Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 32 - Umilirea lui Dowley
Capitolul 32
Umilirea lui Dowley
Ei, şi sambata, pe la asfinţit, cand sosi toata încarcatura aia, soţii Marco îmi dadura de lucru, trebuind sa-i sprijin cu amandoua braţele ca sa nu leşine. Bieţii oameni erau convinşi ca eu şi cu Jones ne ruinaseram, cumparand atatea bunataţi, şi se socoteau vinovaţi de aceasta ruinare. Nu v-am spus înca, dar în afara de alimentele pentru ospaţ – care costasera o suma frumuşica – mai cumparasem o mul¬ţime de provizii, gandindu-ma la viitoarea buna stare a familiei care ne gazduia. De pilda, o cantitate serioasa de grau – o trufanda la fel de rara la masa unor oameni de teapa lor, ca şi îngheţata pe masa unui pustnic; mai luasem de asemenea o masa de sufragerie, destul de maricica, doua livre de sare – ceea ce în ochii lor trecea drept curata nebunie – pe urma tacamuri, scaune, haine, butoiaşe cu bere şi înca vreo cateva lucruri de astea. Îi dascalii pe cei doi soţi sa nu sufle nimanui o vorbuliţa despre zbrencuiala asta, dorind sa le fac oaspeţilor o adevarata surpriza şi sa le arunc ceva praf în ochi.
Hainele cele noi îi uluira pe soţi, care ajunsesera sa se poarte taman ca nişte copii. Toata noaptea se foira; se culcau şi se sculau mereu, aşteptand nerabdatori sa se faca ziua, spre a se înnoi cu ele, dar pana la urma nu i-a mai rabdat inima şi şi-au pus hainele cu cel puţin un ceas înainte de a miji zorile. Din clipa aceea, bucuria lor – ca sa nu zic delirul – a fost atat de mare, atat de sincera şi învioratoare, încat, cand i-am vazut aşa de fericiţi, nu mai zisei nici carc la gandul ca mereu ma trezisera şi nu putui dormi ca lumea, ba ma socotii rasplatit pentru paguba asta. În schimb, regele dormise, ca de obicei, somnul drepţilor. Soţii Marco nu-i puteau mulţumi pentru haine, fiindca îi oprisem eu, dar se straduira în fel şi chip sa-i arate recunoştinţa. Dar degeaba atata osteneala; regele nu observa nici o schimbare.
Se nimerise una din acele minunate şi rare zile de toamna, care-s aidoma cu zilele de iunie, dar avand un colorit cu nuanţe atat de blande şi de gingaşe, încat e o desfatare sa te afli în sanul naturii. Pe la namiezi sosira şi oaspeţii. Ne-am adunat sub un copac mare şi cat ai bate din palme ne-am împrietenit de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea. Pana şi regele s-a dat puţintel pe brazda, renunţand sa mai pastreze distanţa, deşi la început îi venise cam greu sa se deprinda cu numele de Jones. Îl rugasem sa faca pe dracu-n patru şi sa nu uite ca-i plugar, dar, totodata, avusesem prevederea de a insis¬ta sa se margineasca la aceasta afirmaţie şi sa nu faca lux de amanunte, ca altfel n-o sa fie crezut. Cu un om ca el nechitit la minte şi nechibzuit la treaba, puteai fi sigur ca dintr-un nimic îţi face pozna, daca nu-i atrageai atenţia; îl lua gura pe dinainte, şi fiind din nascare nespus de îndatoritor, trancanea vrute şi nevrute, dand mereu amanunte în doi peri.
Dowley era cu chef şi-l facui sa-şi dea drumul numaidecat; apoi îl trasei de limba cu toata dibacia, pana se porni sa ne înşire povestea vieţii lui şi sa se vada aidoma unui erou. Şi aşa zbar! zbar! era o desfatare sa tot stai şi sa-l asculţi zum¬zaind. Era un om ridicat prin propriile lui puteri – pricepeţi dumneavoastra. Şi aştia ştiu cum sa-ţi vorbeasca! E drept ca merita sa le acorzi mai multa încredere decat oricarui alt soi de oameni; şi chiar ei sunt cei dintai conştienţi de bafta asta. Ne spuse cum şi-a început viaţa: orfan, fara o laţcaie şi fara nici un prieten – la sufletul lui – în stare sa-l ajute; cum traise la fel cu robii celui mai carpanos stapan; cum muncea cate şaisprezece şi optsprezece ceasuri pe zi şi-şi agonisea doar o bucaţica de paine, care-i ajungea tocmai ca sa fie pe jumatate mort de foame; cum pana la urma osardia lui a atras atenţia unui bun fierar, care era sa-l dea gata cu atata bunatate, oferindu-se pe neaşteptate – fara nici un fel de pregatire – sa-l ia ucenic pe noua ani, dandu-i locuinţa şi haine şi învaţandu-l meseria- sau "taina", cum îi zicea Dowley. Ăsta fusese primul lui mare salt, primul noroc porcesc în viaţa – şi vedeai bine ca nici acum nu putea vorbi despre întamplarea aceea decat cu un fel de elocventa uimire şi încantare ca o asemenea înalţare nevisata fusese harazita unui om ca toţi oamenii. În timpul uceniciei, nu capatase nici un fel de îmbracaminte, dar, cand ajunse la capatul ei, jupanul îi lua piuitul cu un costum din panza de in nou-nouţ, facandu-l sa se simta nespus de avut şi aratos.
— Pomeni-voi cate zile oi trai, ziua aceea! canta rotarul, entuziasmat.
— D-apai eu! striga zidarul. M-am fost minunand, necrezand ca ale tale sunt; adevar zic, nice nu am crezut.
— Nice eu nu am crezut! zbiera Dowley, cu ochii scanteietori. Îmi venea sa-mi iau campii, cugetand ca megieşii or crede ca-s de furat. Zi de pomina ramas-a; zi de pomina şi n-oi uita-o pana mi s-o împlini veleatul!
Care va sa zica aşa! Şi stapanul lui era un om straşnic şi-i mergeau treburile din plin şi dadea de doua ori pe an cate un ospaţ grozav la care se servea carne şi pe masa gaseai atunci şi paine alba, adevarata paine de grau! Ce mai încolo-încoace, traia ca un boier. Iar, la vremea cuvenita, Dowley a luat pe seama sa treburile şi s-a însurat cu fata jupanului.
— Şi acum iani socotiţi domniile voastre! zise el, cu gravi¬tate, în casa mea iaste acuma obiceiul de a ne îndulci de doua ori în fiece luna cu carne taiata!
Facu o pauza, ca lovitura sa aiba timpul de a-şi atinge ţinta, apoi adauga:
— Iara de opt ori ne ospatam cu carne sarata!
— Adevar graieşte! întari rotarul, ţinandu-şi rasuflarea.
— Cu ochii mei vazut-am! zise zidarul, la fel de res¬pectuos.
— Pe masa mea vezi pita alba în fieştecare dumineca din an! mai spuse meşterul fierar, cu un ton mareţ. Voua vi se cade, dragi prieteni, a adeveri daca aşa iaste au nu!
— Cu capul meu, adeveresc! striga zidarul.
— Şi eu dau de voie marturie! încuviinţa rotarul.
— Iara despre lucrurile din casa, graiţi voi înşiva ce vazut-aţi la mine şi alta nu.
Îşi flutura mana cu un gest larg, în semn ca le acorda prie¬tenilor toata libertatea de a spune ce ştiu, apoi adauga:
— Graiţi cum va lasa inima, de parca n-aş fi eu de faţa.
— Ai cinci scaune, de cea mai aleasa lucratura preste toate, chiar daca sunteţi numai trei în casa! zise rotarul, plin de adanc respect.
— Şi şase potire de lemn şi şase strachini de lemn şi doua de cositor spre a va ospata şi bea den transele! spuse zidarul, patruns de însemnatatea faptului. Şi zic acestea în faţa lui Dumnezeu atoateştiutorul, carele ne iaste giudeţ, ştiind ca nu mult vom zabovi pre lumea aceasta şi vom raspunde la înfricoşatorul giudeţ de apoi, de toate cate spus-am şi zis-am, cata vreme am fost în trupurile acestea, au înşelatoare, au nemincinoase de ne-au fost voroavele.
— Acum luat-ai veste ce hram port, frate Jones – zise fierarul cu o bunavoinţa totodata semeaţa şi prietenoasa – şi poate nu mai pregeţi a crede ca om cinsteş oi fi, dara nu ma învrednicesc a vorbi cu strainii şi a-mi deschide inima în faţa lor, fara ca înainte sa iau de ştire ce stare şi avere au ei. Muta-ţi gandul şi nu mai fi paclişit, caci vei afla ca sunt om care trece cu vederea asemenea lucruri şi dornic sunt a privi pe fieştecare cu prieteşug şi a-l socoti deopotriva cu mine, daca are inima curata, fie-i cat de marunte avuţiile pamantene. Iara ca aşa iaste – hai, bate mana, frate Jones, şi cu gura mea graiesc şi-ţi dau chezaşie ca deopotriva suntem amandoi! Deopotriva!
Şi zicand acestea, omul ne zambi tuturor, cu mulţumirea unui zeu care savarşeşte o fapta frumoasa şi marinimoasa şi este deplin conştient de ea.
Regele-i lua mana cu o sila foarte prost ascunsa, dandu-i drumul la fel de grabnic, cum da drumul unui peşte o cu¬coana, ceea ce facu o buna impresie, gestul fiind luat ca o stanjenire fireasca a unui om copleşit de atata marinimie.
Stapana casei aduse apoi masa şi-o puse sub copac. Apariţia mesei starni rumoare, fiind un model nou şi de mare lux. Dar uimirea crescu şi mai mult, cand cucoana – cu o nepasare voita, care se vedea cat de colo, dand-o în vileag ochii ei aprinşi de trufie – desfacu încetişor o veritabila faţa de masa şi o întinse sub nasul tuturor.
Asta era cu o lungime mai presus chiar decat toate minuna¬ţiile din gospodaria fierarului, şi-i dadu o lovitura zdravana; orb sa fi fost, şi tot o vedeai. Dar Marco era în al noualea cer – şi nici asta nu se putea sa n-o vezi. Dupa aceea nevasta-sa aduse doua scaune frumoase – fii! – nou-nouţe. Şi asta a starnit senzaţie – se vedea cat colo din privirile holbate ale fiecarui oaspete. Apoi mai aduse înca doua – cu acelaşi nepas în sine, din partea femeii. Iaraşi senzaţie – însoţita acum de nişte mormaituri speriate. Iar mai aduse doua – şi de mandrie femeia parca plutea printre nouri. Oaspeţii încremenisera şi zidarul îngaima:
— Acestea frumoase fara seaman sunt întru toate minunaţiile lumii şi cu toata plecaciunea ni se cade a le privi.
Cand cucoana dadu sa plece, Marco, vrand sa bata fierul cat mai era cald, zise – cu gandul de a parea stapanit de-o nepasatoare demnitate, dar fara a izbuti:
— Ohoho! Sunt prea de ajuns! Lasa-le pre celelalte!
Va sa zica mai erau şi altele! A fost un efect frumos. Nici eu n-aş fi putut juca mai bine cartea aia.
Şi-apoi atunci, pohoaţa de madam Marco îngramadi surprizele una peste alta, într-un ritm care încinse uimirea generala pana la o suta cincizeci de grade la umbra şi totodata îi aiuri pe oaspeţi în aşa hal, ca nu se mai puteau exprima decat prin exclamaţii gatuite: "Oh!" "Mare!" "Alei!" şi "Alelei!", "Valeu!" şi "Aoleou!" ridicandu-şi mainile şi privi¬rile, stapaniţi de o mirare muta. Aduse tacamurile – erau bere¬chet, şi noi toate, cupe noi de lemn şi alta vesela – şi apoi ţin te tu bere, peşte, pui, o gasca, oua, friptura de vaca şi de berbec, şunca, un purcel fript şi o mana de paine alba – veri¬tabila, chiar din grau! Toate laolalta, dracoveniile astea lasau mult în umbra tot ce vazusera vreodata oamenii noştri. Şi în vreme ce oaspeţii încremenisera şi nu alta, de mirare şi re¬spect, eu fluturai ca din întamplare mana şi feciorul pravali¬aşului rasari, parca din pamant, spunand ca a venit sa pri¬measca plata.
— Prea bine! i-am spus eu nepasator. Cat face? Ia citeşte-ne lista.
Baiatul citi socoteala, pe cand cei trei oaspeţi ascultau uluiţi – şi valuri de mulţumire senina îmi umpleau sufletul, iar valuri cand de spaima, cand de uimire se iveau pe chipul lui Marco:
2 livre de sare………………………………………………………200
8 duzine de vedre de bere, în butoiaşe…………………….800
3 baniţe de grau………………………………………………….2 700
2 livre de peşte…………………………………………………….100
3 gaini ………………………………………………………………..400
1 gasca………………………………………………………………..400
3 duzini oua………………………………………………………..150
1 but de vaca pentru friptura…………………………………..450
1 but de berbec pentru friptura……………………………….400
1 şunca……………………………………………………………….800
1 purcel de lapte…………………………………………………..500
2 serii de tacamuri (cu tot dichisul)………………………..6 000
2 randuri de straie barbateşti şi schimburi
pentru primeneala……………………………………………..2 800
1 veşmant femeiesc, 1 rochie de dimie
şi schimburi………………………………………………………1 600
8 pahare de lemn…………………………………………………800
Felurite blide……………………………………………………10 000
1 masa mare de sufrageri……………………………………2 000
8 scaune…………………………………………………………4 000
2 pungi pentru bani, încarcate……………………………..3 000
Se opri. Urma o tacere mormantala, curat înfioratoare. Nimeni nu se clinti. Nici o nara nu trada ca stapanul ei mai rasufla.
— Asta-i tot? întrebai eu, cu un calm desavarşit.
— Totul, slavite doamne, fara numai de unele targuieli mai marunte, carele n-au fost puse cu amaruntul, ci laolalta randuite, sub numele de "felurite". Daca îţi iaste voia, pot a le…
— N-are importanţa – zisei eu, însoţindu-mi cuvintele cu un gest de cea mai deplina nepasare – spune-mi totalul, rogu-te.
Baiatul de pravalie se rezima de copac şi zise:
— Treizeci şi noua de mii o suta şi cincizeci de milreişi!
Rotarul se pravali de pe scaun; ceilalţi se ţinura cu toata nadejdea de masa şi cu toţii strigara într-un glas:
— Doamne, arata-ţi milostenia în ceasul de prapadenie! Baiatul se grabi sa adauge:
— Taica a fost zicand şi mi-a poruncit sa îţi spun, slavite, ca nu i se cade dupa cinstea obrazului, sa îţi ceara plata deodata. Deci, el îţi face rugamintea ca…
Nu-i luai în seama spusele, nici cat aş fi luat zumzetul unei musculiţe, şi cu un aer de nepasare ce ajungea aproape la sila, scosei banii şi aruncai patru dolari pe masa. Pacat ca nu i-aţi vazut cum mai holbau ochii.
Baiatul era uluit şi încantat. Ma ruga sa pastrez un dolar ca garanţie pana se va duce la oraş şi… dar îi taiai vorba:
— Ce, ca sa te întorci cu noua cenţi? Mofturi! Ia toţi banii. Pastreaza restul.
Vorbele îmi fura urmate de un murmur de uimire:
— Adevar graiesc, omul acesta iaste plamadit din bani! Aruncatu-i-a precum gunoiştea.
Fierarul era un om zdrobit.
Baiatul lua banii şi pleca, mergand pe doua carari – beat de atata noroc.
Apoi, zisei lui Marco şi nevestii-sii:
— Oameni buni, poftiţi şi voi un mic suvenir de la mine! dandu-le pungile, ca şi cum ar fi fost un lucru fara nici o valoare, deşi fiecare conţinea cincisprezece cenţi – bani buni. Şi în timp ce sarmanele fapturi îşi pierdusera capul de uimire şi recunoştinţa, ma întorsei catre ceilalţi şi le spusei – calm ca un om care te întreaba cat e ceasul:
— Ei, daca suntem cu toţii gata, cred ca şi masa-i gata! Haideţi, daţi-i drumul!
Ce sa spun! A fost o grozavie; mai bine zis, o nostimada! Nu ştiu daca am pus vreodata la cale aşa ceva şi sa iasa mai bine decat a ieşit. Nu ştiu daca am scos vreodata efecte mai spectaculoase din materialul aflat la îndemana. Fierarul – ce mai, era terci, ca rau îi mai priise! Doamne, pentru nimic în lume n-aş fi vrut sa fiu în pielea lui. Trambiţase şi se fudulise cu ospeţele lui grozave, cu carne "aleasa" de doua ori pe an, cu carne proaspata de doua ori pe luna, cu carne sarata de doua ori pe saptamana, şi cu painea lui alba în fiece duminica, pe cat e anul de lung – toate astea pentru o familie de trei persoane. Toata întreţinerea lui pe un an nu-l costa decat 69.2.6 (şaizeci şi noua de cenţi, doi milşi şi şase milreişi) şi – uite! – pe neaşteptate rasare un om care face praf aproape patru dolari dintr-un condei! Şi nu numai atat, dar se poarta ca şi cum l-ar fi plictisit sa manuiasca sume atat de marunte! Ei, da, Dowley s-a chifligit de-a binelea, s-a facut mic de tot şi s-a prabuşit de pe scaun; era o başica strivita în picioare de o vaca. D-apoi da, nu-i totdeauna cum se chiteşte, ci cum se nimereşte!
Umilirea lui Dowley
Ei, şi sambata, pe la asfinţit, cand sosi toata încarcatura aia, soţii Marco îmi dadura de lucru, trebuind sa-i sprijin cu amandoua braţele ca sa nu leşine. Bieţii oameni erau convinşi ca eu şi cu Jones ne ruinaseram, cumparand atatea bunataţi, şi se socoteau vinovaţi de aceasta ruinare. Nu v-am spus înca, dar în afara de alimentele pentru ospaţ – care costasera o suma frumuşica – mai cumparasem o mul¬ţime de provizii, gandindu-ma la viitoarea buna stare a familiei care ne gazduia. De pilda, o cantitate serioasa de grau – o trufanda la fel de rara la masa unor oameni de teapa lor, ca şi îngheţata pe masa unui pustnic; mai luasem de asemenea o masa de sufragerie, destul de maricica, doua livre de sare – ceea ce în ochii lor trecea drept curata nebunie – pe urma tacamuri, scaune, haine, butoiaşe cu bere şi înca vreo cateva lucruri de astea. Îi dascalii pe cei doi soţi sa nu sufle nimanui o vorbuliţa despre zbrencuiala asta, dorind sa le fac oaspeţilor o adevarata surpriza şi sa le arunc ceva praf în ochi.
Hainele cele noi îi uluira pe soţi, care ajunsesera sa se poarte taman ca nişte copii. Toata noaptea se foira; se culcau şi se sculau mereu, aşteptand nerabdatori sa se faca ziua, spre a se înnoi cu ele, dar pana la urma nu i-a mai rabdat inima şi şi-au pus hainele cu cel puţin un ceas înainte de a miji zorile. Din clipa aceea, bucuria lor – ca sa nu zic delirul – a fost atat de mare, atat de sincera şi învioratoare, încat, cand i-am vazut aşa de fericiţi, nu mai zisei nici carc la gandul ca mereu ma trezisera şi nu putui dormi ca lumea, ba ma socotii rasplatit pentru paguba asta. În schimb, regele dormise, ca de obicei, somnul drepţilor. Soţii Marco nu-i puteau mulţumi pentru haine, fiindca îi oprisem eu, dar se straduira în fel şi chip sa-i arate recunoştinţa. Dar degeaba atata osteneala; regele nu observa nici o schimbare.
Se nimerise una din acele minunate şi rare zile de toamna, care-s aidoma cu zilele de iunie, dar avand un colorit cu nuanţe atat de blande şi de gingaşe, încat e o desfatare sa te afli în sanul naturii. Pe la namiezi sosira şi oaspeţii. Ne-am adunat sub un copac mare şi cat ai bate din palme ne-am împrietenit de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea. Pana şi regele s-a dat puţintel pe brazda, renunţand sa mai pastreze distanţa, deşi la început îi venise cam greu sa se deprinda cu numele de Jones. Îl rugasem sa faca pe dracu-n patru şi sa nu uite ca-i plugar, dar, totodata, avusesem prevederea de a insis¬ta sa se margineasca la aceasta afirmaţie şi sa nu faca lux de amanunte, ca altfel n-o sa fie crezut. Cu un om ca el nechitit la minte şi nechibzuit la treaba, puteai fi sigur ca dintr-un nimic îţi face pozna, daca nu-i atrageai atenţia; îl lua gura pe dinainte, şi fiind din nascare nespus de îndatoritor, trancanea vrute şi nevrute, dand mereu amanunte în doi peri.
Dowley era cu chef şi-l facui sa-şi dea drumul numaidecat; apoi îl trasei de limba cu toata dibacia, pana se porni sa ne înşire povestea vieţii lui şi sa se vada aidoma unui erou. Şi aşa zbar! zbar! era o desfatare sa tot stai şi sa-l asculţi zum¬zaind. Era un om ridicat prin propriile lui puteri – pricepeţi dumneavoastra. Şi aştia ştiu cum sa-ţi vorbeasca! E drept ca merita sa le acorzi mai multa încredere decat oricarui alt soi de oameni; şi chiar ei sunt cei dintai conştienţi de bafta asta. Ne spuse cum şi-a început viaţa: orfan, fara o laţcaie şi fara nici un prieten – la sufletul lui – în stare sa-l ajute; cum traise la fel cu robii celui mai carpanos stapan; cum muncea cate şaisprezece şi optsprezece ceasuri pe zi şi-şi agonisea doar o bucaţica de paine, care-i ajungea tocmai ca sa fie pe jumatate mort de foame; cum pana la urma osardia lui a atras atenţia unui bun fierar, care era sa-l dea gata cu atata bunatate, oferindu-se pe neaşteptate – fara nici un fel de pregatire – sa-l ia ucenic pe noua ani, dandu-i locuinţa şi haine şi învaţandu-l meseria- sau "taina", cum îi zicea Dowley. Ăsta fusese primul lui mare salt, primul noroc porcesc în viaţa – şi vedeai bine ca nici acum nu putea vorbi despre întamplarea aceea decat cu un fel de elocventa uimire şi încantare ca o asemenea înalţare nevisata fusese harazita unui om ca toţi oamenii. În timpul uceniciei, nu capatase nici un fel de îmbracaminte, dar, cand ajunse la capatul ei, jupanul îi lua piuitul cu un costum din panza de in nou-nouţ, facandu-l sa se simta nespus de avut şi aratos.
— Pomeni-voi cate zile oi trai, ziua aceea! canta rotarul, entuziasmat.
— D-apai eu! striga zidarul. M-am fost minunand, necrezand ca ale tale sunt; adevar zic, nice nu am crezut.
— Nice eu nu am crezut! zbiera Dowley, cu ochii scanteietori. Îmi venea sa-mi iau campii, cugetand ca megieşii or crede ca-s de furat. Zi de pomina ramas-a; zi de pomina şi n-oi uita-o pana mi s-o împlini veleatul!
Care va sa zica aşa! Şi stapanul lui era un om straşnic şi-i mergeau treburile din plin şi dadea de doua ori pe an cate un ospaţ grozav la care se servea carne şi pe masa gaseai atunci şi paine alba, adevarata paine de grau! Ce mai încolo-încoace, traia ca un boier. Iar, la vremea cuvenita, Dowley a luat pe seama sa treburile şi s-a însurat cu fata jupanului.
— Şi acum iani socotiţi domniile voastre! zise el, cu gravi¬tate, în casa mea iaste acuma obiceiul de a ne îndulci de doua ori în fiece luna cu carne taiata!
Facu o pauza, ca lovitura sa aiba timpul de a-şi atinge ţinta, apoi adauga:
— Iara de opt ori ne ospatam cu carne sarata!
— Adevar graieşte! întari rotarul, ţinandu-şi rasuflarea.
— Cu ochii mei vazut-am! zise zidarul, la fel de res¬pectuos.
— Pe masa mea vezi pita alba în fieştecare dumineca din an! mai spuse meşterul fierar, cu un ton mareţ. Voua vi se cade, dragi prieteni, a adeveri daca aşa iaste au nu!
— Cu capul meu, adeveresc! striga zidarul.
— Şi eu dau de voie marturie! încuviinţa rotarul.
— Iara despre lucrurile din casa, graiţi voi înşiva ce vazut-aţi la mine şi alta nu.
Îşi flutura mana cu un gest larg, în semn ca le acorda prie¬tenilor toata libertatea de a spune ce ştiu, apoi adauga:
— Graiţi cum va lasa inima, de parca n-aş fi eu de faţa.
— Ai cinci scaune, de cea mai aleasa lucratura preste toate, chiar daca sunteţi numai trei în casa! zise rotarul, plin de adanc respect.
— Şi şase potire de lemn şi şase strachini de lemn şi doua de cositor spre a va ospata şi bea den transele! spuse zidarul, patruns de însemnatatea faptului. Şi zic acestea în faţa lui Dumnezeu atoateştiutorul, carele ne iaste giudeţ, ştiind ca nu mult vom zabovi pre lumea aceasta şi vom raspunde la înfricoşatorul giudeţ de apoi, de toate cate spus-am şi zis-am, cata vreme am fost în trupurile acestea, au înşelatoare, au nemincinoase de ne-au fost voroavele.
— Acum luat-ai veste ce hram port, frate Jones – zise fierarul cu o bunavoinţa totodata semeaţa şi prietenoasa – şi poate nu mai pregeţi a crede ca om cinsteş oi fi, dara nu ma învrednicesc a vorbi cu strainii şi a-mi deschide inima în faţa lor, fara ca înainte sa iau de ştire ce stare şi avere au ei. Muta-ţi gandul şi nu mai fi paclişit, caci vei afla ca sunt om care trece cu vederea asemenea lucruri şi dornic sunt a privi pe fieştecare cu prieteşug şi a-l socoti deopotriva cu mine, daca are inima curata, fie-i cat de marunte avuţiile pamantene. Iara ca aşa iaste – hai, bate mana, frate Jones, şi cu gura mea graiesc şi-ţi dau chezaşie ca deopotriva suntem amandoi! Deopotriva!
Şi zicand acestea, omul ne zambi tuturor, cu mulţumirea unui zeu care savarşeşte o fapta frumoasa şi marinimoasa şi este deplin conştient de ea.
Regele-i lua mana cu o sila foarte prost ascunsa, dandu-i drumul la fel de grabnic, cum da drumul unui peşte o cu¬coana, ceea ce facu o buna impresie, gestul fiind luat ca o stanjenire fireasca a unui om copleşit de atata marinimie.
Stapana casei aduse apoi masa şi-o puse sub copac. Apariţia mesei starni rumoare, fiind un model nou şi de mare lux. Dar uimirea crescu şi mai mult, cand cucoana – cu o nepasare voita, care se vedea cat de colo, dand-o în vileag ochii ei aprinşi de trufie – desfacu încetişor o veritabila faţa de masa şi o întinse sub nasul tuturor.
Asta era cu o lungime mai presus chiar decat toate minuna¬ţiile din gospodaria fierarului, şi-i dadu o lovitura zdravana; orb sa fi fost, şi tot o vedeai. Dar Marco era în al noualea cer – şi nici asta nu se putea sa n-o vezi. Dupa aceea nevasta-sa aduse doua scaune frumoase – fii! – nou-nouţe. Şi asta a starnit senzaţie – se vedea cat colo din privirile holbate ale fiecarui oaspete. Apoi mai aduse înca doua – cu acelaşi nepas în sine, din partea femeii. Iaraşi senzaţie – însoţita acum de nişte mormaituri speriate. Iar mai aduse doua – şi de mandrie femeia parca plutea printre nouri. Oaspeţii încremenisera şi zidarul îngaima:
— Acestea frumoase fara seaman sunt întru toate minunaţiile lumii şi cu toata plecaciunea ni se cade a le privi.
Cand cucoana dadu sa plece, Marco, vrand sa bata fierul cat mai era cald, zise – cu gandul de a parea stapanit de-o nepasatoare demnitate, dar fara a izbuti:
— Ohoho! Sunt prea de ajuns! Lasa-le pre celelalte!
Va sa zica mai erau şi altele! A fost un efect frumos. Nici eu n-aş fi putut juca mai bine cartea aia.
Şi-apoi atunci, pohoaţa de madam Marco îngramadi surprizele una peste alta, într-un ritm care încinse uimirea generala pana la o suta cincizeci de grade la umbra şi totodata îi aiuri pe oaspeţi în aşa hal, ca nu se mai puteau exprima decat prin exclamaţii gatuite: "Oh!" "Mare!" "Alei!" şi "Alelei!", "Valeu!" şi "Aoleou!" ridicandu-şi mainile şi privi¬rile, stapaniţi de o mirare muta. Aduse tacamurile – erau bere¬chet, şi noi toate, cupe noi de lemn şi alta vesela – şi apoi ţin te tu bere, peşte, pui, o gasca, oua, friptura de vaca şi de berbec, şunca, un purcel fript şi o mana de paine alba – veri¬tabila, chiar din grau! Toate laolalta, dracoveniile astea lasau mult în umbra tot ce vazusera vreodata oamenii noştri. Şi în vreme ce oaspeţii încremenisera şi nu alta, de mirare şi re¬spect, eu fluturai ca din întamplare mana şi feciorul pravali¬aşului rasari, parca din pamant, spunand ca a venit sa pri¬measca plata.
— Prea bine! i-am spus eu nepasator. Cat face? Ia citeşte-ne lista.
Baiatul citi socoteala, pe cand cei trei oaspeţi ascultau uluiţi – şi valuri de mulţumire senina îmi umpleau sufletul, iar valuri cand de spaima, cand de uimire se iveau pe chipul lui Marco:
2 livre de sare………………………………………………………200
8 duzine de vedre de bere, în butoiaşe…………………….800
3 baniţe de grau………………………………………………….2 700
2 livre de peşte…………………………………………………….100
3 gaini ………………………………………………………………..400
1 gasca………………………………………………………………..400
3 duzini oua………………………………………………………..150
1 but de vaca pentru friptura…………………………………..450
1 but de berbec pentru friptura……………………………….400
1 şunca……………………………………………………………….800
1 purcel de lapte…………………………………………………..500
2 serii de tacamuri (cu tot dichisul)………………………..6 000
2 randuri de straie barbateşti şi schimburi
pentru primeneala……………………………………………..2 800
1 veşmant femeiesc, 1 rochie de dimie
şi schimburi………………………………………………………1 600
8 pahare de lemn…………………………………………………800
Felurite blide……………………………………………………10 000
1 masa mare de sufrageri……………………………………2 000
8 scaune…………………………………………………………4 000
2 pungi pentru bani, încarcate……………………………..3 000
Se opri. Urma o tacere mormantala, curat înfioratoare. Nimeni nu se clinti. Nici o nara nu trada ca stapanul ei mai rasufla.
— Asta-i tot? întrebai eu, cu un calm desavarşit.
— Totul, slavite doamne, fara numai de unele targuieli mai marunte, carele n-au fost puse cu amaruntul, ci laolalta randuite, sub numele de "felurite". Daca îţi iaste voia, pot a le…
— N-are importanţa – zisei eu, însoţindu-mi cuvintele cu un gest de cea mai deplina nepasare – spune-mi totalul, rogu-te.
Baiatul de pravalie se rezima de copac şi zise:
— Treizeci şi noua de mii o suta şi cincizeci de milreişi!
Rotarul se pravali de pe scaun; ceilalţi se ţinura cu toata nadejdea de masa şi cu toţii strigara într-un glas:
— Doamne, arata-ţi milostenia în ceasul de prapadenie! Baiatul se grabi sa adauge:
— Taica a fost zicand şi mi-a poruncit sa îţi spun, slavite, ca nu i se cade dupa cinstea obrazului, sa îţi ceara plata deodata. Deci, el îţi face rugamintea ca…
Nu-i luai în seama spusele, nici cat aş fi luat zumzetul unei musculiţe, şi cu un aer de nepasare ce ajungea aproape la sila, scosei banii şi aruncai patru dolari pe masa. Pacat ca nu i-aţi vazut cum mai holbau ochii.
Baiatul era uluit şi încantat. Ma ruga sa pastrez un dolar ca garanţie pana se va duce la oraş şi… dar îi taiai vorba:
— Ce, ca sa te întorci cu noua cenţi? Mofturi! Ia toţi banii. Pastreaza restul.
Vorbele îmi fura urmate de un murmur de uimire:
— Adevar graiesc, omul acesta iaste plamadit din bani! Aruncatu-i-a precum gunoiştea.
Fierarul era un om zdrobit.
Baiatul lua banii şi pleca, mergand pe doua carari – beat de atata noroc.
Apoi, zisei lui Marco şi nevestii-sii:
— Oameni buni, poftiţi şi voi un mic suvenir de la mine! dandu-le pungile, ca şi cum ar fi fost un lucru fara nici o valoare, deşi fiecare conţinea cincisprezece cenţi – bani buni. Şi în timp ce sarmanele fapturi îşi pierdusera capul de uimire şi recunoştinţa, ma întorsei catre ceilalţi şi le spusei – calm ca un om care te întreaba cat e ceasul:
— Ei, daca suntem cu toţii gata, cred ca şi masa-i gata! Haideţi, daţi-i drumul!
Ce sa spun! A fost o grozavie; mai bine zis, o nostimada! Nu ştiu daca am pus vreodata la cale aşa ceva şi sa iasa mai bine decat a ieşit. Nu ştiu daca am scos vreodata efecte mai spectaculoase din materialul aflat la îndemana. Fierarul – ce mai, era terci, ca rau îi mai priise! Doamne, pentru nimic în lume n-aş fi vrut sa fiu în pielea lui. Trambiţase şi se fudulise cu ospeţele lui grozave, cu carne "aleasa" de doua ori pe an, cu carne proaspata de doua ori pe luna, cu carne sarata de doua ori pe saptamana, şi cu painea lui alba în fiece duminica, pe cat e anul de lung – toate astea pentru o familie de trei persoane. Toata întreţinerea lui pe un an nu-l costa decat 69.2.6 (şaizeci şi noua de cenţi, doi milşi şi şase milreişi) şi – uite! – pe neaşteptate rasare un om care face praf aproape patru dolari dintr-un condei! Şi nu numai atat, dar se poarta ca şi cum l-ar fi plictisit sa manuiasca sume atat de marunte! Ei, da, Dowley s-a chifligit de-a binelea, s-a facut mic de tot şi s-a prabuşit de pe scaun; era o başica strivita în picioare de o vaca. D-apoi da, nu-i totdeauna cum se chiteşte, ci cum se nimereşte!
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 32 - Umilirea lui Dowley
Aceasta pagina a fost accesata de 564 ori.