Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 33 - O lectie de economie politica in secolul al VI-lea
Capitolul 33
O lectie de economie politica in secolul al VI-lea
Totuşi îi dadui şi lui un set în meciul acela, aşa ca – înainte de a se fi sfarşit o treime din ospaţ – omul era din nou fericit. Era şi uşor, într-o ţara cu ranguri şi caste, caci – vedeţi dumneavoastra – într-o ţara unde exista ranguri şi caste, omul nu-i niciodata om întreg, ci doar un ciot de om. Oricum ar face, nu poate creşte cum se cuvine. Acolo, daca îţi dovedeşti superioritatea prin situaţie sociala, rang sau avere – s-a ispravit! Omul de rand ţi se ploconeşte pana la pamant. Dupa asta, sa vrei sa-l insulţi şi nu mai ai cum. Nu – nu m-am exprimat cum trebuie: fireşte ca-l poţi insulta şi face albie de porci, dar ceea ce vreau sa spun este ca omul anevoie se mai simte insultat, aşa ca – daca n-ai timp de pierdut – nici nu merita sa mai încerci. Acum caştigasem stima fierarului, fiindca îi paream nespus de avut şi într-o stare înfloritoare; ba, daca aş fi avut şi vreun cat de mic titlu de nobleţe, omul m-ar fi venerat şi admirat fara limita. Şi aş fi avut parte nu numai de veneraţia lui, ci de a tuturor oamenilor de rand din ţara. Fiecare m-ar fi admirat, chiar daca ar fi fost cel mai reuşit produs al tuturor epocilor, ca inteligenţa, valoare şi caracter, iar eu un biet falit din toate punctele de vedere. Lucrurile erau sortite sa ramana mereu aşa, cata vreme va exista Anglia pe pamant. Cum aveam darul profeţiei, eram în stare sa-mi aţintesc privirile spre viitor şi s-o vad înalţand mai departe statui şi monumente tuturor neispraviţilor ei de Georgi al nu ştiu catelea şi al catelea, şi al catelea şi altor gloabe regale şi nobile şi refuzand a da cinstea cuvenita creatorilor acestei lumi – creatori care vin imediat dupa Dumnezeu – şi care se numesc de-alde Gutenberg, Watt, Arkwright, Whitney, Morse, Stephenson, Bell.
Regele şi-a primit porţia de mulţumiri şi apoi – deoarece nu se aduse vorba despre batalii, cuceriri sau dueluri între înzauaţi, împlatoşaţi şi încoifaţi – începu sa picoteasca pana ce ajunse sa moţaie de-a binelea şi o şterse sa-i traga un pui de somn. Doamna Marco stranse masa, puse butoiaşul cu bere la îndemana şi se retrase într-un colţ ca sa-şi ia cina – alcatuita din ramaşiţe. Ceilalţi ne apucaram curand sa discutam chestiunile preferate şi dragi unor oameni ca noi – afaceri şi lefuri, bineînţeles. La prima vedere, lucrurile pareau nespus de înfloritoare în acel mic regat tributar – al carui stapan era regele Badgemagus – cel puţin, faţa de starea de lucruri din ţinutul meu. "Protecţionismul" era acolo în plina dezvoltare, pe cand noi ne îndreptam spre liberul schimb – printr-o evoluţie gradata – şi ajunsesem pe la jumatatea drumului. Nu trecu mult şi Dowley şi cu mine monopolizaram conversaţia, în timp ce ceilalţi ascultau cu nesaţ. Dowley se încinse la vorba, adulmeca un avantaj şi începu sa-mi puna tot soiul de întrebari pe care le socotea grozav de stanjenitoare pentru mine şi care sunau cam aşa:
— În ţara ta, frate draga, cu cat, rogu-te, iaste naimit un vechil, un randaş, un chirigiu, un pastor, un porcar? Ce simbrie are?
— Douazeci şi cinci de milreişi pe zi, adica un sfert de cent.
Chipul fierarului se umplu de bucurie. El îmi replica:
— La noi capata îndoit! Şi cat caştiga un meşteşugar – fie ca-i tamplar, spoitor, zidar, zugrav, fierar, rotar – au alţii de o sama?
— De obicei, cincizeci de milreişi – jumatate de cent pe zi.
— Ho-ho! La noi, dobandesc o suta! La noi, verice meşteşugar de treaba dobandeşte un cent pe zi! Nu-l pun la socoteala pe croitor, dara pre toţi ceilalţi, da – şi de iaste cumva mai multa treaba, apai omul capata şi peste – da, pana la o suta zece şi chiar o suta cincisprezece milreişi pe zi. Platit-am eu însumi o suta cincisprezece – saptamana trecuta. Traiasca protecţionismul – la naiba cu liberul schimb!
Dowley arunca priviri triumfatoare în juru-i şi chipul îi stralucea ca soarele. Dar nu m-am speriat de fel. Mi-am pus la punct tavalugul şi mi-am dat un ragaz de cincisprezece minute ca sa-l bag în pamant – sa-l fac una cu pamantul – sa-l înfund atat de adanc încat sa nu i se zareasca nici scafarlia. Iata cum m-am apucat sa-l lucrez:
— Cat platiţi voi livra de sare?
— O suta de milreişi.
— Noi platim patruzeci. Cat daţi pe carnea de vaca ori de oaie – cand o cumparaţi?
Asta a fost o lovitura bine plasata şi i-a dat puţintel sangele.
— Sunt felurite preţuri oarecum, dara nu de tot mult; iaste cu putinţa a spune şaptezeci şi cinci de milreişi livra.
— Noi platim treizeci şi trei. Cat costa ouale?
— Cincizeci de milreişi duzina.
— Noi platim douazeci. Cu cat cumparaţi berea?
— Ne costa opt milreişi şi jumatate ulciorul.
— Noi o luam cu patru; douazeci şi cinci de ulcioare pentru un cent. Cat daţi pe grau?
— Noua sute de milreişi baniţa.
— Noi platim patru sute. Cat daţi pentru o haina de canepa?
— Treisprezece cenţi.
— Noi platim şase. Cat daţi pe o rochie de lana pentru o nevasta de plugar ori de meşteşugar?
— Opt cenţi şi patru milşi.
— Ei, ţine seama de diferenţa: voi platiţi opt cenţi şi patru milşi – noi platim doar patru cenţi.
M-am pregatit apoi sa-i dau lovitura de graţie, zicandu-i:
— Ian asculta, draga prietene, ce s-a întamplat cu lefurile voastre mari, cu care te grozaveai adineauri?
I-o zisei şi îmi rotii privirile cu o calma satisfacţie, fiindca laţul meu alunecase treptat în juru-i şi îl legase de maini şi de picioare, fara ca el sa fi observat macar ca-i prins în laţ. Îi repetai:
— Ce s-a întamplat cu semeţele lefuri cu care te laudai? Pare-mi-se ca le-am lichidat şi le-am şters toata puterea, dupa cat se vede.
Dar – nu ştiu daca o sa ma credeţi – fierarul parea doar mirat şi atata tot! Nu patrundea catuşi de puţin situaţia; nu ştia ca a cazut într-o capcana, nu descoperea ca se şi afla în capcana. Zau ca-mi venea sa-l împuşc, de enervat ce eram. Cu privirea tulbure şi punandu-şi mintea la cazna, izbuti sa îngaime:
— Maica Precista! Pare-mi-se ca nu te înţeleg, frate! Te-ai adeverit ca simbriile de la noi sunt îndoite faţa de ale voastre. Aciasta limpede iaste. Au cum atuncea iaste cu putinţa a zice ca le-ai lichidat – de nu cumva strambat-am eu grairea cuvantului acestuia de minunare, fiindu-mi harazit pentru întaiaşi oara, din mila şi ocrotirea domnului, a-l auzi?
Ce sa spun, am ramas buimac; pe de o parte, din pricina neroziei sale neprevazute; pe de alta, din pricina ca şi ceilalţi erau în mod vadit de aceeaşi parere – daca asta se poate numi parere. Poziţia mea era totuşi destul de simpla şi de limpede. Cum naiba aş fi putut-o simplifica mai mult? Totuşi, trebuia sa încerc.
— Ian asculta aici, frate Dowley! Nu pricepi? Lefurile voastre sunt mai mari decat ale noastre doar cu numele, nu şi în fapt.
— Auziţi-l! Dara sunt de doua ori mai mari! Tu însuţi ai adeverit!
— Da – da, nu tagaduiesc de loc. Dar asta n-are nici o legatura. Nivelul lefurilor în simple monezi, botezate cu nume fara nici un înţeles – doar ca sa le poţi deosebi una de alta – n-are nici o legatura cu valoarea lor. Întrebarea e: cate lucruri poţi cumpara din leafa ta? Ăsta-i principalul! E drept ca la voi un meşteşugar bun poate caştiga pana la trei dolari şi jumatate pe an, pe cand la noi doar un dolar şi şaptezeci şi cinci…?
— A-ha-ha! Iaraşi adevarezi, iaraşi adevarezi!
— Da-o-ncolo de treaba, ca n-am tagaduit nici o clipa faptul asta, şi-l recunosc şi acum! Dar eu spun altceva. La noi, cu o jumatate de dolar poţi cumpara mai mult decat cu un dolar întreg la voi – şi prin urmare e de la sine înţeles şi la mintea cocoşului ca lefurile noastre sunt mai mari decat ale voastre.
Omul parea uluit şi spuse cu deznadejde:
— Adevar graiesc – mi-iaste preste puteri a ieşi la socoteala cu dumneta. Abia zis-ai ca simbriile noastre sunt mai mari şi nice cat ai scapara ţi-ai luat îndarat cuvantul.
— Ei, sfinte Sisoe! Cum nu se poate sa va intre în cap un lucru atat de simplu? Uite ce-i… Sa-ţi dau o pilda. Noi platim patru cenţi pentru o rochie de lana – voi platiţi opt cenţi şi patru miişi, adica patru miişi mai mult decat dublu. Cat platiţi unei femei care munceşte la camp?
— Doi miişi pe zi.
— Foarte bine! Noi îi dam doar pe jumatate – îi platim numai o zecime de cent pe zi şi…
— Iaraşi adeva…
— Aşteapta! Acum, vezi matale, chestia-i foarte simpla; de data asta o sa pricepi. De exemplu, la voi o femeie trebuie sa munceasca patruzeci şi doua de zile ca sa-şi poata cumpara o rochie. Daca ea caştiga doi miişi pe zi, îi trebuie o munca de şapte saptamani; dar la noi ea ar caştiga banii aştia în patruzeci de zile – cu doua zile mai puţin. Femeia voastra are o rochie, dar i s-a dus leafa pe şapte saptamani; a noastra are rochia şi i-au mai ramas banii pe doua zile, cu care sa-şi cumpere altceva. Poftim – acum sigur ca ai înţeles!
Parea – ce mai, parea doar ca sta la îndoiala, asta-i tot ce pot spune; şi ceilalţi stateau şi ei la îndoiala. Am aşteptat sa-i intre bine ideea în cap. În cele din urma, Dowley vorbi iaraşi, dovedind ca într-adevar înca nu se scuturase de superstiţiile sale adanc înradacinate. Spuse, cu oarecare şovaiala în glas:
— Dara – dara – nu poţi a zice într-altfel decat ca doi milşi pe zi iaste mai bine decat unul.
— Vax!
Fireşte, nu înghiţeam sa ma dau batut. Aşa ca am mizat pe alt cal:
— Hai sa ne închipuim un alt caz. Sa zicem ca un meseriaş de ai voştri se duce şi cumpara urmatoarele articole:
1 livra de sare,
1 duzina de oua,
1 duzina de ulcioare cu bere,
1 baniţa de grau,
1 rand de veşminte din canepa,
5 livre de carne de vaca,
5 livre de carne de oaie.
Toate astea o sa-l coste treizeci şi doi de cenţi. Îi trebuie treizeci şi doua de zile de munca sa-i caştige – cinci saptamani şi doua zile. Acum sa trecem la noi. Muncind treizeci şi doua de zile, pe jumatate leafa, poate cumpara toate lucrurile astea cu ceva mai puţin de paisprezece cenţi şi jumatate; o sa-l coste ceva mai puţin de douazeci şi noua zile de munca şi-i mai ramane înca leafa pe o jumatate de saptamana. Fa socoteala asta mai departe, pe un an întreg; omul nostru o sa economiseasca leafa pe o saptamana la fiecare doua luni, al vostru nimic; deci, într-un an el va pune deoparte leafa pe cinci-şase saptamani, iar omului vostru nu-i va ramane nici un cent. Acum cred ca înţelegi ca "lefuri mari" şi "lefuri mici" sunt fraze care nu înseamna nimic, pana cand nu afli cu care din ele poţi cumpara mai mult!
Era o lovitura zdrobitoare!
Dar, vai! N-a zdrobit pe nimeni. Nu, a trebuit sa ma dau batut. Oamenii aia ţineau morţiş la salarii mari; pentru ei parea ca nici nu conteaza daca cu salariile alea mari poţi cumpara ceva sau nu. Erau pentru "protecţionism" şi-l aparau cu dinţii, ceea ce era lesne de înţeles, fiindca parţile interesate îi amagisera cu ideea ca protecţionismul le asigura salarii mari. Le-am dovedit ca într-un sfert de veac salariile lor se urcasera doar cu treizeci la suta, în vreme ce costul vieţii se urcase cu suta la suta, şi ca la noi – într-o perioada mai scurta – salariile se urcasera cu patruzeci la suta, iar preţurile scazusera mereu. Nici asta nu mi-a ajutat cu nimic, caci nimic nu le putea zdruncina ciudatele lor credinţe.
Ce mai, dadeam din colţ în colţ – zgalţait de impresia înfrangerii. O înfrangere nemeritata! Nemeritata! Ei, şi ce-i daca era nemeritata? Nu-mi uşura de loc necazul. Şi gandiţi-va, va rog, la situaţia mea! Primul barbat de stat al epocii, omul cel mai capabil, cel mai bine informat din lumea întreaga, cel mai stralucit cap neîncoronat, care-a plutit printre nourii oricarui firmament politic, timp de secole, stand pleoştit acolo, în aparenţa învins în argumentaţie de catre un oarecare fierar de ţara, stralucind prin ignoranţa! Vedeam lamurit cum celorlalţi le parea rau de mine – ceea ce ma facu sa ma aprind la faţa, de puteam mirosi cum îmi fumega favoriţii. Puneţi-va în locul meu, va rog, şi încercaţi sa va simţiţi umiliţi şi ruşinaţi cum ma simţeam eu atunci, şi spuneţi-mi cu sinceritate: n-aţi fi lovit chiar sub centura, numai sa caştigaţi meciul? Fara vorba ca aţi fi facut-o – ca e în firea omului. Ei, tot aşa am facut şi eu. Nu încerc sa ma scot basma curata; spun doar ca turbam şi oricine ar fi facut la fel, daca era în locul meu.
Şi cand îmi pun eu în cap sa lovesc pe cineva, nu ma mulţumesc cu o giugiuleala; aş, asta nu-i felul meu! Daca tot trebuie sa îl lovesc, apoi îi trag una sa vada stele verzi. Şi nu ma reped la el brusc, riscand sa încurc lucrurile sau facand treaba pe jumatate. Nuu! Ma dau într-o parte şi ma apropii de el pe nesimţite, încat nici macar nu banuieşte ca ma gandesc sa-l mardesc; şi curand respectivul se pomeneşte întins lat pe podea şi, nici sa-l tai, nu-ţi poate spune cum a devenit cazul. Aşa l-am luat şi pe fratele Dowley. Am început sa vorbesc alene ba de una, ba de alta, ca şi cum aş fi discutat doar aşa ca sa ne treaca vremea şi nici chiar cel mai înţelept om din lume n-ar fi putut banui de unde pornesc şi sa ghiceasca încotro bat. Ca vorba aia: Unde dai şi unde crapa!
— Mai, fartaţi! Multe ciudaţenii se mai petrec în lumea asta, cu legile, cu datinile şi cu obiceiurile şi cu multe altele de soiul asta – daca te gandeşti oleaca la ele! Da, aşa e, mai ales cand te duci cu mintea la mersul şi progresul parerilor omeneşti şi urmareşti mişcarile semenilor noştri. Exista legi scrise – care pier, dar mai exista şi legi nescrise – care raman veşnice. N-aveţi decat sa luaţi legea nescrisa a lefurilor: ea va spune ca lefurile sunt menite sa se urce încet-încet, de-a lungul veacurilor. Şi luaţi seama cum funcţioneaza ele. Ştim care sunt lefurile acum şi aici, sau cele din alte parţi, facem media şi spunem ca astea-s lefurile de azi. Ştim care erau lefurile acum o suta şi acum doua sute de ani; doar pana acolo putem ajunge, în urma, dar e destul ca sa aflam legea urcarii lor, masura şi viteza sporirii lor periodice, şi astfel, fara sa ne-ajute vreun document, putem stabili aproape precis care erau lefurile cu trei, şi patru, şi cinci sute de ani în urma. Pana aici, e bine. Dar ne-oprim aici? Nu. Nu ne mai uitam înapoi, ci ne întoarcem şi aplicam aceeaşi lege la viitor. Prieteni, sa ştiţi ca va pot spune care vor fi lefurile, la orice data vreţi, peste sute şi sute de ani.
— Cum oare, omul lui Dumnezeu, cum?
— Da. Peste şapte sute de ani, lefurile vor fi de şase ori mai mari decat azi, în ţinutul vostru, şi zilerilor la camp li se va plati trei cenţi pe zi, iar meşteşugarilor şase.
— Mai bine-aş închide ochii acuma şi aş fi traitor atuncea! ma întrerupse Smug, rotarul, cu o şireata licarire de lacomie în ochi.
— Şi nu numai atat! O sa mai capete şi întreţinerea, pe langa aceşti bani şi preţurile n-or sa se umfle. Peste alţi doua sute cincizeci de ani – luaţi aminte acum – leafa unui meşteşugar va fi – bagaţi bine de seama, ca asta-i lege, nu ghiceala – leafa unui meşteşugar va fi de douazeci de cenţi pe zi!
Cascara cu toţii gura, speriaţi şi uimiţi. Dickson, zidarul, murmura, înalţandu-şi mainile şi îndreptandu-şi privirea spre cer:
— Iaste mai mult decat plata a trei saptamani, pentru munca unei singure zile!
— Avuţii! Adevarate comori! murmura Marco, întretaindu-i-se rasuflarea din pricina tulburarii.
— Lefurile se vor urca mai departe, încetul cu încetul, încetul cu încetul, dar la fel de statornic precum creşte un copac. Dupa alţi trei sute patruzeci de ani, se va afla cel puţin o ţara pe lume în care leafa obişnuita a unui meşteşugar va fi de doua sute de cenţi pe zi!
Afirmaţia mea i-a încremenit de tot! Trecura vreo doua minute pana sa-şi vina în fire vreunul din ei. Apoi carbunarul zise, rugator:
— De mi-ar fi harazit a viia pana atunci!
— Aceasta sulta de conte iaste! exclama Smug.
— De conte, zis-ai tu? întari Dowley. Iaste mai mult decat atata şi te adevarezi, daca te gandeşti ca nu se afla conte în toata ţara lui Bagdemagus cu atata avuţie. Venitul unui conte? – Ptiu! – Venitul unui înger – da! – iara nu al unui conte!
— Ei, va sa zica aşa o sa se întample cu lefurile. În zilele acelea îndepartate, omul va putea sa-şi cumpere – muncind o singura saptamana – toate bunurile pentru care voi munciţi acum mai bine de cincizeci de saptamani. O sa se mai petreaca şi alte lucruri destul de surprinzatoare. Frate Dowley, spune-mi cine hotaraşte – în fiecare primavara – cat va primi, pe anul care urmeaza, fiecare meşteşugar, plugar şi slujitor?
— Uneori curţile, alteori sfatul cetaţii, dara cel mai adesea judele. Se prea poate a zice ca, îndeobşte, judele iaste acela care statorniceşte lefurile.
— Nu-i aşa ca el nu cere nici unuia dintre parliţii aştia sa-l ajute la fixarea lefurilor?
— Hm! Ce basna mai iaste şi aceasta? Ia aminte, frate, ca acela care plateşte simbriile are dreptul de a le statornici.
— Da, dar credeam ca şi celalalt care e în cauza ar putea avea un cuvinţel de spus, caci de lefuri atarna soarta soţiei şi a copiilor lui, sarmanele fapturi. Stapanii sunt nobilii şi bogataşii – îndeobşte cei avuţi. Aceşti puţini, care nu muncesc deloc, tocmai ei hotarasc ce plata va primi vastul stup care munceşte cu-adevarat. Pricepi? Dumnealor, cei puţini, formeaza un cartel, un sindicat – ca sa fauresc un cuvant nou – care-şi uneşte puterile pentru a-l sili pe fratele lor mai slab sa primeasca atat cat catadicsesc sa-i dea. Peste-o mie trei sute de ani – aşa spune legea cea nescrisa – "cartelul" va fi alcatuit în felul opus şi cum o sa mai spumege şi o sa se zvarcoleasca şi o sa scraşneasca din dinţi urmaşii acestor oameni aleşi, vaitandu-se de tirania neobrazata a sindicatelor! Da, aşa e – magistratul va aranja în tihna salariile înca multa vreme, pana hat în mijlocul veacului al XlX-lea, apoi deodata muncitorul, socotind ca destul a rabdat vreo doua mii de ani ca lucrurile sa fie privite dintr-un singur punct de vedere, se va ridica şi va lua în mainile lui stabilirea salariilor. Muncitorul va avea de rafuit o îndelungata şi amara socoteala de napastuiri şi umilinţi.
— Socoti oare…
— Ca va contribui într-adevar la stabilirea salariului sau? Da, fii sigur ca aşa va fi. Şi atunci el va fi puternic şi capabil de multe straşnicii.
— Fericite vremuri, fericite vremuri întru adevar! ranji batjocoritor înstaritul fierar.
— A, era sa uit ceva! În zilele acelea, un stapan o sa poata angaja un om doar pe cate-o zi, ori pe-o saptamana, ori o luna, daca o sa vrea.
— Cum?
— Aşa e! Mai mult înca, judecatorul nu va avea puterea sa sileasca vreun om sa lucreze pentru un stapan de la un capat la celalalt al anului – fie ca vrea omul acela, fie ca nu vrea.
— Nu se va mai afla, în acele zile, nice lege şi nice minte?
— Vor exista de-amandoua, Dowley. În zilele acelea, omul va fi stapan pe soarta lui şi nu va mai fi proprietatea judecatorului şi a stapanului. El va putea parasi oraşul oricand va voi, daca leafa nu-i convine – fara ca nimeni sa-l poata pune la stalpul infamiei pentru motivul asta!
— Praf şi pulbere aleaga-se de asemenea vremuri! striga Dowley, foarte indignat. Ca vremuri bune doar pentru caini, se cuvine a le numi – vremuri de nesupunere faţa de mai marii noştri, vremuri neplecate în faţa stapanirii, vremuri pline de necuviinţa! Stalpul infamiei…
— Ia stai puţintel, frate draga, degeaba iei apararea acestei instituţii. Eu cred ca stalpul infamiei ar trebui desfiinţat.
— Ferit-a atotfacatorul de asemeni nesocotinţa. Au de ce sa se desfiinţeze?
— Uite, o sa-ţi spun de ce. A fost pus vreodata un om la stalpul infamiei pentru o crima?
— Nu.
— E drept sa condamni un om la o pedeapsa uşoara pentru o mica abatere şi pe urma sa-l ucizi?
Nu-mi raspunse nimeni. Marcasem primul punct! Pentru prima data, fierarul se pleoştise şi ramase fara replica. Spectatorii au remarcat-o. A avut într-adevar un efect bun.
— De ce nu-mi raspunzi, frate? Erai pe cale sa slaveşti stalpul infamiei, mai adineauri, şi sa plangi de mila vremurilor viitoare care nu-l vor folosi. Eu cred ca trebuie sa fie desfiinţat. Ce se întampla de obicei, cand un biet nenorocit e pus la stalpul infamiei pentru vreo mica greşeala, care la urma urmei nu are nici o însemnatate? Gloata încearca sa petreaca niţeluş pe seama lui, nu-i aşa?
— Da.
— Încep sa arunce cu bulgari de pamant într-însul şi rad de se prapadesc cand nenorocitul se fereşte de-un bulgare şi e nimerit de altul?
— Da.
— Pe urma se azvarle într-însul cu hoituri de pisici, nu-i aşa?
— Da.
— Ei, acum închipuie-ţi ca respectivul are caţiva duşmani personali în liota aia – şi ici şi colo cate-un barbat şi o femeie care-i poarta într-ascuns pica – şi mai închipuie-ţi ca omul e urat în oraş din pricina ca-i mandru, sau înstarit, sau mai ştiu eu ce… nu trece mult şi pietrele şi caramizile iau locul bulgarilor, nu-i aşa?
— Aşa iaste.
— Şi de obicei ramane schilod pe viaţa, nu? Falca rupta, dinţii sparţi, picioarele betegite şi cangrenate, trebuind apoi sa-i fie taiate! Sau cu vreun ochi scurs, daca nu cu amandoi!
— Prea adevarat iaste! Ştie domnul Dumnezeu!
— Ba, daca are parte de ura unora cu inima haina se poate aştepta şi la moarte, adica sa fie omorat chiar pe loc, nu?
— Aşa iaste, ca nemernic ar fi cine ar tagadui!
— Îmi închipui ca nici unul din voi nu-i urat sau pizmuit aici din pricina mandriei sau a neobrazarii, sau a avuţiei batatoare la ochi, sau a oricareia din cauzele care zadaresc invidia şi rautatea lepadaturilor de prin sate. Pentru voi n-ar fi un rizic prea mare sa staţi la stalpul infamiei, nu-i aşa?
Am vazut bine cum Dowley a clipit din ochi. Mi-am zis ca l-am lovit cum trebuie. Dar n-a scos nici o vorbuliţa care sa-l dea de gol. Ceilalţi, în schimb, îşi spusera parerea limpede şi cu tarie. Ziceau ca vazusera destul de des oameni la stalpul infamiei, ca sa ştie ce şanse are un om aflat în situaţia aceea, şi ca ei nici în ruptul capului n-ar accepta o asemenea pedeapsa, daca ar putea sa aleaga în schimb o moarte grabnica, prin spanzuratoare.
— Ei, sa schimbam subiectul, fiindca acum cred ca aţi vazut cu toţii ca am dreptate cerand desfiinţarea stalpului infamiei. Ei, bine, eu susţin ca şi unele legi ale noastre sunt foarte nedrepte. De pilda, daca savarşesc un lucru care s-ar cuveni sa fie pedepsit cu trimiterea la stalpul infamiei şi tu ştii de asta şi, totuşi, taci din gura şi nu ma paraşti – capeţi şi tu aceeaşi pedeapsa, daca te denunţa cineva. Nu-i aşa?
— Dara aceasta cu direptate iaste – zise Dowley – caci pravila învaţa ca certarea acelora aşa sa fie şi nu almintrelea.
Ceilalţi încuviinţara.
— Foarte bine, fie cum ziceţi voi, daca sunteţi cu toţii împotriva mea. Dar am sa va spun un alt lucru care cu siguranţa ca nu-i drept. Judecatorul stabileşte simbria unui meseriaş – sa zicem la un cent pe zi. Legea prevede ca stapanul care s-ar încumeta, chiar aflandu-se la mare nevoie, sa plateasca oricat de puţin peste acel cent pe zi – macar şi pe o singura zi – va fi pus la stalpul infamiei şi amendat, iar cel care afla de asta şi nu-l denunţa, va fi pedepsit ca şi el. Lucrul acesta mi se pare nedrept, frate Dowley, şi el înseamna primejdie cumplita pentru noi toţi, deoarece dumneata singur ai marturisit în chip nesocotit, adineauri, ca acum o saptamana ai platit un cent şi cincisprezece…
Ce mai! V-am prevenit ca i-am dat o lovitura nimicitoare! Sa fi vazut numai cum a ramas paf toata banda! Ma strecurasem încetişor, atat de frumuşel şi de tiptil, ca sa-l ating unde-l durea mai tare pe Dowley, omul mereu zambareţ şi blajin, încat bietul de el habar n-avusese de ce-o sa i se-ntample! Pana l-am palit în plin, doborandu-l la pamant şi facandu-l praf şi pulbere.
A fost un efect straşnic. Ba chiar cel mai grozav efect pe care l-am putut obţine vreodata, într-un timp atat de scurt. Imediat mi-am dat seama, însa, ca sarisem peste cal. Voisem într-adevar sa-i bag în sperieţi, dar nu sa-i fac sa traga o spaima de moarte! Totuşi, la asta ajunsesera, bieţii de ei! Ştiţi, toata viaţa se învaţasera sa ţina la mare preţ şi în mare stima stalpul infamiei şi iata ca acum îi paştea şi pe ei aceasta "fericire", fiind la cheremul meu, un simplu strain, daca sa aiba parte sau nu de cumplita pedeapsa. Îşi dadeau seama ca daca îmi venea cheful sa-i parasc, ar fi fost pierduţi. Ce mai, era pur şi simplu îngrozitor pentru danşii şi nu-i de mirare ca se prapadisera cu firea. Dupa şocul primit, nu mai erau în stare sa-şi revina. Se prea poate sa credeţi ca erau doar palizi şi amuţiţi sau ca tremurau ca varga – vrednici deci de toata mila. De fapt, însa, erau mult mai rau; aratau, bieţii de ei, aidoma unor morţi.
Ne aflam într-o situaţie stingheritoare. Ar fi fost firesc ca ei sa ma roage sa-mi ţin gura, iar pe urma sa ne strangem mainile, sa ciocnim un pahar, sa radem de toata chestia asta ca de o gluma buna – şi cu asta basta! Dar nici pomeneala de aşa ceva. Gandiţi-va ca eu eram ca un om picat din cer în mijlocul unor oameni asupriţi cu neîmblanzita cruzime şi banuitori – oameni deprinşi mereu ca mai marii sa profite de nevolnicia lor şi care nu se aşteptau la un tratament mai drept sau mai omenos decat doar din partea rudelor şi prietenilor apropiaţi. Desigur ca ar fi dorit sa ma roage sa fiu bland, sa fiu bun şi marinimos cu danşii, dar nu îndrazneau s-o faca.
O lectie de economie politica in secolul al VI-lea
Totuşi îi dadui şi lui un set în meciul acela, aşa ca – înainte de a se fi sfarşit o treime din ospaţ – omul era din nou fericit. Era şi uşor, într-o ţara cu ranguri şi caste, caci – vedeţi dumneavoastra – într-o ţara unde exista ranguri şi caste, omul nu-i niciodata om întreg, ci doar un ciot de om. Oricum ar face, nu poate creşte cum se cuvine. Acolo, daca îţi dovedeşti superioritatea prin situaţie sociala, rang sau avere – s-a ispravit! Omul de rand ţi se ploconeşte pana la pamant. Dupa asta, sa vrei sa-l insulţi şi nu mai ai cum. Nu – nu m-am exprimat cum trebuie: fireşte ca-l poţi insulta şi face albie de porci, dar ceea ce vreau sa spun este ca omul anevoie se mai simte insultat, aşa ca – daca n-ai timp de pierdut – nici nu merita sa mai încerci. Acum caştigasem stima fierarului, fiindca îi paream nespus de avut şi într-o stare înfloritoare; ba, daca aş fi avut şi vreun cat de mic titlu de nobleţe, omul m-ar fi venerat şi admirat fara limita. Şi aş fi avut parte nu numai de veneraţia lui, ci de a tuturor oamenilor de rand din ţara. Fiecare m-ar fi admirat, chiar daca ar fi fost cel mai reuşit produs al tuturor epocilor, ca inteligenţa, valoare şi caracter, iar eu un biet falit din toate punctele de vedere. Lucrurile erau sortite sa ramana mereu aşa, cata vreme va exista Anglia pe pamant. Cum aveam darul profeţiei, eram în stare sa-mi aţintesc privirile spre viitor şi s-o vad înalţand mai departe statui şi monumente tuturor neispraviţilor ei de Georgi al nu ştiu catelea şi al catelea, şi al catelea şi altor gloabe regale şi nobile şi refuzand a da cinstea cuvenita creatorilor acestei lumi – creatori care vin imediat dupa Dumnezeu – şi care se numesc de-alde Gutenberg, Watt, Arkwright, Whitney, Morse, Stephenson, Bell.
Regele şi-a primit porţia de mulţumiri şi apoi – deoarece nu se aduse vorba despre batalii, cuceriri sau dueluri între înzauaţi, împlatoşaţi şi încoifaţi – începu sa picoteasca pana ce ajunse sa moţaie de-a binelea şi o şterse sa-i traga un pui de somn. Doamna Marco stranse masa, puse butoiaşul cu bere la îndemana şi se retrase într-un colţ ca sa-şi ia cina – alcatuita din ramaşiţe. Ceilalţi ne apucaram curand sa discutam chestiunile preferate şi dragi unor oameni ca noi – afaceri şi lefuri, bineînţeles. La prima vedere, lucrurile pareau nespus de înfloritoare în acel mic regat tributar – al carui stapan era regele Badgemagus – cel puţin, faţa de starea de lucruri din ţinutul meu. "Protecţionismul" era acolo în plina dezvoltare, pe cand noi ne îndreptam spre liberul schimb – printr-o evoluţie gradata – şi ajunsesem pe la jumatatea drumului. Nu trecu mult şi Dowley şi cu mine monopolizaram conversaţia, în timp ce ceilalţi ascultau cu nesaţ. Dowley se încinse la vorba, adulmeca un avantaj şi începu sa-mi puna tot soiul de întrebari pe care le socotea grozav de stanjenitoare pentru mine şi care sunau cam aşa:
— În ţara ta, frate draga, cu cat, rogu-te, iaste naimit un vechil, un randaş, un chirigiu, un pastor, un porcar? Ce simbrie are?
— Douazeci şi cinci de milreişi pe zi, adica un sfert de cent.
Chipul fierarului se umplu de bucurie. El îmi replica:
— La noi capata îndoit! Şi cat caştiga un meşteşugar – fie ca-i tamplar, spoitor, zidar, zugrav, fierar, rotar – au alţii de o sama?
— De obicei, cincizeci de milreişi – jumatate de cent pe zi.
— Ho-ho! La noi, dobandesc o suta! La noi, verice meşteşugar de treaba dobandeşte un cent pe zi! Nu-l pun la socoteala pe croitor, dara pre toţi ceilalţi, da – şi de iaste cumva mai multa treaba, apai omul capata şi peste – da, pana la o suta zece şi chiar o suta cincisprezece milreişi pe zi. Platit-am eu însumi o suta cincisprezece – saptamana trecuta. Traiasca protecţionismul – la naiba cu liberul schimb!
Dowley arunca priviri triumfatoare în juru-i şi chipul îi stralucea ca soarele. Dar nu m-am speriat de fel. Mi-am pus la punct tavalugul şi mi-am dat un ragaz de cincisprezece minute ca sa-l bag în pamant – sa-l fac una cu pamantul – sa-l înfund atat de adanc încat sa nu i se zareasca nici scafarlia. Iata cum m-am apucat sa-l lucrez:
— Cat platiţi voi livra de sare?
— O suta de milreişi.
— Noi platim patruzeci. Cat daţi pe carnea de vaca ori de oaie – cand o cumparaţi?
Asta a fost o lovitura bine plasata şi i-a dat puţintel sangele.
— Sunt felurite preţuri oarecum, dara nu de tot mult; iaste cu putinţa a spune şaptezeci şi cinci de milreişi livra.
— Noi platim treizeci şi trei. Cat costa ouale?
— Cincizeci de milreişi duzina.
— Noi platim douazeci. Cu cat cumparaţi berea?
— Ne costa opt milreişi şi jumatate ulciorul.
— Noi o luam cu patru; douazeci şi cinci de ulcioare pentru un cent. Cat daţi pe grau?
— Noua sute de milreişi baniţa.
— Noi platim patru sute. Cat daţi pentru o haina de canepa?
— Treisprezece cenţi.
— Noi platim şase. Cat daţi pe o rochie de lana pentru o nevasta de plugar ori de meşteşugar?
— Opt cenţi şi patru milşi.
— Ei, ţine seama de diferenţa: voi platiţi opt cenţi şi patru milşi – noi platim doar patru cenţi.
M-am pregatit apoi sa-i dau lovitura de graţie, zicandu-i:
— Ian asculta, draga prietene, ce s-a întamplat cu lefurile voastre mari, cu care te grozaveai adineauri?
I-o zisei şi îmi rotii privirile cu o calma satisfacţie, fiindca laţul meu alunecase treptat în juru-i şi îl legase de maini şi de picioare, fara ca el sa fi observat macar ca-i prins în laţ. Îi repetai:
— Ce s-a întamplat cu semeţele lefuri cu care te laudai? Pare-mi-se ca le-am lichidat şi le-am şters toata puterea, dupa cat se vede.
Dar – nu ştiu daca o sa ma credeţi – fierarul parea doar mirat şi atata tot! Nu patrundea catuşi de puţin situaţia; nu ştia ca a cazut într-o capcana, nu descoperea ca se şi afla în capcana. Zau ca-mi venea sa-l împuşc, de enervat ce eram. Cu privirea tulbure şi punandu-şi mintea la cazna, izbuti sa îngaime:
— Maica Precista! Pare-mi-se ca nu te înţeleg, frate! Te-ai adeverit ca simbriile de la noi sunt îndoite faţa de ale voastre. Aciasta limpede iaste. Au cum atuncea iaste cu putinţa a zice ca le-ai lichidat – de nu cumva strambat-am eu grairea cuvantului acestuia de minunare, fiindu-mi harazit pentru întaiaşi oara, din mila şi ocrotirea domnului, a-l auzi?
Ce sa spun, am ramas buimac; pe de o parte, din pricina neroziei sale neprevazute; pe de alta, din pricina ca şi ceilalţi erau în mod vadit de aceeaşi parere – daca asta se poate numi parere. Poziţia mea era totuşi destul de simpla şi de limpede. Cum naiba aş fi putut-o simplifica mai mult? Totuşi, trebuia sa încerc.
— Ian asculta aici, frate Dowley! Nu pricepi? Lefurile voastre sunt mai mari decat ale noastre doar cu numele, nu şi în fapt.
— Auziţi-l! Dara sunt de doua ori mai mari! Tu însuţi ai adeverit!
— Da – da, nu tagaduiesc de loc. Dar asta n-are nici o legatura. Nivelul lefurilor în simple monezi, botezate cu nume fara nici un înţeles – doar ca sa le poţi deosebi una de alta – n-are nici o legatura cu valoarea lor. Întrebarea e: cate lucruri poţi cumpara din leafa ta? Ăsta-i principalul! E drept ca la voi un meşteşugar bun poate caştiga pana la trei dolari şi jumatate pe an, pe cand la noi doar un dolar şi şaptezeci şi cinci…?
— A-ha-ha! Iaraşi adevarezi, iaraşi adevarezi!
— Da-o-ncolo de treaba, ca n-am tagaduit nici o clipa faptul asta, şi-l recunosc şi acum! Dar eu spun altceva. La noi, cu o jumatate de dolar poţi cumpara mai mult decat cu un dolar întreg la voi – şi prin urmare e de la sine înţeles şi la mintea cocoşului ca lefurile noastre sunt mai mari decat ale voastre.
Omul parea uluit şi spuse cu deznadejde:
— Adevar graiesc – mi-iaste preste puteri a ieşi la socoteala cu dumneta. Abia zis-ai ca simbriile noastre sunt mai mari şi nice cat ai scapara ţi-ai luat îndarat cuvantul.
— Ei, sfinte Sisoe! Cum nu se poate sa va intre în cap un lucru atat de simplu? Uite ce-i… Sa-ţi dau o pilda. Noi platim patru cenţi pentru o rochie de lana – voi platiţi opt cenţi şi patru miişi, adica patru miişi mai mult decat dublu. Cat platiţi unei femei care munceşte la camp?
— Doi miişi pe zi.
— Foarte bine! Noi îi dam doar pe jumatate – îi platim numai o zecime de cent pe zi şi…
— Iaraşi adeva…
— Aşteapta! Acum, vezi matale, chestia-i foarte simpla; de data asta o sa pricepi. De exemplu, la voi o femeie trebuie sa munceasca patruzeci şi doua de zile ca sa-şi poata cumpara o rochie. Daca ea caştiga doi miişi pe zi, îi trebuie o munca de şapte saptamani; dar la noi ea ar caştiga banii aştia în patruzeci de zile – cu doua zile mai puţin. Femeia voastra are o rochie, dar i s-a dus leafa pe şapte saptamani; a noastra are rochia şi i-au mai ramas banii pe doua zile, cu care sa-şi cumpere altceva. Poftim – acum sigur ca ai înţeles!
Parea – ce mai, parea doar ca sta la îndoiala, asta-i tot ce pot spune; şi ceilalţi stateau şi ei la îndoiala. Am aşteptat sa-i intre bine ideea în cap. În cele din urma, Dowley vorbi iaraşi, dovedind ca într-adevar înca nu se scuturase de superstiţiile sale adanc înradacinate. Spuse, cu oarecare şovaiala în glas:
— Dara – dara – nu poţi a zice într-altfel decat ca doi milşi pe zi iaste mai bine decat unul.
— Vax!
Fireşte, nu înghiţeam sa ma dau batut. Aşa ca am mizat pe alt cal:
— Hai sa ne închipuim un alt caz. Sa zicem ca un meseriaş de ai voştri se duce şi cumpara urmatoarele articole:
1 livra de sare,
1 duzina de oua,
1 duzina de ulcioare cu bere,
1 baniţa de grau,
1 rand de veşminte din canepa,
5 livre de carne de vaca,
5 livre de carne de oaie.
Toate astea o sa-l coste treizeci şi doi de cenţi. Îi trebuie treizeci şi doua de zile de munca sa-i caştige – cinci saptamani şi doua zile. Acum sa trecem la noi. Muncind treizeci şi doua de zile, pe jumatate leafa, poate cumpara toate lucrurile astea cu ceva mai puţin de paisprezece cenţi şi jumatate; o sa-l coste ceva mai puţin de douazeci şi noua zile de munca şi-i mai ramane înca leafa pe o jumatate de saptamana. Fa socoteala asta mai departe, pe un an întreg; omul nostru o sa economiseasca leafa pe o saptamana la fiecare doua luni, al vostru nimic; deci, într-un an el va pune deoparte leafa pe cinci-şase saptamani, iar omului vostru nu-i va ramane nici un cent. Acum cred ca înţelegi ca "lefuri mari" şi "lefuri mici" sunt fraze care nu înseamna nimic, pana cand nu afli cu care din ele poţi cumpara mai mult!
Era o lovitura zdrobitoare!
Dar, vai! N-a zdrobit pe nimeni. Nu, a trebuit sa ma dau batut. Oamenii aia ţineau morţiş la salarii mari; pentru ei parea ca nici nu conteaza daca cu salariile alea mari poţi cumpara ceva sau nu. Erau pentru "protecţionism" şi-l aparau cu dinţii, ceea ce era lesne de înţeles, fiindca parţile interesate îi amagisera cu ideea ca protecţionismul le asigura salarii mari. Le-am dovedit ca într-un sfert de veac salariile lor se urcasera doar cu treizeci la suta, în vreme ce costul vieţii se urcase cu suta la suta, şi ca la noi – într-o perioada mai scurta – salariile se urcasera cu patruzeci la suta, iar preţurile scazusera mereu. Nici asta nu mi-a ajutat cu nimic, caci nimic nu le putea zdruncina ciudatele lor credinţe.
Ce mai, dadeam din colţ în colţ – zgalţait de impresia înfrangerii. O înfrangere nemeritata! Nemeritata! Ei, şi ce-i daca era nemeritata? Nu-mi uşura de loc necazul. Şi gandiţi-va, va rog, la situaţia mea! Primul barbat de stat al epocii, omul cel mai capabil, cel mai bine informat din lumea întreaga, cel mai stralucit cap neîncoronat, care-a plutit printre nourii oricarui firmament politic, timp de secole, stand pleoştit acolo, în aparenţa învins în argumentaţie de catre un oarecare fierar de ţara, stralucind prin ignoranţa! Vedeam lamurit cum celorlalţi le parea rau de mine – ceea ce ma facu sa ma aprind la faţa, de puteam mirosi cum îmi fumega favoriţii. Puneţi-va în locul meu, va rog, şi încercaţi sa va simţiţi umiliţi şi ruşinaţi cum ma simţeam eu atunci, şi spuneţi-mi cu sinceritate: n-aţi fi lovit chiar sub centura, numai sa caştigaţi meciul? Fara vorba ca aţi fi facut-o – ca e în firea omului. Ei, tot aşa am facut şi eu. Nu încerc sa ma scot basma curata; spun doar ca turbam şi oricine ar fi facut la fel, daca era în locul meu.
Şi cand îmi pun eu în cap sa lovesc pe cineva, nu ma mulţumesc cu o giugiuleala; aş, asta nu-i felul meu! Daca tot trebuie sa îl lovesc, apoi îi trag una sa vada stele verzi. Şi nu ma reped la el brusc, riscand sa încurc lucrurile sau facand treaba pe jumatate. Nuu! Ma dau într-o parte şi ma apropii de el pe nesimţite, încat nici macar nu banuieşte ca ma gandesc sa-l mardesc; şi curand respectivul se pomeneşte întins lat pe podea şi, nici sa-l tai, nu-ţi poate spune cum a devenit cazul. Aşa l-am luat şi pe fratele Dowley. Am început sa vorbesc alene ba de una, ba de alta, ca şi cum aş fi discutat doar aşa ca sa ne treaca vremea şi nici chiar cel mai înţelept om din lume n-ar fi putut banui de unde pornesc şi sa ghiceasca încotro bat. Ca vorba aia: Unde dai şi unde crapa!
— Mai, fartaţi! Multe ciudaţenii se mai petrec în lumea asta, cu legile, cu datinile şi cu obiceiurile şi cu multe altele de soiul asta – daca te gandeşti oleaca la ele! Da, aşa e, mai ales cand te duci cu mintea la mersul şi progresul parerilor omeneşti şi urmareşti mişcarile semenilor noştri. Exista legi scrise – care pier, dar mai exista şi legi nescrise – care raman veşnice. N-aveţi decat sa luaţi legea nescrisa a lefurilor: ea va spune ca lefurile sunt menite sa se urce încet-încet, de-a lungul veacurilor. Şi luaţi seama cum funcţioneaza ele. Ştim care sunt lefurile acum şi aici, sau cele din alte parţi, facem media şi spunem ca astea-s lefurile de azi. Ştim care erau lefurile acum o suta şi acum doua sute de ani; doar pana acolo putem ajunge, în urma, dar e destul ca sa aflam legea urcarii lor, masura şi viteza sporirii lor periodice, şi astfel, fara sa ne-ajute vreun document, putem stabili aproape precis care erau lefurile cu trei, şi patru, şi cinci sute de ani în urma. Pana aici, e bine. Dar ne-oprim aici? Nu. Nu ne mai uitam înapoi, ci ne întoarcem şi aplicam aceeaşi lege la viitor. Prieteni, sa ştiţi ca va pot spune care vor fi lefurile, la orice data vreţi, peste sute şi sute de ani.
— Cum oare, omul lui Dumnezeu, cum?
— Da. Peste şapte sute de ani, lefurile vor fi de şase ori mai mari decat azi, în ţinutul vostru, şi zilerilor la camp li se va plati trei cenţi pe zi, iar meşteşugarilor şase.
— Mai bine-aş închide ochii acuma şi aş fi traitor atuncea! ma întrerupse Smug, rotarul, cu o şireata licarire de lacomie în ochi.
— Şi nu numai atat! O sa mai capete şi întreţinerea, pe langa aceşti bani şi preţurile n-or sa se umfle. Peste alţi doua sute cincizeci de ani – luaţi aminte acum – leafa unui meşteşugar va fi – bagaţi bine de seama, ca asta-i lege, nu ghiceala – leafa unui meşteşugar va fi de douazeci de cenţi pe zi!
Cascara cu toţii gura, speriaţi şi uimiţi. Dickson, zidarul, murmura, înalţandu-şi mainile şi îndreptandu-şi privirea spre cer:
— Iaste mai mult decat plata a trei saptamani, pentru munca unei singure zile!
— Avuţii! Adevarate comori! murmura Marco, întretaindu-i-se rasuflarea din pricina tulburarii.
— Lefurile se vor urca mai departe, încetul cu încetul, încetul cu încetul, dar la fel de statornic precum creşte un copac. Dupa alţi trei sute patruzeci de ani, se va afla cel puţin o ţara pe lume în care leafa obişnuita a unui meşteşugar va fi de doua sute de cenţi pe zi!
Afirmaţia mea i-a încremenit de tot! Trecura vreo doua minute pana sa-şi vina în fire vreunul din ei. Apoi carbunarul zise, rugator:
— De mi-ar fi harazit a viia pana atunci!
— Aceasta sulta de conte iaste! exclama Smug.
— De conte, zis-ai tu? întari Dowley. Iaste mai mult decat atata şi te adevarezi, daca te gandeşti ca nu se afla conte în toata ţara lui Bagdemagus cu atata avuţie. Venitul unui conte? – Ptiu! – Venitul unui înger – da! – iara nu al unui conte!
— Ei, va sa zica aşa o sa se întample cu lefurile. În zilele acelea îndepartate, omul va putea sa-şi cumpere – muncind o singura saptamana – toate bunurile pentru care voi munciţi acum mai bine de cincizeci de saptamani. O sa se mai petreaca şi alte lucruri destul de surprinzatoare. Frate Dowley, spune-mi cine hotaraşte – în fiecare primavara – cat va primi, pe anul care urmeaza, fiecare meşteşugar, plugar şi slujitor?
— Uneori curţile, alteori sfatul cetaţii, dara cel mai adesea judele. Se prea poate a zice ca, îndeobşte, judele iaste acela care statorniceşte lefurile.
— Nu-i aşa ca el nu cere nici unuia dintre parliţii aştia sa-l ajute la fixarea lefurilor?
— Hm! Ce basna mai iaste şi aceasta? Ia aminte, frate, ca acela care plateşte simbriile are dreptul de a le statornici.
— Da, dar credeam ca şi celalalt care e în cauza ar putea avea un cuvinţel de spus, caci de lefuri atarna soarta soţiei şi a copiilor lui, sarmanele fapturi. Stapanii sunt nobilii şi bogataşii – îndeobşte cei avuţi. Aceşti puţini, care nu muncesc deloc, tocmai ei hotarasc ce plata va primi vastul stup care munceşte cu-adevarat. Pricepi? Dumnealor, cei puţini, formeaza un cartel, un sindicat – ca sa fauresc un cuvant nou – care-şi uneşte puterile pentru a-l sili pe fratele lor mai slab sa primeasca atat cat catadicsesc sa-i dea. Peste-o mie trei sute de ani – aşa spune legea cea nescrisa – "cartelul" va fi alcatuit în felul opus şi cum o sa mai spumege şi o sa se zvarcoleasca şi o sa scraşneasca din dinţi urmaşii acestor oameni aleşi, vaitandu-se de tirania neobrazata a sindicatelor! Da, aşa e – magistratul va aranja în tihna salariile înca multa vreme, pana hat în mijlocul veacului al XlX-lea, apoi deodata muncitorul, socotind ca destul a rabdat vreo doua mii de ani ca lucrurile sa fie privite dintr-un singur punct de vedere, se va ridica şi va lua în mainile lui stabilirea salariilor. Muncitorul va avea de rafuit o îndelungata şi amara socoteala de napastuiri şi umilinţi.
— Socoti oare…
— Ca va contribui într-adevar la stabilirea salariului sau? Da, fii sigur ca aşa va fi. Şi atunci el va fi puternic şi capabil de multe straşnicii.
— Fericite vremuri, fericite vremuri întru adevar! ranji batjocoritor înstaritul fierar.
— A, era sa uit ceva! În zilele acelea, un stapan o sa poata angaja un om doar pe cate-o zi, ori pe-o saptamana, ori o luna, daca o sa vrea.
— Cum?
— Aşa e! Mai mult înca, judecatorul nu va avea puterea sa sileasca vreun om sa lucreze pentru un stapan de la un capat la celalalt al anului – fie ca vrea omul acela, fie ca nu vrea.
— Nu se va mai afla, în acele zile, nice lege şi nice minte?
— Vor exista de-amandoua, Dowley. În zilele acelea, omul va fi stapan pe soarta lui şi nu va mai fi proprietatea judecatorului şi a stapanului. El va putea parasi oraşul oricand va voi, daca leafa nu-i convine – fara ca nimeni sa-l poata pune la stalpul infamiei pentru motivul asta!
— Praf şi pulbere aleaga-se de asemenea vremuri! striga Dowley, foarte indignat. Ca vremuri bune doar pentru caini, se cuvine a le numi – vremuri de nesupunere faţa de mai marii noştri, vremuri neplecate în faţa stapanirii, vremuri pline de necuviinţa! Stalpul infamiei…
— Ia stai puţintel, frate draga, degeaba iei apararea acestei instituţii. Eu cred ca stalpul infamiei ar trebui desfiinţat.
— Ferit-a atotfacatorul de asemeni nesocotinţa. Au de ce sa se desfiinţeze?
— Uite, o sa-ţi spun de ce. A fost pus vreodata un om la stalpul infamiei pentru o crima?
— Nu.
— E drept sa condamni un om la o pedeapsa uşoara pentru o mica abatere şi pe urma sa-l ucizi?
Nu-mi raspunse nimeni. Marcasem primul punct! Pentru prima data, fierarul se pleoştise şi ramase fara replica. Spectatorii au remarcat-o. A avut într-adevar un efect bun.
— De ce nu-mi raspunzi, frate? Erai pe cale sa slaveşti stalpul infamiei, mai adineauri, şi sa plangi de mila vremurilor viitoare care nu-l vor folosi. Eu cred ca trebuie sa fie desfiinţat. Ce se întampla de obicei, cand un biet nenorocit e pus la stalpul infamiei pentru vreo mica greşeala, care la urma urmei nu are nici o însemnatate? Gloata încearca sa petreaca niţeluş pe seama lui, nu-i aşa?
— Da.
— Încep sa arunce cu bulgari de pamant într-însul şi rad de se prapadesc cand nenorocitul se fereşte de-un bulgare şi e nimerit de altul?
— Da.
— Pe urma se azvarle într-însul cu hoituri de pisici, nu-i aşa?
— Da.
— Ei, acum închipuie-ţi ca respectivul are caţiva duşmani personali în liota aia – şi ici şi colo cate-un barbat şi o femeie care-i poarta într-ascuns pica – şi mai închipuie-ţi ca omul e urat în oraş din pricina ca-i mandru, sau înstarit, sau mai ştiu eu ce… nu trece mult şi pietrele şi caramizile iau locul bulgarilor, nu-i aşa?
— Aşa iaste.
— Şi de obicei ramane schilod pe viaţa, nu? Falca rupta, dinţii sparţi, picioarele betegite şi cangrenate, trebuind apoi sa-i fie taiate! Sau cu vreun ochi scurs, daca nu cu amandoi!
— Prea adevarat iaste! Ştie domnul Dumnezeu!
— Ba, daca are parte de ura unora cu inima haina se poate aştepta şi la moarte, adica sa fie omorat chiar pe loc, nu?
— Aşa iaste, ca nemernic ar fi cine ar tagadui!
— Îmi închipui ca nici unul din voi nu-i urat sau pizmuit aici din pricina mandriei sau a neobrazarii, sau a avuţiei batatoare la ochi, sau a oricareia din cauzele care zadaresc invidia şi rautatea lepadaturilor de prin sate. Pentru voi n-ar fi un rizic prea mare sa staţi la stalpul infamiei, nu-i aşa?
Am vazut bine cum Dowley a clipit din ochi. Mi-am zis ca l-am lovit cum trebuie. Dar n-a scos nici o vorbuliţa care sa-l dea de gol. Ceilalţi, în schimb, îşi spusera parerea limpede şi cu tarie. Ziceau ca vazusera destul de des oameni la stalpul infamiei, ca sa ştie ce şanse are un om aflat în situaţia aceea, şi ca ei nici în ruptul capului n-ar accepta o asemenea pedeapsa, daca ar putea sa aleaga în schimb o moarte grabnica, prin spanzuratoare.
— Ei, sa schimbam subiectul, fiindca acum cred ca aţi vazut cu toţii ca am dreptate cerand desfiinţarea stalpului infamiei. Ei, bine, eu susţin ca şi unele legi ale noastre sunt foarte nedrepte. De pilda, daca savarşesc un lucru care s-ar cuveni sa fie pedepsit cu trimiterea la stalpul infamiei şi tu ştii de asta şi, totuşi, taci din gura şi nu ma paraşti – capeţi şi tu aceeaşi pedeapsa, daca te denunţa cineva. Nu-i aşa?
— Dara aceasta cu direptate iaste – zise Dowley – caci pravila învaţa ca certarea acelora aşa sa fie şi nu almintrelea.
Ceilalţi încuviinţara.
— Foarte bine, fie cum ziceţi voi, daca sunteţi cu toţii împotriva mea. Dar am sa va spun un alt lucru care cu siguranţa ca nu-i drept. Judecatorul stabileşte simbria unui meseriaş – sa zicem la un cent pe zi. Legea prevede ca stapanul care s-ar încumeta, chiar aflandu-se la mare nevoie, sa plateasca oricat de puţin peste acel cent pe zi – macar şi pe o singura zi – va fi pus la stalpul infamiei şi amendat, iar cel care afla de asta şi nu-l denunţa, va fi pedepsit ca şi el. Lucrul acesta mi se pare nedrept, frate Dowley, şi el înseamna primejdie cumplita pentru noi toţi, deoarece dumneata singur ai marturisit în chip nesocotit, adineauri, ca acum o saptamana ai platit un cent şi cincisprezece…
Ce mai! V-am prevenit ca i-am dat o lovitura nimicitoare! Sa fi vazut numai cum a ramas paf toata banda! Ma strecurasem încetişor, atat de frumuşel şi de tiptil, ca sa-l ating unde-l durea mai tare pe Dowley, omul mereu zambareţ şi blajin, încat bietul de el habar n-avusese de ce-o sa i se-ntample! Pana l-am palit în plin, doborandu-l la pamant şi facandu-l praf şi pulbere.
A fost un efect straşnic. Ba chiar cel mai grozav efect pe care l-am putut obţine vreodata, într-un timp atat de scurt. Imediat mi-am dat seama, însa, ca sarisem peste cal. Voisem într-adevar sa-i bag în sperieţi, dar nu sa-i fac sa traga o spaima de moarte! Totuşi, la asta ajunsesera, bieţii de ei! Ştiţi, toata viaţa se învaţasera sa ţina la mare preţ şi în mare stima stalpul infamiei şi iata ca acum îi paştea şi pe ei aceasta "fericire", fiind la cheremul meu, un simplu strain, daca sa aiba parte sau nu de cumplita pedeapsa. Îşi dadeau seama ca daca îmi venea cheful sa-i parasc, ar fi fost pierduţi. Ce mai, era pur şi simplu îngrozitor pentru danşii şi nu-i de mirare ca se prapadisera cu firea. Dupa şocul primit, nu mai erau în stare sa-şi revina. Se prea poate sa credeţi ca erau doar palizi şi amuţiţi sau ca tremurau ca varga – vrednici deci de toata mila. De fapt, însa, erau mult mai rau; aratau, bieţii de ei, aidoma unor morţi.
Ne aflam într-o situaţie stingheritoare. Ar fi fost firesc ca ei sa ma roage sa-mi ţin gura, iar pe urma sa ne strangem mainile, sa ciocnim un pahar, sa radem de toata chestia asta ca de o gluma buna – şi cu asta basta! Dar nici pomeneala de aşa ceva. Gandiţi-va ca eu eram ca un om picat din cer în mijlocul unor oameni asupriţi cu neîmblanzita cruzime şi banuitori – oameni deprinşi mereu ca mai marii sa profite de nevolnicia lor şi care nu se aşteptau la un tratament mai drept sau mai omenos decat doar din partea rudelor şi prietenilor apropiaţi. Desigur ca ar fi dorit sa ma roage sa fiu bland, sa fiu bun şi marinimos cu danşii, dar nu îndrazneau s-o faca.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 33 - O lectie de economie politica in secolul al VI-lea
Aceasta pagina a fost accesata de 716 ori.