Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 37 - O primejdie inspaimantatoare
Capitolul 37
O primejdie inspaimantatoare
Sa dorm? Iata ceva cu neputinţa. În orice caz, ar fi fost cu neputinţa sa adormi în vagaunele închisorii, cu liota aceea raioasa de beţivani, puşlamale şi marţafoi, care-ţi împuiau capul cu cantecele lor. Cum ardeam de nerabdare sa ies de-acolo ca sa aflu cat mai repede proporţiile catastrofei, care probabil ca se petrecuse la salaşul sclavilor, în urma boroboaţei mele de neiertat – va închipuiţi ca numai la somn nu mi-era gandul.
Noaptea aceea mi s-a parut fara sfarşit, dar în cele din urma s-au ivit şi zorile. Am dat lamuriri depline şi cinstite tribunalului. Am declarat ca sunt sclav, proprietatea marelui conte Grip, care ajunsese, tocmai la caderea nopţii, la hanul Tabard din satul de pe celalalt mal al fluviului şi poposise acolo de nevoie, capatand o boala ciudata şi foarte grava. Eu fusesem trimis sa cutreier oraşul în mare graba ca sa-i aduc la capatai pe cel mai bun medic. Ma straduisem din rasputeri sa-i îndeplinesc porunca, alergand cat ma ţineau picioarele, dar, noaptea fiind întunecoasa, ma ciocnisem de omul acela, care ma apucase de gat şi începuse sa-mi care la pumni, deşi îi spusesem ce misiune aveam şi-l implorasem, ţinand seama de primejdia de moarte în care se afla stapanul meu, prea slavitul conte…
Adversarul meu, care era un om de rand, îmi taie vorba, spunand ca mint şi cauta sa explice cum ma napustisem asupra lui şi-l atacasem, fara sa-i spun o vorba…
— Gura! Nevolnicule! se rasti judecatorul. Luaţi-l de aici şi daţi-i o sama de bice, sa-i fie spre învaţatura, afland în ce chip se cade a se purta data viitoare cu slujitorul unui om de neam. Pasa, nevolnicule!
Apoi judecatorul îmi ceru scuze, nadajduind, ca nu voi uita sa-i spun înalţimii sale ca nu din vina tribunalului mi se întamplase buclucul acela, l-am raspuns ca voi lamuri lucrurile şi aşa mi-am luat ramas bun de la dumnealor. Şi chiar la tanc, fiindca judecatorul începuse sa ma întrebe de ce n-am dat în vileag faptele în clipa arestarii. Aş fi facut-o, i-am raspuns, daca m-aş fi gandit mai bine – ceea ce era adevarat – dar fusesem batut aşa de rau de catre omul acela, încat nu mai ştiam ce-i cu mine… şi da-i şi da-i pe chestia asta, şi cand am plecat de la tribunal tot mai bodoganeam.
N-am aşteptat sa-mi iau gustarea de dimineaţa – ca nu voiam sa prind radacini acolo. Peste cateva minute ma aflam în salaşul sclavilor. Era pustiu! Plecasera cu toţii! Adica toţi, afara de stapanul nostru, al carui trup zacea acolo, facut zob. De jur împrejur se zareau urmele unei lupte cumplite. În faţa uşii, era un carucior cu un sicriu de lemn nedat la rindea, iar nişte muncitori, ajutaţi de poliţişti, îşi croiau drum prin mulţimea de gura casca, ca sa duca sicriul înauntru.
Am tras deoparte pe un om destul de umil ca sa binevoiasca sa stea de vorba cu un parlit ca mine şi am aflat de la el ce se petrecuse.
— Fost-au în totul şaisprezece robi şi la ceas de noapte se hainira împotriva stapanului lor, avand gand rau spre el, iara cum s-a ispravit vezi chiar cu ochii.
— Da, vad cum s-a ispravit, dar cum a început?
— Alţii care sa adevareze cu marturie nu s-au fost aflat aici, fara numai robii. Zis-au precum ca robul cel mai de preţ s-a slobozit din obede şi a gasit calea de a haladui – prin vraji ticaite, s-a fost zicand-caci cheie nu avut-a, iara ivarele nice sfaramate, nice în alt chip vatamate nu-s. Oblicind jupanul paguba, tare s-a maniat şi ca scos din minţi s-a abatut cu ghioaga asupra robilor sai, dara aceştia i-au stat împotriva şi-i stricara de istov spinarea şi în fel şi chip îl lovira, den care stropşala degrab i-a sosit veleatul!
— E îngrozitor! O sa iasa rau din proces sclavii!
— O! Giudeţul s-a şi sfarşit!
— Cum, au şi fost judecaţi?
— Ce, dumneata socoţi ca vreme de o saptamana era nevoie a sta la cumpanit, cand lucrurile ca lumina zilei sunt de limpezi? Nice de un patrar de ceas nu le-a fost nevoie.
— Bine, dar cum au putut stabili cine erau vinovaţii, într-un timp aşa de scurt?
— Care fost-au faptaşii? Dara de asemenea ciurucuri erau ei sa se împiedice şi sa stea la gand? Ciudeţul certatu-i-a pre toţi laolalta. Au nu cunoşti ce zice pravila – carea aşa s-a tras cuvantul pana azi cum ca romanii ne-ar fi lasat-o, cand purces-au din aceasta ţara? La greşalele, ce mari pravila sa piarza cu rea moarte iaste şi aceea ca daca un rob ucis-a pre stapanul sau cade-se ca toţi robii sa ispaşeasca greşala unuia.
— Aşa e. Uitasem. Şi cand vor fi ucişi?
— Dupa randuiala, vor fi ucişi peste o zi şi o noapte, dara unii au fost zicand ca vor mai zabovi alta pareche de zile, daca le va fi dat a-l prinde şi pe cel care lipseşte.
Cel care lipseşte! Amanuntul asta nu mi-a cazut bine la stomac.
— Spera sa-l gaseasca?
— Da. Înainte ca sa se scurga ziua aceasta. Au manat iscoade peste tot ca sa-l caute. Au oranduit straji la porţile oraşului, împreuna cu cate un rob, care sa-l arate strajii, de se va ivi pe acolo, ca nime nu poate trece fara a fi cercetat.
— Se poate vedea unde sunt închişi ceilalţi?
— Pe dinafara temniţei, iaste în putinţa, iara pe dinauntru… socot ca la aceasta nu nazuieşti!
Am luat adresa închisorii, pentru eventuale informaţii viitoare şi pe urma am şters-o. La prima pravalie de haine vechi, care mi-a ieşit în cale, pe-o strada laturalnica, mi-am cumparat un costum grosolan care se potrivea unui marinar de rand, ce-ar calatori prin ţinuturile reci, şi mi-am înfaşurat faţa într-un bandaj lat, prefacandu-ma ca ma dor dinţii. Şmecheria asta mi-a ascuns vanataile mai batatoare la ochi. Era o travestire buna – nici nu mai aduceam cu mine însumi. Pe urma, am cautat firul telegrafic, l-am gasit şi m-am ţinut dupa el pana la vizuina lui. Era o odaiţa aflata deasupra unei macelarii – ceea ce însemna ca afacerile nu mergeau prea stralucit în branşa telegrafiei. Tanarul care era de serviciu moţaia la masa lui. Am încuiat uşa şi am pus cheia aceea mare în san. Faptul l-a cam neliniştit pe june şi era gata sa faca taraboi, dar i-am retezat-o:
— Nu-ţi mai strica gura degeaba; daca nu-ţi ţii clanţa, eşti mort. Pune în funcţiune aparatul. Hai, da-i drumul. Cheama Camelotul!
— De mirare îmi iaste cum un om ca dumneata vadeşte iscusinţa la asemenea farafastacuri…
— Cheama Camelotul! Sunt un om deznadajduit. Cheama Camelotul sau da-te la o parte şi lasa-ma pe mine sa fac legatura.
— Cum – dumneata? Zau?
— Da – fireşte. Ce tot bolboroseşti acolo? Mucles! Cheama palatul.
A facut legatura.
— Ei, acum cheama-l pe Clarence.
— Clarence? Cum îi mai zice?
— Ce-ţi pasa? Spune sa ţi-l dea pe Clarence şi ai sa capeţi raspunsul.
M-a ascultat. Har! Har! Harşti! Am aşteptat cinci minute, pline de încordare – zece minute – cat de lungi mi s-au parut! – şi pe urma am auzit un ţacanit care mi-era la fel de familiar ca şi un glas omenesc; nu degeaba Clarence îmi fusese elev.
— Acum, flacaule, da-te la o parte! Poate ca m-ar fi recunoscut mai repede, daca puneam eu mana pe aparat şi atunci l-ai fi obţinut mai repede. Dar acum totul e în regula!
Mi-a dat locul sau şi a încercat sa traga cu urechea – însa nu s-a prins. Am folosit un cifru. Nu mi-am pierdut vremea în politeţuri cu Clarence, ci am mers drept la ţinta, zicandu-i aşa:
— Regele se afla aici şi e în primejdie. Am fost prinşi şi aduşi aici ca sclavi. N-o sa fim în stare sa ne dovedim identitatea – la drept vorbind, nici nu-mi da mana sa încerc. Trimite o telegrama la palatul de aici ca sa adevereşti faptele.
Mi-a replicat numaidecat:
— Oamenii de acolo n-au auzit pana acum de telegraf. Nu au facut nici o experienţa, caci linia dinspre Londra e prea noua. Riscam prea mult. S-ar putea sa va spanzure. Gandeşte-te la altceva.
S-ar putea sa ne spanzure! Habar n-avea cat de aproape de adevar era. Pe moment, nu mi-a trecut nimic prin minte, dar pe urma mi-a venit o idee şi i-am dat drumul:
— Trimite cinci sute de cavaleri aleşi pe spranceana, în frunte cu Launcelot; dar trimite-i chiar acum. Sa zboare, nu alta. Sa intre pe poarta de sud-vest şi sa se uite dupa un om cu braţul drept înfaşurat într-un bandaj alb.
Raspunsul a fost prompt:
— Vor pleca într-o jumatate de ceas.
— Foarte bine, Clarence! Şi acum spune-i flacaului de-aici ca sunt prietenul tau şi am permis gratuit, aşa ca trebuie sa fie discret şi sa nu sufle o vorba despre vizita mea.
Aparatul începu sa-i glasuiasca junelui, iar eu m-am grabit s-o şterg. Am început sa-mi fac socotelile. Peste-o jumatate de ceas avea sa fie ora noua. De obicei cavalerii şi caii, cu armuri grele pe ei, nu puteau merge prea repede. Sigur ca de data aceasta vor goni cat mai iute. Terenul era în stare buna, fara zapada sau noroaie. Probabil ca vor face şapte mile pe ora şi cum trebuiau sa schimbe caii de vreo doua ori, asta însemna ca vor sosi pe la şase, şase şi ceva. La ora aceea ar mai fi fost destula lumina. Puteau deci sa vada bandajul alb, cu care voiam sa-mi leg braţul drept, şi apoi sa iau comanda. Trebuia sa împresuram închisoarea şi sa-l scoatem afara pe rege într-o clipita. Ar fi fost o înscenare destul de spectaculoasa şi pitoreasca, la urma urmei, cu toate ca aş fi preferat ca lucrurile sa se întample pe la amiaza, cand ar fi capatat un aspect şi mai teatral.
Acum, ca sa-mi acordez mai bine orchestra, m-am gandit sa caut pe caţiva din oamenii pe care-i vazusem mai înainte şi sa-mi dezvalui identitatea. Asta ne-ar fi scos din încurcatura şi fara cavaleri. Dar trebuia sa procedez cu bagare de seama, fiindca era o afacere riscanta. Trebuia sa ma înfaţişez în veşminte somptuoase şi nu facea sa ma pripesc, împopoţonandu-ma deodata cu ele. Nu! Trebuia sa lucrez cu masura, cumparand costum dupa costum, în pravalii foarte departate unele de altele şi luand articole ceva mai fine la fiecare schimb, pana ce aveam sa ajung în sfarşit la matasuri şi catifele, pentru a-mi împlini planul. Aşa ca m-am pornit pe lucru.
Dar planul a cazut balta de la bun început! Cand am cotit dupa primul colţ, m-am ciocnit nas în nas cu unul din sclavi, care adulmeca pe-acolo împreuna cu un paznic. M-a apucat deodata tuşea şi el mi-a aruncat o privire neaşteptata, care m-a îngheţat pana în maduva oaselor. Mi-am închipuit ca se întreaba daca n-a mai auzit candva tuşea aia. Am intrat îndata într-o pravalie şi mi-am facut drum de-a lungul tejghelei, întreband cat costa diferite obiecte şi tragand cu coada ochiului. Cei doi se oprisera şi vorbeau între ei, uitandu-se înspre uşa. M-am decis sa ies pe din dos, daca era vreo astfel de ieşire. Am întrebat-o pe vanzatoare daca pot ieşi prin dos pentru a cauta pe un sclav fugit, care se credea ca-i ascuns prin împrejurimi, l-am spus ca sunt un poliţist deghizat şi ca colegul meu e afara la uşa, cu unul din ucigaşi. Am rugat-o sa fie draguţa, şi sa se duca sa-i spuna ca nu-i nevoie sa aştepte, ci mai bine sa mearga pana la capatul fundaturii, pentru a taia drumul celui cautat, cand eu o sa-l gonesc din ascunzatoare.
Femeia ardea de nerabdare sa vada pe unul din ucigaşii aceia deja celebri şi a ieşit imediat ca sa-mi faca acest comision. Iar eu m-am strecurat binişor pe uşa din dos, am încuiat-o am pus cheia în buzunar şi-am tulit-o, chicotind în sinea mea şi simţindu-ma uşurat.
Ce mai, iar o luasem razna, stricand totul. Facusem înca o boroboaţa. Ba chiar doua. Ar fi existat o mulţime de cai ca sa scap de poliţistul ala, prin vreun truc simplu şi lesne de crezut, dar eu, nu – muream daca nu alegeam un mijloc spectaculos! Ăsta-i cusurul meu cel mai suparator! Şi apoi ticluisem lucrurile, bizuindu-ma pe ceea ce s-ar fi cuvenit sa faca poliţistul în mod firesc, ca tot omul – deşi, cand te-aştepţi mai puţin, tocmai atunci îţi iese totul pe dos. În cazul acela, lucrul normal pe care trebuia sa-l faca un poliţist era sa se ţina pe urmele mele fara zabava. Este drept ca ar fi gasit în calea lui o uşa masiva de stejar, încuiata bine şi pana s-o poata el sparge, eu aş fi fost – tiva – departe, începand şirul de deghizari uluitoare. Asta mi-ar fi îngaduit curand sa port un veşmant care, faţa de copoii legii britanice, însemna cea mai sigura ocrotire. Nici cea mai vadita nevinovaţie sufleteasca nu m-ar fi ocrotit mai bine. Dar poliţistul, în loc sa faca ce era de aşteptat, a luat-o de buna şi s-a ţinut întocmai de instrucţiunile mele. Aşa ca în clipa în care, luand-o agale, am ieşit din fundatura aia, felicitandu-ma ce mare mehenghi sunt – omul a cotit dupa colţ şi am intrat drept în catuşele lui. Încaltea daca aş fi ştiut ca era într-adevar o fundatura pe-acolo! Ei, ce sa-i faci, nu exista scuza pentru o asemenea gafa! Da-o-ncolo de treaba! O treci la profit şi pierdere şi-i gata socoteala.
Bineanţeles, am facut – sanchi! – pe indignatul şi am jurat ca abia pusesem piciorul pe uscat, întorcandu-ma dintr-o lunga calatorie şi alte parascovenii de-ald-astea – doar ca sa încerc marea cu degetul, ştiţi, şi sa-l înşel pe sclavul ala. Dar n-am izbutit. M-a recunoscut şi pace. Degeaba îl mustrai ca ma tradeaza. Sclavul era mai mult mirat decat jignit. Îşi bleojdi nişte ochi cat cepele şi-mi zise:
— Au numai ţie dintre noi toţi ţi se cade cale de izbava, iara noi în furci pierduţi sa fim, cand tu singur fost-ai cap de price pentru spanzurarea noastra? Preste fire iaste şi almintrelea nu!
„Preste fire şi almintrelea nu!” Asta însemna probabil: „I-auzi obraznicie, domnule!”, „zau ca ma faci sa rad!” sau „ştii ca eşti bine!” Ciudat mai vorbeau şi oamenii aceia! Ce mai ala-bala, sclavul avea o parere cam sucita despre justiţie, aşa ca m-am lasat pagubaş. Cand nu poţi înlatura un dezastru lamurind pe cineva, la ce bun sa mai baţi apa în piua! Mie nu-mi place sa merg ca apa la deal! Aşa ca i-am spus numai atat:
— Afla ca nu veţi fi spanzuraţi. Nici unul nu va fi!
Amandoi au ras de mine, iar sclavul mi-a raspuns:
— Pana acum netrebnic la voroave nu te-ai aratat. Ţi-ar fi priincios pana la capat a-ţi pastra faima, ca patimirea mult nu va mai ţine!
— Sunt sigur ca reputaţia mea va rezista şi mai departe. Pana maine vom fi scoşi din închisoare şi pe deasupra vom fi liberi sa mergem unde poftim.
Hatrul de poliţist îşi scutura cu degetul urechea stanga, îşi drese glasul şi zise:
— Prea adevarat graieşti ca slobozi din temniţa veţi fi. Şi aşijderea slobozi veţi fi sa îmbiaţi care încotrova, între rohatcele fierbintei craii a mariei sale Satana!
M-am stapanit şi i-am zis flegmatic:
— Credeţi ca într-adevar vom fi spanzuraţi într-o zi, doua?
— Aşa am fost chibzuind cu cateva clipe în urma, caci aşa hotarat-a giudeţul şi aşa s-a dat de ştire preste tot.
— Aha! Va sa zica ţi-ai schimbat gandul, nu?
— Prea adevarat iaste. Adineaori aşa îmi ziceam, dara acuma ştiu.
Aveam chef sa fiu muşcator, aşa ca i-am spus:
— O, înţelepte slujitor al legii, catadicseşte dara a ne spune tot ce ştii.
— Prea bine ştiu ca veţi fi înalţaţi în furci chiar astazi, pe la chindii! Alelei! Te-am nimerit în plin! Reazama-te cu umarul sa nu te pravali!
Fapt e ca într-adevar aveam nevoie sa ma reazim de cineva. Cavalerii nu mai puteau sosi la vreme. Vor întarzia numai cu vreo trei ore! Nimic pe lume nu-l mai putea salva pe regele Angliei şi – ceea ce era mai important – nici pe mine. Mai important nu numai pentru mine, ci şi pentru naţiune – singura naţiune din lume unde era pe cale sa înfloreasca atunci civilizaţia. Mi s-a facut rau. N-am mai zis nici carc. Mai puteam sa suflu ceva? Înţelesesem ce voia sa spuna poliţistul: daca sclavul care lipsea era gasit, amanarea era anulata şi execuţia urma sa se ţina chiar în aceeaşi zi. Ei, bine, sclavul care lipsea fusese gasit.
O primejdie inspaimantatoare
Sa dorm? Iata ceva cu neputinţa. În orice caz, ar fi fost cu neputinţa sa adormi în vagaunele închisorii, cu liota aceea raioasa de beţivani, puşlamale şi marţafoi, care-ţi împuiau capul cu cantecele lor. Cum ardeam de nerabdare sa ies de-acolo ca sa aflu cat mai repede proporţiile catastrofei, care probabil ca se petrecuse la salaşul sclavilor, în urma boroboaţei mele de neiertat – va închipuiţi ca numai la somn nu mi-era gandul.
Noaptea aceea mi s-a parut fara sfarşit, dar în cele din urma s-au ivit şi zorile. Am dat lamuriri depline şi cinstite tribunalului. Am declarat ca sunt sclav, proprietatea marelui conte Grip, care ajunsese, tocmai la caderea nopţii, la hanul Tabard din satul de pe celalalt mal al fluviului şi poposise acolo de nevoie, capatand o boala ciudata şi foarte grava. Eu fusesem trimis sa cutreier oraşul în mare graba ca sa-i aduc la capatai pe cel mai bun medic. Ma straduisem din rasputeri sa-i îndeplinesc porunca, alergand cat ma ţineau picioarele, dar, noaptea fiind întunecoasa, ma ciocnisem de omul acela, care ma apucase de gat şi începuse sa-mi care la pumni, deşi îi spusesem ce misiune aveam şi-l implorasem, ţinand seama de primejdia de moarte în care se afla stapanul meu, prea slavitul conte…
Adversarul meu, care era un om de rand, îmi taie vorba, spunand ca mint şi cauta sa explice cum ma napustisem asupra lui şi-l atacasem, fara sa-i spun o vorba…
— Gura! Nevolnicule! se rasti judecatorul. Luaţi-l de aici şi daţi-i o sama de bice, sa-i fie spre învaţatura, afland în ce chip se cade a se purta data viitoare cu slujitorul unui om de neam. Pasa, nevolnicule!
Apoi judecatorul îmi ceru scuze, nadajduind, ca nu voi uita sa-i spun înalţimii sale ca nu din vina tribunalului mi se întamplase buclucul acela, l-am raspuns ca voi lamuri lucrurile şi aşa mi-am luat ramas bun de la dumnealor. Şi chiar la tanc, fiindca judecatorul începuse sa ma întrebe de ce n-am dat în vileag faptele în clipa arestarii. Aş fi facut-o, i-am raspuns, daca m-aş fi gandit mai bine – ceea ce era adevarat – dar fusesem batut aşa de rau de catre omul acela, încat nu mai ştiam ce-i cu mine… şi da-i şi da-i pe chestia asta, şi cand am plecat de la tribunal tot mai bodoganeam.
N-am aşteptat sa-mi iau gustarea de dimineaţa – ca nu voiam sa prind radacini acolo. Peste cateva minute ma aflam în salaşul sclavilor. Era pustiu! Plecasera cu toţii! Adica toţi, afara de stapanul nostru, al carui trup zacea acolo, facut zob. De jur împrejur se zareau urmele unei lupte cumplite. În faţa uşii, era un carucior cu un sicriu de lemn nedat la rindea, iar nişte muncitori, ajutaţi de poliţişti, îşi croiau drum prin mulţimea de gura casca, ca sa duca sicriul înauntru.
Am tras deoparte pe un om destul de umil ca sa binevoiasca sa stea de vorba cu un parlit ca mine şi am aflat de la el ce se petrecuse.
— Fost-au în totul şaisprezece robi şi la ceas de noapte se hainira împotriva stapanului lor, avand gand rau spre el, iara cum s-a ispravit vezi chiar cu ochii.
— Da, vad cum s-a ispravit, dar cum a început?
— Alţii care sa adevareze cu marturie nu s-au fost aflat aici, fara numai robii. Zis-au precum ca robul cel mai de preţ s-a slobozit din obede şi a gasit calea de a haladui – prin vraji ticaite, s-a fost zicand-caci cheie nu avut-a, iara ivarele nice sfaramate, nice în alt chip vatamate nu-s. Oblicind jupanul paguba, tare s-a maniat şi ca scos din minţi s-a abatut cu ghioaga asupra robilor sai, dara aceştia i-au stat împotriva şi-i stricara de istov spinarea şi în fel şi chip îl lovira, den care stropşala degrab i-a sosit veleatul!
— E îngrozitor! O sa iasa rau din proces sclavii!
— O! Giudeţul s-a şi sfarşit!
— Cum, au şi fost judecaţi?
— Ce, dumneata socoţi ca vreme de o saptamana era nevoie a sta la cumpanit, cand lucrurile ca lumina zilei sunt de limpezi? Nice de un patrar de ceas nu le-a fost nevoie.
— Bine, dar cum au putut stabili cine erau vinovaţii, într-un timp aşa de scurt?
— Care fost-au faptaşii? Dara de asemenea ciurucuri erau ei sa se împiedice şi sa stea la gand? Ciudeţul certatu-i-a pre toţi laolalta. Au nu cunoşti ce zice pravila – carea aşa s-a tras cuvantul pana azi cum ca romanii ne-ar fi lasat-o, cand purces-au din aceasta ţara? La greşalele, ce mari pravila sa piarza cu rea moarte iaste şi aceea ca daca un rob ucis-a pre stapanul sau cade-se ca toţi robii sa ispaşeasca greşala unuia.
— Aşa e. Uitasem. Şi cand vor fi ucişi?
— Dupa randuiala, vor fi ucişi peste o zi şi o noapte, dara unii au fost zicand ca vor mai zabovi alta pareche de zile, daca le va fi dat a-l prinde şi pe cel care lipseşte.
Cel care lipseşte! Amanuntul asta nu mi-a cazut bine la stomac.
— Spera sa-l gaseasca?
— Da. Înainte ca sa se scurga ziua aceasta. Au manat iscoade peste tot ca sa-l caute. Au oranduit straji la porţile oraşului, împreuna cu cate un rob, care sa-l arate strajii, de se va ivi pe acolo, ca nime nu poate trece fara a fi cercetat.
— Se poate vedea unde sunt închişi ceilalţi?
— Pe dinafara temniţei, iaste în putinţa, iara pe dinauntru… socot ca la aceasta nu nazuieşti!
Am luat adresa închisorii, pentru eventuale informaţii viitoare şi pe urma am şters-o. La prima pravalie de haine vechi, care mi-a ieşit în cale, pe-o strada laturalnica, mi-am cumparat un costum grosolan care se potrivea unui marinar de rand, ce-ar calatori prin ţinuturile reci, şi mi-am înfaşurat faţa într-un bandaj lat, prefacandu-ma ca ma dor dinţii. Şmecheria asta mi-a ascuns vanataile mai batatoare la ochi. Era o travestire buna – nici nu mai aduceam cu mine însumi. Pe urma, am cautat firul telegrafic, l-am gasit şi m-am ţinut dupa el pana la vizuina lui. Era o odaiţa aflata deasupra unei macelarii – ceea ce însemna ca afacerile nu mergeau prea stralucit în branşa telegrafiei. Tanarul care era de serviciu moţaia la masa lui. Am încuiat uşa şi am pus cheia aceea mare în san. Faptul l-a cam neliniştit pe june şi era gata sa faca taraboi, dar i-am retezat-o:
— Nu-ţi mai strica gura degeaba; daca nu-ţi ţii clanţa, eşti mort. Pune în funcţiune aparatul. Hai, da-i drumul. Cheama Camelotul!
— De mirare îmi iaste cum un om ca dumneata vadeşte iscusinţa la asemenea farafastacuri…
— Cheama Camelotul! Sunt un om deznadajduit. Cheama Camelotul sau da-te la o parte şi lasa-ma pe mine sa fac legatura.
— Cum – dumneata? Zau?
— Da – fireşte. Ce tot bolboroseşti acolo? Mucles! Cheama palatul.
A facut legatura.
— Ei, acum cheama-l pe Clarence.
— Clarence? Cum îi mai zice?
— Ce-ţi pasa? Spune sa ţi-l dea pe Clarence şi ai sa capeţi raspunsul.
M-a ascultat. Har! Har! Harşti! Am aşteptat cinci minute, pline de încordare – zece minute – cat de lungi mi s-au parut! – şi pe urma am auzit un ţacanit care mi-era la fel de familiar ca şi un glas omenesc; nu degeaba Clarence îmi fusese elev.
— Acum, flacaule, da-te la o parte! Poate ca m-ar fi recunoscut mai repede, daca puneam eu mana pe aparat şi atunci l-ai fi obţinut mai repede. Dar acum totul e în regula!
Mi-a dat locul sau şi a încercat sa traga cu urechea – însa nu s-a prins. Am folosit un cifru. Nu mi-am pierdut vremea în politeţuri cu Clarence, ci am mers drept la ţinta, zicandu-i aşa:
— Regele se afla aici şi e în primejdie. Am fost prinşi şi aduşi aici ca sclavi. N-o sa fim în stare sa ne dovedim identitatea – la drept vorbind, nici nu-mi da mana sa încerc. Trimite o telegrama la palatul de aici ca sa adevereşti faptele.
Mi-a replicat numaidecat:
— Oamenii de acolo n-au auzit pana acum de telegraf. Nu au facut nici o experienţa, caci linia dinspre Londra e prea noua. Riscam prea mult. S-ar putea sa va spanzure. Gandeşte-te la altceva.
S-ar putea sa ne spanzure! Habar n-avea cat de aproape de adevar era. Pe moment, nu mi-a trecut nimic prin minte, dar pe urma mi-a venit o idee şi i-am dat drumul:
— Trimite cinci sute de cavaleri aleşi pe spranceana, în frunte cu Launcelot; dar trimite-i chiar acum. Sa zboare, nu alta. Sa intre pe poarta de sud-vest şi sa se uite dupa un om cu braţul drept înfaşurat într-un bandaj alb.
Raspunsul a fost prompt:
— Vor pleca într-o jumatate de ceas.
— Foarte bine, Clarence! Şi acum spune-i flacaului de-aici ca sunt prietenul tau şi am permis gratuit, aşa ca trebuie sa fie discret şi sa nu sufle o vorba despre vizita mea.
Aparatul începu sa-i glasuiasca junelui, iar eu m-am grabit s-o şterg. Am început sa-mi fac socotelile. Peste-o jumatate de ceas avea sa fie ora noua. De obicei cavalerii şi caii, cu armuri grele pe ei, nu puteau merge prea repede. Sigur ca de data aceasta vor goni cat mai iute. Terenul era în stare buna, fara zapada sau noroaie. Probabil ca vor face şapte mile pe ora şi cum trebuiau sa schimbe caii de vreo doua ori, asta însemna ca vor sosi pe la şase, şase şi ceva. La ora aceea ar mai fi fost destula lumina. Puteau deci sa vada bandajul alb, cu care voiam sa-mi leg braţul drept, şi apoi sa iau comanda. Trebuia sa împresuram închisoarea şi sa-l scoatem afara pe rege într-o clipita. Ar fi fost o înscenare destul de spectaculoasa şi pitoreasca, la urma urmei, cu toate ca aş fi preferat ca lucrurile sa se întample pe la amiaza, cand ar fi capatat un aspect şi mai teatral.
Acum, ca sa-mi acordez mai bine orchestra, m-am gandit sa caut pe caţiva din oamenii pe care-i vazusem mai înainte şi sa-mi dezvalui identitatea. Asta ne-ar fi scos din încurcatura şi fara cavaleri. Dar trebuia sa procedez cu bagare de seama, fiindca era o afacere riscanta. Trebuia sa ma înfaţişez în veşminte somptuoase şi nu facea sa ma pripesc, împopoţonandu-ma deodata cu ele. Nu! Trebuia sa lucrez cu masura, cumparand costum dupa costum, în pravalii foarte departate unele de altele şi luand articole ceva mai fine la fiecare schimb, pana ce aveam sa ajung în sfarşit la matasuri şi catifele, pentru a-mi împlini planul. Aşa ca m-am pornit pe lucru.
Dar planul a cazut balta de la bun început! Cand am cotit dupa primul colţ, m-am ciocnit nas în nas cu unul din sclavi, care adulmeca pe-acolo împreuna cu un paznic. M-a apucat deodata tuşea şi el mi-a aruncat o privire neaşteptata, care m-a îngheţat pana în maduva oaselor. Mi-am închipuit ca se întreaba daca n-a mai auzit candva tuşea aia. Am intrat îndata într-o pravalie şi mi-am facut drum de-a lungul tejghelei, întreband cat costa diferite obiecte şi tragand cu coada ochiului. Cei doi se oprisera şi vorbeau între ei, uitandu-se înspre uşa. M-am decis sa ies pe din dos, daca era vreo astfel de ieşire. Am întrebat-o pe vanzatoare daca pot ieşi prin dos pentru a cauta pe un sclav fugit, care se credea ca-i ascuns prin împrejurimi, l-am spus ca sunt un poliţist deghizat şi ca colegul meu e afara la uşa, cu unul din ucigaşi. Am rugat-o sa fie draguţa, şi sa se duca sa-i spuna ca nu-i nevoie sa aştepte, ci mai bine sa mearga pana la capatul fundaturii, pentru a taia drumul celui cautat, cand eu o sa-l gonesc din ascunzatoare.
Femeia ardea de nerabdare sa vada pe unul din ucigaşii aceia deja celebri şi a ieşit imediat ca sa-mi faca acest comision. Iar eu m-am strecurat binişor pe uşa din dos, am încuiat-o am pus cheia în buzunar şi-am tulit-o, chicotind în sinea mea şi simţindu-ma uşurat.
Ce mai, iar o luasem razna, stricand totul. Facusem înca o boroboaţa. Ba chiar doua. Ar fi existat o mulţime de cai ca sa scap de poliţistul ala, prin vreun truc simplu şi lesne de crezut, dar eu, nu – muream daca nu alegeam un mijloc spectaculos! Ăsta-i cusurul meu cel mai suparator! Şi apoi ticluisem lucrurile, bizuindu-ma pe ceea ce s-ar fi cuvenit sa faca poliţistul în mod firesc, ca tot omul – deşi, cand te-aştepţi mai puţin, tocmai atunci îţi iese totul pe dos. În cazul acela, lucrul normal pe care trebuia sa-l faca un poliţist era sa se ţina pe urmele mele fara zabava. Este drept ca ar fi gasit în calea lui o uşa masiva de stejar, încuiata bine şi pana s-o poata el sparge, eu aş fi fost – tiva – departe, începand şirul de deghizari uluitoare. Asta mi-ar fi îngaduit curand sa port un veşmant care, faţa de copoii legii britanice, însemna cea mai sigura ocrotire. Nici cea mai vadita nevinovaţie sufleteasca nu m-ar fi ocrotit mai bine. Dar poliţistul, în loc sa faca ce era de aşteptat, a luat-o de buna şi s-a ţinut întocmai de instrucţiunile mele. Aşa ca în clipa în care, luand-o agale, am ieşit din fundatura aia, felicitandu-ma ce mare mehenghi sunt – omul a cotit dupa colţ şi am intrat drept în catuşele lui. Încaltea daca aş fi ştiut ca era într-adevar o fundatura pe-acolo! Ei, ce sa-i faci, nu exista scuza pentru o asemenea gafa! Da-o-ncolo de treaba! O treci la profit şi pierdere şi-i gata socoteala.
Bineanţeles, am facut – sanchi! – pe indignatul şi am jurat ca abia pusesem piciorul pe uscat, întorcandu-ma dintr-o lunga calatorie şi alte parascovenii de-ald-astea – doar ca sa încerc marea cu degetul, ştiţi, şi sa-l înşel pe sclavul ala. Dar n-am izbutit. M-a recunoscut şi pace. Degeaba îl mustrai ca ma tradeaza. Sclavul era mai mult mirat decat jignit. Îşi bleojdi nişte ochi cat cepele şi-mi zise:
— Au numai ţie dintre noi toţi ţi se cade cale de izbava, iara noi în furci pierduţi sa fim, cand tu singur fost-ai cap de price pentru spanzurarea noastra? Preste fire iaste şi almintrelea nu!
„Preste fire şi almintrelea nu!” Asta însemna probabil: „I-auzi obraznicie, domnule!”, „zau ca ma faci sa rad!” sau „ştii ca eşti bine!” Ciudat mai vorbeau şi oamenii aceia! Ce mai ala-bala, sclavul avea o parere cam sucita despre justiţie, aşa ca m-am lasat pagubaş. Cand nu poţi înlatura un dezastru lamurind pe cineva, la ce bun sa mai baţi apa în piua! Mie nu-mi place sa merg ca apa la deal! Aşa ca i-am spus numai atat:
— Afla ca nu veţi fi spanzuraţi. Nici unul nu va fi!
Amandoi au ras de mine, iar sclavul mi-a raspuns:
— Pana acum netrebnic la voroave nu te-ai aratat. Ţi-ar fi priincios pana la capat a-ţi pastra faima, ca patimirea mult nu va mai ţine!
— Sunt sigur ca reputaţia mea va rezista şi mai departe. Pana maine vom fi scoşi din închisoare şi pe deasupra vom fi liberi sa mergem unde poftim.
Hatrul de poliţist îşi scutura cu degetul urechea stanga, îşi drese glasul şi zise:
— Prea adevarat graieşti ca slobozi din temniţa veţi fi. Şi aşijderea slobozi veţi fi sa îmbiaţi care încotrova, între rohatcele fierbintei craii a mariei sale Satana!
M-am stapanit şi i-am zis flegmatic:
— Credeţi ca într-adevar vom fi spanzuraţi într-o zi, doua?
— Aşa am fost chibzuind cu cateva clipe în urma, caci aşa hotarat-a giudeţul şi aşa s-a dat de ştire preste tot.
— Aha! Va sa zica ţi-ai schimbat gandul, nu?
— Prea adevarat iaste. Adineaori aşa îmi ziceam, dara acuma ştiu.
Aveam chef sa fiu muşcator, aşa ca i-am spus:
— O, înţelepte slujitor al legii, catadicseşte dara a ne spune tot ce ştii.
— Prea bine ştiu ca veţi fi înalţaţi în furci chiar astazi, pe la chindii! Alelei! Te-am nimerit în plin! Reazama-te cu umarul sa nu te pravali!
Fapt e ca într-adevar aveam nevoie sa ma reazim de cineva. Cavalerii nu mai puteau sosi la vreme. Vor întarzia numai cu vreo trei ore! Nimic pe lume nu-l mai putea salva pe regele Angliei şi – ceea ce era mai important – nici pe mine. Mai important nu numai pentru mine, ci şi pentru naţiune – singura naţiune din lume unde era pe cale sa înfloreasca atunci civilizaţia. Mi s-a facut rau. N-am mai zis nici carc. Mai puteam sa suflu ceva? Înţelesesem ce voia sa spuna poliţistul: daca sclavul care lipsea era gasit, amanarea era anulata şi execuţia urma sa se ţina chiar în aceeaşi zi. Ei, bine, sclavul care lipsea fusese gasit.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 37 - O primejdie inspaimantatoare
Aceasta pagina a fost accesata de 562 ori.