Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 38 - Sir Launcelot şi cavalerii vin sa ne salveze
Capitolul 38
Sir Launcelot şi cavalerii vin sa ne salveze
Era aproape patru dupa-amiaza. Scena se petrecea chiar în faţa zidurilor Londrei. O zi racoroasa şi placuta, chiar superba, cu un soare scanteietor; tocmai o zi din acelea care-ţi trezeşte pofta sa traieşti iar nicidecum sa mori. Mulţimea era nesfarşita şi se întindea pana departe; şi totuşi printre ataţia oameni, noi – cei cincisprezece nenorociţi – n-aveam nici un singur prieten. Era ceva dureros, oricum ai fi întors lucrurile. Stateam acolo, cocoţaţi pe eşafodul cel înalt şi lasaţi prada urii şi batjocurii tuturor duşmanilor noştri. Uciderea noastra se prefacuse într-un spectacol de gala. Înalţasera un fel de foişor mare, pentru boierii şi boiernaşii care venisera în par, cu neveste şi neamuri, îi recunoşteam pe mulţi dintre danşii.
Mulţimea capata o scurta şi neaşteptata distracţie suplimentara din partea regelui. În clipa în care ni s-au scos obezile, el facu un salt înainte, în zdrenţele sale fantastice şi cu faţa plina de vanatai, de nici nu mai ştiai cum arata – şi se proclama Arthur, regele Britaniei, ameninţand ca va pedepsi naprasnic, ca tradatori, pe toţi cei de faţa, daca i se atingea macar un fir din sacrosanctul sau par. Cand i-a auzit izbucnind într-un uriaş hohot de ras, a tresarit şi s-a mirat foarte tare. Demnitatea îi fusese ranita şi omul se învalui în tacere, deşi mulţimea îl ruga sa continue şi încerca sa-l aţaţe la vorba, prin mieunaturi, chiote şi batjocuri:
— Îngaduiţi-i craiului a vorovi. Prea plecaţii sai supuşi flamanzesc şi însetaţi sunt dupa cuventele înţelepte, carele curg din gura stapanului lor, Prea Slavitul şi Sfantul Zdrenţarila!
Dar nu le-a folosit la nimic. Regele se arata cu adevarat mareţ – şi ramase neclintit sub ploaia aceea de batjocuri şi ocari. Fara îndoiala ca, în felul lui, era mareţ. Afundat în ganduri, îmi scosesem bandajul alb şi-mi înfaşuram cu el braţul drept. Cand lumea observa asta, începu sa se agaţe de mine. Îmi strigara:
— Neandoios, corabierul acesta sfetnic îi iaste – priviţi-i înaltul însemn al cinului sau!
I-am lasat sa urle pana cand s-au saturat şi pe urma le-am spus:
— Da, sunt ministrul sau, Şeful, iara maine o veţi afla de la Camelot, unde…
Nu mi-am sfarşit fraza, ca m-au înecat cu un potop de batjocuri şi mascari. Dar dupa aceea se facu tacere, caci şoltuzii Londrei, în robele lor solemne, însoţiţi de subalterni, starnira o foiala care arata limpede ca treaba era pe cale sa înceapa. În liniştea ce urma, crima noastra fu vestita mulţimii; apoi se citi sentinţa de moarte şi toata lumea se descoperi, în vreme ce preotul rostea rugaciunea.
Apoi un sclav fu legat la ochi şi calaul îşi desfacu franghia. La picioarele noastre, se întindea neted drumul – noi de o parte, iar mulţimea înghesuita facand zid de partea cealalta; un drum bun, larg deschis, pastrat liber de poliţie. Frumos ar mai fi fost sa-i vad pe cei cinci sute de calareţi ai mei sosind valvartej tocmai pe drumul acela! Dar nu, nici gand sa se poata întampla aşa ceva. Am urmarit cu privirea panglica drumului, pierzandu-se în departare. Nici un calareţ în zare, nici urma de calareţ.
O zvacnire şi – haţ! – sclavul atarna în aer, leganandu-se; leganandu-se şi zvarcolindu-se cumplit, caci mainile şi picioarele nu-i erau legate.
Un al doilea laţ fu largit şi peste o clipa un alt sclav se legana în furci.
În clipa urmatoare, un al treilea sclav se zbatea în aer. Era înfiorator. Am întors capul o clipa, iar cand m-am uitat iar, nu l-am mai vazut pe rege! Îl legau la ochi! Eram stana de piatra, nu ma puteam mişca şi ma înabuşeam. Limba mi se încleştase în gura. Au sfarşit cu legatul la ochi şi l-au dus sub ştreang. Nu-mi puteam ieşi din amorţeala care ma cuprinsese. Dar cand vazui ca-i trec ştreangul dupa gat, atunci mi s-a facut negru înaintea ochilor şi sarii sa-l scap. Cand sa fac saltul, mai aruncai o privire asupra drumului. Sfinte Dumnezeule! Veneau ca vantul – cinci sute de cavaleri cu zalele suflecate la brau, pedaland pe biciclete.
Cea mai grozava privelişte ce s-a vazut vreodata! Doamne, cum le mai unduiau panaşele; cum mai scanteiau şi aruncau sclipiri de foc în bataia soarelui nesfarşitele spiţe ale roţilor.
Îi facusem semn cu mana dreapta lui Launcelot cand venise valvartej – şi el îmi recunoscuse zdreanţa – aşa ca smulsei ştreangul şi legatura de la ochi a regelui şi strigai:
— În genunchi cu toţii, mişeilor, şi închinaţi-va regelui! Cine nu se supune va ospata la noapte în iad!
Totdeauna folosesc stilul acesta înflorit, cand caut efecte culminante. Ce sa va spun, îţi creşte inima sa-i vezi pe Launcelot şi pe baieţii lui dand buzna pana la eşafod şi azvarlind cat colo pe şoltuzi şi toata şleahta. Şi era o placere sa vezi gloata aceea sastisita cum îngenunchea şi cerea îndurare regelui, pe care, cu o clipa în urma, îl batjocorise şi îl insultase. Vazandu-l cum statea acolo în zdrenţe, primindu-le închinarea, îmi zisei: zau aşa! pana la urma tot exista ceva cu adevarat mareţ în portul şi în înfaţişarea unui rege!
Eram nespus de mulţumit. Cand stai sa judeci pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile, zau ca pana la urma am obţinut unul din cele mai straşnice efecte din cate mi-au fost date în viaţa.
Şi hop, ca din pamant, rasari şi Clarence, în carne şi oase, şi-mi facu cu ochiul, spunandu-mi într-un limbaj ultramodern:
— Grozava bomba! A fost di granda, nu? Ştiam eu c-o sa-ţi mearga la inima, l-am pus pe baieţi sa se antreneze pe şest şi ardeam de nerabdare sa le arat ce poate mandel!
Sir Launcelot şi cavalerii vin sa ne salveze
Era aproape patru dupa-amiaza. Scena se petrecea chiar în faţa zidurilor Londrei. O zi racoroasa şi placuta, chiar superba, cu un soare scanteietor; tocmai o zi din acelea care-ţi trezeşte pofta sa traieşti iar nicidecum sa mori. Mulţimea era nesfarşita şi se întindea pana departe; şi totuşi printre ataţia oameni, noi – cei cincisprezece nenorociţi – n-aveam nici un singur prieten. Era ceva dureros, oricum ai fi întors lucrurile. Stateam acolo, cocoţaţi pe eşafodul cel înalt şi lasaţi prada urii şi batjocurii tuturor duşmanilor noştri. Uciderea noastra se prefacuse într-un spectacol de gala. Înalţasera un fel de foişor mare, pentru boierii şi boiernaşii care venisera în par, cu neveste şi neamuri, îi recunoşteam pe mulţi dintre danşii.
Mulţimea capata o scurta şi neaşteptata distracţie suplimentara din partea regelui. În clipa în care ni s-au scos obezile, el facu un salt înainte, în zdrenţele sale fantastice şi cu faţa plina de vanatai, de nici nu mai ştiai cum arata – şi se proclama Arthur, regele Britaniei, ameninţand ca va pedepsi naprasnic, ca tradatori, pe toţi cei de faţa, daca i se atingea macar un fir din sacrosanctul sau par. Cand i-a auzit izbucnind într-un uriaş hohot de ras, a tresarit şi s-a mirat foarte tare. Demnitatea îi fusese ranita şi omul se învalui în tacere, deşi mulţimea îl ruga sa continue şi încerca sa-l aţaţe la vorba, prin mieunaturi, chiote şi batjocuri:
— Îngaduiţi-i craiului a vorovi. Prea plecaţii sai supuşi flamanzesc şi însetaţi sunt dupa cuventele înţelepte, carele curg din gura stapanului lor, Prea Slavitul şi Sfantul Zdrenţarila!
Dar nu le-a folosit la nimic. Regele se arata cu adevarat mareţ – şi ramase neclintit sub ploaia aceea de batjocuri şi ocari. Fara îndoiala ca, în felul lui, era mareţ. Afundat în ganduri, îmi scosesem bandajul alb şi-mi înfaşuram cu el braţul drept. Cand lumea observa asta, începu sa se agaţe de mine. Îmi strigara:
— Neandoios, corabierul acesta sfetnic îi iaste – priviţi-i înaltul însemn al cinului sau!
I-am lasat sa urle pana cand s-au saturat şi pe urma le-am spus:
— Da, sunt ministrul sau, Şeful, iara maine o veţi afla de la Camelot, unde…
Nu mi-am sfarşit fraza, ca m-au înecat cu un potop de batjocuri şi mascari. Dar dupa aceea se facu tacere, caci şoltuzii Londrei, în robele lor solemne, însoţiţi de subalterni, starnira o foiala care arata limpede ca treaba era pe cale sa înceapa. În liniştea ce urma, crima noastra fu vestita mulţimii; apoi se citi sentinţa de moarte şi toata lumea se descoperi, în vreme ce preotul rostea rugaciunea.
Apoi un sclav fu legat la ochi şi calaul îşi desfacu franghia. La picioarele noastre, se întindea neted drumul – noi de o parte, iar mulţimea înghesuita facand zid de partea cealalta; un drum bun, larg deschis, pastrat liber de poliţie. Frumos ar mai fi fost sa-i vad pe cei cinci sute de calareţi ai mei sosind valvartej tocmai pe drumul acela! Dar nu, nici gand sa se poata întampla aşa ceva. Am urmarit cu privirea panglica drumului, pierzandu-se în departare. Nici un calareţ în zare, nici urma de calareţ.
O zvacnire şi – haţ! – sclavul atarna în aer, leganandu-se; leganandu-se şi zvarcolindu-se cumplit, caci mainile şi picioarele nu-i erau legate.
Un al doilea laţ fu largit şi peste o clipa un alt sclav se legana în furci.
În clipa urmatoare, un al treilea sclav se zbatea în aer. Era înfiorator. Am întors capul o clipa, iar cand m-am uitat iar, nu l-am mai vazut pe rege! Îl legau la ochi! Eram stana de piatra, nu ma puteam mişca şi ma înabuşeam. Limba mi se încleştase în gura. Au sfarşit cu legatul la ochi şi l-au dus sub ştreang. Nu-mi puteam ieşi din amorţeala care ma cuprinsese. Dar cand vazui ca-i trec ştreangul dupa gat, atunci mi s-a facut negru înaintea ochilor şi sarii sa-l scap. Cand sa fac saltul, mai aruncai o privire asupra drumului. Sfinte Dumnezeule! Veneau ca vantul – cinci sute de cavaleri cu zalele suflecate la brau, pedaland pe biciclete.
Cea mai grozava privelişte ce s-a vazut vreodata! Doamne, cum le mai unduiau panaşele; cum mai scanteiau şi aruncau sclipiri de foc în bataia soarelui nesfarşitele spiţe ale roţilor.
Îi facusem semn cu mana dreapta lui Launcelot cand venise valvartej – şi el îmi recunoscuse zdreanţa – aşa ca smulsei ştreangul şi legatura de la ochi a regelui şi strigai:
— În genunchi cu toţii, mişeilor, şi închinaţi-va regelui! Cine nu se supune va ospata la noapte în iad!
Totdeauna folosesc stilul acesta înflorit, cand caut efecte culminante. Ce sa va spun, îţi creşte inima sa-i vezi pe Launcelot şi pe baieţii lui dand buzna pana la eşafod şi azvarlind cat colo pe şoltuzi şi toata şleahta. Şi era o placere sa vezi gloata aceea sastisita cum îngenunchea şi cerea îndurare regelui, pe care, cu o clipa în urma, îl batjocorise şi îl insultase. Vazandu-l cum statea acolo în zdrenţe, primindu-le închinarea, îmi zisei: zau aşa! pana la urma tot exista ceva cu adevarat mareţ în portul şi în înfaţişarea unui rege!
Eram nespus de mulţumit. Cand stai sa judeci pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile, zau ca pana la urma am obţinut unul din cele mai straşnice efecte din cate mi-au fost date în viaţa.
Şi hop, ca din pamant, rasari şi Clarence, în carne şi oase, şi-mi facu cu ochiul, spunandu-mi într-un limbaj ultramodern:
— Grozava bomba! A fost di granda, nu? Ştiam eu c-o sa-ţi mearga la inima, l-am pus pe baieţi sa se antreneze pe şest şi ardeam de nerabdare sa le arat ce poate mandel!
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 38 - Sir Launcelot şi cavalerii vin sa ne salveze
Aceasta pagina a fost accesata de 573 ori.