Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 39 - Lupta yankeului cu cavalerii
Capitolul 39
Lupta yankeului cu cavalerii
Ma aflam iar acasa, la Camelot. Peste o zi, doua de la întoarcere am gasit ziarul, înca jilav, caci abia ieşise de sub presa. Mi-l pusesera pe tava, alaturi de gustarea de dimineaţa. L-am deschis la rubrica anunţurilor, ştiind ca voi gasi acolo ceva care ma interesa personal. Era urmatoarea înştiinţare:
DEN VOIA CRAIULUI
V flaţi ca marele lord şi vestit cav8ler, SIR SAGRAMOR-CEL-CHINUIT-DE DOR aratandu-şi buna voinţa de a înfrurta pe Sfetnicul Regelui HANK MORGAN, carele poreclit iaste şi Şeful, pentru sbalarea jignirii de mult aduse, aceştia vor coborî în arena la Camelot, la al patrulea ceas den dimineaţa zilei a şasesprezecea a acestei luni ce va sa urmeze. Lupta va fi fara de cruţare, precat pomenita jignire era de moarte, neîncuviinţand împacare.
DEN VOIA CRAIULUI
În articolul sau de fond, Clarence facea urmatoarele aluzii:
„etrange Veţi observa, privind rubrica dezamagi
munca deanunţuri, ca lumea va brompt şi
menţinuta avea placerea unei desfatari doi din to
de atunci Meobişnuit de interesante în erlen, gi ce
cuvant sectorul turnirurilor. Numele ţei au v şi
lastic au cr artiştilor sunt chezaşia unui vorbit, aţi
cat interes bun specTacLE. Casa de furnizat
pra esen- bilete se va deschide la pentru
au fost mod amiaza, în ziua de 13; folosul lor,
de cei v intrarea 3 cenţi, rezervate 5; m mişto şi
mis cava rii encasarile merg la fondul felul
teridna Bi spitalelor. Perechea regala scrisorilor
ca ţwa t eri şi întreaga curte vor fi de d. introd
noastra sub faţa. Cu aceste excepţii, cere cu
calauzirea inclusiv clerul şi presa, sunt neîn
lui ajutor în cu biletele de favoare sunt strict în priateni
mare sus Nendate. Cetaţenii sunt cu
cutezanţa de a avertizaţi pe aceasta cale sa raţi, şilasa
curaţi i nu cumpere bilete de la cu vorbe
esen speculanţi, caci nu vor fi bune
mişcare are valabile la intrare pe bare veţi
origina în lumea îl cunoaşte şi-l acasa
Îm simpatizeaza pe sir Şeful, chestiuni
totdeauna toata lumea îl cunoaşte şi-l e a noastra
un simpatizeaza pe sir Sag, dus
siunea haideţi sa le facem baie- îndrepta
noas- ţilor o frumoasa primire. Ţi- spre
asupra Neţi minte, fondurile vor fi acum sub
Winis folosite pentru o mare opera nd campuri
celuilalt de binefacere, a carei larga cum
ghelie, buna-voinţa întinde o mana Aceşti
prin marinimoasa în care curge Fraieri
e sangele cald al unei inimi au inima
Cei iubitoare, tuturor celor afla fierbin
acelaşi flaţi în su rinţa, fara a ţine az! rt,
Care seama de rasa, credinţa, regiuni
prezinta condiţie sociala sau nu ca sai
tot treizeci culoare, singura filantropie clad
nervi şi statornicita pana acum pe lea, şi cel
inima pamant care n-are nici o ere instru
care, cu frana politico-religioasa uni ale
ani! pentru compasiunea sa, ci noastre
rsn arman- spune: lata, aici curge apa, lasaţi alt om
înd, pe toţi sa vina sa bea. eniţi cu fundahiei
misiunile toţii! aduceţi-va alunele şi guma on.,
ma amandoi de mestecat şi petreceţi din cetate,crare
au toata inima. Pe teren, veţi gasi Ei merg ne-
sa se de vanzare placinte şi caramizi, spun ca
retraga şi cu care sa le spargeţi: de „înr ionari
mult lor asemeni limonada de ciRc – trei sa ara
durere, picaturi de suc de lamaie la un zic mai pli
butoi cu apa. N. R. Acesta e ba ursul
primul turnir carele se
desfaşoara dupa noul
regulament, cane îngaduie fie-
carui concurent sa foloseasca
orice arm prefera. E bine sa va notaţi
ast.”
Pana la ziua sorocita, în toata Britania nu s-a mai discutat decat despre partida aceea. Celelalte subiecte devenira neînsemnate şi disparura cu totul din gandurile şi preocuparea oamenilor. Nu fiindca un turnir era o mare senzaţie; nu fiindca sir Sagramor ar fi gasit cumva sfantul potir – caci nu-l gasise – nu fiindca unul din duelişti era cel de-al doilea personaj (oficial) din regat; nu, toate aceste chestiuni erau banale. Totuşi, existau motive berechet care sa explice interesul extraordinar, starnit de aceasta lupta ce se apropia. Şi anume interesul izvora din faptul ca întreaga naţiune ştia ca duelul n-avea sa se desfaşoare între doi oameni oarecare, ci era un duel între doi urzitori de farmece. Nu era de aşteptat un duel al muşchilor, ci al minţii; nu o întrecere dupa tipic, ci o întrecere a artei şi a iscuseniei supranaturale, o ciocnire finala pentru supremaţie între cei doi maeştri vrajitori ai epocii. Se spunea ca cele mai neasemuite ispravi ale celor mai renumiţi cavaleri nu meritau sa fie puse alaturi de-un asemenea spectacol; acelea nu puteau parea decat nişte jocuri de copii, faţa de tainica şi înfricoşatoarea batalie a zeilor. Da, toata lumea ştia ca, de fapt, urma sa fie un duel între Merlin şi mine; ca de fapt el avea sa-şi masoare puterile vrajitoreşti cu mine. Se zvonise ca Merlin pierduse zile şi nopţi de-a randul, îmbiband armele şi armura lui sir Sagramor cu puteri divine de atac şi contraatac şi ca-i procurase de la duhurile vazduhului un val care-l facea pe purtator invizibil pentru ochii adversarului sau, ceilalţi oameni continuand sa-l vada în carne şi oase. Se zicea ca împotriva lui Sagramor, astfel înarmat şi ocrotit, nici o mie de cavaleri nu puteau face nimic; împotriva lui nu putea izbandi nici o vraja din cele ştiute. Lucrurile acestea erau certe; în privinţa lor, nu mai încapea nici o îndoiala, nici umbra de îndoiala. Ramanea doar o singura întrebare: nu existau oare şi alte vraji, necunoscute de Merlin, care sa faca valul lui sir Sagramor straveziu pentru mine şi vrajita-i armura vulnerabila pentru armele mele? Iata chestiunea care urma sa fie hotarata în arena. Pana atunci lumea era sortita sa traiasca în îndoiala.
Aşadar, lumea socotea ca era în joc ceva însemnat. Şi desigur ca nu se înşela, numai ca nu era ce se credea. Nu, zarurile aveau sa fie aruncate pentru o miza mult mai mare: viaţa cavalerismului ratacitor. Eram şi eu un campion, ce-i drept, dar nu al uşuraticei magii negre, ci campionul bunului simţ, ai acelui bun simţ lipsit de sentimentalism şi, în schimb, plin de raţiune. Coboram în arena ca sa distrug cavalerismul ahtiat sa vanture lumea, sau sa-i cad victima.
Oricat de vast era locul spectacolului – la ora zece, în dimineaţa de 16, nu mai gaseai nici un loc liber. Pavilionul de onoare – cogeamite mamutul – era împodobit cu stindarde, flamuri şi tapiserii bogate şi înţesat cu cateva tone de craişori tributari – o întreaga plevuşca, însoţita de suitele lor. Era de faţa toata aristocraţia britanica, în frunte cu propria noastra banda regala. Fiecare individ parea o prisma prin care scanteiau matasurile şi catifelele cele mai somptuoase. Ce sa mai lungesc vorba: n-am mai vazut ceva demn de comparat cu priveliştea asta, decat lupta dintre un apus de soare, în susul Mississipiului, şi aurora boreala. Uriaşul camp, împanzit cu
drapele şi corturi în culori batatoare la ochi – de la un capat la altul al arenei, cu cate o sentinela stand smirna la intrarea fiecarui cort şi cu cate un scut sclipitor atarnand alaturi de el, pentru provocari, alcatuia alta privelişte ademenitoare. Pricepeţi, fiecare cavaler care avea cat de cat ambiţie sau spirit de casta se afla acolo, fiindca nu era un secret pentru nimeni ca tagma lor îmi statea ca sarea în ochi, aşa ca acum aveau prilejul de a încerca sa se razbune. Daca-l învingeam pe sir Sagramor, ceilalţi aveau dreptul sa ma provoace – cata vreme eram dispus sa primesc lupta.
În colţul nostru se aflau doar doua corturi; unul pentru mine şi celalalt pentru slujitorii mei. La ora fixata, regele facu un semn şi crainicii, în tunici cu armoriile regale, paşira în arena şi citira proclamaţia, dand numele combatanţilor şi stabilind pricina conflictului. Urma o pauza, apoi se auzi o trambiţa rasunand puternic. Era semnalul sa intram în arena. Lumea îşi aţinu rasuflarea şi pe toate chipurile se citi o apriga curiozitate.
Din cortul sau, aparu semeţul sir Sagramor – un adevarat turn de fier, impunator, solemn şi ţeapan. Ce poza nobila, mult prea nobila, întruchipa dumnealui, cu suliţa-i uriaşa, sprijinita în teaca de piele şi ţinand-o strans în puternica-i mana; calare pe armasaru-i falnic, ce-şi avea fruntea şi pieptul ferecate cu oţel iar trupul frumos încapestrit şi împodobit cu paluşe cu soltare şi ţoluri de matase, care aproape se tarau pe pamant! Mulţimea izbucni în urale de bun venit şi de admiraţie.
Dupa aceea, am aparut şi eu. Dar n-am fost întampinat cu urale şi aclamaţii. O clipa domni mirarea. Apoi, în tacerea aceea graitoare, începu sa unduiasca un mare val de ras, de-a lungul marii de capete, dar o trambiţa suna drept avertisment şi reteza scurt ilaritatea. Eram cu capul descoperit şi purtam cel mai simplu şi mai confortabil costum de gimnast: un tricou de culoarea pielii, de la gat pana la calcaie şi încins cu un brau de matase albastra. Calul meu avea o statura potrivita, dar era sprinten, cu picioare zvelte, cu muşchi ca resorturile orologiilor, şi navalnic ca un ogar. Era o frumuseţe, cu paru-i matasos şi gol ca în clipa naşterii – nepurtand nimic în afara de capastru şi de o şa ţaraneasca.
Turnul de fier şi somptuosul baldachin se apropiara greoi, facand nişte graţioase piruete prin arena, şi noi le ieşiram în întampinare, saltand uşor. Ne-am oprit. Turnul trase un salut şi eu îi raspunsei, apoi ne rotiram şi calariram alaturi înspre pavilionul din mijloc şi facuram plecaciunile cuvenite în faţa regelui şi a reginei. Regina exclama:
— Vai! sir Şeful lupta-va despuiat şi fara de lancie au spada au…
Dar regele o facu sa taca şi sa priceapa – cu una sau doua fraze politicoase – ca asta nu era treaba ei. Trambiţele rasunara iara. Ne desparţiram şi calariram spre marginile arenei, luand poziţia de lupta. Atunci se arata şi batranul Merlin, care arunca o ploaie de funigei peste sir Sagramor, prefacandu-l în stafia lui Hamlet. Regele dadu semnalul şi crainicii trambiţara din nou. Sir Sagramor îşi cumpani suliţa şi în clipa urmatoare se repezi de dudui pamantul, cu valul fluturandu-i la spate, iar eu vajaii prin vazduh ca o sageata – ca sa-l întampin – plecandu-mi urechea ca şi cum aş fi urmarit poziţia şi apropierea cavalerului nevazut, dupa auz, nu dupa vaz. Un cor de strigate încurajatoare izbucni pentru el, dar şi mie un glas inimos îmi arunca un cuvant de îmbarbatare, zicandu-mi:
— Arde-l! Arde-l pe zdrahon! Da-i, Jim, paunaşule, subţirel, tras ca prin inel!
Aş fi pus prinsoare, cu ochii închişi, ca bucuria aceasta mi-o facuse Clarence – furnizand şi limbajul potrivit. Cand formidabilul varf al suliţei se afla la un pas şi jumatate de pieptul meu, manai calul în laturi, fara nici o sforţare şi zdrahonul de cavaler îmi trecu pe de laturi ca fulgerul, lovind în gol. De data aceasta, obţinui o droaie de aplauze. Ne-am întors, ne-am încordat şi iaraşi am gonit unul spre celalalt. Alta lovitura în gol din partea cavalerului; alt ropot de aplauze pentru mine. Acelaşi lucru se mai repeta înca o data, starnind o asemenea vijelie de aplauze ca sir Sagramor îşi pierdu cumpatul şi îşi schimba pe loc tactica, luandu-şi misiunea de a ma fugari. Ce sa zic, n-a avut parte de nici o distracţie în momentele acelea, ca era o leapşa cu toate avantajele pentru mine; ma rasuceam cu uşurinţa şi ma dadeam în laturi din calea lui, oricand pofteam, ba o data îl batui pe spate, trecand îndaratul sau. În cele din urma, am luat pe seama mea fugarirea şi dupa aceea – oricum se sucea şi se învartea sir Sagramor, sa se fi dat şi peste cap – n-a mai fost în stare sa ajunga în urma mea; se pomenea mereu în faţa, cand îşi sfarşea manevra. Aşa ca s-a lasat pagubaş şi s-a retras în colţul lui de arena. Îşi pierduse cu totul sarita, şi, nemaiputandu-se stapani, îmi azvarli o insulta care ma facu sa-mi ies şi eu din pepeni. Mi-am scos lasoul de la oblanc şi-am apucat colacul de franghie cu mana dreapta. Sa-l fi vazut pe sir Sagramor sosind de data asta! Era grabit de parca plecase într-un voiaj de afaceri; dupa cum calarea, se vede ca avea ochii tare injectaţi, îmi lasai calul în voie, leganand ochiul cel mare al lasoului în cercuri largi pe deasupra capului. Din clipa în care adversarul porni, o luai şi eu spre el; cand distanţa dintre noi se facu de vreo patruzeci de paşi, trimisei spiralele şerpuitoare ale franghiei sa spintece aerul, apoi sarii în laturi, ma întorsei spre adversar, îmi ţinui în loc bidiviul, bine antrenat în acest scop, care se propti cu toate patru picioarele încordate ca sa reziste la recul. În clipa urmatoare, franghia se întinse tare şi drept şi-l smulse pe sir Sagramor din şa! Sfinte Sisoe, ce senzaţie!
Nu încape îndoiala ca în lumea asta, noutatea îţi da cea mai mare popularitate. Oamenii aia nu mai vazusera pana atunci cum procedeaza cow-boyi şi-au sarit în sus de încantare. De pretutindeni se înalţa un singur strigat:
— Bis! Bis!
Ma mirai de unde aflasera cuvantul acesta, dar nu era vreme sa descifrez probleme filologice, fiindca acum întregul stup al cavalerilor ratacitori începuse sa zumzaie şi mai bune perspective pentru afacerea mea nu aş fi putut gasi niciodata. În clipa în care am dat drumul lasoului şi sir Sagramor a fost ajutat sa ajunga în cortul sau, mi-am strans franghia, mi-am luat postul în primire şi am început sa legan iar colacul deasupra capului. Eram sigur ca-i voi gasi întrebuinţare de îndata ce vor fi în stare sa-i aleaga un urmaş lui sir Sagramor, şi asta nu putea sa întarzie mult, cand existau ataţia candidaţi dornici de glorie. Într-adevar, au şi ales unul pe loc – pe sir Hervis de Revel.
Bzz! Navali ca la foc. Ma ferii; trecu fulgerator, şi rotocoalele franghiei i se încolacira în jurul gatului; peste cateva secunde – zdup! – şaua era goala.
Am mai cules o serie de bisuri, apoi înca una, şi înca una şi înca una. Dupa ce-am smuls din şa cinci oameni, gluma începu sa se îngroaşe pentru calaraşii înfieraţi, care se oprira sa se sfatuiasca. Ajunsera la concluzia ca era timpul sa lase naibii eticheta şi sa trimita împotriva mea pe cei mai falnici şi mai buni cavaleri. Spre uimirea lumii aceleia micuţe, am scos din lupta cu lasoul pe sir Lamorak de Galiş şi, dupa cateva clipe, pe sir Calahad. Aşa ca – vedeţi bine! – acum nu le mai ramanea altceva de facut decat sa-şi joace ultimul atu, scoţandu-l în arena pe semeţul semeţilor, pe cel mai puternic dintre puternici, mareţul sir Launcelot în persoana!
N-aveam dreptul sa ma umflu în pene? Te cred ca aveam! Colo, în faţa mea, se afla Arthur, regele Britaniei; se afla regina Guenever şi pe langa ei, carduri întregi de regişori şi craişori provinciali, iar în tabara de corturi, de la capatul arenei, vestiţi cavaleri din multe ţari, precum şi cel mai select corp cavaleresc, Cavalerii Mesei Rotunde, cei mai straluciţi din întreaga creştinatate. Şi, mai presus de toate, salaşluia acolo însuşi soarele stralucitorului lor sistem, îndreptandu-şi înspre mine lancea, punctul de atracţie a patruzeci de mii de ochi, plini de adoraţie; iar eu, singur-singurel, în faţa lui, ca sa-l înfrunt. Prin minte mi-a strafulgerat chipul drag al unei anumite telefoniste din West-Hartford şi grozav aş fi vrut sa ma vada şi ea în clipa aceea. Tocmai atunci, Invincibilul galopa spre mine ca o vijelie. Lumea de la curte se ridica în picioare şi îşi întinse gaturile; colacul fatal zbura, rotindu-se prin vazduh, şi – cat ai zice peşte – îl tarai pe sir Launcelor, întins pe spate, de-a lungul arenei, facand bezele spectatorilor care ma aclamau cu un nor multicolor de batiste şi cu tunete de aplauze!
„Ei – mi-am zis eu – încolacindu-mi la loc lasoul şi atarnandu-l de oblanc şi simţindu-ma beat de glorie. Victoria e definitiva – nici unul n-o sa mai îndrazneasca sa lupte cu mine –vagabondajul cavaleresc a murit!” Închipuiţi-va acum mirarea mea şi a tuturora, cand auzii iaraşi sunetul de trambiţa care vestea ca înca un adversar intra în arena. Trebuia sa fie un mister la mijloc; nu-mi dadea prin minte ce se întamplase. În clipa urmatoare, însa, observai ca Merlin se departa pe furiş de mine şi apoi vazui ca-mi disparuse lasoul! Cu siguranţa ca batranul expert în facaturi cu mana lunga îl furase şi-l strecurase sub mantia lui.
Crainicul trambiţa iaraşi. Privii spre capatul arenei şi iata ca Sagramor rasari iar. Venea calare, dupa ce i se ştersese bine praful şi i se aranjase din nou valul. O pornii în trap spre el, prefacandu-ma ca-l descopar numai dupa zgomotul copitelor calului. Îmi zise:
— Urechea-ţi iaste agera pre cat vad – dara aceasta nu te va scoate întru haladuinţa! Şi zicand acestea, puse mana pe manerul spadei celei mari. Iara cum nu-ţi iaste în putinţa mult a o desluşi cu vazul, din pricina valului, îţi dau în ştire ca ţin în mana nu o suliţa grea şi stanjenitoare, ci o spada, careia volnic nu vei fi a-i feri taişul.
Avea viziera ridicata şi zambetul sau prevestea moartea. Era limpede ca nu voi fi în stare sa-i ocolesc spada. De data aceasta, trebuia sa moara cineva. Daca punea mana pe mine, puteam ghici al cui va fi cadavrul. Amandoi calariram alaturi spre tribuna, salutand pe maiestaţile lor. De data aceasta, regele era tulburat. Ma întreba:
— Au unde iaste nemaivazuta-ţi arma?
— Mi-a fost furata, maria ta.
— Ai oare o alta la îndemana?
— Nu, maria ta, am adus-o numai pe aceea.
Atunci se varî Merlin în discuţie:
— Una singura adus-a, precat una singura era în putinţa a aduce. Nu se afla nicaierea alta, fara numa aceasta. Craiul Duhurilor Marii o ţine în a lui stapanire. Omul acesta iaste un amagitor, un neştiutor al celor de taina, altmintrelea ar fi luat veste precum ca asemenea arma poate fi folosita doara opt daţi şi mai mult nu; iara pre urma piere, facand cale întoarsa la lacaşu-i de sub a marii faţa.
— Atuncea fara de arma iaste! zise regele. Sir Sagramor, îngadui-vei a împrumuta una?
— Eu însumi îi voi da spada! – striga sir Launcelot, şchiopatand. Cavaler viteaz iaste şi se pricepe a manui toatele ca oricare cavaler traitor. Spada mea o va avea!
Sir Launcelot puse mana pe spada ca s-o traga, dar sir Sagramor îi zise:
— Stai! Aceasta nu iaste cu putinţa. Numa cu arma dumnealui se cade a lupta; i s-a facut hatarul de a fi volnic sa-şi aleaga care arma voieşte şi de a o folosi aici. Daca greşit-a, cu capul sa plateasca!
— Cavalere! zise regele. Te încearca patima şi-ţi ravaşeşte minţile. Om gol voieşti a ucide?
— Cu mine se va rafui sir Sagramor, de va savarşi una ca asta! zise sir Launcelot.
— Ma voi rafui cu oricine are pofta! replica, tare înflacarat, acesta.
Merlin îşi varî coada, frecandu-şi mainile de bucurie şi dandu-şi la iveala zambetu-i josnic, de bucurie rautacioasa:
— Dirept grait-ai, dirept şi bine! De ajuns iaste atata vorba în deşert. Se cuvine ca maria sa craiul sa porunceasca începerea luptei.
Regele fu nevoit sa cedeze. Trambiţa îşi buciuma proclamaţia cuvenita, iar noi ne-am întors caii şi am calarit pana la locurile cuvenite. Am stat aşa, la o suta de paşi distanţa, faţa în faţa, ţepeni şi nemişcaţi, ca nişte statui ecvestre. Şi am ramas aşa, într-o tacere deplina, preţ de-o minuta, în vreme ce toata lumea privea cu încordare, neclintindu-se de pe locuri. Se parea ca pe rege nu-l lasa inima sa dea semnalul.
Dar, în cele din urma, îşi ridica mana, şi îndata urmara sunetele limpezi ale trambiţei; apoi lungul taiş al spadei lui sir Sagramor descrise o curba scanteietoare prin aer. Era superb sa-l vezi venind. Am ramas locului, pe cand el se apropia. Am continuat sa nu ma mişc. Oamenii erau atat de emoţionaţi, încat începura sa-mi strige:
— Fugi! Fugi! Cata sa scapi! În cumpana de moarte eşti!
Nu m-am clintit nici cu un deget, pana ce fulgerul n-a ajuns la cincisprezece paşi de mine; atunci am tras de la brau un revolver, au urmat o licarire şi o detunatura, şi am pus revolverul iaraşi la brau, înainte ca vreun om din public sa-şi fi dat seama ce se întamplase.
În arena, se cabra un cal fara de calareţ, iar sir Sagramor zacea lat la pamant.
Cei care alergara la el amuţira, vazand ca viaţa-i se stinsese cu adevarat, fara nici un motiv vizibil, fara nici un semn în afara de o gaura în pieptarul de zale. Dar nu dadura nici o însemnatate unui fleac ca asta şi, cum rana de glonte sangereaza foarte puţin, nu se vedea nici strop de sange, din pricina veşmintelor şi a panzeturilor de sub armura. Corpul fu tarat la tribuna ca sa-l poata cerceta regele şi marimile. Bineanţeles, au încremenit de uimire. M-au chemat ca sa le explic minunea. Dar am ramas pe poziţie, ca o statuie, şi am spus:
— Daca este porunca, voi veni, dar stapanul meu, regele, ştie ca ma aflu acolo unde legile luptei îmi cer sa raman, cata vreme cineva voieşte sa se mai lupte cu mine.
Am aşteptat. Nu m-a mai provocat nimeni. Atunci am spus:
— Daca mai exista vreunul care se îndoieşte ca acest turnir e pe deplin şi cinstit caştigat, nu aştept sa ma provoace el, ci îl provoc eu.
— Poftire cinsteşa şi viteaza iaste – zise regele – şi prea bine îţi samana. Pre cine chemi la lupta?
— Nu chem pe nimeni, ci îi provoc pe toţi! Aici stau şi sfidez pe toţi cavalerii Angliei sa vina împotriva-mi; nu unul cate unul, ci cu gramada!
— Ce? Cum? strigara o seama de cavaleri.
— Mi-aţi auzit provocarea. Primiţi-o, sau de nu, proclam pe fiecare în parte ca-i un laş şi un învins! Sunteţi nişte cavaleri laşi şi învinşi!
Ce mai cacialma! Cred ca pricepeţi. Într-un asemenea moment prinde bine sa ai tupeu şi sa-ţi joci cartea de-o suta de ori mai tare decat face; de patruzeci şi noua de ori din cincizeci, nimeni nu îndrazneşte sa „achite” şi iei potul. Dar tocmai atunci – ce sa vezi! – lucrurile ieşira cam albastru! Într-o secunda, cinci sute de cavaleri se azvarlira în şei şi, cat ai clipi din ochi, un larg val împraştiat pornise şi se napustea, zanganind, asupra mea. Am smuls amandoua revolverele de la brau şi am început sa masor distanţele şi sa calculez şansele.
Bang! O şa goala. Bang! Înca una. Bang-bang, am mai secerat doi. Ce mai, era pe viaţa şi pe moarte. Ştiam bine lucrul asta. Daca trageam al unsprezecelea glonte fara sa-i conving s-o lase mai moale, al doisprezecelea adversar ma ucidea la sigur. Aşa ca niciodata n-am fost mai fericit decat cand al noualea glonte şi-a doborat omul şi am desluşit în liota de cavaleri o şovaiala prevestitoare de panica. Acum, o clipa pierduta putea sa-mi spulbere ultima şansa. Dar n-am pierdut-o. Am ridicat amandoua pistoale şi am ţintit. Hoarda oprita locului mai ramase aşa o clipa, care-mi paru foarte lunga, apoi cavalerii se risipira şi o luara la fuga care încotro.
Batalia era caştigata. Cavalerismul devenise o instituţie sortita pieirii cu toţi vantura-lume ai lui. Marşul civilizaţiei începuse. Cum ma simţeam în momentele acelea, nici nu va pot spune!
Dar fratele Merlin? Acţiunile lui se prabuşisera iaraşi. Oricum o brodea, de cate ori vrajile babeşti îşi masurau puterile cu magia ştiinţei, mancau bataie.
Lupta yankeului cu cavalerii
Ma aflam iar acasa, la Camelot. Peste o zi, doua de la întoarcere am gasit ziarul, înca jilav, caci abia ieşise de sub presa. Mi-l pusesera pe tava, alaturi de gustarea de dimineaţa. L-am deschis la rubrica anunţurilor, ştiind ca voi gasi acolo ceva care ma interesa personal. Era urmatoarea înştiinţare:
DEN VOIA CRAIULUI
V flaţi ca marele lord şi vestit cav8ler, SIR SAGRAMOR-CEL-CHINUIT-DE DOR aratandu-şi buna voinţa de a înfrurta pe Sfetnicul Regelui HANK MORGAN, carele poreclit iaste şi Şeful, pentru sbalarea jignirii de mult aduse, aceştia vor coborî în arena la Camelot, la al patrulea ceas den dimineaţa zilei a şasesprezecea a acestei luni ce va sa urmeze. Lupta va fi fara de cruţare, precat pomenita jignire era de moarte, neîncuviinţand împacare.
DEN VOIA CRAIULUI
În articolul sau de fond, Clarence facea urmatoarele aluzii:
„etrange Veţi observa, privind rubrica dezamagi
munca deanunţuri, ca lumea va brompt şi
menţinuta avea placerea unei desfatari doi din to
de atunci Meobişnuit de interesante în erlen, gi ce
cuvant sectorul turnirurilor. Numele ţei au v şi
lastic au cr artiştilor sunt chezaşia unui vorbit, aţi
cat interes bun specTacLE. Casa de furnizat
pra esen- bilete se va deschide la pentru
au fost mod amiaza, în ziua de 13; folosul lor,
de cei v intrarea 3 cenţi, rezervate 5; m mişto şi
mis cava rii encasarile merg la fondul felul
teridna Bi spitalelor. Perechea regala scrisorilor
ca ţwa t eri şi întreaga curte vor fi de d. introd
noastra sub faţa. Cu aceste excepţii, cere cu
calauzirea inclusiv clerul şi presa, sunt neîn
lui ajutor în cu biletele de favoare sunt strict în priateni
mare sus Nendate. Cetaţenii sunt cu
cutezanţa de a avertizaţi pe aceasta cale sa raţi, şilasa
curaţi i nu cumpere bilete de la cu vorbe
esen speculanţi, caci nu vor fi bune
mişcare are valabile la intrare pe bare veţi
origina în lumea îl cunoaşte şi-l acasa
Îm simpatizeaza pe sir Şeful, chestiuni
totdeauna toata lumea îl cunoaşte şi-l e a noastra
un simpatizeaza pe sir Sag, dus
siunea haideţi sa le facem baie- îndrepta
noas- ţilor o frumoasa primire. Ţi- spre
asupra Neţi minte, fondurile vor fi acum sub
Winis folosite pentru o mare opera nd campuri
celuilalt de binefacere, a carei larga cum
ghelie, buna-voinţa întinde o mana Aceşti
prin marinimoasa în care curge Fraieri
e sangele cald al unei inimi au inima
Cei iubitoare, tuturor celor afla fierbin
acelaşi flaţi în su rinţa, fara a ţine az! rt,
Care seama de rasa, credinţa, regiuni
prezinta condiţie sociala sau nu ca sai
tot treizeci culoare, singura filantropie clad
nervi şi statornicita pana acum pe lea, şi cel
inima pamant care n-are nici o ere instru
care, cu frana politico-religioasa uni ale
ani! pentru compasiunea sa, ci noastre
rsn arman- spune: lata, aici curge apa, lasaţi alt om
înd, pe toţi sa vina sa bea. eniţi cu fundahiei
misiunile toţii! aduceţi-va alunele şi guma on.,
ma amandoi de mestecat şi petreceţi din cetate,crare
au toata inima. Pe teren, veţi gasi Ei merg ne-
sa se de vanzare placinte şi caramizi, spun ca
retraga şi cu care sa le spargeţi: de „înr ionari
mult lor asemeni limonada de ciRc – trei sa ara
durere, picaturi de suc de lamaie la un zic mai pli
butoi cu apa. N. R. Acesta e ba ursul
primul turnir carele se
desfaşoara dupa noul
regulament, cane îngaduie fie-
carui concurent sa foloseasca
orice arm prefera. E bine sa va notaţi
ast.”
Pana la ziua sorocita, în toata Britania nu s-a mai discutat decat despre partida aceea. Celelalte subiecte devenira neînsemnate şi disparura cu totul din gandurile şi preocuparea oamenilor. Nu fiindca un turnir era o mare senzaţie; nu fiindca sir Sagramor ar fi gasit cumva sfantul potir – caci nu-l gasise – nu fiindca unul din duelişti era cel de-al doilea personaj (oficial) din regat; nu, toate aceste chestiuni erau banale. Totuşi, existau motive berechet care sa explice interesul extraordinar, starnit de aceasta lupta ce se apropia. Şi anume interesul izvora din faptul ca întreaga naţiune ştia ca duelul n-avea sa se desfaşoare între doi oameni oarecare, ci era un duel între doi urzitori de farmece. Nu era de aşteptat un duel al muşchilor, ci al minţii; nu o întrecere dupa tipic, ci o întrecere a artei şi a iscuseniei supranaturale, o ciocnire finala pentru supremaţie între cei doi maeştri vrajitori ai epocii. Se spunea ca cele mai neasemuite ispravi ale celor mai renumiţi cavaleri nu meritau sa fie puse alaturi de-un asemenea spectacol; acelea nu puteau parea decat nişte jocuri de copii, faţa de tainica şi înfricoşatoarea batalie a zeilor. Da, toata lumea ştia ca, de fapt, urma sa fie un duel între Merlin şi mine; ca de fapt el avea sa-şi masoare puterile vrajitoreşti cu mine. Se zvonise ca Merlin pierduse zile şi nopţi de-a randul, îmbiband armele şi armura lui sir Sagramor cu puteri divine de atac şi contraatac şi ca-i procurase de la duhurile vazduhului un val care-l facea pe purtator invizibil pentru ochii adversarului sau, ceilalţi oameni continuand sa-l vada în carne şi oase. Se zicea ca împotriva lui Sagramor, astfel înarmat şi ocrotit, nici o mie de cavaleri nu puteau face nimic; împotriva lui nu putea izbandi nici o vraja din cele ştiute. Lucrurile acestea erau certe; în privinţa lor, nu mai încapea nici o îndoiala, nici umbra de îndoiala. Ramanea doar o singura întrebare: nu existau oare şi alte vraji, necunoscute de Merlin, care sa faca valul lui sir Sagramor straveziu pentru mine şi vrajita-i armura vulnerabila pentru armele mele? Iata chestiunea care urma sa fie hotarata în arena. Pana atunci lumea era sortita sa traiasca în îndoiala.
Aşadar, lumea socotea ca era în joc ceva însemnat. Şi desigur ca nu se înşela, numai ca nu era ce se credea. Nu, zarurile aveau sa fie aruncate pentru o miza mult mai mare: viaţa cavalerismului ratacitor. Eram şi eu un campion, ce-i drept, dar nu al uşuraticei magii negre, ci campionul bunului simţ, ai acelui bun simţ lipsit de sentimentalism şi, în schimb, plin de raţiune. Coboram în arena ca sa distrug cavalerismul ahtiat sa vanture lumea, sau sa-i cad victima.
Oricat de vast era locul spectacolului – la ora zece, în dimineaţa de 16, nu mai gaseai nici un loc liber. Pavilionul de onoare – cogeamite mamutul – era împodobit cu stindarde, flamuri şi tapiserii bogate şi înţesat cu cateva tone de craişori tributari – o întreaga plevuşca, însoţita de suitele lor. Era de faţa toata aristocraţia britanica, în frunte cu propria noastra banda regala. Fiecare individ parea o prisma prin care scanteiau matasurile şi catifelele cele mai somptuoase. Ce sa mai lungesc vorba: n-am mai vazut ceva demn de comparat cu priveliştea asta, decat lupta dintre un apus de soare, în susul Mississipiului, şi aurora boreala. Uriaşul camp, împanzit cu
drapele şi corturi în culori batatoare la ochi – de la un capat la altul al arenei, cu cate o sentinela stand smirna la intrarea fiecarui cort şi cu cate un scut sclipitor atarnand alaturi de el, pentru provocari, alcatuia alta privelişte ademenitoare. Pricepeţi, fiecare cavaler care avea cat de cat ambiţie sau spirit de casta se afla acolo, fiindca nu era un secret pentru nimeni ca tagma lor îmi statea ca sarea în ochi, aşa ca acum aveau prilejul de a încerca sa se razbune. Daca-l învingeam pe sir Sagramor, ceilalţi aveau dreptul sa ma provoace – cata vreme eram dispus sa primesc lupta.
În colţul nostru se aflau doar doua corturi; unul pentru mine şi celalalt pentru slujitorii mei. La ora fixata, regele facu un semn şi crainicii, în tunici cu armoriile regale, paşira în arena şi citira proclamaţia, dand numele combatanţilor şi stabilind pricina conflictului. Urma o pauza, apoi se auzi o trambiţa rasunand puternic. Era semnalul sa intram în arena. Lumea îşi aţinu rasuflarea şi pe toate chipurile se citi o apriga curiozitate.
Din cortul sau, aparu semeţul sir Sagramor – un adevarat turn de fier, impunator, solemn şi ţeapan. Ce poza nobila, mult prea nobila, întruchipa dumnealui, cu suliţa-i uriaşa, sprijinita în teaca de piele şi ţinand-o strans în puternica-i mana; calare pe armasaru-i falnic, ce-şi avea fruntea şi pieptul ferecate cu oţel iar trupul frumos încapestrit şi împodobit cu paluşe cu soltare şi ţoluri de matase, care aproape se tarau pe pamant! Mulţimea izbucni în urale de bun venit şi de admiraţie.
Dupa aceea, am aparut şi eu. Dar n-am fost întampinat cu urale şi aclamaţii. O clipa domni mirarea. Apoi, în tacerea aceea graitoare, începu sa unduiasca un mare val de ras, de-a lungul marii de capete, dar o trambiţa suna drept avertisment şi reteza scurt ilaritatea. Eram cu capul descoperit şi purtam cel mai simplu şi mai confortabil costum de gimnast: un tricou de culoarea pielii, de la gat pana la calcaie şi încins cu un brau de matase albastra. Calul meu avea o statura potrivita, dar era sprinten, cu picioare zvelte, cu muşchi ca resorturile orologiilor, şi navalnic ca un ogar. Era o frumuseţe, cu paru-i matasos şi gol ca în clipa naşterii – nepurtand nimic în afara de capastru şi de o şa ţaraneasca.
Turnul de fier şi somptuosul baldachin se apropiara greoi, facand nişte graţioase piruete prin arena, şi noi le ieşiram în întampinare, saltand uşor. Ne-am oprit. Turnul trase un salut şi eu îi raspunsei, apoi ne rotiram şi calariram alaturi înspre pavilionul din mijloc şi facuram plecaciunile cuvenite în faţa regelui şi a reginei. Regina exclama:
— Vai! sir Şeful lupta-va despuiat şi fara de lancie au spada au…
Dar regele o facu sa taca şi sa priceapa – cu una sau doua fraze politicoase – ca asta nu era treaba ei. Trambiţele rasunara iara. Ne desparţiram şi calariram spre marginile arenei, luand poziţia de lupta. Atunci se arata şi batranul Merlin, care arunca o ploaie de funigei peste sir Sagramor, prefacandu-l în stafia lui Hamlet. Regele dadu semnalul şi crainicii trambiţara din nou. Sir Sagramor îşi cumpani suliţa şi în clipa urmatoare se repezi de dudui pamantul, cu valul fluturandu-i la spate, iar eu vajaii prin vazduh ca o sageata – ca sa-l întampin – plecandu-mi urechea ca şi cum aş fi urmarit poziţia şi apropierea cavalerului nevazut, dupa auz, nu dupa vaz. Un cor de strigate încurajatoare izbucni pentru el, dar şi mie un glas inimos îmi arunca un cuvant de îmbarbatare, zicandu-mi:
— Arde-l! Arde-l pe zdrahon! Da-i, Jim, paunaşule, subţirel, tras ca prin inel!
Aş fi pus prinsoare, cu ochii închişi, ca bucuria aceasta mi-o facuse Clarence – furnizand şi limbajul potrivit. Cand formidabilul varf al suliţei se afla la un pas şi jumatate de pieptul meu, manai calul în laturi, fara nici o sforţare şi zdrahonul de cavaler îmi trecu pe de laturi ca fulgerul, lovind în gol. De data aceasta, obţinui o droaie de aplauze. Ne-am întors, ne-am încordat şi iaraşi am gonit unul spre celalalt. Alta lovitura în gol din partea cavalerului; alt ropot de aplauze pentru mine. Acelaşi lucru se mai repeta înca o data, starnind o asemenea vijelie de aplauze ca sir Sagramor îşi pierdu cumpatul şi îşi schimba pe loc tactica, luandu-şi misiunea de a ma fugari. Ce sa zic, n-a avut parte de nici o distracţie în momentele acelea, ca era o leapşa cu toate avantajele pentru mine; ma rasuceam cu uşurinţa şi ma dadeam în laturi din calea lui, oricand pofteam, ba o data îl batui pe spate, trecand îndaratul sau. În cele din urma, am luat pe seama mea fugarirea şi dupa aceea – oricum se sucea şi se învartea sir Sagramor, sa se fi dat şi peste cap – n-a mai fost în stare sa ajunga în urma mea; se pomenea mereu în faţa, cand îşi sfarşea manevra. Aşa ca s-a lasat pagubaş şi s-a retras în colţul lui de arena. Îşi pierduse cu totul sarita, şi, nemaiputandu-se stapani, îmi azvarli o insulta care ma facu sa-mi ies şi eu din pepeni. Mi-am scos lasoul de la oblanc şi-am apucat colacul de franghie cu mana dreapta. Sa-l fi vazut pe sir Sagramor sosind de data asta! Era grabit de parca plecase într-un voiaj de afaceri; dupa cum calarea, se vede ca avea ochii tare injectaţi, îmi lasai calul în voie, leganand ochiul cel mare al lasoului în cercuri largi pe deasupra capului. Din clipa în care adversarul porni, o luai şi eu spre el; cand distanţa dintre noi se facu de vreo patruzeci de paşi, trimisei spiralele şerpuitoare ale franghiei sa spintece aerul, apoi sarii în laturi, ma întorsei spre adversar, îmi ţinui în loc bidiviul, bine antrenat în acest scop, care se propti cu toate patru picioarele încordate ca sa reziste la recul. În clipa urmatoare, franghia se întinse tare şi drept şi-l smulse pe sir Sagramor din şa! Sfinte Sisoe, ce senzaţie!
Nu încape îndoiala ca în lumea asta, noutatea îţi da cea mai mare popularitate. Oamenii aia nu mai vazusera pana atunci cum procedeaza cow-boyi şi-au sarit în sus de încantare. De pretutindeni se înalţa un singur strigat:
— Bis! Bis!
Ma mirai de unde aflasera cuvantul acesta, dar nu era vreme sa descifrez probleme filologice, fiindca acum întregul stup al cavalerilor ratacitori începuse sa zumzaie şi mai bune perspective pentru afacerea mea nu aş fi putut gasi niciodata. În clipa în care am dat drumul lasoului şi sir Sagramor a fost ajutat sa ajunga în cortul sau, mi-am strans franghia, mi-am luat postul în primire şi am început sa legan iar colacul deasupra capului. Eram sigur ca-i voi gasi întrebuinţare de îndata ce vor fi în stare sa-i aleaga un urmaş lui sir Sagramor, şi asta nu putea sa întarzie mult, cand existau ataţia candidaţi dornici de glorie. Într-adevar, au şi ales unul pe loc – pe sir Hervis de Revel.
Bzz! Navali ca la foc. Ma ferii; trecu fulgerator, şi rotocoalele franghiei i se încolacira în jurul gatului; peste cateva secunde – zdup! – şaua era goala.
Am mai cules o serie de bisuri, apoi înca una, şi înca una şi înca una. Dupa ce-am smuls din şa cinci oameni, gluma începu sa se îngroaşe pentru calaraşii înfieraţi, care se oprira sa se sfatuiasca. Ajunsera la concluzia ca era timpul sa lase naibii eticheta şi sa trimita împotriva mea pe cei mai falnici şi mai buni cavaleri. Spre uimirea lumii aceleia micuţe, am scos din lupta cu lasoul pe sir Lamorak de Galiş şi, dupa cateva clipe, pe sir Calahad. Aşa ca – vedeţi bine! – acum nu le mai ramanea altceva de facut decat sa-şi joace ultimul atu, scoţandu-l în arena pe semeţul semeţilor, pe cel mai puternic dintre puternici, mareţul sir Launcelot în persoana!
N-aveam dreptul sa ma umflu în pene? Te cred ca aveam! Colo, în faţa mea, se afla Arthur, regele Britaniei; se afla regina Guenever şi pe langa ei, carduri întregi de regişori şi craişori provinciali, iar în tabara de corturi, de la capatul arenei, vestiţi cavaleri din multe ţari, precum şi cel mai select corp cavaleresc, Cavalerii Mesei Rotunde, cei mai straluciţi din întreaga creştinatate. Şi, mai presus de toate, salaşluia acolo însuşi soarele stralucitorului lor sistem, îndreptandu-şi înspre mine lancea, punctul de atracţie a patruzeci de mii de ochi, plini de adoraţie; iar eu, singur-singurel, în faţa lui, ca sa-l înfrunt. Prin minte mi-a strafulgerat chipul drag al unei anumite telefoniste din West-Hartford şi grozav aş fi vrut sa ma vada şi ea în clipa aceea. Tocmai atunci, Invincibilul galopa spre mine ca o vijelie. Lumea de la curte se ridica în picioare şi îşi întinse gaturile; colacul fatal zbura, rotindu-se prin vazduh, şi – cat ai zice peşte – îl tarai pe sir Launcelor, întins pe spate, de-a lungul arenei, facand bezele spectatorilor care ma aclamau cu un nor multicolor de batiste şi cu tunete de aplauze!
„Ei – mi-am zis eu – încolacindu-mi la loc lasoul şi atarnandu-l de oblanc şi simţindu-ma beat de glorie. Victoria e definitiva – nici unul n-o sa mai îndrazneasca sa lupte cu mine –vagabondajul cavaleresc a murit!” Închipuiţi-va acum mirarea mea şi a tuturora, cand auzii iaraşi sunetul de trambiţa care vestea ca înca un adversar intra în arena. Trebuia sa fie un mister la mijloc; nu-mi dadea prin minte ce se întamplase. În clipa urmatoare, însa, observai ca Merlin se departa pe furiş de mine şi apoi vazui ca-mi disparuse lasoul! Cu siguranţa ca batranul expert în facaturi cu mana lunga îl furase şi-l strecurase sub mantia lui.
Crainicul trambiţa iaraşi. Privii spre capatul arenei şi iata ca Sagramor rasari iar. Venea calare, dupa ce i se ştersese bine praful şi i se aranjase din nou valul. O pornii în trap spre el, prefacandu-ma ca-l descopar numai dupa zgomotul copitelor calului. Îmi zise:
— Urechea-ţi iaste agera pre cat vad – dara aceasta nu te va scoate întru haladuinţa! Şi zicand acestea, puse mana pe manerul spadei celei mari. Iara cum nu-ţi iaste în putinţa mult a o desluşi cu vazul, din pricina valului, îţi dau în ştire ca ţin în mana nu o suliţa grea şi stanjenitoare, ci o spada, careia volnic nu vei fi a-i feri taişul.
Avea viziera ridicata şi zambetul sau prevestea moartea. Era limpede ca nu voi fi în stare sa-i ocolesc spada. De data aceasta, trebuia sa moara cineva. Daca punea mana pe mine, puteam ghici al cui va fi cadavrul. Amandoi calariram alaturi spre tribuna, salutand pe maiestaţile lor. De data aceasta, regele era tulburat. Ma întreba:
— Au unde iaste nemaivazuta-ţi arma?
— Mi-a fost furata, maria ta.
— Ai oare o alta la îndemana?
— Nu, maria ta, am adus-o numai pe aceea.
Atunci se varî Merlin în discuţie:
— Una singura adus-a, precat una singura era în putinţa a aduce. Nu se afla nicaierea alta, fara numa aceasta. Craiul Duhurilor Marii o ţine în a lui stapanire. Omul acesta iaste un amagitor, un neştiutor al celor de taina, altmintrelea ar fi luat veste precum ca asemenea arma poate fi folosita doara opt daţi şi mai mult nu; iara pre urma piere, facand cale întoarsa la lacaşu-i de sub a marii faţa.
— Atuncea fara de arma iaste! zise regele. Sir Sagramor, îngadui-vei a împrumuta una?
— Eu însumi îi voi da spada! – striga sir Launcelot, şchiopatand. Cavaler viteaz iaste şi se pricepe a manui toatele ca oricare cavaler traitor. Spada mea o va avea!
Sir Launcelot puse mana pe spada ca s-o traga, dar sir Sagramor îi zise:
— Stai! Aceasta nu iaste cu putinţa. Numa cu arma dumnealui se cade a lupta; i s-a facut hatarul de a fi volnic sa-şi aleaga care arma voieşte şi de a o folosi aici. Daca greşit-a, cu capul sa plateasca!
— Cavalere! zise regele. Te încearca patima şi-ţi ravaşeşte minţile. Om gol voieşti a ucide?
— Cu mine se va rafui sir Sagramor, de va savarşi una ca asta! zise sir Launcelot.
— Ma voi rafui cu oricine are pofta! replica, tare înflacarat, acesta.
Merlin îşi varî coada, frecandu-şi mainile de bucurie şi dandu-şi la iveala zambetu-i josnic, de bucurie rautacioasa:
— Dirept grait-ai, dirept şi bine! De ajuns iaste atata vorba în deşert. Se cuvine ca maria sa craiul sa porunceasca începerea luptei.
Regele fu nevoit sa cedeze. Trambiţa îşi buciuma proclamaţia cuvenita, iar noi ne-am întors caii şi am calarit pana la locurile cuvenite. Am stat aşa, la o suta de paşi distanţa, faţa în faţa, ţepeni şi nemişcaţi, ca nişte statui ecvestre. Şi am ramas aşa, într-o tacere deplina, preţ de-o minuta, în vreme ce toata lumea privea cu încordare, neclintindu-se de pe locuri. Se parea ca pe rege nu-l lasa inima sa dea semnalul.
Dar, în cele din urma, îşi ridica mana, şi îndata urmara sunetele limpezi ale trambiţei; apoi lungul taiş al spadei lui sir Sagramor descrise o curba scanteietoare prin aer. Era superb sa-l vezi venind. Am ramas locului, pe cand el se apropia. Am continuat sa nu ma mişc. Oamenii erau atat de emoţionaţi, încat începura sa-mi strige:
— Fugi! Fugi! Cata sa scapi! În cumpana de moarte eşti!
Nu m-am clintit nici cu un deget, pana ce fulgerul n-a ajuns la cincisprezece paşi de mine; atunci am tras de la brau un revolver, au urmat o licarire şi o detunatura, şi am pus revolverul iaraşi la brau, înainte ca vreun om din public sa-şi fi dat seama ce se întamplase.
În arena, se cabra un cal fara de calareţ, iar sir Sagramor zacea lat la pamant.
Cei care alergara la el amuţira, vazand ca viaţa-i se stinsese cu adevarat, fara nici un motiv vizibil, fara nici un semn în afara de o gaura în pieptarul de zale. Dar nu dadura nici o însemnatate unui fleac ca asta şi, cum rana de glonte sangereaza foarte puţin, nu se vedea nici strop de sange, din pricina veşmintelor şi a panzeturilor de sub armura. Corpul fu tarat la tribuna ca sa-l poata cerceta regele şi marimile. Bineanţeles, au încremenit de uimire. M-au chemat ca sa le explic minunea. Dar am ramas pe poziţie, ca o statuie, şi am spus:
— Daca este porunca, voi veni, dar stapanul meu, regele, ştie ca ma aflu acolo unde legile luptei îmi cer sa raman, cata vreme cineva voieşte sa se mai lupte cu mine.
Am aşteptat. Nu m-a mai provocat nimeni. Atunci am spus:
— Daca mai exista vreunul care se îndoieşte ca acest turnir e pe deplin şi cinstit caştigat, nu aştept sa ma provoace el, ci îl provoc eu.
— Poftire cinsteşa şi viteaza iaste – zise regele – şi prea bine îţi samana. Pre cine chemi la lupta?
— Nu chem pe nimeni, ci îi provoc pe toţi! Aici stau şi sfidez pe toţi cavalerii Angliei sa vina împotriva-mi; nu unul cate unul, ci cu gramada!
— Ce? Cum? strigara o seama de cavaleri.
— Mi-aţi auzit provocarea. Primiţi-o, sau de nu, proclam pe fiecare în parte ca-i un laş şi un învins! Sunteţi nişte cavaleri laşi şi învinşi!
Ce mai cacialma! Cred ca pricepeţi. Într-un asemenea moment prinde bine sa ai tupeu şi sa-ţi joci cartea de-o suta de ori mai tare decat face; de patruzeci şi noua de ori din cincizeci, nimeni nu îndrazneşte sa „achite” şi iei potul. Dar tocmai atunci – ce sa vezi! – lucrurile ieşira cam albastru! Într-o secunda, cinci sute de cavaleri se azvarlira în şei şi, cat ai clipi din ochi, un larg val împraştiat pornise şi se napustea, zanganind, asupra mea. Am smuls amandoua revolverele de la brau şi am început sa masor distanţele şi sa calculez şansele.
Bang! O şa goala. Bang! Înca una. Bang-bang, am mai secerat doi. Ce mai, era pe viaţa şi pe moarte. Ştiam bine lucrul asta. Daca trageam al unsprezecelea glonte fara sa-i conving s-o lase mai moale, al doisprezecelea adversar ma ucidea la sigur. Aşa ca niciodata n-am fost mai fericit decat cand al noualea glonte şi-a doborat omul şi am desluşit în liota de cavaleri o şovaiala prevestitoare de panica. Acum, o clipa pierduta putea sa-mi spulbere ultima şansa. Dar n-am pierdut-o. Am ridicat amandoua pistoale şi am ţintit. Hoarda oprita locului mai ramase aşa o clipa, care-mi paru foarte lunga, apoi cavalerii se risipira şi o luara la fuga care încotro.
Batalia era caştigata. Cavalerismul devenise o instituţie sortita pieirii cu toţi vantura-lume ai lui. Marşul civilizaţiei începuse. Cum ma simţeam în momentele acelea, nici nu va pot spune!
Dar fratele Merlin? Acţiunile lui se prabuşisera iaraşi. Oricum o brodea, de cate ori vrajile babeşti îşi masurau puterile cu magia ştiinţei, mancau bataie.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 39 - Lupta yankeului cu cavalerii
Aceasta pagina a fost accesata de 557 ori.