru cadavre. Le acoperiram cu boarfele pe care le gasiram şi plecaram, închizand şi proptind bine uşa. Chiar casa în care traisera trebuia sa le slujeasca de mormant acestor nenorociţi, caci lor nu li se îngaduia o îngropaciune creştineasca şi nici sa-şi odihneasca oasele într-un pamant sfinţit. Aveau parte de soarta cainilor, a fiarelor salbatice, a leproşilor şi nici un suflet, care mai nadajduiam viaţa veşnica, n-ar fi cutezat sa se amestece, în vreun fel, cu aceşti paria cazuţi sub dojana şi afurisenie.
Abia pornisem amandoi, cand auzii un sunet asemanator unor paşi prin pietriş. Mi se taie rasuflarea, caci nu trebuia sa fim vazuţi ieşind din casa aceea. Îl trasei de anteriu pe rege, ne înapoiaram şi ne ascunseram dupa colţul colibei.
— Am scapat – zisei eu – dar era cat pe aici s-o paţim. Daca noaptea ar fi fost mai puţin întunecata, cu siguranţa ca am fi fost vazuţi, caci omul parea foarte aproape de noi.
— Se prea poate sa fi fost vreo fiara, iara nu om.
— Fie şi aşa, dar, om sau fiara, nu-i bine sa mai întarziem nici o clipa pe aici. Trebuie sa ne strecuram cum putem şi sa ocolim drumul.
— Sst! Nu auzi? Vine încoace!
Aşa era. Paşii se apropiau de noi, drept spre coliba. Credeam ca este vreo fiara şi voiam sa ma conving, ca sa nu dardaim degeaba. Eram gata sa fac primul pas, cand regele ma apuca de braţ. Se scurse o clipa de tacere, apoi auziram o bataie uşoara în uşa colibei. Ma trecura fiorii. Ciocanitura se repeta, apoi auziram aceste cuvinte rostite cu fereala:
— Maicuţa! Taicuţa!
Deschideţi-ne – am scapat, suntem slobozi! Va aducem veşti care vor face sa paleasca obrajii voştri, iara inima sa va salte de bucurie! Nu avem vreme de stat, ca trebuie degrab sa gonim! Şi…
Nici un raspuns.
— Maicuţa! Taicuţa!
Îl trasei pe rege înspre celalalt colţ al colibei şi îi şoptii:
— Hai! Acum putem merge pe drum!
Regele şovaia, gata sa gaseasca vreun clenci, dar tocmai atunci îi auziram deschizand uşa. Ştiam ca nenorociţii aceia se aflau acum în faţa morţilor.
— Hai, maria ta! într-o clipa vor aprinde o lumina şi atunci vei auzi lucruri care îţi vor sfaşia inima.
De data asta, n-a mai şovait. Îndata ce ajunseram pe drum, eu o luai la goana, iar dupa un moment, renunţand la morga lui, alerga şi regele dupa mine. Nu voiam sa ma mai gandesc la cele ce se petreceau în coliba. Voiam sa le alung din minte, aşa ca ma agaţai de primul subiect ce mi se ivi:
— Eu am suferit de boala aceea de care au murit bieţii oameni, aşa ca nu am de ce ma teme, dar daca maria ta n-ai avut-o înca, atunci…
El îmi taie vorba pentru a-mi spune ca era cam tulburat, iar ceea ce îl tulbura era conştiinţa care nu-l lasa deloc în pace:
— Feciorii aceia fost-au sloboziţi – aşa ziceau ei – dara cum? Nu iaste a crede ca lordul lor i-a slobozit.
— Sunt sigur ca au evadat.
— Gandul acesta nu-mi da pace! Teama mi-iaste ca aşa o fi, iara prepunerile şi banuielile luminaţiei tale întaresc temerile mele. Mi se pare ca aceeaşi spaimare ne-a cuprins pe amandoi.
— Eu nu aş numi-o aşa. Într-adevar, banuiesc ca au evadat, dar daca au facut-o nu sunt deloc suparat, fii sigur.
— Nice eu nu duc banat, dara zis-am ca…
— Atunci ce este? Pentru ce eşti tulburat, maria ta?
— Daca fugit-au de la temniţa, datorinţa noastra iaste a-i prinde şi a-i duce legaţi lordului lor, ca nu se cuvine ca un om de sama lui sa paţa o asemenea neobrazata şi cutezatoare jignire. Nu i se cade sa ramana de ocara din fapta unor oameni de neam prost.
Iaraşi îşi daduse în petec. Nu putea pricepe decat o faţa a lucrurilor, caci aşa se nascuse, aşa fusese educat şi în vine îi curgea un sange stricat din moşi-stramoşi, tocmai datorita acestui soi de inconştienta brutalitate moştenita de la un lung alai de inimi, care fiecare îşi daduse obolul, otravind torentul. Ca sa azvarli în temniţa pe aceşti oameni – şi asta fara nici o dovada – şi ca sa le înfometezi de moarte rudele, asta nu era nici un rau pentru dumnealui, caci oamenii aceia erau doar nişte ţarani la cheremul lordului lor, caruia i se îngaduia sa se poarte cu danşii oricum poftea şi avea chef. În schimb, pentru rege şi ceilalţi de soiul sau, a rupe lanţurile unei captivitaţi nedrepte însemna o insulta, o ocara! Da – un lucru de neiertat în faţa oricarei marimi care-şi cunoştea îndatoririle sfintei ei caste.
Ma caznii mai mult de jumatate de ceas pana sa îl fac sa schimbe subiectul şi chiar atunci, nu eu, ci o întamplare din afara îl hotara. Într-adevar, îndata ce ajunseram pe creasta unui damb, zariram hat-departe nişte palalai.
— Foc! zisei eu.
Incendiile ma interesau foarte mult, caci începusem sa ma ocup de asigurari şi, de asemenea, sa fac antrenamente cu caii şi sa construiesc nişte pompe de incendiu, cu gandul de a înfiinţa candva un Minister al Pojarului. Preoţii se opusesera atat asigurarilor, cat şi masurilor contra incendiilor, pe temeiul ca ele ar constitui o neobrazata încercare de a împiedica hotararile lui Dumnezeu. Daca le aratai ca nu împiedicai catuşi de puţin aceste hotarari, ci doar uşurai grelele lor urmari – şi asta prin anumite operaţii de stingere, care-ţi reuşeau sau nu, dupa norocul ce-l aveai – preoţii îţi ripostau ca astea erau un joc de noroc împotriva hotararilor dumnezeieşti şi la fel de condamnabile. Într-adevar, ei au cautat sa ma pagubeasca mai mult sau mai puţin, lovind în aceste întreprinderi, dar şi eu le-am facut figura cu asigurarile împotriva accidentelor. De obicei, oricare cavaler este un om cu capul în nori şi chiar un aiurit şi deci gata sa creada în orice fel de argu-mente care nu fac doi bani, cand acestea vin de la un promotor al superstiţiilor; totuşi, oricum ar fi cavalerii, pana şi cel mai aiurit dintre ei tot îşi poate da seama, macar din cand în cand, de aspectul practic al lucrurilor. De aceea, în ultima vreme nu se mai facea nici o curaţatorie la turniruri şi nu se culegeau de pe jos rezultatele, fara sa nu dai în fiecare coif de cate o poliţa de asigurare în contra accidentelor.
Ramaseram pe loc puţintel, în bezna adanca a nopţii şi în liniştea ei, privind spre valvataile roşii din departare şi încercand sa desluşim îndepartatul murmur ce se ridica şi se prefira schimbacios în noapte. Cateodata, murmurul se întarea şi parea mai apropiat, dar tocmai cand speram sa prindem de veste ce-l pricinuise, zgomotul descreştea şi se potolea, pastrandu-şi mai departe taina. Coboraram dambul, luand-o într-acolo, dar poteca şerpuitoare ne cufunda pe data în bezna de nepatruns – bezna deasa şi stransa între pereţii a doua paduri înalte. Bajbairam prin vale vreo jumatate de mila, în timp ce vuietul se înteţea din ce în ce mai mult, fiind acum mai desluşit, iar furtuna se apropia însoţindu-l cu cate o pala de vant, cu cate o licarire de fulger sau cu bubuiturile înfundate ale tunetelor îndepartate. Mergeam în faţa, cand deodata ma lovii de ceva – ceva moale şi greu, care se balabani cand îl atinsei; în aceeaşi clipa, fulgera şi, la un pas de mine, vazui chipul chinuit al unui om care atarna de craca unui copac şi se zvarcolea! Adica mi se paru mie ca se zvarcoleşte, dar nu era aşa. Ce privelişte îngrozitoare! În acelaşi moment, bubui un trasnet asurzitor şi taria cerului îşi dezlanţui potopul. Orice-ar fi fost, trebuia sa dezlegam pe omul acela, în speranţa ca ar mai fi în viaţa. Fulgerele veneau acum mai dese şi mai puternice şi în locul acela aveai cand miez de zi, cand miez de noapte. O clipa, omul atarna în faţa noastra în plina lumina, apoi chipul lui se ştergea iaraşi, afundat în întuneric. Îi spusei regelui ca trebuie sa taiem ştreangul, dar el se împotrivi.
— Daca singur s-a spanzurat, însamna ca vroit-a cu dinadinsul a lasa lordului sau bunurile, aşa ca ni se cade a-l lasa aşa cum i-a fost dorul. Iara daca alţii l-au spanzurat, se prea poate ca aceştia sa fi avut dreptate, aşa ca tot spanzurat se cuvine a-l lasa.
— Dar…
— Nu mai sta la gand, ci lasa-l aşa cum iaste. Şi înca dintr-o pricina: cand se va pogorî iaraşi fulgerul, uita-te în preajma.
Aşa vazui, la vreo cincizeci de metri de noi, înca doi spanzuraţi.
— Nu iaste vreme prielnica pentru a fi curtenitori cu morţii. Şi de nici un folos nu iaste, ca nu mai au prilejinţa a ne mulţami. Aidem – zadarnic ne irosim vremea pe aici.
Avea dreptate, aşa ca o luaram din loc. Mergand ceva mai departe, vazuram, la lumina fulgerelor, înca şase spanzuraţi, aşa ca avuram parte de-o plimbare menita sa ne bage în sperieţi. Între timp, murmurul de mai înainte se prefacuse într-o larma de urlete şi racnete omeneşti. Zarii un om fugind prin bezna, haituit de un altul; apoi amandoi disparura. Mai vazuram înca un caz asemanator, apoi un altul. Dupa o scurta cotitura, ajunseram sa vedem iaraşi valvataile. Ardea mareţul conac al lordului. Flacarile îl mistuisera aproape cu totul. Peste tot, vedeam oameni fugind şi alţii fugarindu-i, turbaţi de furie.
Îl prevenii pe rege ca ne gasim într-un loc primejdios pentru nişte straini ca noi. Ar fi mai bine daca ne-am feri din lumina valvatailor, pana ce s-or mai linişti lucrurile. Ne întoarseram şi facuram caţiva paşi, ascunzandu-ne la marginea padurii. Din ascunzatoare, vazuram o seama de barbaţi şi femei haituiţi de o gloata apriga. Aproape pana în zori avuram parte sa vedem numai lucruri de acestea. Focul potolindu-se şi furtuna risipindu-se, vuietele glasurilor şi ale paşilor care alergau încetara şi ele, iar bezna şi tacerea învaluira iaraşi împrejurimea.
Acum era momentul sa ne încumetam a merge mai departe şi aşa facuram, luand-o cu bagare de seama înainte. Deşi eram franţi de oboseala şi picam de somn, o ţinuram vartos înainte, lasand multe mile în urma, departandu-ne de locul cu pricina. Apoi, ceruram gazduire la coliba unui carbunar, unde ni se dadu tot ceea ce puteau nişte gazde sarace. Femeia era treaza şi deretica prin casa, dar barbatul dormea înca pe nişte pale de fan, aşezate pe podeala de lut. Femeia nu se simţi la largul ei pana nu o lamuriram ca suntem doi calatori care ratacisem drumul şi am orbecait toata noaptea prin padure. Îndata deveni gureşa şi ne întreba daca am auzit ce s-a petrecut la conacul din Abblasoure. Da, auzisem noi ceva, dar acum doream niţica odihna şi somn. Regele însa se baga în discuţie:
— Sfatul meu iaste a ne vinde noua casa şi de locul acesta degrab sa va departaţi, caci primejdie mare va paşte ramanand în preajma noastra. Aflaţi ca noi chiar acum venim de la nişte oameni care de moarte spurcata au pierit.
Era frumos din partea lui, dar fara nici un folos, caci pe atunci una dintre cele mai raspandite decoraţii ale ţarii era sa ai ciupituri de varsat pe faţa. Vazusem de la bun început ca şi femeia şi barbatul aveau aceasta decoraţie. Ea ne asigura ca suntem bineveniţi în casa ei şi ca nu are nici o teama. Nu-i mai puţin adevarat ca femeia se simţise tare magulita de oferta regelui, caci era nemaiauzit sa dai peste un om cu o înfaţişare atat de umila, care sa-ţi propuna sa-ţi cumpere casa numai pentru a poposi o noapte într-însa. Asta îi trezi un mare respect pentru noi şi se stradui din rasputeri a ne face sa ne simţim cat mai la îndemana în coliba ei.
Dormiram pana tarziu dupa-amiaza, apoi ne scularam destul de flamanzi pentru ca mancarea din cocioaba sa para îndeajuns de gustoasa chiar şi unui rege, cu atat mai mult cu cat era pe sponci şi fara varietate. Ea consta din ceapa, sare şi painea aceea obşteasca, facuta din uruiala pentru cai.
Femeia ne povesti cele întamplate în noaptea trecuta. Pe la zece sau unsprezece seara, cand lumea era în pat, un foc izbucni la conacul lordului. Oamenii din preajma sarira în ajutor şi nobila familie fu salvata, cu o singura excepţie: lordul însuşi, pe care nu-l mai vazu nimeni. Cu toţii erau înnebuniţi de aceasta pierdere şi doi razeşi curajoşi îşi jertfira vieţile scormonind prin casa în flacari dupa acest preţios personaj. Dupa catava vreme l-au gasit, adica ceea ce ramasese dintr-însul: cadavrul sau. L-au gasit într-o padurice, la vreo trei sute de metri departare, legat, cu caluş în gura şi strapuns în vreo zece locuri.
Cine savarşise fapta? Banuiala cazu pe o familie saraca din vecinatate, care în vremea din urma fusese tratata de lord cu o deosebita asprime; iar de la oamenii aceia banuiala repede se laţi asupra neamurilor şi prietenilor lor. O simpla banuiala era de ajuns. Slugile în livrele pornira pe loc o cruciada împotriva oamenilor acelora, la care s-a asociat repede întreaga populaţie. Barbatul gazdei noastre fusese foarte harnic, împreuna cu întreaga gloata, şi nu se înapoiase acasa decat în zori. Ba, adineauri plecase iar, ca sa afle rezultatul general al cruciadei. În timp ce noi vorbeam cu soţia, el se întoarse din cercetari. Raportul sau fu destul de revoltator. Optsprezece inşi spanzuraţi sau macelariţi, iar doi razeşi şi treisprezece prizonieri pieriţi în flacari.
— Şi caţi prizonieri se aflau în tainiţele conacului?
— Treisprezece.
— Va sa zica au pierit cu toţii?
— Da, toţi.
— Daca lumea a sarit într-ajutor şi familia lordului a putut fi salvata, de ce n-au salvat şi pe prizonieri?
Omul ma privi cam încurcat şi zise:
— Era vreme sa deschizi uşile beciului? Ha-ha! Sa vezi cum ar fi scapat macar unii dintre ei!
— Vrei sa spui ca nimeni nu s-a îndurat sa descuie uşile beciului?
— Nime nu se apropia de tainiţele boltite, nice ca sa încuie, nice ca sa descuie, iaste la mintea omului ca beciurile erau ferecate cu straşnicie şi nu era nevoie decat de straja, ca nime, de-ar fi spart lanţurile, sa nu scape, ci prins sa fie. Dara nime nu fu prins.
— Încaltea trei tot au scapat fara nici o sminteala – zise regele – şi bine aţi face sa daţi de ştire şi sa puneţi potera pre urmele lor, caci aceştia ucis-au pre lord şi au pus foc conacului, starnind pojarul.
Ma aşteptasem la una ca asta din partea regelui. O clipa, barbatul şi femeia aratara o vie curiozitate pentru vestea aflata şi parura nerabdatori sa se duca s-o împraştie; dar apoi pe chipurile lor se ivira alte simţaminte şi se apucara sa puna întrebari. Le raspunsei eu, urmarind îndeaproape reacţiunile pricinuite de spusele mele. Curand ma simţii tare mulţumit, vazand ca gazdele, afland cine erau cei trei prizonieri, îşi schimbara oarecum parerile şi nu mai erau aşa de ahotnice de a se duce ca sa dea de veste. Acum doar se faceau ca vor sa se duca, dar nimic nu le mai îmbia. Regele nu baga de seama schimbarea şi îmi paru tare bine. Adusei vorba despre alte întamplari din noaptea trecuta şi vazui ca gazdele erau mulţumite ca trecusera hopul.
Lucrul dureros în toata întamplarea aceasta – şi pe care nu se putea sa nu-l observi – era înverşunarea cu care comunitatea aceasta împilata îşi întorsese privirile şi îşi raşchirase mainile-i nemiloase împotriva propriei ei clase, şi asta spre folosul împilatorilor comuni. Soţilor acestora li se parea drept şi firesc ca, într-o cearta dintre un om din clasa lor şi lordul stapanitor, casta aceea napastuita şi nevoiaşa sa ţina cu stapanul şi sa lupte pentru interesele lui, fara macar sa se întrebe de partea cui sta dreptatea. Barbatul acela din faţa mea alergase ca sa dea ajutor la spanzurarea vecinilor şi o facuse într-adevar cu mult zel. Totuşi, îi trecea prin minte ca împotriva bietelor victime nu fusese decat o simpla banuiala care nu se bizuia pe nici o dovada. În ciuda acestui fapt, a acestei lipse de dovezi, nici el şi nici nevasta-sa nu vedeau vreun rau în cele întamplate.
Iata ceva întristator pentru un om care visa o republica! Asta îmi aminti de timpurile de peste treisprezece secole, cand „saracii albi” din Sudul nostru, care erau mereu dispreţuiţi şi adesea insultaţi de catre proprietarii de sclavi din preajma lor, şi care îşi datorau starea înjositoare tocmai sclaviei ce fiinţa în ţinutul lor, se aratau totuşi plini de supunere şi gata sa treaca de partea proprietarilor de sclavi, în toate mişcarile pentru apararea şi menţinerea sclaviei; ba, în cele din urma, au luat arma la umar şi şi-au dat vieţile pentru a opri nimicirea acestei instituţii care îi înjosea pe ei înşişi. Şi asta-i doar un exemplu din tristele episoade ale istoriei. În pofida acestor fapte, „saracul alb” nu putea suferi, în sinea lui, pe proprietarii de sclavi şi îşi dadea seama de situaţia ruşinoasa în care se gasea. Simţamantul acestei ruşini însa nu era adus la suprafaţa, dar faptul ca exista şi ar fi fost posibil de dat la iveala, în condiţii prielnice, însemna ceva – de fapt era de ajuns, dovedind ca în fundul sufletului sau omul este om, chiar daca nu o arata.
Ei, bine, aşa cum se desfaşurau lucrurile, acest carbunar era frate geaman cu „saracul alb” din Sudul american al unui viitor îndepartat. Regele dadea semne de nerabdare şi zise:
— Lasaţi sporovaiala, ca o sa va apuce noaptea şi strambatatea ramane în picioare. Au credeţi ca acei de lege calcatori îşi vor randui salaş în casa parinţilor? Ei nu adasta, ci plecat-au a fugi şi grija sa aveţi ca poterele de-a-ncalarelea sa purceada pre urmele lor, spre a-i ajunge fara veste.
Femeia pali oleaca, dar îndeajuns ca sa o vezi, iar barbatul parea neliniştit şi şovaia. Zisei:
— Haide, fartate, cu mine. Vin eu cu dumneata sa-ţi arat încotro s-o iei. Daca ei ar fi nişte birnici care şi-au luat lumea în cap sau ceva de soiul asta aş cauta sa-i feresc de potere, dar cand au omorat un om de seama şi i-au ars casa, nu mai e acelaşi lucru.
Ultima remarca o facusem dinadins ca sa-l liniştesc pe rege. Pe drum, omul parea hotarat şi începu sa mearga cu paşi vartoşi, dar fara prea mare zel. Îi zisei, pe negandite:
— Ce ruda eşti cu oamenii aceia? Îţi sunt veri?
Se albi la faţa, pe cat îi îngaduia smalţul de carbune, şi statu locului, tremurand.
— Saracan de mine, dara de unde aţi luat veste?
— Ia, am zis într-o doara. Am ghicit şi eu aşa, la întamplare.
— Sireacii de ei! Pieriţi sunt! Şi ce buni fartaţi!
— Şi chiar te gandeşti sa-i paraşti?
Omul nu ştia ce sa raspunda; de aceea, raspunse cu şovaiala:
— Mda.
— Atunci sa ştii ca eşti un mare mişel!
Vorbele mele îl bucurara, de parca i-aş fi spus ca-i înger.
— Mai poftoreşte înca o data voroavele acestea, ma frate, ca dupa cate înţeles-am nu-mi vei gasi cap de price şi nu ma vei vicleni, chiar daca nu-mi îndeplinesc datorinţa.
— Datorinţa? Nu exista datorie în chestia asta; ba, daca e o datorie, atunci este aceea ca trebuie sa-ţi ţii gura şi sa-i laşi sa scape. Au facut bine ce-au facut!
Omul parea tare bucuros. Bucuros, şi totodata banuitor. Se uita într-o parte şi într-alta a drumului, ca sa vada daca nu se apropie cineva, apoi îmi zise cu un glas de taina:
— Din care ţara venit-ai, frate, ca te încumeţi a grai vorbe de primejdie, fara a te spaima?
— Nu sunt primejdioase deloc vorbele mele, cand le spun unui om de aceeaşi teapa. Dar la nimeni altul sa nu zici ce ţi-am zis.
— Mai bine sa ma calce caii în picioare şi terci sa ma faca, decat sa destainuiesc una ca asta!
— Bine, atunci da-mi voie sa-ţi spun tot ce vreau. Nu mi-e teama ca o sa-mi laţeşti spusele. Cred ca diavolul şi-a varat coada în tot ce li s-a întamplat azi-noapte oamenilor aceia nevinovaţi. Cat despre batranul lord, el şi-a primit pedeapsa meritata. Daca ar fi dupa mine, aş procopsi cu acelaşi noroc pe toţi cei din tagma lui.
Teama şi îngandurarea omului pierira şi el se arata cuprins de recunoştinţa şi de o curajoasa însufleţire;
— Chiar daca ai fi iscoada, iar cuvintele tale o capcana în care sa cad – ele sunt inimii mele dulceaţa şi bucurie, iara ca sa le mai aud înca o data pre ele şi altele aşijderea, voios m-aş duce la spanzuratoare, ştiind şi cainicul de mine ca încailea o data în viaţa-mi înfometata am avut şi eu parte de ospaţ îmbelşugat. Şi acuma sa ma spovedesc şi eu dumitale, iubite frate, şi raspuns sa-mi dai, daca dirept iaste. Ajutorat-am la spanzuratul vecinilor mei, ca de n-aş fi aratat osardia cuvenita pentru nevoile stapanilor mei, de rea moarte aş fi murit, caci primejdia ne pandeşte într-una aţa vieţii. Iara ceilalţi aşijderea au facut; tot din aceeaşi pricina! Cu toţii salta astazi de bucurie ca lordul s-a pristavit, dara pe faţa se caineaza şi jelesc şi cu viclenie lacrimeaza, ca umblam cu zilele în mana şi numai aşa haladuim! Zis-am vorbele ce-am avut de zis! Singurele vorbe care au miere în gura mea amara, iara mierea lor mi-iaste rasplata. Sa purcedem mai departe, iubite frate, încotro pofteşti dumneata, chiar şi la spanzuratoare de m-ai duce, ca gata sunt. Vedeţi aşadar cum stateau lucrurile. În fundul sufletului, omul ramane om. Secole întregi de abuzuri şi asupriri nu izbutesc sa nimiceasca omenia dintr-însui. Oricine crede ca greşesc greşeşte el. Da, da; gaseai berechet temeiuri bune pentru o republica pana şi printre cei mai înjosiţi şi asupriţi dintre oameni – chiar şi printre ruşii asupriţi de ţar – şi de asemenea omenie din belşug, chiar şi printre germanii supuşi kaiserului – daca cineva se dovedea în stare sa scoata la iveala sfioasele şi banuitoarele lor simţaminte launtrice şi sa rastoarne, aruncand în noroi, orice tron regesc şi orice nobilime care ar fi susţinut tronul. De pe acum, trebuie sa vedem limpede anumite lucruri, sa nadajduim şi sa credem. Ce ne trebuie? Mai întai, o monarhie îngradita, aşa cum ajunsese ea în zilele regelui Arthur, apoi nimicirea tronului, desfiinţarea nobilimii şi obligarea fiecarui nobil de a se îndeletnici cu ceva folositor; instituirea votului universal şi încredinţarea guvemamantului în mainile barbaţilor şi femeilor din popor. Aşadar, cele întamplate şi povestite de mine nu erau catuşi de puţin un îndemn de a renunţa la visul meu, ci dimpotriva.
Tragedia de la conacul lordului
La miezul nopţii, totul lua sfarşit şi noi ne aflaram în faţa a patru cadavre. Le acoperiram cu boarfele pe care le gasiram şi plecaram, închizand şi proptind bine uşa. Chiar casa în care traisera trebuia sa le slujeasca de mormant acestor nenorociţi, caci lor nu li se îngaduia o îngropaciune creştineasca şi nici sa-şi odihneasca oasele într-un pamant sfinţit. Aveau parte de soarta cainilor, a fiarelor salbatice, a leproşilor şi nici un suflet, care mai nadajduiam viaţa veşnica, n-ar fi cutezat sa se amestece, în vreun fel, cu aceşti paria cazuţi sub dojana şi afurisenie.
Abia pornisem amandoi, cand auzii un sunet asemanator unor paşi prin pietriş. Mi se taie rasuflarea, caci nu trebuia sa fim vazuţi ieşind din casa aceea. Îl trasei de anteriu pe rege, ne înapoiaram şi ne ascunseram dupa colţul colibei.
— Am scapat – zisei eu – dar era cat pe aici s-o paţim. Daca noaptea ar fi fost mai puţin întunecata, cu siguranţa ca am fi fost vazuţi, caci omul parea foarte aproape de noi.
— Se prea poate sa fi fost vreo fiara, iara nu om.
— Fie şi aşa, dar, om sau fiara, nu-i bine sa mai întarziem nici o clipa pe aici. Trebuie sa ne strecuram cum putem şi sa ocolim drumul.
— Sst! Nu auzi? Vine încoace!
Aşa era. Paşii se apropiau de noi, drept spre coliba. Credeam ca este vreo fiara şi voiam sa ma conving, ca sa nu dardaim degeaba. Eram gata sa fac primul pas, cand regele ma apuca de braţ. Se scurse o clipa de tacere, apoi auziram o bataie uşoara în uşa colibei. Ma trecura fiorii. Ciocanitura se repeta, apoi auziram aceste cuvinte rostite cu fereala:
— Maicuţa! Taicuţa!
Deschideţi-ne – am scapat, suntem slobozi! Va aducem veşti care vor face sa paleasca obrajii voştri, iara inima sa va salte de bucurie! Nu avem vreme de stat, ca trebuie degrab sa gonim! Şi…
Nici un raspuns.
— Maicuţa! Taicuţa!
Îl trasei pe rege înspre celalalt colţ al colibei şi îi şoptii:
— Hai! Acum putem merge pe drum!
Regele şovaia, gata sa gaseasca vreun clenci, dar tocmai atunci îi auziram deschizand uşa. Ştiam ca nenorociţii aceia se aflau acum în faţa morţilor.
— Hai, maria ta! într-o clipa vor aprinde o lumina şi atunci vei auzi lucruri care îţi vor sfaşia inima.
De data asta, n-a mai şovait. Îndata ce ajunseram pe drum, eu o luai la goana, iar dupa un moment, renunţand la morga lui, alerga şi regele dupa mine. Nu voiam sa ma mai gandesc la cele ce se petreceau în coliba. Voiam sa le alung din minte, aşa ca ma agaţai de primul subiect ce mi se ivi:
— Eu am suferit de boala aceea de care au murit bieţii oameni, aşa ca nu am de ce ma teme, dar daca maria ta n-ai avut-o înca, atunci…
El îmi taie vorba pentru a-mi spune ca era cam tulburat, iar ceea ce îl tulbura era conştiinţa care nu-l lasa deloc în pace:
— Feciorii aceia fost-au sloboziţi – aşa ziceau ei – dara cum? Nu iaste a crede ca lordul lor i-a slobozit.
— Sunt sigur ca au evadat.
— Gandul acesta nu-mi da pace! Teama mi-iaste ca aşa o fi, iara prepunerile şi banuielile luminaţiei tale întaresc temerile mele. Mi se pare ca aceeaşi spaimare ne-a cuprins pe amandoi.
— Eu nu aş numi-o aşa. Într-adevar, banuiesc ca au evadat, dar daca au facut-o nu sunt deloc suparat, fii sigur.
— Nice eu nu duc banat, dara zis-am ca…
— Atunci ce este? Pentru ce eşti tulburat, maria ta?
— Daca fugit-au de la temniţa, datorinţa noastra iaste a-i prinde şi a-i duce legaţi lordului lor, ca nu se cuvine ca un om de sama lui sa paţa o asemenea neobrazata şi cutezatoare jignire. Nu i se cade sa ramana de ocara din fapta unor oameni de neam prost.
Iaraşi îşi daduse în petec. Nu putea pricepe decat o faţa a lucrurilor, caci aşa se nascuse, aşa fusese educat şi în vine îi curgea un sange stricat din moşi-stramoşi, tocmai datorita acestui soi de inconştienta brutalitate moştenita de la un lung alai de inimi, care fiecare îşi daduse obolul, otravind torentul. Ca sa azvarli în temniţa pe aceşti oameni – şi asta fara nici o dovada – şi ca sa le înfometezi de moarte rudele, asta nu era nici un rau pentru dumnealui, caci oamenii aceia erau doar nişte ţarani la cheremul lordului lor, caruia i se îngaduia sa se poarte cu danşii oricum poftea şi avea chef. În schimb, pentru rege şi ceilalţi de soiul sau, a rupe lanţurile unei captivitaţi nedrepte însemna o insulta, o ocara! Da – un lucru de neiertat în faţa oricarei marimi care-şi cunoştea îndatoririle sfintei ei caste.
Ma caznii mai mult de jumatate de ceas pana sa îl fac sa schimbe subiectul şi chiar atunci, nu eu, ci o întamplare din afara îl hotara. Într-adevar, îndata ce ajunseram pe creasta unui damb, zariram hat-departe nişte palalai.
— Foc! zisei eu.
Incendiile ma interesau foarte mult, caci începusem sa ma ocup de asigurari şi, de asemenea, sa fac antrenamente cu caii şi sa construiesc nişte pompe de incendiu, cu gandul de a înfiinţa candva un Minister al Pojarului. Preoţii se opusesera atat asigurarilor, cat şi masurilor contra incendiilor, pe temeiul ca ele ar constitui o neobrazata încercare de a împiedica hotararile lui Dumnezeu. Daca le aratai ca nu împiedicai catuşi de puţin aceste hotarari, ci doar uşurai grelele lor urmari – şi asta prin anumite operaţii de stingere, care-ţi reuşeau sau nu, dupa norocul ce-l aveai – preoţii îţi ripostau ca astea erau un joc de noroc împotriva hotararilor dumnezeieşti şi la fel de condamnabile. Într-adevar, ei au cautat sa ma pagubeasca mai mult sau mai puţin, lovind în aceste întreprinderi, dar şi eu le-am facut figura cu asigurarile împotriva accidentelor. De obicei, oricare cavaler este un om cu capul în nori şi chiar un aiurit şi deci gata sa creada în orice fel de argu-mente care nu fac doi bani, cand acestea vin de la un promotor al superstiţiilor; totuşi, oricum ar fi cavalerii, pana şi cel mai aiurit dintre ei tot îşi poate da seama, macar din cand în cand, de aspectul practic al lucrurilor. De aceea, în ultima vreme nu se mai facea nici o curaţatorie la turniruri şi nu se culegeau de pe jos rezultatele, fara sa nu dai în fiecare coif de cate o poliţa de asigurare în contra accidentelor.
Ramaseram pe loc puţintel, în bezna adanca a nopţii şi în liniştea ei, privind spre valvataile roşii din departare şi încercand sa desluşim îndepartatul murmur ce se ridica şi se prefira schimbacios în noapte. Cateodata, murmurul se întarea şi parea mai apropiat, dar tocmai cand speram sa prindem de veste ce-l pricinuise, zgomotul descreştea şi se potolea, pastrandu-şi mai departe taina. Coboraram dambul, luand-o într-acolo, dar poteca şerpuitoare ne cufunda pe data în bezna de nepatruns – bezna deasa şi stransa între pereţii a doua paduri înalte. Bajbairam prin vale vreo jumatate de mila, în timp ce vuietul se înteţea din ce în ce mai mult, fiind acum mai desluşit, iar furtuna se apropia însoţindu-l cu cate o pala de vant, cu cate o licarire de fulger sau cu bubuiturile înfundate ale tunetelor îndepartate. Mergeam în faţa, cand deodata ma lovii de ceva – ceva moale şi greu, care se balabani cand îl atinsei; în aceeaşi clipa, fulgera şi, la un pas de mine, vazui chipul chinuit al unui om care atarna de craca unui copac şi se zvarcolea! Adica mi se paru mie ca se zvarcoleşte, dar nu era aşa. Ce privelişte îngrozitoare! În acelaşi moment, bubui un trasnet asurzitor şi taria cerului îşi dezlanţui potopul. Orice-ar fi fost, trebuia sa dezlegam pe omul acela, în speranţa ca ar mai fi în viaţa. Fulgerele veneau acum mai dese şi mai puternice şi în locul acela aveai cand miez de zi, cand miez de noapte. O clipa, omul atarna în faţa noastra în plina lumina, apoi chipul lui se ştergea iaraşi, afundat în întuneric. Îi spusei regelui ca trebuie sa taiem ştreangul, dar el se împotrivi.
— Daca singur s-a spanzurat, însamna ca vroit-a cu dinadinsul a lasa lordului sau bunurile, aşa ca ni se cade a-l lasa aşa cum i-a fost dorul. Iara daca alţii l-au spanzurat, se prea poate ca aceştia sa fi avut dreptate, aşa ca tot spanzurat se cuvine a-l lasa.
— Dar…
— Nu mai sta la gand, ci lasa-l aşa cum iaste. Şi înca dintr-o pricina: cand se va pogorî iaraşi fulgerul, uita-te în preajma.
Aşa vazui, la vreo cincizeci de metri de noi, înca doi spanzuraţi.
— Nu iaste vreme prielnica pentru a fi curtenitori cu morţii. Şi de nici un folos nu iaste, ca nu mai au prilejinţa a ne mulţami. Aidem – zadarnic ne irosim vremea pe aici.
Avea dreptate, aşa ca o luaram din loc. Mergand ceva mai departe, vazuram, la lumina fulgerelor, înca şase spanzuraţi, aşa ca avuram parte de-o plimbare menita sa ne bage în sperieţi. Între timp, murmurul de mai înainte se prefacuse într-o larma de urlete şi racnete omeneşti. Zarii un om fugind prin bezna, haituit de un altul; apoi amandoi disparura. Mai vazuram înca un caz asemanator, apoi un altul. Dupa o scurta cotitura, ajunseram sa vedem iaraşi valvataile. Ardea mareţul conac al lordului. Flacarile îl mistuisera aproape cu totul. Peste tot, vedeam oameni fugind şi alţii fugarindu-i, turbaţi de furie.
Îl prevenii pe rege ca ne gasim într-un loc primejdios pentru nişte straini ca noi. Ar fi mai bine daca ne-am feri din lumina valvatailor, pana ce s-or mai linişti lucrurile. Ne întoarseram şi facuram caţiva paşi, ascunzandu-ne la marginea padurii. Din ascunzatoare, vazuram o seama de barbaţi şi femei haituiţi de o gloata apriga. Aproape pana în zori avuram parte sa vedem numai lucruri de acestea. Focul potolindu-se şi furtuna risipindu-se, vuietele glasurilor şi ale paşilor care alergau încetara şi ele, iar bezna şi tacerea învaluira iaraşi împrejurimea.
Acum era momentul sa ne încumetam a merge mai departe şi aşa facuram, luand-o cu bagare de seama înainte. Deşi eram franţi de oboseala şi picam de somn, o ţinuram vartos înainte, lasand multe mile în urma, departandu-ne de locul cu pricina. Apoi, ceruram gazduire la coliba unui carbunar, unde ni se dadu tot ceea ce puteau nişte gazde sarace. Femeia era treaza şi deretica prin casa, dar barbatul dormea înca pe nişte pale de fan, aşezate pe podeala de lut. Femeia nu se simţi la largul ei pana nu o lamuriram ca suntem doi calatori care ratacisem drumul şi am orbecait toata noaptea prin padure. Îndata deveni gureşa şi ne întreba daca am auzit ce s-a petrecut la conacul din Abblasoure. Da, auzisem noi ceva, dar acum doream niţica odihna şi somn. Regele însa se baga în discuţie:
— Sfatul meu iaste a ne vinde noua casa şi de locul acesta degrab sa va departaţi, caci primejdie mare va paşte ramanand în preajma noastra. Aflaţi ca noi chiar acum venim de la nişte oameni care de moarte spurcata au pierit.
Era frumos din partea lui, dar fara nici un folos, caci pe atunci una dintre cele mai raspandite decoraţii ale ţarii era sa ai ciupituri de varsat pe faţa. Vazusem de la bun început ca şi femeia şi barbatul aveau aceasta decoraţie. Ea ne asigura ca suntem bineveniţi în casa ei şi ca nu are nici o teama. Nu-i mai puţin adevarat ca femeia se simţise tare magulita de oferta regelui, caci era nemaiauzit sa dai peste un om cu o înfaţişare atat de umila, care sa-ţi propuna sa-ţi cumpere casa numai pentru a poposi o noapte într-însa. Asta îi trezi un mare respect pentru noi şi se stradui din rasputeri a ne face sa ne simţim cat mai la îndemana în coliba ei.
Dormiram pana tarziu dupa-amiaza, apoi ne scularam destul de flamanzi pentru ca mancarea din cocioaba sa para îndeajuns de gustoasa chiar şi unui rege, cu atat mai mult cu cat era pe sponci şi fara varietate. Ea consta din ceapa, sare şi painea aceea obşteasca, facuta din uruiala pentru cai.
Femeia ne povesti cele întamplate în noaptea trecuta. Pe la zece sau unsprezece seara, cand lumea era în pat, un foc izbucni la conacul lordului. Oamenii din preajma sarira în ajutor şi nobila familie fu salvata, cu o singura excepţie: lordul însuşi, pe care nu-l mai vazu nimeni. Cu toţii erau înnebuniţi de aceasta pierdere şi doi razeşi curajoşi îşi jertfira vieţile scormonind prin casa în flacari dupa acest preţios personaj. Dupa catava vreme l-au gasit, adica ceea ce ramasese dintr-însul: cadavrul sau. L-au gasit într-o padurice, la vreo trei sute de metri departare, legat, cu caluş în gura şi strapuns în vreo zece locuri.
Cine savarşise fapta? Banuiala cazu pe o familie saraca din vecinatate, care în vremea din urma fusese tratata de lord cu o deosebita asprime; iar de la oamenii aceia banuiala repede se laţi asupra neamurilor şi prietenilor lor. O simpla banuiala era de ajuns. Slugile în livrele pornira pe loc o cruciada împotriva oamenilor acelora, la care s-a asociat repede întreaga populaţie. Barbatul gazdei noastre fusese foarte harnic, împreuna cu întreaga gloata, şi nu se înapoiase acasa decat în zori. Ba, adineauri plecase iar, ca sa afle rezultatul general al cruciadei. În timp ce noi vorbeam cu soţia, el se întoarse din cercetari. Raportul sau fu destul de revoltator. Optsprezece inşi spanzuraţi sau macelariţi, iar doi razeşi şi treisprezece prizonieri pieriţi în flacari.
— Şi caţi prizonieri se aflau în tainiţele conacului?
— Treisprezece.
— Va sa zica au pierit cu toţii?
— Da, toţi.
— Daca lumea a sarit într-ajutor şi familia lordului a putut fi salvata, de ce n-au salvat şi pe prizonieri?
Omul ma privi cam încurcat şi zise:
— Era vreme sa deschizi uşile beciului? Ha-ha! Sa vezi cum ar fi scapat macar unii dintre ei!
— Vrei sa spui ca nimeni nu s-a îndurat sa descuie uşile beciului?
— Nime nu se apropia de tainiţele boltite, nice ca sa încuie, nice ca sa descuie, iaste la mintea omului ca beciurile erau ferecate cu straşnicie şi nu era nevoie decat de straja, ca nime, de-ar fi spart lanţurile, sa nu scape, ci prins sa fie. Dara nime nu fu prins.
— Încaltea trei tot au scapat fara nici o sminteala – zise regele – şi bine aţi face sa daţi de ştire şi sa puneţi potera pre urmele lor, caci aceştia ucis-au pre lord şi au pus foc conacului, starnind pojarul.
Ma aşteptasem la una ca asta din partea regelui. O clipa, barbatul şi femeia aratara o vie curiozitate pentru vestea aflata şi parura nerabdatori sa se duca s-o împraştie; dar apoi pe chipurile lor se ivira alte simţaminte şi se apucara sa puna întrebari. Le raspunsei eu, urmarind îndeaproape reacţiunile pricinuite de spusele mele. Curand ma simţii tare mulţumit, vazand ca gazdele, afland cine erau cei trei prizonieri, îşi schimbara oarecum parerile şi nu mai erau aşa de ahotnice de a se duce ca sa dea de veste. Acum doar se faceau ca vor sa se duca, dar nimic nu le mai îmbia. Regele nu baga de seama schimbarea şi îmi paru tare bine. Adusei vorba despre alte întamplari din noaptea trecuta şi vazui ca gazdele erau mulţumite ca trecusera hopul.
Lucrul dureros în toata întamplarea aceasta – şi pe care nu se putea sa nu-l observi – era înverşunarea cu care comunitatea aceasta împilata îşi întorsese privirile şi îşi raşchirase mainile-i nemiloase împotriva propriei ei clase, şi asta spre folosul împilatorilor comuni. Soţilor acestora li se parea drept şi firesc ca, într-o cearta dintre un om din clasa lor şi lordul stapanitor, casta aceea napastuita şi nevoiaşa sa ţina cu stapanul şi sa lupte pentru interesele lui, fara macar sa se întrebe de partea cui sta dreptatea. Barbatul acela din faţa mea alergase ca sa dea ajutor la spanzurarea vecinilor şi o facuse într-adevar cu mult zel. Totuşi, îi trecea prin minte ca împotriva bietelor victime nu fusese decat o simpla banuiala care nu se bizuia pe nici o dovada. În ciuda acestui fapt, a acestei lipse de dovezi, nici el şi nici nevasta-sa nu vedeau vreun rau în cele întamplate.
Iata ceva întristator pentru un om care visa o republica! Asta îmi aminti de timpurile de peste treisprezece secole, cand „saracii albi” din Sudul nostru, care erau mereu dispreţuiţi şi adesea insultaţi de catre proprietarii de sclavi din preajma lor, şi care îşi datorau starea înjositoare tocmai sclaviei ce fiinţa în ţinutul lor, se aratau totuşi plini de supunere şi gata sa treaca de partea proprietarilor de sclavi, în toate mişcarile pentru apararea şi menţinerea sclaviei; ba, în cele din urma, au luat arma la umar şi şi-au dat vieţile pentru a opri nimicirea acestei instituţii care îi înjosea pe ei înşişi. Şi asta-i doar un exemplu din tristele episoade ale istoriei. În pofida acestor fapte, „saracul alb” nu putea suferi, în sinea lui, pe proprietarii de sclavi şi îşi dadea seama de situaţia ruşinoasa în care se gasea. Simţamantul acestei ruşini însa nu era adus la suprafaţa, dar faptul ca exista şi ar fi fost posibil de dat la iveala, în condiţii prielnice, însemna ceva – de fapt era de ajuns, dovedind ca în fundul sufletului sau omul este om, chiar daca nu o arata.
Ei, bine, aşa cum se desfaşurau lucrurile, acest carbunar era frate geaman cu „saracul alb” din Sudul american al unui viitor îndepartat. Regele dadea semne de nerabdare şi zise:
— Lasaţi sporovaiala, ca o sa va apuce noaptea şi strambatatea ramane în picioare. Au credeţi ca acei de lege calcatori îşi vor randui salaş în casa parinţilor? Ei nu adasta, ci plecat-au a fugi şi grija sa aveţi ca poterele de-a-ncalarelea sa purceada pre urmele lor, spre a-i ajunge fara veste.
Femeia pali oleaca, dar îndeajuns ca sa o vezi, iar barbatul parea neliniştit şi şovaia. Zisei:
— Haide, fartate, cu mine. Vin eu cu dumneata sa-ţi arat încotro s-o iei. Daca ei ar fi nişte birnici care şi-au luat lumea în cap sau ceva de soiul asta aş cauta sa-i feresc de potere, dar cand au omorat un om de seama şi i-au ars casa, nu mai e acelaşi lucru.
Ultima remarca o facusem dinadins ca sa-l liniştesc pe rege. Pe drum, omul parea hotarat şi începu sa mearga cu paşi vartoşi, dar fara prea mare zel. Îi zisei, pe negandite:
— Ce ruda eşti cu oamenii aceia? Îţi sunt veri?
Se albi la faţa, pe cat îi îngaduia smalţul de carbune, şi statu locului, tremurand.
— Saracan de mine, dara de unde aţi luat veste?
— Ia, am zis într-o doara. Am ghicit şi eu aşa, la întamplare.
— Sireacii de ei! Pieriţi sunt! Şi ce buni fartaţi!
— Şi chiar te gandeşti sa-i paraşti?
Omul nu ştia ce sa raspunda; de aceea, raspunse cu şovaiala:
— Mda.
— Atunci sa ştii ca eşti un mare mişel!
Vorbele mele îl bucurara, de parca i-aş fi spus ca-i înger.
— Mai poftoreşte înca o data voroavele acestea, ma frate, ca dupa cate înţeles-am nu-mi vei gasi cap de price şi nu ma vei vicleni, chiar daca nu-mi îndeplinesc datorinţa.
— Datorinţa? Nu exista datorie în chestia asta; ba, daca e o datorie, atunci este aceea ca trebuie sa-ţi ţii gura şi sa-i laşi sa scape. Au facut bine ce-au facut!
Omul parea tare bucuros. Bucuros, şi totodata banuitor. Se uita într-o parte şi într-alta a drumului, ca sa vada daca nu se apropie cineva, apoi îmi zise cu un glas de taina:
— Din care ţara venit-ai, frate, ca te încumeţi a grai vorbe de primejdie, fara a te spaima?
— Nu sunt primejdioase deloc vorbele mele, cand le spun unui om de aceeaşi teapa. Dar la nimeni altul sa nu zici ce ţi-am zis.
— Mai bine sa ma calce caii în picioare şi terci sa ma faca, decat sa destainuiesc una ca asta!
— Bine, atunci da-mi voie sa-ţi spun tot ce vreau. Nu mi-e teama ca o sa-mi laţeşti spusele. Cred ca diavolul şi-a varat coada în tot ce li s-a întamplat azi-noapte oamenilor aceia nevinovaţi. Cat despre batranul lord, el şi-a primit pedeapsa meritata. Daca ar fi dupa mine, aş procopsi cu acelaşi noroc pe toţi cei din tagma lui.
Teama şi îngandurarea omului pierira şi el se arata cuprins de recunoştinţa şi de o curajoasa însufleţire;
— Chiar daca ai fi iscoada, iar cuvintele tale o capcana în care sa cad – ele sunt inimii mele dulceaţa şi bucurie, iara ca sa le mai aud înca o data pre ele şi altele aşijderea, voios m-aş duce la spanzuratoare, ştiind şi cainicul de mine ca încailea o data în viaţa-mi înfometata am avut şi eu parte de ospaţ îmbelşugat. Şi acuma sa ma spovedesc şi eu dumitale, iubite frate, şi raspuns sa-mi dai, daca dirept iaste. Ajutorat-am la spanzuratul vecinilor mei, ca de n-aş fi aratat osardia cuvenita pentru nevoile stapanilor mei, de rea moarte aş fi murit, caci primejdia ne pandeşte într-una aţa vieţii. Iara ceilalţi aşijderea au facut; tot din aceeaşi pricina! Cu toţii salta astazi de bucurie ca lordul s-a pristavit, dara pe faţa se caineaza şi jelesc şi cu viclenie lacrimeaza, ca umblam cu zilele în mana şi numai aşa haladuim! Zis-am vorbele ce-am avut de zis! Singurele vorbe care au miere în gura mea amara, iara mierea lor mi-iaste rasplata. Sa purcedem mai departe, iubite frate, încotro pofteşti dumneata, chiar şi la spanzuratoare de m-ai duce, ca gata sunt. Vedeţi aşadar cum stateau lucrurile. În fundul sufletului, omul ramane om. Secole întregi de abuzuri şi asupriri nu izbutesc sa nimiceasca omenia dintr-însui. Oricine crede ca greşesc greşeşte el. Da, da; gaseai berechet temeiuri bune pentru o republica pana şi printre cei mai înjosiţi şi asupriţi dintre oameni – chiar şi printre ruşii asupriţi de ţar – şi de asemenea omenie din belşug, chiar şi printre germanii supuşi kaiserului – daca cineva se dovedea în stare sa scoata la iveala sfioasele şi banuitoarele lor simţaminte launtrice şi sa rastoarne, aruncand în noroi, orice tron regesc şi orice nobilime care ar fi susţinut tronul. De pe acum, trebuie sa vedem limpede anumite lucruri, sa nadajduim şi sa credem. Ce ne trebuie? Mai întai, o monarhie îngradita, aşa cum ajunsese ea în zilele regelui Arthur, apoi nimicirea tronului, desfiinţarea nobilimii şi obligarea fiecarui nobil de a se îndeletnici cu ceva folositor; instituirea votului universal şi încredinţarea guvemamantului în mainile barbaţilor şi femeilor din popor. Aşadar, cele întamplate şi povestite de mine nu erau catuşi de puţin un îndemn de a renunţa la visul meu, ci dimpotriva.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 30 - Tragedia de la conacul lordului
Aceasta pagina a fost accesata de 585 ori.