Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 31 - Marco
Capitolul 31
Marco
Acum ne plimbam fara nici o graba, urmandu-ne şirul vorbei. Trebuia sa profitam de timpul în care – chipurile – urma sa ne ducem pana în catunul Abblasoure, sa anunţam autoritaţile ca sa caute pe criminali şi apoi sa ne înapoiem acasa. Avand acest ragaz, doream sa-mi satisfac o alta curiozitate, care nu se stinsese şi nici nu-şi pierduse noutatea pentru mine, de cand ma aflam în regatul lui Arthur; anume, voiam sa cunosc felul în care se purtau oamenii aceştia cu cei care veneau din întamplare pe meleagurile lor – ţinand seama de straşnicile şi riguroasele împarţiri şi subamparţiri pe caste şi subcaste.
Faţa de calugarul cu chipul ras, care cutreiera apostoleşte drumurile, acoperit cu gluga şi cu naduşeala ce-i curgea şiroaie pe obrajii rotofei – carbunarul era profund respectuos; faţa de boiernaşi, de-o slugarnicie josnica; faţa de plugarii cei marunţi şi faţa de meşteşugarii liberi, era prietenos şi-i placea a sporovai cu danşii, dar cand trecea prin locurile acelea vreun sclav cu ţinuta respectuoasa şi umila, carbunarul îşi ridica deodata nasul şi nici nu suferea sa-l vada. Ehei, sant daţi cand îţi vine sa spanzuri întreaga seminţie omeneasca şi sa termini cu toata farsa asta!
Ne-a fost dat sa avem şi o paţanie. Deodata, vazuram o droaie de baieţi şi fete, pe jumatate goi, ieşind în pripa din padure, ţipand şi aratand foarte speriaţi: Cel mai varstnic dintre ei nu avea mai mult de doisprezece sau, hai sa zicem, paisprezece ani. Ne chemara în ajutor, dar erau aşa de buimaciţi, încat n-am înţeles ce se întamplase. Totuşi, am intrat în padure dupa danşii şi curand am aflat toata pricina spaimei: ei spanzurasera un baieţaş cu un ştreang din curmei de tei şi bietul copil se zvarcolea şi se zbatea în chinurile morţii, li salvaram şi cautaram sa descoasem totul. Era din nou o isprava a firii omeneşti; din admiraţie pentru neamurile mai varstnice, copiii aceia se apucasera sa le imite, jucandu-se de-a gloata înfuriata şi ajunsesera la rezultate straşnice, care întreceau chiar cu mult aşteptarile lor.
Plimbarea asta a fost plina de roade pentru mine. Am facut totul ca sa profit de ragazul ce-l aveam. Am reuşit sa cunosc mai mulţi oameni şi, în calitatea mea de strain de locurile acelea, am putut sa-i întreb în voie o seama de lucruri care-mi stateau pe inima. Ceva care ma interesa îndeosebi ca barbat de stat era chestiunea salarizarii. Am cules în dupa-amiaza aceea o seama de informaţii, aşa cum am putut. Un om fara prea mare experienţa şi care nu gandeşte este înclinat sa masoare gradul de prosperitate sau lipsa de prosperitate a unei naţiuni doar dupa salariile precumpanitoare. Daca salariile sunt ridicate, naţiunea e prospera, ar zice el, iar daca sunt scazute, naţiunea nu-i prospera. Ce eroare! Nu era important ce suma de bani primeai, ci anume ce puteai cumpara cu ea. Ăsta-i lucrul de capetenie şi asta-ţi spune daca salariul tau este mare în fapt sau mare numai cu numele. Îmi aminteam bine ce se petrecuse în timpul razboiului nostru civil, din secolul al XlX-lea. În statele din Nord, un tamplar era platit cu trei dolari pe zi, la valoarea aur, pe cand în statele din Sud era platit cu cincizeci dolari – platibili în bancnotele Confederaţiei, care erau atat de depreciate încat faceau un dolar baniţa. În Nord, o salopeta costa trei dolari – salariul pe o zi, iar în Sud costa şaptezeci şi cinci – adica salariul pe doua zile. Şi celelalte lucruri erau în aceeaşi proporţie. Prin urmare, salariile erau de doua ori mai mari în Nord decat în Sud, deoarece salariile din Nord aveau mai multa putere de cumparare decat celelalte.
Revenind la oamenii noştri, trebuie sa spun ca facui multe cunoştinţe în catunul acela şi m-am bucurat îndeosebi vazand ca banii noştri cei noi circulau şi pe acolo: puzderie de milreişi, droaie de zecimi de cenţi, spuze de cenţi, destul de mulţi gologani de cate cinci cenţi şi chiar cateva monede de argint – toate acestea printre artizani şi printre oamenii de rand. Da, circulau şi monede de aur, dar acestea numai la banca, adica la aurar. Am intrat la acesta, tocmai cand Marco, fiul lui Marco, se tocmea cu un neguţator pentru un sfert de livra de sare. Am cerut sa-mi schimbe o moneda de aur de douazeci de dolari. Mi-au schimbat-o, dar numai dupa ce au muşcat moneda cu dinţii, au vazut ca suna, trantind-o pe tejghea, şi au tratat-o cu acizi şi numai dupa ce m-au descusut de unde o aveam şi cine eram, de unde veneam şi încotro mergeam şi poate înca alte o suta de întrebari; şi dupa ce i-am facut praf cu raspunsurile mele, am început şi eu sa le turui, oferindu-le cadou o seama de informaţii: le-am spus, printre altele, ca am un caine numit Ceasornic, ca prima mea nevasta era o baptista care credea în libertatea voinţei iar bunica-su prohibiţionist şi ca am cunoscut un om care avea cate doua degete groase la fiece mana şi un neg pe buza de sus şi care murise cu mareaţa nadejde ca va învia – şi altele, şi alteie, pana ce chiar şi acest satean setos de a descoase omul şi a-l trage de limba paru satisfacut şi-şi alunga umbra de îndoiala. Nici n-avea încotro; trebuia sa respecte un om cu o putere financiara aşa de mare ca a mea, aşa ca nu m-a mai pisat, dar am observat ca banii nu mi-i dadu de la el ci de la unul dintre subalternii sai, ceea ce era cu totul firesc. Da, mi-au schimbat ei moneda de douazeci de dolari, dar mi s-a parut ca am stramtorat puţintel banca, ceea ce era de aşteptat. Era ca şi cum ai fi intrat în secolul al XIX-lea într-o biata dugheana de sat şi ai fi cerut deodata jupanului sa-ţi schimbe o bancnota de doua sute de dolari. Poate ca ţi-ar fi putut-o schimba, dar tare s-ar mai fi minunat de unde poate avea la chimir atata banet un biet ţaran. Probabil ca aşa se minuna şi aurarul, caci ma petrecu pana la uşa şi acolo ramase încremenit şi holbat în semn de respectuoasa admiraţie.
Moneda noastra cea noua nu numai ca circula destul de bine, dar limbajul ei intrase încetişor în deprinderea oamenilor, adica ei nu mai vorbeau de monedele anterioare, ci preţaluiau acum lucrurile în dolari, cenţi, milşi şi milreişi. Mi se umplea inima de bucurie. Lumea propaşea, fara îndoiala.
Am cunoscut pe mai mulţi meşteri din sat, dar dintre ei cel mai acatarii mi s-a parut fierarul Dowley. Era un om vioi şi un guraliv clasa întai. Avea doi zileri şi trei ucenici şi facea afaceri pe rupte. De fapt, se chivernisea dand din maini şi din picioare, şi de aceea era foarte respectat. Marco se mandrea cu prietenia lui. Ma duse înadins la fierar ca sa-mi arate atelierul unde i se cumparau o groaza de carbuni, dar mai ales ca sa vad eu în ce bune relaţii era el cu acest mare om. Am legat îndata prietenie cu Dowley. Avusesem odinioara, la fabrica de armament Colt, o seama de baieţi rasariţi ca dansul, oameni unul şi unul. Doream sa-l mai vad, aşa ca îl invitai sa vina duminica la Marco, ca sa cinam împreuna. Marco casca ochii de mirare şi-şi opri rasuflarea, dar cand barosanul îmi accepta invitaţia, se arata aşa de bucuros, încat aproape ca uita sa se mai mire ca a catadicsit sa-i fie oaspete.
Bucuria lui Marco îmi paru fara margini, dar asta numai o clipa, caci pe urma îl vazui îngrijorat şi trist. Mai ales cand ma auzi spunandu-i lui Dowley ca vor veni la Marco acasa şi Dickon, meşterul zidar şi Smug, meşterul rotar – praful de carbune de pe faţa lui Marco se facu alb ca varul şi omul se pierdu de tot. Înţelesei îndata ce era cu dansul: ştia ca o asemenea „primire” costa bani şi se vedea ruinat. Îşi zicea, bietul om, ca zilele sale financiare îi sunt numarate şi ca i-am pus capat. Pe drum, mergand sa-i invitam şi pe ceilalţi, îi zisei:
— Te rog îngaduie-mi sa invit la dumneata acasa pe prietenii aştia şi totodata sa fac faţa eu cheltuielilor.
Omul se lumina la faţa şi spuse voios:
— Dara nu toate, dara nu toate, ca nice dumneata nu poţi cara singur o povara aşa de mare.
Îl oprii:
— Iubite prietene, sa ne înţelegem chiar de pe acum. Este drept ca sunt doar un vataf boieresc, dar nu sunt sarac, totuşi. Am avut mare pleaşca estimp şi te vei minuna cand îi afla cum. Îţi spun adevarul adevarat, cand îţi declar ca aş putea risipi bani pe multe petreceri ca aceasta pe care o pun la cale, fara sa-mi pese de cheltuiala nici atatica!
Îi zisei şi trosnii din degete. Vedeam cum ma înalţam cu cate un pas vartos în stima lui Marco, la fiece cuvant pe care îl rosteam, iar cand ispravii, ajunsesem un cogeamite turn. Continuai:
— Aşa ca lasa totul pe seama mea. Dumneata n-o sa dai nici o laţcaie. Cred ca ne-am înţeles, nu?
— E marinimos din partea dumitale, dara…
— Nu! Nu-i aşa! Ne-ai primit în casa dumitale pe Jones şi pe mine cu toata marinimia. Jones a remarcat-o astazi dimineaţa, chiar înainte de a te întoarce din sat. Jones n-o sa-ţi spuna nimic, ca aşa-i el, tacut şi sperios în societate, dar are inima buna şi recunoscatoare. Ştie sa preţuiasca pe aceia care îl primesc bine. Aşa este. Soţia dumitale şi cu dumneata v-aţi aratat nespus de primitori şi…
— Aolio, frate, dara asta nu-i nimica. Aşa buna primire…
— Este ceva. Daca un om da de buna voie tot ce are mai bun, asta-i mare lucru. Şi-i tot aşa de frumos darul ca şi cum ar veni din partea unui principe, caci nici principele nu poate da decat ceea ce are şi el mai bun. Mai mult decat are, nu poate da nici unul, nici altul. Şi acum sa mergem sa targuim şi sa pregatim cele de cuviinţa, iar dumneata nu purta grija cheltuielilor. Sunt o mana-sparta, cum nu s-a mai pomenit. Daca ai şti cat cheltuiesc eu uneori într-o saptamana, dar mai bine sa nu ştii ca tot nu ai crede.
Şi aşa merseram la noroc, oprindu-ne ici şi colo, preţaluind lucrurile, trancanind cu negustorii asupra razvratirii petrecute şi afland o seama de înduioşatoare fapte despre cei fugiţi şi despre cei care ramasesera amaraţi şi fara casa, caci multora li se luasera casele sau îşi aveau rude care fusesera macelarite ori spanzurate. Îmbracamintea lui Marco era din panza de in aspra, iar a soţiei sale din dimie proasta şi semana cu harţile de la oraş, petecita şi pestriţa cum era, caci în timp de cinci-şase ani mereu a pus ea petec peste petec, de nu se mai cunoştea cum aratase haina la început. Doream sa le daruiesc nişte veşminte noi, ca mulţumita pentru tovaraşia lor placuta, dar nu ştiam cum sa aduc vorba, ca sa nu-i jignesc. Deodata, îmi trasni ideea de a o pune tot în seama regelui, ca şi aşa scornisem destule despre firea sa recunoscatoare şi acum era momentul sa susţin aceasta pretinsa generozitate prin fapte:
— Uite ce-i, Marco, mai este ceva care trebuie sa îngadui – asta, din bunatate faţa de Jones – pentru ca ştiu ca nu vrei sa-l jigneşti. El este tare dornic sa va dovedeasca recunoştinţa, dar nu ştie cum, caci este aşa de sfios şi nu îndrazneşte nimic, aşa ca m-a rugat pe mine sa cumpar nişte lucruşoare şi sa vi le dau, dumitale şi suratei Phyllis şi sa le platesc eu, fara ca domniile voastre sa ştiţi vreodata ca-s de la el. Ştii, Marco, cum sunt oamenii cei delicaţi în chestiuni dintr-astea. N-am avut încotro şi i-am fagaduit lui Jones, aşa ca de acum încolo trebuie sa facem pe niznaii şi sa nu suflam o vorbuliţa. Ei bine – ca sa ştii – Jones se gandea la cate un rand de haine noi pentru voi amandoi.
— Dara aceasta risipa iaste! Nu ni se cade, nu ni se cade! Cugeta şi dumneata, frate, caţi munţi de bani costa!
— Lasa munţii de bani! Nu ma mai barai la cap atata. Trancaneşti prea mult, Marco; cand începi sa-i dai cu gura, nu mai poate omul sa scoata o vorbuliţa. Trebuie sa te lecuieşti de treaba asta, ca nu-i a buna şi cine ştie ce ţi se poate întampla. Şi acum, hai sa intram aici şi sa vedem cate parale face marfa neguţatorului asta şi nu uita: Jones nu trebuie sa ştie ca ai aflat cine ţi-a facut darul. Nici nu-ţi trece prin minte cat de simţitor şi de mandru este. El e fermier – un fermier cu dare de mana şi care cam huzureşte – iar eu îi sunt vataf. Şi ce imaginaţie are Jones! Cateodata uita cine e şi se apuca de pozne de crezi ca-i cel mai straşnic tartor din lume şi ai putea sa-l asculţi o suta de ani şi tot nu ţi-ar da prin gand ca-i fermier – mai ales daca îţi vorbeşte despre agricultura. Se crede dat naibii, fermier fara pereche, tartorul tartorilor, dar – între noi fie vorba – se pricepe la plugarie cum ma pricep eu sa carmuiesc un regat. E tamaie, dar orice ţi-ar spune trebuie sa dai din cap şi sa asculţi smirna, de parca niciodata n-ai fi vazut atata înţelepciune şi ţi-ar parea rau sa mori înainte de a sorbi din izvoarele acestei înţelepciuni. Ma înţelegi? Asta o sa-l încante pe Jones.
Pe Marco îl aţaţau grozav amanuntele acestea despre un om aşa de ciudat, dar totodata îl pregateau în faţa eventualelor boroboaţe pe care le-ar fi putut face regele. Experienţa îmi arata ca atunci cand calatoreşti cu vreun rege care vrea sa treaca drept altcineva şi uita faptul acesta în cel puţin jumatate din prilejurile în care n-ar trebui sa uite – ei bine, cand îţi cade o asemenea belea pe cap, oricate precauţii ai lua, tot nu ajung.
Pravalia la care ne oprisem era cea mai buna din cate întalnisem acolo şi avea de toate, în cantitaţi mici, de la nicovale la coloniale şi delicatese, din care nu lipseau nici fel de fel de peşti şi imitaţii de giuvaeruri scumpe. Ma hotarai sa targuiesc toate de acolo şi sa nu ma mai interesez de preţuri pe la toate dughenile. Ma descotorosii de Marco, trimiţandu-l ca sa invite pe zidar şi pe rotar, lasandu-mi deschis campul de activitate. Ştiţi, nu-mi place niciodata sa fac lucrurile în linişte şi cu discreţie; nu ma las pana nu fac niţeluş teatru, ca fara taraboi lucrurile n-au haz. Avui grija sa le arat, ca din întamplare, ca sunt gros la punga, pentru a-i insufla respect pravaliaşului, apoi scrisei o lista cu lucrurile de care aveam nevoie şi i-o pusei sub nas ca sa vad daca ştie sa citeasca. Ştia, şi era mandru sa-mi arate ca ştie. Îmi spuse ca fusese educat de un preot şi ştia nu numai sa citeasca, dar sa şi scrie. Se uita pe lista şi constata cu satisfacţie ca alcatuia o nota de plata respectabila. Şi aşa era, pentru o chestie marunta ca aceea pe care o pregateam în casa lui Marco. Dar nu numai ca planuiam o cina straşnica, ci cautam şi raritaţi şi varietaţi, surprize de raritaţi, ma rog. Dadui ordin ca bunataţile sa fie împachetate şi expediate la locuinţa lui Marco, fiul lui Marco, sambata seara, iar socoteala sa-mi fie trimisa duminica la ora cinei. Pravaliaşul ma asigura ca ma pot bizui pe promptitudinea şi exactitatea sa, caci asta-i deviza casei. Îmi spuse ca va pune în pachet şi doua pungi pentru bani pentru familia Marco, şi asta pe gratis – caci acum toata lumea facea caz de ele. Avea o parere foarte buna despre şmecheria aceea straşnica, li zisei:
— Şi, te rog, umple-le pe jumatate şi pune-le la socoteala.
O va face, fara vorba, şi cu cea mai mare placere. Le umplu şi le luai cu mine. Nu îndraznisem sa-i spun ca pungile acestea erau chiar invenţia mea şi ca ordonasem pe cale oficiala ca fiecare pravaliaş din regat sa le aiba la vedere şi sa le vanda la preţ oficial – ceea ce era de fapt o gluma, caci banii îi lua negustorul şi nu statul, iar noi le furnizam gratuit.
Nu pot spune ca regele se prapadea de dorul nostru, cand ajunseram acasa dupa ce se înnoptase. Iar îl apucasera visele acelea cu marea navala împotriva Caliei, pe care trebuia s-o loveasca cu toata puterea regatului sau, şi aşa se face ca trecuse întreaga dupa-amiaza şi se înnoptase, fara ca el sa-şi mai vina în fire.
Marco
Acum ne plimbam fara nici o graba, urmandu-ne şirul vorbei. Trebuia sa profitam de timpul în care – chipurile – urma sa ne ducem pana în catunul Abblasoure, sa anunţam autoritaţile ca sa caute pe criminali şi apoi sa ne înapoiem acasa. Avand acest ragaz, doream sa-mi satisfac o alta curiozitate, care nu se stinsese şi nici nu-şi pierduse noutatea pentru mine, de cand ma aflam în regatul lui Arthur; anume, voiam sa cunosc felul în care se purtau oamenii aceştia cu cei care veneau din întamplare pe meleagurile lor – ţinand seama de straşnicile şi riguroasele împarţiri şi subamparţiri pe caste şi subcaste.
Faţa de calugarul cu chipul ras, care cutreiera apostoleşte drumurile, acoperit cu gluga şi cu naduşeala ce-i curgea şiroaie pe obrajii rotofei – carbunarul era profund respectuos; faţa de boiernaşi, de-o slugarnicie josnica; faţa de plugarii cei marunţi şi faţa de meşteşugarii liberi, era prietenos şi-i placea a sporovai cu danşii, dar cand trecea prin locurile acelea vreun sclav cu ţinuta respectuoasa şi umila, carbunarul îşi ridica deodata nasul şi nici nu suferea sa-l vada. Ehei, sant daţi cand îţi vine sa spanzuri întreaga seminţie omeneasca şi sa termini cu toata farsa asta!
Ne-a fost dat sa avem şi o paţanie. Deodata, vazuram o droaie de baieţi şi fete, pe jumatate goi, ieşind în pripa din padure, ţipand şi aratand foarte speriaţi: Cel mai varstnic dintre ei nu avea mai mult de doisprezece sau, hai sa zicem, paisprezece ani. Ne chemara în ajutor, dar erau aşa de buimaciţi, încat n-am înţeles ce se întamplase. Totuşi, am intrat în padure dupa danşii şi curand am aflat toata pricina spaimei: ei spanzurasera un baieţaş cu un ştreang din curmei de tei şi bietul copil se zvarcolea şi se zbatea în chinurile morţii, li salvaram şi cautaram sa descoasem totul. Era din nou o isprava a firii omeneşti; din admiraţie pentru neamurile mai varstnice, copiii aceia se apucasera sa le imite, jucandu-se de-a gloata înfuriata şi ajunsesera la rezultate straşnice, care întreceau chiar cu mult aşteptarile lor.
Plimbarea asta a fost plina de roade pentru mine. Am facut totul ca sa profit de ragazul ce-l aveam. Am reuşit sa cunosc mai mulţi oameni şi, în calitatea mea de strain de locurile acelea, am putut sa-i întreb în voie o seama de lucruri care-mi stateau pe inima. Ceva care ma interesa îndeosebi ca barbat de stat era chestiunea salarizarii. Am cules în dupa-amiaza aceea o seama de informaţii, aşa cum am putut. Un om fara prea mare experienţa şi care nu gandeşte este înclinat sa masoare gradul de prosperitate sau lipsa de prosperitate a unei naţiuni doar dupa salariile precumpanitoare. Daca salariile sunt ridicate, naţiunea e prospera, ar zice el, iar daca sunt scazute, naţiunea nu-i prospera. Ce eroare! Nu era important ce suma de bani primeai, ci anume ce puteai cumpara cu ea. Ăsta-i lucrul de capetenie şi asta-ţi spune daca salariul tau este mare în fapt sau mare numai cu numele. Îmi aminteam bine ce se petrecuse în timpul razboiului nostru civil, din secolul al XlX-lea. În statele din Nord, un tamplar era platit cu trei dolari pe zi, la valoarea aur, pe cand în statele din Sud era platit cu cincizeci dolari – platibili în bancnotele Confederaţiei, care erau atat de depreciate încat faceau un dolar baniţa. În Nord, o salopeta costa trei dolari – salariul pe o zi, iar în Sud costa şaptezeci şi cinci – adica salariul pe doua zile. Şi celelalte lucruri erau în aceeaşi proporţie. Prin urmare, salariile erau de doua ori mai mari în Nord decat în Sud, deoarece salariile din Nord aveau mai multa putere de cumparare decat celelalte.
Revenind la oamenii noştri, trebuie sa spun ca facui multe cunoştinţe în catunul acela şi m-am bucurat îndeosebi vazand ca banii noştri cei noi circulau şi pe acolo: puzderie de milreişi, droaie de zecimi de cenţi, spuze de cenţi, destul de mulţi gologani de cate cinci cenţi şi chiar cateva monede de argint – toate acestea printre artizani şi printre oamenii de rand. Da, circulau şi monede de aur, dar acestea numai la banca, adica la aurar. Am intrat la acesta, tocmai cand Marco, fiul lui Marco, se tocmea cu un neguţator pentru un sfert de livra de sare. Am cerut sa-mi schimbe o moneda de aur de douazeci de dolari. Mi-au schimbat-o, dar numai dupa ce au muşcat moneda cu dinţii, au vazut ca suna, trantind-o pe tejghea, şi au tratat-o cu acizi şi numai dupa ce m-au descusut de unde o aveam şi cine eram, de unde veneam şi încotro mergeam şi poate înca alte o suta de întrebari; şi dupa ce i-am facut praf cu raspunsurile mele, am început şi eu sa le turui, oferindu-le cadou o seama de informaţii: le-am spus, printre altele, ca am un caine numit Ceasornic, ca prima mea nevasta era o baptista care credea în libertatea voinţei iar bunica-su prohibiţionist şi ca am cunoscut un om care avea cate doua degete groase la fiece mana şi un neg pe buza de sus şi care murise cu mareaţa nadejde ca va învia – şi altele, şi alteie, pana ce chiar şi acest satean setos de a descoase omul şi a-l trage de limba paru satisfacut şi-şi alunga umbra de îndoiala. Nici n-avea încotro; trebuia sa respecte un om cu o putere financiara aşa de mare ca a mea, aşa ca nu m-a mai pisat, dar am observat ca banii nu mi-i dadu de la el ci de la unul dintre subalternii sai, ceea ce era cu totul firesc. Da, mi-au schimbat ei moneda de douazeci de dolari, dar mi s-a parut ca am stramtorat puţintel banca, ceea ce era de aşteptat. Era ca şi cum ai fi intrat în secolul al XIX-lea într-o biata dugheana de sat şi ai fi cerut deodata jupanului sa-ţi schimbe o bancnota de doua sute de dolari. Poate ca ţi-ar fi putut-o schimba, dar tare s-ar mai fi minunat de unde poate avea la chimir atata banet un biet ţaran. Probabil ca aşa se minuna şi aurarul, caci ma petrecu pana la uşa şi acolo ramase încremenit şi holbat în semn de respectuoasa admiraţie.
Moneda noastra cea noua nu numai ca circula destul de bine, dar limbajul ei intrase încetişor în deprinderea oamenilor, adica ei nu mai vorbeau de monedele anterioare, ci preţaluiau acum lucrurile în dolari, cenţi, milşi şi milreişi. Mi se umplea inima de bucurie. Lumea propaşea, fara îndoiala.
Am cunoscut pe mai mulţi meşteri din sat, dar dintre ei cel mai acatarii mi s-a parut fierarul Dowley. Era un om vioi şi un guraliv clasa întai. Avea doi zileri şi trei ucenici şi facea afaceri pe rupte. De fapt, se chivernisea dand din maini şi din picioare, şi de aceea era foarte respectat. Marco se mandrea cu prietenia lui. Ma duse înadins la fierar ca sa-mi arate atelierul unde i se cumparau o groaza de carbuni, dar mai ales ca sa vad eu în ce bune relaţii era el cu acest mare om. Am legat îndata prietenie cu Dowley. Avusesem odinioara, la fabrica de armament Colt, o seama de baieţi rasariţi ca dansul, oameni unul şi unul. Doream sa-l mai vad, aşa ca îl invitai sa vina duminica la Marco, ca sa cinam împreuna. Marco casca ochii de mirare şi-şi opri rasuflarea, dar cand barosanul îmi accepta invitaţia, se arata aşa de bucuros, încat aproape ca uita sa se mai mire ca a catadicsit sa-i fie oaspete.
Bucuria lui Marco îmi paru fara margini, dar asta numai o clipa, caci pe urma îl vazui îngrijorat şi trist. Mai ales cand ma auzi spunandu-i lui Dowley ca vor veni la Marco acasa şi Dickon, meşterul zidar şi Smug, meşterul rotar – praful de carbune de pe faţa lui Marco se facu alb ca varul şi omul se pierdu de tot. Înţelesei îndata ce era cu dansul: ştia ca o asemenea „primire” costa bani şi se vedea ruinat. Îşi zicea, bietul om, ca zilele sale financiare îi sunt numarate şi ca i-am pus capat. Pe drum, mergand sa-i invitam şi pe ceilalţi, îi zisei:
— Te rog îngaduie-mi sa invit la dumneata acasa pe prietenii aştia şi totodata sa fac faţa eu cheltuielilor.
Omul se lumina la faţa şi spuse voios:
— Dara nu toate, dara nu toate, ca nice dumneata nu poţi cara singur o povara aşa de mare.
Îl oprii:
— Iubite prietene, sa ne înţelegem chiar de pe acum. Este drept ca sunt doar un vataf boieresc, dar nu sunt sarac, totuşi. Am avut mare pleaşca estimp şi te vei minuna cand îi afla cum. Îţi spun adevarul adevarat, cand îţi declar ca aş putea risipi bani pe multe petreceri ca aceasta pe care o pun la cale, fara sa-mi pese de cheltuiala nici atatica!
Îi zisei şi trosnii din degete. Vedeam cum ma înalţam cu cate un pas vartos în stima lui Marco, la fiece cuvant pe care îl rosteam, iar cand ispravii, ajunsesem un cogeamite turn. Continuai:
— Aşa ca lasa totul pe seama mea. Dumneata n-o sa dai nici o laţcaie. Cred ca ne-am înţeles, nu?
— E marinimos din partea dumitale, dara…
— Nu! Nu-i aşa! Ne-ai primit în casa dumitale pe Jones şi pe mine cu toata marinimia. Jones a remarcat-o astazi dimineaţa, chiar înainte de a te întoarce din sat. Jones n-o sa-ţi spuna nimic, ca aşa-i el, tacut şi sperios în societate, dar are inima buna şi recunoscatoare. Ştie sa preţuiasca pe aceia care îl primesc bine. Aşa este. Soţia dumitale şi cu dumneata v-aţi aratat nespus de primitori şi…
— Aolio, frate, dara asta nu-i nimica. Aşa buna primire…
— Este ceva. Daca un om da de buna voie tot ce are mai bun, asta-i mare lucru. Şi-i tot aşa de frumos darul ca şi cum ar veni din partea unui principe, caci nici principele nu poate da decat ceea ce are şi el mai bun. Mai mult decat are, nu poate da nici unul, nici altul. Şi acum sa mergem sa targuim şi sa pregatim cele de cuviinţa, iar dumneata nu purta grija cheltuielilor. Sunt o mana-sparta, cum nu s-a mai pomenit. Daca ai şti cat cheltuiesc eu uneori într-o saptamana, dar mai bine sa nu ştii ca tot nu ai crede.
Şi aşa merseram la noroc, oprindu-ne ici şi colo, preţaluind lucrurile, trancanind cu negustorii asupra razvratirii petrecute şi afland o seama de înduioşatoare fapte despre cei fugiţi şi despre cei care ramasesera amaraţi şi fara casa, caci multora li se luasera casele sau îşi aveau rude care fusesera macelarite ori spanzurate. Îmbracamintea lui Marco era din panza de in aspra, iar a soţiei sale din dimie proasta şi semana cu harţile de la oraş, petecita şi pestriţa cum era, caci în timp de cinci-şase ani mereu a pus ea petec peste petec, de nu se mai cunoştea cum aratase haina la început. Doream sa le daruiesc nişte veşminte noi, ca mulţumita pentru tovaraşia lor placuta, dar nu ştiam cum sa aduc vorba, ca sa nu-i jignesc. Deodata, îmi trasni ideea de a o pune tot în seama regelui, ca şi aşa scornisem destule despre firea sa recunoscatoare şi acum era momentul sa susţin aceasta pretinsa generozitate prin fapte:
— Uite ce-i, Marco, mai este ceva care trebuie sa îngadui – asta, din bunatate faţa de Jones – pentru ca ştiu ca nu vrei sa-l jigneşti. El este tare dornic sa va dovedeasca recunoştinţa, dar nu ştie cum, caci este aşa de sfios şi nu îndrazneşte nimic, aşa ca m-a rugat pe mine sa cumpar nişte lucruşoare şi sa vi le dau, dumitale şi suratei Phyllis şi sa le platesc eu, fara ca domniile voastre sa ştiţi vreodata ca-s de la el. Ştii, Marco, cum sunt oamenii cei delicaţi în chestiuni dintr-astea. N-am avut încotro şi i-am fagaduit lui Jones, aşa ca de acum încolo trebuie sa facem pe niznaii şi sa nu suflam o vorbuliţa. Ei bine – ca sa ştii – Jones se gandea la cate un rand de haine noi pentru voi amandoi.
— Dara aceasta risipa iaste! Nu ni se cade, nu ni se cade! Cugeta şi dumneata, frate, caţi munţi de bani costa!
— Lasa munţii de bani! Nu ma mai barai la cap atata. Trancaneşti prea mult, Marco; cand începi sa-i dai cu gura, nu mai poate omul sa scoata o vorbuliţa. Trebuie sa te lecuieşti de treaba asta, ca nu-i a buna şi cine ştie ce ţi se poate întampla. Şi acum, hai sa intram aici şi sa vedem cate parale face marfa neguţatorului asta şi nu uita: Jones nu trebuie sa ştie ca ai aflat cine ţi-a facut darul. Nici nu-ţi trece prin minte cat de simţitor şi de mandru este. El e fermier – un fermier cu dare de mana şi care cam huzureşte – iar eu îi sunt vataf. Şi ce imaginaţie are Jones! Cateodata uita cine e şi se apuca de pozne de crezi ca-i cel mai straşnic tartor din lume şi ai putea sa-l asculţi o suta de ani şi tot nu ţi-ar da prin gand ca-i fermier – mai ales daca îţi vorbeşte despre agricultura. Se crede dat naibii, fermier fara pereche, tartorul tartorilor, dar – între noi fie vorba – se pricepe la plugarie cum ma pricep eu sa carmuiesc un regat. E tamaie, dar orice ţi-ar spune trebuie sa dai din cap şi sa asculţi smirna, de parca niciodata n-ai fi vazut atata înţelepciune şi ţi-ar parea rau sa mori înainte de a sorbi din izvoarele acestei înţelepciuni. Ma înţelegi? Asta o sa-l încante pe Jones.
Pe Marco îl aţaţau grozav amanuntele acestea despre un om aşa de ciudat, dar totodata îl pregateau în faţa eventualelor boroboaţe pe care le-ar fi putut face regele. Experienţa îmi arata ca atunci cand calatoreşti cu vreun rege care vrea sa treaca drept altcineva şi uita faptul acesta în cel puţin jumatate din prilejurile în care n-ar trebui sa uite – ei bine, cand îţi cade o asemenea belea pe cap, oricate precauţii ai lua, tot nu ajung.
Pravalia la care ne oprisem era cea mai buna din cate întalnisem acolo şi avea de toate, în cantitaţi mici, de la nicovale la coloniale şi delicatese, din care nu lipseau nici fel de fel de peşti şi imitaţii de giuvaeruri scumpe. Ma hotarai sa targuiesc toate de acolo şi sa nu ma mai interesez de preţuri pe la toate dughenile. Ma descotorosii de Marco, trimiţandu-l ca sa invite pe zidar şi pe rotar, lasandu-mi deschis campul de activitate. Ştiţi, nu-mi place niciodata sa fac lucrurile în linişte şi cu discreţie; nu ma las pana nu fac niţeluş teatru, ca fara taraboi lucrurile n-au haz. Avui grija sa le arat, ca din întamplare, ca sunt gros la punga, pentru a-i insufla respect pravaliaşului, apoi scrisei o lista cu lucrurile de care aveam nevoie şi i-o pusei sub nas ca sa vad daca ştie sa citeasca. Ştia, şi era mandru sa-mi arate ca ştie. Îmi spuse ca fusese educat de un preot şi ştia nu numai sa citeasca, dar sa şi scrie. Se uita pe lista şi constata cu satisfacţie ca alcatuia o nota de plata respectabila. Şi aşa era, pentru o chestie marunta ca aceea pe care o pregateam în casa lui Marco. Dar nu numai ca planuiam o cina straşnica, ci cautam şi raritaţi şi varietaţi, surprize de raritaţi, ma rog. Dadui ordin ca bunataţile sa fie împachetate şi expediate la locuinţa lui Marco, fiul lui Marco, sambata seara, iar socoteala sa-mi fie trimisa duminica la ora cinei. Pravaliaşul ma asigura ca ma pot bizui pe promptitudinea şi exactitatea sa, caci asta-i deviza casei. Îmi spuse ca va pune în pachet şi doua pungi pentru bani pentru familia Marco, şi asta pe gratis – caci acum toata lumea facea caz de ele. Avea o parere foarte buna despre şmecheria aceea straşnica, li zisei:
— Şi, te rog, umple-le pe jumatate şi pune-le la socoteala.
O va face, fara vorba, şi cu cea mai mare placere. Le umplu şi le luai cu mine. Nu îndraznisem sa-i spun ca pungile acestea erau chiar invenţia mea şi ca ordonasem pe cale oficiala ca fiecare pravaliaş din regat sa le aiba la vedere şi sa le vanda la preţ oficial – ceea ce era de fapt o gluma, caci banii îi lua negustorul şi nu statul, iar noi le furnizam gratuit.
Nu pot spune ca regele se prapadea de dorul nostru, cand ajunseram acasa dupa ce se înnoptase. Iar îl apucasera visele acelea cu marea navala împotriva Caliei, pe care trebuia s-o loveasca cu toata puterea regatului sau, şi aşa se face ca trecuse întreaga dupa-amiaza şi se înnoptase, fara ca el sa-şi mai vina în fire.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 31 - Marco
Aceasta pagina a fost accesata de 597 ori.