Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 35 - Un incident penibil
Capitolul 35
Un incident penibil
Lumea-i plina de surprize. Regele era ros de ganduri negre – ceea ce era şi firesc. O sa ma întrebaţi la ce se tot gandea? Ei, bineînţeles, la uluitoarea sa prabuşire de la locul cel mai de frunte din lume la cel mai de jos; de la cea mai stralucita situaţie la cea mai întunecata; de la cel mai mareţ rang printre oameni, la cel mai umil. Dar pot jura ca nu asta-l sacaia cel mai mult, ci preţul pe care fusese vandut! Parea ca tot nu-i intra în cap ca s-au platit doar şapte dolari pe el. Desigur ca la început, cand mi-am dat seama, am ramas şi eu buimac: nici nu-mi venea sa cred aşa ceva, caci mi se parea nefiresc. Dar de îndata ce mi s-au deschis ochii, privind lucrurile cu binoclul minţii, şi am putut judeca mai pe îndelete, am vazut ca greşisem. Dimpotriva, era ceva foarte firesc şi asta din urmatorul motiv: un rege e o simpla plasmuire, un artificiu oarecare, aşa ca sentimentele sale, ca şi mişcarile unei papuşi automate, sunt şi ele un simplu artificiu; ca om însa, el este totuşi o realitate, iar sentimentele sale omeneşti sunt realitaţi, nu naluciri. Sa nu uitam ca şi un om obişnuit se ruşineaza sa fie preţuit la mai puţin decat se apreciaza el singur, iar regele cu siguranţa ca nu era cu nimic mai mult decat un om obişnuit – daca era şi-atat.
Naiba sa-l ia! Ma pisa cu tot felul de argumente ca sa ma convinga ca în orice targ ca lumea s-ar fi scos ca popa douazeci şi cinci de dolari pe dansul, pretenţie care era pur şi simplu absurda şi plina de cea mai sfruntata trufie, caci nici eu nu faceam atata. Oricum, pentru noi era un subiect de discuţie foarte delicat. De fapt, trebuia pur şi simplu sa ocolesc discuţia şi sa fiu cat mai diplomat. Trebuia sa las deoparte orice scrupul şi sa încuviinţez cu neobrazare ca într-adevar s-ar fi cuvenit sa se scoata douazeci şi cinci de dolari pe dansul, cand îmi dadeam prea bine seama ca de cand e lumea nu s-a vazut vreun rege care sa faca macar jumatate din banii aia – iar în urmatoarele treisprezece secole n-avea sa se vada nici unul, care sa faca macar pe sfert.
Aşa e. Oricum, ma calca pe nervi. Chiar daca se apuca sa vorbeasca despre recolte ori despre mersul vremii, sau despre situaţia politica; despre caini sau pisici, despre morala ori teologie – despre orice-i trecea prin cap – eu tot suspinam, ştiind unde voia sa ajunga: dumnealui aducea mereu vorba despre chestiunea care-l racaia, a vanzarii lui doar pe şapte dolari. De cate ori poposeam într-un loc unde se aduna lume multa, îmi arunca o privire care graia limpede: "Daca am putea încerca din nou afacerea, acum, cu oamenii aştia, ai vedea ca s-ar scoate o suma frumuşica!"
Sa va spun drept – cand s-a petrecut vanzarea, m-am amuzat în sinea mea, vazandu-l luat la mezat pe şapte dolari; dar cand a început sa se perpeleasca şi sa se rasuceasca în fel şi chip, ca peştele pe uscat – din pricina vanzarii – mi-am dorit sa fi scos şi o suta de dolari. Povestea mea avea şanse sa mearga aşa la nemurire, caci în fiecare zi – oriunde poposeam – ne cercetau eventualii cumparatori, şi de cele mai multe ori reflecţiile ce le faceau asupra regelui sunau cam aşa:
— Uite-un natarau care face ca popa doi dolari jumate! Nu vezi ca are o ţinuta de treizeci de dolari? Pacat ca ţinuta nu are cautare la targ.
În cele din urma, aceste remarci avura un prost rezultat. Proprietarul nostru era om practic şi pricepu ca acest defect trebuia sa fie îndreptat, daca voia sa gaseasca un cumparator pentru rege. Aşa ca se apuca de lucru ca sa dezbare sacra persoana a maiestaţii sale de ţinuta sa solemna, de "stilul" ţinutei ce-o avea. Aş fi putut sa-i dau cateva sfaturi preţioase, dar n-am facut-o. Nu trebuie sa oferi sfaturi unui negustor de sclavi, daca nu vrei sa strici cauzei în favoarea careia pledezi, îmi fusese destul de greu sa-l fac sa-şi schimbe ţinuta de rege într-una de ţaran, chiar cand fusese un elev dornic de învaţatura şi tare silitor. Acum ar fi fost o povara mult prea apasatoare sa-ţi iei însarcinarea de a preface ţinuta regelui într-o ţinuta de sclav, ba, unde mai pui, cu forţa! Sa nu mai intram în amanunte; nu-mi mai bat capul cu ele şi va las sa vi le închipuiţi singuri. Vreau sa subliniez doar ca, dupa o saptamana, existau o gramada de dovezi ca biciul, bata şi pumnul lucrasera din plin; sa fi vazut numai trupul regelui şi i-aţi fi plans de mila. Dar despre bietul lui sufleţel nu ma întrebaţi? Ei, bine, nici vorba sa fi fost catde cat atins. Pana şi negustorul de sclavi, aşa capaţanos şi butucanos cum era, reuşi sa-şi dea seama ca poate exista şi un soi de sclav care ramane om întreg pana la moarte; caruia îi poţi sfarama oasele, dar nu şi cerbicia. Omul acela descoperi ca, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu putea de fel s-ajunga de-o seama cu regele, dar regele era gata sa coboare pana la el, şi a şi facut-o. Aşa ca, în cele din urma, se resemna şi îl lasa pe rege în apele neştirbitei sale ţinute. Adevarul e ca regele Arthur preţuia mult mai mult decat un rege obişnuit; era un om întreg, iar cand omul e om, nu se lasa doborat nici în ruptul capului.
Vreo luna de zile am dus-o greu de tot, ratacind de colo pana colo, pe jos, patimind multe necazuri. Şi în perioada aceea, ia ghiciţi care cetaţean al Angliei s-a interesat mai mult de problema sclavajului? Însaşi maiestatea sa regele! Aşa e! De unde fusese cel mai nepasator om faţa de aceasta problema, acum capatase un interes grozav faţa de ea, ca vorba ceea: îs mai aproape dinţii decat parinţii. Nici n-am mai vazut pe cineva sa-şi verse mai cu foc ura împotriva acestei instituţii decat regele. Aşa ca am cutezat sa-i pun înca o data întrebarea ce i-o mai pusesem cu ani în urma şi la care primisem un raspuns atat de raspicat, încat socotisem ca nu-i prudent sa ma mai amestec şi în chestiunea aceea. Ştiţi, îl întrebasem daca nu-i de parere ca sclavia ar trebui desfiinţata.
Raspunsul sau cel nou a fost tot atat de raspicat, dar de data asta îmi desfata auzul. Nici nu mi-aş dori s-aud vreodata vorbe mai îmbucuratoare – deşi trivialitatea lor nu era bine dozata, fiind îmbinate cu stangacie şi cuvantul cel mai tare era aruncat fara rost aproape la mijlocul ocarilor, în loc de sfarşit, unde desigur ca i-ar fi stat mai bine.
Acum, eram gata şi foarte dornic sa evadez. Pana atunci nu voisem. Nu, n-aş putea spune chiar asta. Voisem şi mai înainte, dar nu eram dispus sa risc orice, la disperare, şi-l sfatuisem şi pe rege sa nu cumva sa încerce aşa ceva. Dar acum, acum era cu totul alta socoteala! Acum libertatea merita orice jertfa. De aceea, am pus la cale un plan care m-a încantat imediat. Planul cerea timp, e drept, şi rabdare – rabdare şi timp berechet. Am fi putut dibui şi cai mai rapide, la fel de sigure, dar nici una nu ar fi fost tot atat de romantica; nici una nu putea fi dramatizata atat de mult. Aşa ca n-aveam de gand sa renunţ la ea. Putea sa ne întarzie luni de zile – n-avea a face: voiam s-o duc la capat, chiar de-ar fi fost sa întorc lumea pe dos.
Din cand în cand, treceam prin cate-o paţanie. Într-o noapte, ne-a surprins o viforniţa cumplita, pe cand ne aflam la vreo doua mile de satul unde mergeam. Aproape pe loc am fost învaluiţi ca într-o ceaţa – atat de deşi cadeau fulgii. Nu puteai vedea la doi paşi, şi în curand ne-am ratacit. Negustorul de sclavi ne biciuia cu deznadejde, caci se vedea ameninţat de ruina – dar cu bicele lui nu facea decat sa înrautaţeasca situaţia, fiindca ne îndeparta de drum şi ne taia orice şansa de ajutor. Aşadar, în cele din urma am fost siliţi sa ne oprim şi sa ne trantim pe jos, chiar acolo în plin camp unde ne aflam. Viscolul bantui pana la miezul nopţii, apoi înceta: la ceasul acela, doi barbaţi mai firavi dintre noi şi trei femei murisera, iar alţii erau ţepeni şi moartea le dadea tarcoale. Stapanul nostru era ca înnebunit. Îi dezmorţi pe cei ramaşi în viaţa şi ne sili sa ne ridicam, sa sarim, sa ne batem cu palmele peste piept, ca sa ne mai punem sangele în mişcare, ajutandu-ne şi el pe cat putea cu harapnicul.
Deodata, se petrecu ceva neprevazut. Auziram ţipete şi vaiete şi, îndata dupa aceea, se ivi o femeie, alergand şi strigand şi care, vazandu-ne grupul, se arunca în mijlocul nostru şi ne ceru sa o ocrotim. Pe urmele ei gonea o gloata întreaga – unii din ei cu facle în maini. Urmaritorii spuneau ca femeia e o vrajitoare care pricinuise moartea catorva vaci, abatand asupra lor o boleşniţa ciudata, datorita farmecelor pe care le facuse, cu ajutorul unui drac prefacut în pisica neagra. O batusera cu pietre, sarmana, încat abia mai arata a om – atat de zdrobita şi de însangerata era. Mulţimea voia s-o arda de vie.
Ei, şi-acum ce credeţi ca a facut stapanul nostru? Cand ne-am strans în jurul bietei fapturi, ca s-o aparam, stapanul şi-a descoperit o şansa neaşteptata. Le-a spus celor care o urmarisera: Ardeţi-o chiar aici, altfel nu v-o mai dau deloc, închipuiţi-va ce nemernic! Cioata atata aştepta. O legara de-un ţaruş; adusera lemne, le îngramadira în jurul ei şi le dadura foc cu faclele, în timp ce femeia ţipa şi se ruga, strangand la piept pe cele doua fetiţe. Iar fiara noastra, cu gandul numai la afaceri şi cu inima nicaieri, ne biciui, facandu-ne sa ne apropiem de rug şi sa ne încalzim – dandu-ne iaraşi viaţa şi valoare comerciala – chiar la focul ce rapi nevinovata viaţa a sarmanei mame care nu facuse nici un rau. Aşa soi de stapan aveam! Mi-am întiparit bine în minte faptele lui, pentru mai tarziu. Viscolul îl costase viaţa a noua oameni din ceata sa; şi dupa aceasta întamplare multe zile în şir s-a purtat cu noi mai brutal ca oricand, turband din pricina pagubei suferite.
Aventurile se ţineau lanţ. Într-o zi, am dat peste un cortegiu. Şi înca ce cortegiu! Se parea ca toate lepadaturile regatului se adunasera şi mergeau laolalta, ba pe deasupra mai erau şi beţi cu toţii. În frunte o caruţa cu un sicriu în ea, iar pe sicriu şedea o copila, foarte atragatoare, de vreo optsprezece ani, alaptand un prunc, pe care-l strangea la piept cu o dragoste arzatoare. Din cand în cand, copila îşi ştergea lacrimile care-i şiroiau pe faţa, iar pruncul neştiutor îi zambea de fiecare data, fericit şi mulţumit, framantandu-i sanul cu manuţa lui durdulie, cu gropiţe, pe care copila o mangaia şi-o giugiulea, ţinand-o drept la inima-i zdrobita.
Barbaţi şi femei, baieţi şi fete se ţineau dupa caruţa sau pe de laturi, huiduind şi strigand vorbe deşanţate şi tot felul de ocari, fredonand franturi de cantece deocheate, ţopaind şi danţuind. Era o adevarata petrecere a diavolilor. Ce privelişte dezgustatoare! Aşa ajunsesem într-o mahala londoneza, din afara zidurilor cetaţii, şi avuram sub ochii noştri o mostra a unei anumite parţi din societatea Londrei. Stapanul nostru ne facu rost de locuri bune, chiar langa eşafod. Preotul, care se afla acolo, o ajuta pe biata copila sa urce treptele, spunandu-i cuvinte de mangaiere şi facandu-l pe ispravnic sa-i dea un jilţ. Apoi, ramase alaturi de ea pe eşafod, privi o clipa gramada de chipuri ce-şi înalţau ochii spre furca spanzuratorii, chiar la picioarele lor; dupa aceea îşi plimba privirea de-a lungul talazurilor de capete, ce se întindeau în toate parţile, cat vedeai cu ochii – şi în cele din urma începu sa spuna povestea fetei, în glasul sau razbatea mila – lucru grozav de rar în ţara aceea stapanita de neştiinţa şi salbaticie. Îmi amintesc amanunţit tot ce-a spus, afara de cuvintele cu care a povestit, aşa ca o sa va înfaţişez povestea cu cuvintele mele:
— Legea are menirea de a face dreptate. Uneori, nu-şi atinge însa ţinta. Este ceva care nu poate fi împiedicat. În faţa acestei situaţii nu putem decat sa fim mahniţi şi resemnaţi şi sa ne rugam pentru sufletul celui care cade pe nedrept, lovit de braţul legii, şi pentru ca numai puţini sa aiba parte de aceasta soarta nedreapta. O lege o trimite la moarte pe aceasta sarmana şi tanara fiinţa – şi aşa este drept. Dar alta lege a pus-o în situaţia de a savarşi crima sau de a muri de foame, împreuna cu pruncul ei. În faţa lui Dumnezeu, aceasta lege e raspunzatoare atat de crima ei, cat şi de josnica ei moarte!
Nu-i mult de cand aceasta tanara faptura, aceasta copila de optsprezece ani, era soţie şi mama, ca oricare soţie şi mama din Anglia; buzele îi erau înveselite de cantecele care sunt graiul inimilor bucuroase şi nevinovate. Tanarul ei soţ era la fel de fericit ca dansa, caci îşi facea pe deplin datoria, muncea din zori şi pana în noapte la meşteşugul sau, caştigandu-şi cinstit şi cu truda painea. Treburile-i mergeau bine, dadea adapost şi cele de-ale gurii familiei sale şi adauga obolul sau la bogaţia naţiunii. Prin îngaduinţa unei legi viclene, o pacoste neaşteptata s-a abatut asupra acestui sfant camin şi l-a nimicit cu desavarşire! Tanarul soţ a fost pandit şi luat cu arcanul la oaste, fiind trimis pe mare. Soţia nu ştia nimic. L-a cautat pretutindeni; a mişcat inimile cele mai împietrite cu lacrimile-i rugatoare, cu graiul sfaşietor al deznadejdei. Saptamanile se scurgeau una dupa alta, şi ea pandea întoarcerea, aşteptand şi sperand, dar treptat îşi rataci minţile sub povara mizeriei. Încetul cu încetul toate micile ei economii s-au risipit pe mancare. Cand n-a mai putut plati chiria, au dat-o afara din casa. Cat a mai avut putere, a cerşit; în cele din urma, cand murea de foame şi-i secase laptele, a furat o bucata de panza care costa o patrime dintr-un cent, gandind s-o vanda şi sa-şi salveze copilul. Dar a fost vazuta de stapanul panzei. A fost aruncata în închisoare şi tarata la judecata. Omul a depus marturie la proces. S-a ţinut o pledoarie şi povestea întristatoare a vieţii ei a fost spusa în aparare. I s-a îngaduit şi ei sa vorbeasca. A recunoscut ca furase panza, dar ca în ultima vreme sufletul îi fusese tulburat de atatea necazuri, încat – cotropita de foame, cum era – fel de fel de ganduri, nelegiuite ori ba, îi rataceau de-a valma prin minte şi ea nu-şi mai dadea seama de nimic decat ca era nespus de înfometata! O clipa, toţi fura mişcaţi şi îmboldiţi sa se arate milostivi, vazand-o atat de tanara şi lipsita de prieteni, într-o stare atat de jalnica, şi pricepand ca legea care-i rapise sprijinul era singura cauza a abaterii sale. Dar procurorul a replicat ca, deşi toate aceste lucruri erau adevarate şi cat se poate de întristatoare, totuşi în zilele noastre bantuie prea multe furtişaguri şi o milostivire rau înţeleasa ar primejdui siguranţa proprietaţii. Ah! doamne! Caminurile pustiite, copiii lasaţi orfani şi inimile zdrobite nu alcatuiesc deloc proprietatea pe care o preţuieşte legea britanica! Astfel ca procurorul s-a simţit nevoit sa ceara pedeapsa capitala.
Cand judecatorul şi-a pus toca neagra, proprietarul panzei s-a ridicat şi el, înfiorat în toata fiinţa lui – era pamantiu la faţa şi buzele-i tremurau – iar cand a auzit spaimantatoarea sentinţa a strigat: "Vai şi amar de biata copila, nici cu gandul nu gandeam ca moartea i se va trage!" şi s-a pravalit ca un copac doborat la pamant. Cand l-au ridicat, îşi pierduse minţile; înainte de apusul soarelui, şi-a facut seama. Avea inima buna, era un om care în fundul sufletului iubea dreptatea. Adaugaţi crima lui la cea care urmeaza sa fie savarşita acum în faţa voastra şi puneţi-le pe amandoua pe seama cui merita: pe seama neîmblanzitelor legi ale Britaniei, pe seama carmui-torilor ei. A sosit ceasul, copila mea; lasa-ma sa ma rog pentru ei – nu pentru tine, scumpa inima înşelata şi neprihanita, ci pentru cei vinovaţi de pierzania şi moartea ta, care au mai multa nevoie sa ne rugam pentru ei.
Dupa rugaciunea preotului i-au pus copilei ştreangul de gat, dar au avut de furca pana sa-i potriveasca nodul dupa ureche, fiindca mereu ea îşi saruta pruncul ca o apucata; îl strangea cu înfrigurare la piept şi se lipea cu obrazul de el, scaldandu-l în lacrimi; cand gemea, cand ţipa într-una, iar pruncul gangurea şi radea, dand din picioruşe plin de încantare, socotind ca totul e joaca şi zbenguiala. Pana şi calaului i s-a muiat inima privind asemenea scena, şi şi-a întors capul. Cand toate pregatirile au fost gata, preotul a apucat pruncul din braţele mamei, l-a purtat cu blandeţe şi s-a îndepartat în graba; dar copila şi-a încleştat mainile şi s-a repezit ca o salbatica înspre el, dand un ţipat – însa franghia şi ispravnicul au ţinut-o locului. Apoi a îngenuncheat şi şi-a întins braţele, strigand:
— Înca o sarutare, Doamne Dumnezeule, înca una, înca una – o faptura în pragul morţii va cere mila şi îndurare!
A capatat voia sa-l mai sarute; aproape ca şi-a înabuşit copilul. Iar cand i l-au luat iaraşi, a strigat:
— O, odorul meu, vei pieri şi tu! Sarman de parinţi eşti, fara de adapost eşti şi n-ai pe nime în sfanta lume, care sa te ajute!
— Va avea parte de toate! spuse bunul preot. Voi avea grija eu pana în ceasul morţii!
Sa fi vazut atunci chipul bietei copile! Recunoştinţa? Doamne, cum sa exprim aşa ceva prin cuvinte? Cuvintele sunt doar nişte valvatai zugravite, pe cand privirea este vapaia însaşi. Ea-i arunca preotului privirea aceea înflacarata şi-o duse cu dansa printre comorile cerului, unde se afla tot ceea ce-i dumnezeiesc.
Un incident penibil
Lumea-i plina de surprize. Regele era ros de ganduri negre – ceea ce era şi firesc. O sa ma întrebaţi la ce se tot gandea? Ei, bineînţeles, la uluitoarea sa prabuşire de la locul cel mai de frunte din lume la cel mai de jos; de la cea mai stralucita situaţie la cea mai întunecata; de la cel mai mareţ rang printre oameni, la cel mai umil. Dar pot jura ca nu asta-l sacaia cel mai mult, ci preţul pe care fusese vandut! Parea ca tot nu-i intra în cap ca s-au platit doar şapte dolari pe el. Desigur ca la început, cand mi-am dat seama, am ramas şi eu buimac: nici nu-mi venea sa cred aşa ceva, caci mi se parea nefiresc. Dar de îndata ce mi s-au deschis ochii, privind lucrurile cu binoclul minţii, şi am putut judeca mai pe îndelete, am vazut ca greşisem. Dimpotriva, era ceva foarte firesc şi asta din urmatorul motiv: un rege e o simpla plasmuire, un artificiu oarecare, aşa ca sentimentele sale, ca şi mişcarile unei papuşi automate, sunt şi ele un simplu artificiu; ca om însa, el este totuşi o realitate, iar sentimentele sale omeneşti sunt realitaţi, nu naluciri. Sa nu uitam ca şi un om obişnuit se ruşineaza sa fie preţuit la mai puţin decat se apreciaza el singur, iar regele cu siguranţa ca nu era cu nimic mai mult decat un om obişnuit – daca era şi-atat.
Naiba sa-l ia! Ma pisa cu tot felul de argumente ca sa ma convinga ca în orice targ ca lumea s-ar fi scos ca popa douazeci şi cinci de dolari pe dansul, pretenţie care era pur şi simplu absurda şi plina de cea mai sfruntata trufie, caci nici eu nu faceam atata. Oricum, pentru noi era un subiect de discuţie foarte delicat. De fapt, trebuia pur şi simplu sa ocolesc discuţia şi sa fiu cat mai diplomat. Trebuia sa las deoparte orice scrupul şi sa încuviinţez cu neobrazare ca într-adevar s-ar fi cuvenit sa se scoata douazeci şi cinci de dolari pe dansul, cand îmi dadeam prea bine seama ca de cand e lumea nu s-a vazut vreun rege care sa faca macar jumatate din banii aia – iar în urmatoarele treisprezece secole n-avea sa se vada nici unul, care sa faca macar pe sfert.
Aşa e. Oricum, ma calca pe nervi. Chiar daca se apuca sa vorbeasca despre recolte ori despre mersul vremii, sau despre situaţia politica; despre caini sau pisici, despre morala ori teologie – despre orice-i trecea prin cap – eu tot suspinam, ştiind unde voia sa ajunga: dumnealui aducea mereu vorba despre chestiunea care-l racaia, a vanzarii lui doar pe şapte dolari. De cate ori poposeam într-un loc unde se aduna lume multa, îmi arunca o privire care graia limpede: "Daca am putea încerca din nou afacerea, acum, cu oamenii aştia, ai vedea ca s-ar scoate o suma frumuşica!"
Sa va spun drept – cand s-a petrecut vanzarea, m-am amuzat în sinea mea, vazandu-l luat la mezat pe şapte dolari; dar cand a început sa se perpeleasca şi sa se rasuceasca în fel şi chip, ca peştele pe uscat – din pricina vanzarii – mi-am dorit sa fi scos şi o suta de dolari. Povestea mea avea şanse sa mearga aşa la nemurire, caci în fiecare zi – oriunde poposeam – ne cercetau eventualii cumparatori, şi de cele mai multe ori reflecţiile ce le faceau asupra regelui sunau cam aşa:
— Uite-un natarau care face ca popa doi dolari jumate! Nu vezi ca are o ţinuta de treizeci de dolari? Pacat ca ţinuta nu are cautare la targ.
În cele din urma, aceste remarci avura un prost rezultat. Proprietarul nostru era om practic şi pricepu ca acest defect trebuia sa fie îndreptat, daca voia sa gaseasca un cumparator pentru rege. Aşa ca se apuca de lucru ca sa dezbare sacra persoana a maiestaţii sale de ţinuta sa solemna, de "stilul" ţinutei ce-o avea. Aş fi putut sa-i dau cateva sfaturi preţioase, dar n-am facut-o. Nu trebuie sa oferi sfaturi unui negustor de sclavi, daca nu vrei sa strici cauzei în favoarea careia pledezi, îmi fusese destul de greu sa-l fac sa-şi schimbe ţinuta de rege într-una de ţaran, chiar cand fusese un elev dornic de învaţatura şi tare silitor. Acum ar fi fost o povara mult prea apasatoare sa-ţi iei însarcinarea de a preface ţinuta regelui într-o ţinuta de sclav, ba, unde mai pui, cu forţa! Sa nu mai intram în amanunte; nu-mi mai bat capul cu ele şi va las sa vi le închipuiţi singuri. Vreau sa subliniez doar ca, dupa o saptamana, existau o gramada de dovezi ca biciul, bata şi pumnul lucrasera din plin; sa fi vazut numai trupul regelui şi i-aţi fi plans de mila. Dar despre bietul lui sufleţel nu ma întrebaţi? Ei, bine, nici vorba sa fi fost catde cat atins. Pana şi negustorul de sclavi, aşa capaţanos şi butucanos cum era, reuşi sa-şi dea seama ca poate exista şi un soi de sclav care ramane om întreg pana la moarte; caruia îi poţi sfarama oasele, dar nu şi cerbicia. Omul acela descoperi ca, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu putea de fel s-ajunga de-o seama cu regele, dar regele era gata sa coboare pana la el, şi a şi facut-o. Aşa ca, în cele din urma, se resemna şi îl lasa pe rege în apele neştirbitei sale ţinute. Adevarul e ca regele Arthur preţuia mult mai mult decat un rege obişnuit; era un om întreg, iar cand omul e om, nu se lasa doborat nici în ruptul capului.
Vreo luna de zile am dus-o greu de tot, ratacind de colo pana colo, pe jos, patimind multe necazuri. Şi în perioada aceea, ia ghiciţi care cetaţean al Angliei s-a interesat mai mult de problema sclavajului? Însaşi maiestatea sa regele! Aşa e! De unde fusese cel mai nepasator om faţa de aceasta problema, acum capatase un interes grozav faţa de ea, ca vorba ceea: îs mai aproape dinţii decat parinţii. Nici n-am mai vazut pe cineva sa-şi verse mai cu foc ura împotriva acestei instituţii decat regele. Aşa ca am cutezat sa-i pun înca o data întrebarea ce i-o mai pusesem cu ani în urma şi la care primisem un raspuns atat de raspicat, încat socotisem ca nu-i prudent sa ma mai amestec şi în chestiunea aceea. Ştiţi, îl întrebasem daca nu-i de parere ca sclavia ar trebui desfiinţata.
Raspunsul sau cel nou a fost tot atat de raspicat, dar de data asta îmi desfata auzul. Nici nu mi-aş dori s-aud vreodata vorbe mai îmbucuratoare – deşi trivialitatea lor nu era bine dozata, fiind îmbinate cu stangacie şi cuvantul cel mai tare era aruncat fara rost aproape la mijlocul ocarilor, în loc de sfarşit, unde desigur ca i-ar fi stat mai bine.
Acum, eram gata şi foarte dornic sa evadez. Pana atunci nu voisem. Nu, n-aş putea spune chiar asta. Voisem şi mai înainte, dar nu eram dispus sa risc orice, la disperare, şi-l sfatuisem şi pe rege sa nu cumva sa încerce aşa ceva. Dar acum, acum era cu totul alta socoteala! Acum libertatea merita orice jertfa. De aceea, am pus la cale un plan care m-a încantat imediat. Planul cerea timp, e drept, şi rabdare – rabdare şi timp berechet. Am fi putut dibui şi cai mai rapide, la fel de sigure, dar nici una nu ar fi fost tot atat de romantica; nici una nu putea fi dramatizata atat de mult. Aşa ca n-aveam de gand sa renunţ la ea. Putea sa ne întarzie luni de zile – n-avea a face: voiam s-o duc la capat, chiar de-ar fi fost sa întorc lumea pe dos.
Din cand în cand, treceam prin cate-o paţanie. Într-o noapte, ne-a surprins o viforniţa cumplita, pe cand ne aflam la vreo doua mile de satul unde mergeam. Aproape pe loc am fost învaluiţi ca într-o ceaţa – atat de deşi cadeau fulgii. Nu puteai vedea la doi paşi, şi în curand ne-am ratacit. Negustorul de sclavi ne biciuia cu deznadejde, caci se vedea ameninţat de ruina – dar cu bicele lui nu facea decat sa înrautaţeasca situaţia, fiindca ne îndeparta de drum şi ne taia orice şansa de ajutor. Aşadar, în cele din urma am fost siliţi sa ne oprim şi sa ne trantim pe jos, chiar acolo în plin camp unde ne aflam. Viscolul bantui pana la miezul nopţii, apoi înceta: la ceasul acela, doi barbaţi mai firavi dintre noi şi trei femei murisera, iar alţii erau ţepeni şi moartea le dadea tarcoale. Stapanul nostru era ca înnebunit. Îi dezmorţi pe cei ramaşi în viaţa şi ne sili sa ne ridicam, sa sarim, sa ne batem cu palmele peste piept, ca sa ne mai punem sangele în mişcare, ajutandu-ne şi el pe cat putea cu harapnicul.
Deodata, se petrecu ceva neprevazut. Auziram ţipete şi vaiete şi, îndata dupa aceea, se ivi o femeie, alergand şi strigand şi care, vazandu-ne grupul, se arunca în mijlocul nostru şi ne ceru sa o ocrotim. Pe urmele ei gonea o gloata întreaga – unii din ei cu facle în maini. Urmaritorii spuneau ca femeia e o vrajitoare care pricinuise moartea catorva vaci, abatand asupra lor o boleşniţa ciudata, datorita farmecelor pe care le facuse, cu ajutorul unui drac prefacut în pisica neagra. O batusera cu pietre, sarmana, încat abia mai arata a om – atat de zdrobita şi de însangerata era. Mulţimea voia s-o arda de vie.
Ei, şi-acum ce credeţi ca a facut stapanul nostru? Cand ne-am strans în jurul bietei fapturi, ca s-o aparam, stapanul şi-a descoperit o şansa neaşteptata. Le-a spus celor care o urmarisera: Ardeţi-o chiar aici, altfel nu v-o mai dau deloc, închipuiţi-va ce nemernic! Cioata atata aştepta. O legara de-un ţaruş; adusera lemne, le îngramadira în jurul ei şi le dadura foc cu faclele, în timp ce femeia ţipa şi se ruga, strangand la piept pe cele doua fetiţe. Iar fiara noastra, cu gandul numai la afaceri şi cu inima nicaieri, ne biciui, facandu-ne sa ne apropiem de rug şi sa ne încalzim – dandu-ne iaraşi viaţa şi valoare comerciala – chiar la focul ce rapi nevinovata viaţa a sarmanei mame care nu facuse nici un rau. Aşa soi de stapan aveam! Mi-am întiparit bine în minte faptele lui, pentru mai tarziu. Viscolul îl costase viaţa a noua oameni din ceata sa; şi dupa aceasta întamplare multe zile în şir s-a purtat cu noi mai brutal ca oricand, turband din pricina pagubei suferite.
Aventurile se ţineau lanţ. Într-o zi, am dat peste un cortegiu. Şi înca ce cortegiu! Se parea ca toate lepadaturile regatului se adunasera şi mergeau laolalta, ba pe deasupra mai erau şi beţi cu toţii. În frunte o caruţa cu un sicriu în ea, iar pe sicriu şedea o copila, foarte atragatoare, de vreo optsprezece ani, alaptand un prunc, pe care-l strangea la piept cu o dragoste arzatoare. Din cand în cand, copila îşi ştergea lacrimile care-i şiroiau pe faţa, iar pruncul neştiutor îi zambea de fiecare data, fericit şi mulţumit, framantandu-i sanul cu manuţa lui durdulie, cu gropiţe, pe care copila o mangaia şi-o giugiulea, ţinand-o drept la inima-i zdrobita.
Barbaţi şi femei, baieţi şi fete se ţineau dupa caruţa sau pe de laturi, huiduind şi strigand vorbe deşanţate şi tot felul de ocari, fredonand franturi de cantece deocheate, ţopaind şi danţuind. Era o adevarata petrecere a diavolilor. Ce privelişte dezgustatoare! Aşa ajunsesem într-o mahala londoneza, din afara zidurilor cetaţii, şi avuram sub ochii noştri o mostra a unei anumite parţi din societatea Londrei. Stapanul nostru ne facu rost de locuri bune, chiar langa eşafod. Preotul, care se afla acolo, o ajuta pe biata copila sa urce treptele, spunandu-i cuvinte de mangaiere şi facandu-l pe ispravnic sa-i dea un jilţ. Apoi, ramase alaturi de ea pe eşafod, privi o clipa gramada de chipuri ce-şi înalţau ochii spre furca spanzuratorii, chiar la picioarele lor; dupa aceea îşi plimba privirea de-a lungul talazurilor de capete, ce se întindeau în toate parţile, cat vedeai cu ochii – şi în cele din urma începu sa spuna povestea fetei, în glasul sau razbatea mila – lucru grozav de rar în ţara aceea stapanita de neştiinţa şi salbaticie. Îmi amintesc amanunţit tot ce-a spus, afara de cuvintele cu care a povestit, aşa ca o sa va înfaţişez povestea cu cuvintele mele:
— Legea are menirea de a face dreptate. Uneori, nu-şi atinge însa ţinta. Este ceva care nu poate fi împiedicat. În faţa acestei situaţii nu putem decat sa fim mahniţi şi resemnaţi şi sa ne rugam pentru sufletul celui care cade pe nedrept, lovit de braţul legii, şi pentru ca numai puţini sa aiba parte de aceasta soarta nedreapta. O lege o trimite la moarte pe aceasta sarmana şi tanara fiinţa – şi aşa este drept. Dar alta lege a pus-o în situaţia de a savarşi crima sau de a muri de foame, împreuna cu pruncul ei. În faţa lui Dumnezeu, aceasta lege e raspunzatoare atat de crima ei, cat şi de josnica ei moarte!
Nu-i mult de cand aceasta tanara faptura, aceasta copila de optsprezece ani, era soţie şi mama, ca oricare soţie şi mama din Anglia; buzele îi erau înveselite de cantecele care sunt graiul inimilor bucuroase şi nevinovate. Tanarul ei soţ era la fel de fericit ca dansa, caci îşi facea pe deplin datoria, muncea din zori şi pana în noapte la meşteşugul sau, caştigandu-şi cinstit şi cu truda painea. Treburile-i mergeau bine, dadea adapost şi cele de-ale gurii familiei sale şi adauga obolul sau la bogaţia naţiunii. Prin îngaduinţa unei legi viclene, o pacoste neaşteptata s-a abatut asupra acestui sfant camin şi l-a nimicit cu desavarşire! Tanarul soţ a fost pandit şi luat cu arcanul la oaste, fiind trimis pe mare. Soţia nu ştia nimic. L-a cautat pretutindeni; a mişcat inimile cele mai împietrite cu lacrimile-i rugatoare, cu graiul sfaşietor al deznadejdei. Saptamanile se scurgeau una dupa alta, şi ea pandea întoarcerea, aşteptand şi sperand, dar treptat îşi rataci minţile sub povara mizeriei. Încetul cu încetul toate micile ei economii s-au risipit pe mancare. Cand n-a mai putut plati chiria, au dat-o afara din casa. Cat a mai avut putere, a cerşit; în cele din urma, cand murea de foame şi-i secase laptele, a furat o bucata de panza care costa o patrime dintr-un cent, gandind s-o vanda şi sa-şi salveze copilul. Dar a fost vazuta de stapanul panzei. A fost aruncata în închisoare şi tarata la judecata. Omul a depus marturie la proces. S-a ţinut o pledoarie şi povestea întristatoare a vieţii ei a fost spusa în aparare. I s-a îngaduit şi ei sa vorbeasca. A recunoscut ca furase panza, dar ca în ultima vreme sufletul îi fusese tulburat de atatea necazuri, încat – cotropita de foame, cum era – fel de fel de ganduri, nelegiuite ori ba, îi rataceau de-a valma prin minte şi ea nu-şi mai dadea seama de nimic decat ca era nespus de înfometata! O clipa, toţi fura mişcaţi şi îmboldiţi sa se arate milostivi, vazand-o atat de tanara şi lipsita de prieteni, într-o stare atat de jalnica, şi pricepand ca legea care-i rapise sprijinul era singura cauza a abaterii sale. Dar procurorul a replicat ca, deşi toate aceste lucruri erau adevarate şi cat se poate de întristatoare, totuşi în zilele noastre bantuie prea multe furtişaguri şi o milostivire rau înţeleasa ar primejdui siguranţa proprietaţii. Ah! doamne! Caminurile pustiite, copiii lasaţi orfani şi inimile zdrobite nu alcatuiesc deloc proprietatea pe care o preţuieşte legea britanica! Astfel ca procurorul s-a simţit nevoit sa ceara pedeapsa capitala.
Cand judecatorul şi-a pus toca neagra, proprietarul panzei s-a ridicat şi el, înfiorat în toata fiinţa lui – era pamantiu la faţa şi buzele-i tremurau – iar cand a auzit spaimantatoarea sentinţa a strigat: "Vai şi amar de biata copila, nici cu gandul nu gandeam ca moartea i se va trage!" şi s-a pravalit ca un copac doborat la pamant. Cand l-au ridicat, îşi pierduse minţile; înainte de apusul soarelui, şi-a facut seama. Avea inima buna, era un om care în fundul sufletului iubea dreptatea. Adaugaţi crima lui la cea care urmeaza sa fie savarşita acum în faţa voastra şi puneţi-le pe amandoua pe seama cui merita: pe seama neîmblanzitelor legi ale Britaniei, pe seama carmui-torilor ei. A sosit ceasul, copila mea; lasa-ma sa ma rog pentru ei – nu pentru tine, scumpa inima înşelata şi neprihanita, ci pentru cei vinovaţi de pierzania şi moartea ta, care au mai multa nevoie sa ne rugam pentru ei.
Dupa rugaciunea preotului i-au pus copilei ştreangul de gat, dar au avut de furca pana sa-i potriveasca nodul dupa ureche, fiindca mereu ea îşi saruta pruncul ca o apucata; îl strangea cu înfrigurare la piept şi se lipea cu obrazul de el, scaldandu-l în lacrimi; cand gemea, cand ţipa într-una, iar pruncul gangurea şi radea, dand din picioruşe plin de încantare, socotind ca totul e joaca şi zbenguiala. Pana şi calaului i s-a muiat inima privind asemenea scena, şi şi-a întors capul. Cand toate pregatirile au fost gata, preotul a apucat pruncul din braţele mamei, l-a purtat cu blandeţe şi s-a îndepartat în graba; dar copila şi-a încleştat mainile şi s-a repezit ca o salbatica înspre el, dand un ţipat – însa franghia şi ispravnicul au ţinut-o locului. Apoi a îngenuncheat şi şi-a întins braţele, strigand:
— Înca o sarutare, Doamne Dumnezeule, înca una, înca una – o faptura în pragul morţii va cere mila şi îndurare!
A capatat voia sa-l mai sarute; aproape ca şi-a înabuşit copilul. Iar cand i l-au luat iaraşi, a strigat:
— O, odorul meu, vei pieri şi tu! Sarman de parinţi eşti, fara de adapost eşti şi n-ai pe nime în sfanta lume, care sa te ajute!
— Va avea parte de toate! spuse bunul preot. Voi avea grija eu pana în ceasul morţii!
Sa fi vazut atunci chipul bietei copile! Recunoştinţa? Doamne, cum sa exprim aşa ceva prin cuvinte? Cuvintele sunt doar nişte valvatai zugravite, pe cand privirea este vapaia însaşi. Ea-i arunca preotului privirea aceea înflacarata şi-o duse cu dansa printre comorile cerului, unde se afla tot ceea ce-i dumnezeiesc.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 35 - Un incident penibil
Aceasta pagina a fost accesata de 568 ori.