Autori > Mark Twain


Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 34 - Yankeul si regele vanduti ca sclavi




Capitolul 34
Yankeul si regele vanduti ca sclavi


Ei, în cazul acesta ce-mi mai ramanea de facut? Cu siguranţa, nu trebuia sa ma pripesc. Trebuia sa nascocesc o diversiune; ceva care mie sa-mi dea de lucru şi mai ales un ragaz sa ma pot gandi, iar bieţilor oameni sa le îngaduie sa-şi mai vina puţintel în fire. Marco ramasese ca împietrit, aşa cum îl surpinsese lovitura mea de maciuca – tocmai cand încerca sa-i dea de rost pungii sale în forma de pistol. Ramasese cu jucaria înca stransa în degetele-i închircite, aşa ca i-o luai din mana, propunand tuturor sa le explic taina acestei jucarii. Taina, un flecuşteţ ca ala? Şi totuşi era o taina destul de mare pentru neamul şi pentru epoca aceea.
În viaţa mea n-am mai vazut oameni care sa umble atat de stangaci cu un mecanism! Ce vreţi, nu erau de loc obişnuiţi cu aşa ceva. Punga-pistol era un tub cu doua ţevi, facut din sticla groasa, avand o mica şmecherie de resort, care – cand îl apasai – dadea drumul la o alice. Dar alicea nu vatama pe nimeni, ci îţi cadea în palma. În pistol erau alice de doua feluri, unele de marimea unui bob de muştar, celelalte de cateva ori mai mari. Alicele alea erau monezi. Cele cat un bob de muştar reprezentau milreişi, cele mai mari milşi. Aşa ca pistolul era, de fapt, un portofel, şi înca unul foarte lesnicios. Cu asemenea portofel puteai sa plateşti bani şi pe întuneric, fara sa te înşeli, ba puteai sa-l ţii în gura sau în buzunarul vestei – daca aveai vesta.
Am fabricat pungi de diferite marimi – una din ele atat de mare, încat puteai duce în ea marunţiş în valoare de un dolar. Pentru guvern era o idee buna sa foloseasca alice drept monezi; metalul costa mai nimic şi moneda nu putea fi falsificata, fiindca eram singura persoana din tot regatul, care ştia sa manuiasca o presa de alice. În curand "a împuşca francu" deveni o expresie obişnuita. Ba şi ştiam ca avea sa umble din gura în gura hat tocmai pana în secolul al XlX-lea – fara ca totuşi sa-i treaca cuiva prin cap de unde şi cand s-a nascut aceasta expresie.
Taman atunci regele se ivi iar în mijlocul nostru, foarte înviorat, fiindca trasese un pui de somn, şi simţindu-se mai bine dispus. În momentul acela, orice lucru, cat de mic, era în stare sa-mi calce pe nervi, atat de tulburat eram, dandu-mi seama ca vieţile noastre sunt în primejdie. Am fost cu atat mai îngrijorat, descoperind în ochii lui o licarire blajina, care parea sa arate ca dumnealui tocmai se pregatise sa dea nu ştiu ce reprezentaţie. Naiba sa-l ia – ce-l gasise tocmai în ceasul ala?
Nu ma înşelasem. Se apuca – fara nici o introducere – şi cu o candida şiretenie, în care nepriceperea era cu ochi şi cu sprancene, sa atace problema agriculturii. Începura sa ma treaca sudori reci. Voiam sa-i şoptesc la ureche: "Omule, baga de seama, ne paşte o primejdie cumplita; fiecare clipa preţuieşte cat un principat, pana ce recaştigam încrederea acestor oameni; nu risipi zadarnic nici o farama din acest ragaz de aur". Nu puteam însa sa-i şoptesc nimic, caci am fi parut ca punem ceva la cale. Aşa ca trebuia sa încremenesc locului şi sa par calm şi zambitor, în timp ce regele dadea tarcoale bombei cu dinamita şi aiura despre ceapa şi alte legume afurisite şi tot îndruga la verzi şi uscate. Mai întai gandurile mele – puse în mişcare de semnalul de alarma şi venindu-mi în ajutor din toate colţurile capaţanii – erau atat de învalmaşite, tot îngramadindu-se, strigand ura, batand din tobe şi sunand din trambiţe, încat n-am fost în stare sa scot o vorba. Dar de îndata ce puzderia de planuri, care se adunasera în graba la apel, începura sa se mai cristalizeze, luand poziţie şi întocmind o linie de bataie, se înscauna şi în capul meu un fel de ordine şi de linişte, prinzand cu urechile bubuiturile bateriilor regale, ca de la o mare departare:
— …nu se vadira cele mai bune cai, pre cat sosesc de vad eu, deşi nu iaste cu putinţa a tagadui ca înţeleptele capete nu s-au ajuns în cuvinte, unele ţinand morţiş ca ceapa este doar o fraga vatamata, cand prea preste vreme iaste culeasa din copac…
Ascultatorii dadeau semne ca se trezesc la viaţa, privindu-se cu tulburare şi mirare.
— …în vreme ce altminterea vorovesc alţii, belşug de înţelepciune înfaţoşand, precum ca aciasta nu iaste cu nevoinţa împregiurarea, aducand drept pilda pruna, carnoasa şi boţoasa, şi alte grane, de o sama cu ea, carele trebuiesc a fi sapate, cand înca nu dat-au în parg…
Pe chipurile ascultatorilor puteai citi acum o vadita disperare, ba chiar şi teama.
— …dara la vedeala nevatamata iaste, cand îi îmblanzeşti iuţimea firii sale, amestecand-o cu liniştitoarea zeama de varza…
Ochii celor de faţa scanteiau de spaima şi unul din ei îngaima:
— Acestea sunt greşale; şi zise sunt fara de chibzuinţa cu toatele, caci domnul de buna sama întunecat-a minţile plugarului acestuia.
Vai de sufletul meu, în clipele acelea; ma simţeam ca pe ghimpi.
— …iar mai pre urma, pilduind adevarul ce toata suflarea îl ştie despre vieţuitoare şi dobitoace, ca dintre acestea cele tinere, carele zice-se sunt roadele verzi ale fapturii – acestea sunt cele mai bune, dovada capra cand e coapta cum i se mai înfierbanta blana şi arsura îi obrinteşte carnea, carea stricaciune legata cu mai multele ei rancede deprinderi, şi scarbavnice pofte, şi fara de Dumnezeu porniri ale minţii şi pizmatareţe naravuri…
Oamenii sarira în sus şi se repezira la el. Cu aceste strigate salbatice:
— Unul ne va trada, celalalt e nebun! Ucideţi-i! Ucideţi-i!
Se aruncara asupra noastra. Ce bucurie licari în ochii regelui! N-avea habar de agricultura, dar în schimb la chestii de-astelalte se pricepea. Postise multa vreme şi-i lasa gura apa dupa o bataie în lege. Îi arse fierarului un pumn în falca, de-l zbura cat colo şi-l întinse lat pe spate.
— Cu sfantul Gheorghe înainte, pentru Britania! urla el, şi-l doborî pe rotar. Zidarul era matahalos, dar l-am dat şi eu gata ca nimica. Cei trei se culesera de pe jos şi pornira iar la asalt; cazura iar şi iaraşi ne asaltara, şi o ţinura tot aşa cu un autentic curaj britanic pana ce fura facuţi piftie. Se clatinau pe picioare de istovire şi erau atat de orbiţi, ca nici nu mai ştiau pe ce lume se gaseau. Şi totuşi nu se lasau, ciocanind cu pumnii, din dramul de putere care le mai ramasese. De fapt, se ciocaneau între danşii – caci noi ne-am dat frumuşel la o parte şi ne-am uitat la ei cum se rostogoleau şi se luptau, scoţandu-şi ochii, pocnindu-se şi muşcandu-se între ei, cu încapaţanarea haina şi muta a unor buldogi. Îi priveam liniştiţi, fiindca treptat ajungeau în aşa hal ca nu mai erau în stare nici macar sa strige dupa ajutor, iar arena se afla destul de departe de drumul mare ca sa fim feriţi de niscaiva nepoftiţi.
Ei, şi în timp ce ei îşi sleiau treptat puterile, deodata îmi dadu prin gand sa aflu ce se întamplase cu Marco. Îmi rotii privirea, dar zadarnic: ia-l pe Marco de unde nu-i! Ce mai, era semn de mare nenorocire!
L-am tras de maneca pe rege, ne-am strecurat printre fartaţi şi am dat buzna în coliba. Nici urma de Marco ori de Phyllis! Cu siguranţa ca fugisera la drum sa ceara ajutor, l-am spus regelui sa-şi ia picioarele la spinare ca o sa-i explic eu mai tarziu pentru ce. Am strabatut, zburand ca vantul, campia cea needa şi cand am ajuns – ţuşti! – în adapostul padurii, m-am uitat în urma sa vad ce mai e. În zare, rasarise o ceata de ţarani întarataţi, în frunte cu Marco şi nevasta-sa. Mare taraboi mai faceau dumnealor, dar îmi zisei ca lucrul acesta nu vatama pe nimeni; padurea era deasa şi de îndata ce ne-om afunda în adancurile ei, ne-om sui într-un copac şi i-om lasa sa zburde în voie. A, dar apoi se auzi alt zgomot, adica latraturi de caini! De, asta era cu totul alta socoteala! Ne îngreuia condiţiile jocului… Trebuia neaparat sa gasim o apa curgatoare.
O ţinuram aşa întins, cu pas voinicesc, şi în curand larma ramase departe în urma, stingandu-se într-un murmur. Daduram de un parau şi, în lumina tulbure a padurii, trecuram repede prin vad, în josul apei, mergand ca la vreo trei sute de paşi. Pe urma, daduram de un stejar cu o coroana bogata, ce se întindea chiar deasupra apei. Ne caţararam în copac şi ne croiram drum prin ramuriş catre trunchi. Acum larma începea sa se auda mai desluşit. Va sa zica gloata daduse de urmele noastre. Un rastimp larma se auzi mai tare, parand ca se apropie foarte iute de noi. Apoi, dimpotriva, dovedind ca haita gasise locul pe unde trecusem apa şi acum cainii se roteau în sus şi în jos pe mal, ca într-un vals, cautand sa ne dibuie iar urma.
Dupa ce ne-am aşezat în copac ca la mama acasa şi neam mascat cu frunziş, regele se simţea tare mulţumit, dar eu continuam sa fiu îngrijorat. Credeam ca o sa ne putem tarî pe o craca şi de acolo sa trecem în copacul de alaturi. Socoteam ca trebuie sa facem încercarea şi am reuşit-o cu deplin succes, deşi regele alunecase la locul unde se îmbinau craci le celor doi copaci, fiind cat pe-aci sa-i scape craca din mana. Ne-am gasit adapost confortabil şi ascunziş mulţumitor în mijlocul frunzişului. Acum nu ne mai ramanea altceva de facut decat sa stam cu urechea la panda, aşteptand gonacii.
I-am auzit numaidecat sosind – şi înca sosind val-vartej; ba chiar de ambele parţi ale raului. Mai tare – tot mai tare! În clipa urmatoare larma crescu brusc, prefacandu-se într-un tunet de strigate, latraturi, tropaieli, şi trecu pe langa noi ca un ciclon.
— Mi-era teama ca nu cumva craca aceea bleojdita sa nu-i puna pe ganduri – zisei eu – dar nu-i nimic daca m-am înşelat. Hai, maria ta, sa nu pierdem vremea degeaba, i-am dus! Asta e ceva! Hai, ca îndata se întuneca. Daca reuşim sa trecem raul, sa luam un avans bun şi apoi sa împrumutam, pentru cateva ceasuri, o pereche de cai de pe vreo pajişte, o sa fim în siguranţa.
Ne-am urnit şi am ajuns aproape la craca de jos, cand ni s-a parut ca auzim gonacii întorcandu-se. Ne-am oprit şi am ciulit urechile.
— Da – zisei eu – i-am pacalit! S-au dat batuţi şi acum se întorc acasa. Sa ne urcam iar în cuibul nostru şi sa-i lasam sa treaca în linişte.
Aşa ca ne caţararam îndarat. Regele asculta o clipa şi zise:
— Sunt înca în cercetare – dau semne întru aceasta. Se cuvine dara a mai adasta.
Avea dreptate. Se pricepea mai bine decat mine la vanatoare. Larma se apropia într-una, dar fara graba. Regele zise:
— Ei chibzuiesc cu capul lor ca tras-am folos de pre urma nesabuitului lor purces, dara, de vreme ce suntem pre jos, nu iaste cu putinţa a ne afla departe foarte de vadul prin care am trecut.
— Da, maria ta, mi-e teama ca lucrurile stau cam aşa – deşi speram sa mearga mai bine, nu ca apa la deal.
Zgomotele se apropiau tot mai tare şi în cateva minute avangarda se ivi chiar sub copacul nostru, de ambele parţi ale apei. De pe celalalt mal, un om porunci sa se faca popas şi striga:
— Daca ar fi avut minte, tocmai în arborele acela s-ar fi caţarat, apucandu-se de craca aceea care preste rau atarna, dara nu atinge apa. Sa manam un fartat carele sa se caţere în copac.
— Dirept grait-ai. Aşa vom face!
Era cazul sa-mi admir şiretenia. Prevazusem acest lucru, cand îl sfatuisem pe rege sa trecem dintr-un copac într-altul ca sa dejucam orice manevra. Dar dumneavoastra ştiţi prea bine ca exista totuşi unele lucruri care pot învinge chiar deşteptaciunea şi prevederea. Astea sunt, de pilda, stangacia şi prostia. Cel mai bun spadasin din lume nu trebuie sa se teama de al doilea spadasin din lume. Nu, nici gand – el trebuie sa se teama de adversarul ignorant, care în viaţa lui n-a pus mana pe spada. Un asemenea adversar nu lupta cum scrie la carte, aşa ca expertul nu-i poate veni de hac; iar ignorantul face lucrurile tocmai pe dos şi adesea îl gaseşte pe expert descoperit, ispravind cu el pe loc! Poftim! Cu toate alesele-mi însuşiri – cum puteam face faţa unui ţoparlan chiomb şi şpanchi, cu ochii logodiţi şi cu cap de natafleaţa? De unde puteam banui ca o sa se zgaiasca la copaci şi o sa-l nimereasca tocmai pe cel care trebuie? Dar vedeţi ca aidoma s-a şi întamplat. Natafleaţa nu se duse la copacul care trebuia, adica la cel cu craca pleoştita, ci la celalalt, cu care n-avea nimic de împarţit şi astfel din grseşeala nimeri unde trebuie şi sus se aburca.
Situaţia era grava. Noi taceam chitic şi aşteptam sa vedem ce-o sa se întample. Natafleaţa se caznea din rasputeri sa se caţere. Regele se ridica şi îşi pregati piciorul. Cand capul ţopar-lanului ajunse în raza lui de acţiune, se auzi o bufnitura înfundata şi natafleaţa zbura la pamant. De jos, se auzi un clocot de manie salbatica şi liota se împraştie, roind de jur împrejurul copacului. Eram prizonieri! Un altul se aburca înspre noi. Dibacira şi craca aceea care alcatuia un soi de punte şi un alt voluntar se caţara în copacul cu pricina. Regele îmi ordona sa joc rolul lui Horaţiu şi sa apar podul. Catva timp, inamicul asalta în repetate şi repezi randuri, dar oricum facea, cel din fruntea coloanei capata un şut, care-l dadea de-a dura, de fiecare data cand ajungea în raza de tir. Regelui îi spori curajul; bucuria sa nu mai avea margini. Îmi declara ca daca nu se va întampla nimic care sa ne încurce socotelile, vom petrece o noapte frumoasa, caci folosind tactica aceea puteam rezista în copac şi împotriva întregului ţinut.
Dar şi liota ajunse în curand la aceeaşi concluzie; drept care, ea îşi suspenda asaltul şi începu sa dezbata alte planuri. Haitaşii noştri n-aveau arme, însa pietroaie se gaseau cat pofteai şi ele prindeau bine scopului ce-l urmareau. Noi n-aveam nimic împotriva, daca din cand în cand cate o piatra va ajunge pana la noi, deşi nu prea era probabil, caci eram bine aparaţi de coroana şi frunziş, şi nu eram vizibili din nici un punct de ochire prielnic. Daca pierdeau vreo jumatate de ceas tot aruncand cu pietre, întunericul avea sa ne vina în ajutor. De aceea, ne simţeam foarte încantaţi. Ne era îngaduit sa zambim; ba aproape sa şi radem.
Dar n-am ras şi bine-am facut, fiindca ni s-ar fi oprit rasul în gat. Nu trecuse nici un sfert de ceas de cand pietroaiele cadeau ca ploaia prin frunziş şi saltau printre crengi, cand începuram sa simţim un miros. Adulmecand de vreo cateva ori, gasiram îndata explicaţia: era fum! Aşadar, partida noastra era, în cele din urma, pierduta! Am fost siliţi sa recunoaştem faptul. Cand te invita fumul, n-ai încotro, trebuie sa-i faci hatarul. Haitaşii aruncau vreascuri peste vreascuri şi buruieni umede şi cand vazura ca norul des de fum începe sa se încolaceasca în jurul copacului şi sa-l afume de-a binelea, izbucnira într-o furtuna de chiote, nemaiputand de bucurie. Abia am fost în stare sa-mi trag sufletul ca sa spun:
— Ia-o înainte, maria ta! Dupa maria ta, aşa cum porunceşte eticheta!
Regele îmi spuse cu glas gatuit:
— Urmeaza-ma jos, iara apoi reazama-te cu spatele de copac şi lasa pre seama mea cealalta parte a copacului. Apoi, da-vom lupta. Fieştecare vom face cate o movila den cei ucişi, dupre chipul şi pofta sa.
Apoi a coborat, maraind şi tuşind, iar eu dupa dansul. Am sarit – baldabac! – la pamant îndata dupa el; şi – ţuşti! – la locurile hotarate. Apoi ţinte lovituri, ca începusem sa dam şi sa încasam cat ne ţineau balamalele. Harmalaia şi zarva te asurzeau; era o încaierare naprasnica, o învalmaşeala vijelioasa şi mereu cadea o grindina de lovituri înfundate. Deodata, un palc de calareţi dadu buzna în mijlocul mulţimii şi un glas striga:
— Staţi smirna! Au pieriţi sunteţi!
Ce melodie ne desfata urechile! Cel care strigase arata a nobil din cap pana în picioare: veşminte fudule şi costisitoare, ţinuta de barosan obişnuit sa porunceasca, înfaţişare aspra, cu obrazul şi trasaturile stricate de desfrau. Liota se dadu umila la o parte, ca o haita de potai. Nobilul ne cerceta cu severitate, apoi spuse cu glas taios ţaranilor:
— Ce cap de price aţi gasit oamenilor acestora?
— Sunt doi nebuni, prea slavite doamne, care ratacit-au pe aici, nece sa ştim de unde.
— Nu aţi aflat de unde? Va nevoiţi a zice ca nu-i cunoaşteţi?
— Prea cinstite doamne, adevar graim. Sunt straini şi nime nu-i ştie. Sunt cei mai smintiţi dintre smintiţi, puşi pe faradelegi şi setoşi de sange, decat care niciodata…
— Pace voua! Nu ştiţi ce graiţi. Nu sunt nebuni, iani spuneţi ce oameni sunteţi şi de unde va trageţi?
— Suntem nişte omanaşi de treaba, straini de meleagurile acestea, slavite doamne, şi mergem dupa treburi. Suntem dintr-o ţara îndepartata şi aici nu avem pe nimeni. N-am venit cu nici un gand rau, dara oamenii aceştia ne-ar fi ucis, de nu te-ai fi aratat domnia ta şi cu vitejie nu ne-ai fi ocrotit. Precum bine ai ghicit, slavite doamne, nu suntem nebuni au setoşi de sange.
Nobilul se întoarse spre suita sa şi spuse calm:
— Biciuiţi-mi dobitoacele acestea pana vor intra iara în cuştile lor!
Gloata pieri cat ai clipi din ochi şi calareţii pornira în goana dupa ei, fugarindu-i cu harapnicele şi calcand în copitele cailor, fara nici o mila, pe cei destul de nesocotiţi ca sa alerge pe drum, în loc s-o ia prin tufişuri. Ţipetele şi tanguirile se pierdura în departare şi curand calareţii începura sa se adune iar. Între timp, nobilul ne descususe staruitor, dar nu reuşise sa scoata nici un fel de amanunt de la noi. Risipeam cu ghiotura marturii de recunoştinţa pentru serviciul ce ni-l facuse, însa nu dezvaluiam altceva decat ca suntem nişte straini fara de prieteni, veniţi dintr-o ţara îndepartata. Cand toata escorta se întoarse, nobilul spuse unuia din servitorii sai:
— Adu caii şi vegheaza ca oamenii aceştia sa încalece.
— Prea bine, slavite doamne!
Furam oranduiţi la coada, printre slujitori. Am calatorit destul de iute şi în cele din urma, puţin dupa caderea nopţii, am mas la un han, aflat la vreo zece mile de la locul chinurilor noastre. Seniorul nostru se duse imediat în odaia sa, dupa ce porunci sa i se serveasca cina şi nu l-am mai zarit de loc.
Pranzul mic îl luaram în zori şi ne pregatiram de plecare.
Tocmai în clipa plecarii, vataful seniorului nostru ne taie drumul, paşind agale, cu o graţie molatica şi ne zise:
— Grait-aţi ca vi-e gandul a merge înainte, pre drumul carele iaste şi al nostru; drept care stapanul meu, contele Grip, dat-a porunca sa pastraţi caii şi oarecare dintre noi sa va însoţeasca douazeci de leghe catre un mandru oraş, pre nume Cambenet, unde va veţi afla scapaţi de orice primejdie.
Nu puteam decat sa mulţumim şi sa primim propunerea. Eram o ceata de şase şi ne-am haţanat aşa, mergand în voie iavaş-iavaş, şi tot vorbind ba de una, ba de alta, am aflat ca seniorul Grip era un personaj foarte însemnat în ţinutul lui, care se întindea cale de o zi dincolo de Cambenet. Am mers ca melcul, încat abia pe la pranz am ajuns în piaţa oraşului. Am descalecat amandoi şi i-am transmis înca o data seniorului mulţumirile noastre. Apoi, ne-am apropiat de mulţimea adunata în centrul pieţei, ca sa vedem ce-i putea interesa atat pe oamenii aceia. Erau acolo sclavii care mai ramasesera din ceata aceea ratacitoare, pe care o întalnisem mai de mult pe drum. Va sa zica, în tot timpul acesta sarmanii se istovisera, tarandu-şi lanţurile cu ei. Bietul soţ disparuse, împreuna cu mulţi alţii, şi se adaugasera în schimb cateva noi achiziţii. Pe rege nu-l prea interesa şi voia sa se departeze, dar eu eram absorbit de privelişte şi copleşit de mila. Nu-mi puteam lua ochii de la aceste sleite şi prapadite epave ale umanitaţii. Şedeau acolo pe pamantul gol, înghesuiţi unii într-alţii, cu capetele plecate, tacuţi, fara sa scoata macar un vaiet! Numai privindu-i şi ţi se rupea inima de jale. Şi printr-un contrast had, la vreo treizeci de paşi mai încolo, un orator de vorbe late ţinea altei adunari o cuvantare, proslavind fara nici o ruşine "glorioasele noastre libertaţi britanice"!
Fierbeam de furie. Uitasem ca sunt plebeu; îmi aminteam doar ca sunt om. Fie ce-o fi, am sa urc la tribuna aceea şi…
Ţac! Am fost pus în aceleaşi catuşe cu regele! Fartaţii noştri, slujitorii, ne-o facusera, iar seniorul Grip sta şi se uita. Regele se înfurie grozav şi zise:
— Oare ce va sa zica aceasta batjocura prosteasca?
Seniorul se mulţumi sa spuna cu raceala ticalosului sau vataf:
— Scoate sclavii la mezat!
Sclavi! Cuvantul capata un sunet nou – nespus de înfiorator! Regele îşi ridica braţele încatuşate şi le abatu cu o putere ucigatoare, dar stapanul nostru se ferise în laturi la vreme. Vreo duzina de slujitori ai nemernicului se repezira la noi şi într-o clipita eram cu mainile legate la spate, în neputinţa de a ne mai mişca.
Am racnit sus şi tare şi cu atata sinceritate ca suntem oameni liberi, încat am atras atenţia oratorului care trancanea despre libertate şi patrioţilor din jurul sau, facandu-i sa se stranga în preajma noastra, hotaraţi la orice.
Oratorul zise:
— De graiţi cuvente adevarate ca oameni slobozi sunteţi, întru nimic nu aveţi a va teme –slobozenia harazita Britaniei de catre bunul Dumnezeu va sta spre pavaza şi ocrotire. (Aplauze.) Curanda vreme veţi vedea aceasta. Adevaraţi cu dovezi!
— Care dovezi?
— Dovezi precum ca oameni slobozi sunteţi.
A, mi-am adus aminte! M-am liniştit şi n-am mai spus nimic. Dar regele tuna:
— Baiguitor în ganduri mai eşti, omule. Dupa randuiala firii şi întru datorinţa iaste ca talharul acesta, de lege calcator, sa înfaţoşeze adevaratura ca nu suntem oameni slobozi.
Pricepeţi, regele îşi cunoştea legile întocmai cum ataţia alţi oameni cunosc adesea legile, prin cuvinte, şi nu dupa urmarile lor. Dar legile capata înţeles şi devin foarte vii numai cand ajungi sa le simţi aplicate pe pielea ta.
Toţi cei de faţa clatinara din cap şi parura dezamagiţi: caţiva ne întoarsera spatele, pierzand orice umbra de interes în privinţa noastra. Oratorul zise – de asta data pe ton de afaceri şi nu de sentiment:
— De nu cunoaşteţi pravila ţarii voastre, vreme ar fi a o învaţa. În faţa noastra straini sunteţi – şi aceasta nu veţi tagadui-o. Se prea poate oameni slobozi sa fiţi – şi nu ne rostim împotriva; dara aşijderea sclavi puteţi fi. Prea limpede iaste pravila: nu celui ce stapan îşi zice se cade a dovedi ca sunteţi robii sai, ci voua înşiva vi se cere a dovedi ca nu sunteţi robi.
I-am raspuns:
— Stimate domn, da-ne ragaz cat sa manam pre careva la Astolat, sau da-ne numai vremea sa trimitem pana în Valea Sfinţeniei…
— Potoleşte-te, om bun; aceste rugaminţi nu-s pe potriva datinelor şi nici o nadejde ca sa-ţi fie împlinite. S-ar irosi multa vreme şi neîndoielnic ar caşuna stapanului nostru…
— Ce stapan, nataraule! tuna regele. Nu-i nime pre lume stapanul meu, ci eu însumi sunt sta…
— Taci, pentru numele lui Dumnezeu!
Vorbele mi-au ţaşnit tocmai la vreme ca sa-l opresc pe rege. Ne aflam şi aşa într-o încurcatura destul de grava, şi nu ne-ar fi ajutat cu nimic daca le-am fi dat oamenilor alora ideea ca suntem nişte nebuni de legat.
N-are rost sa mai înşir amanuntele. Contele ne-a scos la vanzare şi ne-a vandut la mezat. Aceeaşi lege diabolica existase şi în Sudul nostru, chiar pe vremea mea, cu mai bine de o mie trei sute de ani mai tarziu. Din pricina acestei legi, sute de oameni care nu putusera dovedi ca sunt oameni liberi, fusesera vanduţi ca sclavi pe viaţa, fara ca împrejurarea aceea sa-mi fi facut vreo impresie deosebita. Dar acum tipicul legii şi butucul licitaţiei îmi devenisera o experienţa personala; şi iata cum un fapt pe care îl socotisem nejustificat, şi numai atat, îmi aparu deodata în toata diavoleasca-i grozavie! Ei, ce vreţi – aşa suntem plamadiţi noi, oamenii!
Aşadar, am fost vanduţi la licitaţie, ca vitele. Într-un oraş mare şi pe o piaţa ca lumea, s-ar fi scos pe noi un preţ mai bun; dar oraşelul acela era tare amorţit, aşa ca am fost vanduţi pe o suma care ma face sa ma ruşinez de cate ori îmi amintesc de ea. Regele Angliei facu şapte dolari şi primul sau ministru noua, cand regele valora ca nimica doisprezece dolari şi eu pe puţin cincisprezece. Dar aşa se nimereşte totdeauna: daca forţezi o vanzare pe o piaţa slaba, orice marfa ai avea, nu scoţi mare lucru, ba fluieri a paguba. Daca nobilul conte ar fi avut destula minte ca sa…
În sfarşit, nu-i locul aici sa-mi arat simpatia faţa de el. Sa-l lasam sa-şi vada de drum, deocamdata; i-am luat numarul, cum s-ar zice.
Negustorul de sclavi ne-a cumparat pe amandoi, ne-a agaţat de lanţul cel lung şi am alcatuit coada alaiului sau. Am pornit-o în coloana de marş şi am ieşit din Cambenet pe la namiezi. Mi se parea nespus de ciudat şi cu totul de necrezut ca regele Angliei şi primul sau ministru – mergand în fiare, cu obezi la picioare şi în jug, într-un convoi de sclavi – sa treaca pe sub nasul a tot felul de barbaţi şi femei, fara nici o treaba, sau sub ferestrele la care stateau cele mai gingaşe şi mai fermecatoare doamne, şi, totuşi, sa nu atraga nici o privire curioasa, sa nu trezeasca macar o remarca oarecare. Doamne, doamne – asta dovedea, ca, la urma urmei, un rege nu-i cu nimic mai divin decat un biet vagabond. Cand nu ştii ca-i rege, el îţi apare doar ca o faptura neînsemnata, un cap sec şi atat tot. Dar, ia-mi pofteşte şi dezvaluie-i calitatea, şi atunci sa te ţii… ca numai cand te uiţi la el şi ţi se taie rasu-flarea! Cred ca suntem cu toţii nebuni. Fara îndoiala, nebuni din nascare.




Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 34 - Yankeul si regele vanduti ca sclavi


Aceasta pagina a fost accesata de 593 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio