Autori > Mark Twain


Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 40 - Trei ani mai tarziu




Capitolul 40
Trei ani mai tarziu


Dupa ce am frant atunci cavalerismului ratacitor şira spinarii, nu m-am mai simţit obligat sa lucrez în taina. Prin urmare, chiar de-a doua zi am dezvaluit lumii – spre uimirea ei – şcolile secrete, minele mele şi vasta mea reţea de uzine şi ateliere clandestine. Cu alte cuvinte, am supus secolul al XlX-lea unei inspecţii din partea secolului al Vl-lea.
Ei, totdeauna e socoteala buna daca speculezi prompt un avantaj. Cavalerii erau deocamdata la pamant, dar daca voiam sa-i ţin mai departe cu botul pe labe trebuia pur şi simplu sa-i paralizez – nimic altceva nu ar fi corespuns situaţiei. Va amintiţi ca ultima data în arena le trasesem o „cacialma”; ar fi fost natural s-ajunga şi ei la aceasta concluzie, şi sa ma lucreze pe baza ei, daca le dadeam o şansa. Aşa ca nu trebuia sa le las ragaz sa rasufle – şi nici nu le-am lasat.
Mi-am reînnoit provocarea, am gravat-o pe o placa de arama, am atarnat-o prin toate locurile, unde putea sa le-o citeasca vreun preot şi am pastrat în permanenţa anunţul din ziar.
Nu numai ca am reînnoit provocarea, dar i-am şi sporit proporţiile. Le-am spus: hotaraţi o zi, şi eu îmi voi lua cincizeci de ajutoare şi voi da piept cu cavalerii de pe întreg pamant, adunaţi laolalta, şi-i voi nimici.
De data asta, nu era o cacialma. Vorbeam serios; puteam sa-mi ţin fagaduiala. Nu lasam nici o portiţa spre a nu se rastalmaci sensul provocarii. Pana şi cel mai marginit cavaler îşi dadea seama ca era un caz vadit de: „ridica manuşa, ori taci şi înghite”. S-au dovedit înţelepţi, preferand a doua soluţie, în tot cursul urmatorilor trei ani, nu mi-au pricinuit nici o bataie de cap, pe care ar merita s-o pomenesc.
Închipuiţi-va ca au trecut înca trei ani. N-aveţi decat sa va rotiţi privirile prin Anglia ca sa vedeţi ce s-a întamplat. Acum era o ţara fericita şi înfloritoare, în care se petrecusera o seama de schimbari ciudate. Şcoli pretutindeni şi tot felul de facultaţi; o seama de ziare destul de bune. Pana şi literatura se urnea din loc; sir Dinadan-Hatrul era cel dintai în acest domeniu, aparand cu un volum de glume încarunţite, cu care ma deprin-sesem timp de treisprezece secole. Daca ar fi renunţat la gluma aceea cu conferenţiarul – care se rancezise de atata vechime – n-aş fi spus nimic, dar în faţa ei n-am mai putut rezista. Am interzis cartea şi l-am spanzurat pe autor.
Sclavia era moarta şi îngropata; toţi oamenii erau egali în faţa legii; impozitele ajunsesera echitabile. Telegraful, telefonul, fonograful, maşina de scris, maşina de cusut şi toţi ceilalţi o mie şi unul de slujitori sarguincioşi şi îndemanatici ai aburului şi electricitaţii îşi caştigau treptat simpatia în randurile poporului. Aveam doua-trei vase cu aburi pe Tamisa, aveam nave de razboi cu aburi şi iniţiasem marina comerciala cu aburi; ma pregateam sa trimit o expediţie care sa descopere America.
Cateva cai ferate erau în construcţie, iar linia de la Camelot la Londra era sfarşita şi pusa în funcţiune. Am fost destul de şmecher ca sa fac din toate slujbele legate de serviciul de calatori, locuri de înalta şi aleasa cinste. Ma gandeam sa-i atrag pe cavaleri şi pe nobili, spre a-i face folositori şi a-i împiedica sa ma saboteze. Planul a mers foarte bine şi se bateau pentru a obţine aceste slujbe. Mecanicul expresului de la ora 4.33 era un duce; nu gaseai pe tot traseul vreun conductor care sa nu fi fost macar conte. Se dovedeau oameni cumsecade cu toţii, dar aveau doua defecte de care nu-i puteam dezbara, aşa ca eram nevoit sa închid ochii: nu voiau nici în ruptul capului sa-şi lepede armurile şi „învarteau biletele” pe sub mana – adica furau societatea de transporturi.
Aproape ca nu mai exista în tot regatul vreun cavaler care sa nu fi fost plasat într-o slujba folositoare. Cavalerii strabateau ţara de la un capat la altul, avand fel de fel de însarcinari utile, caci înclinarea lor spre hoinareala şi experienţa caştigata în aceasta direcţie faceau dintr-înşii cu adevarat cei mai rodnici raspanditori ai civilizaţiei. Umblau îmbracaţi în oţel şi înarmaţi cu sabie, lance şi secure, iar daca nu puteau convinge pe cineva sa încerce o maşina de cusut platind-o în rate, sau un armonium, sau garduri de sarma ghimpata, sau un ziar prohibiţionist, sau oricare altul din cele o mie şi unul articole pentru care faceau reclama – suprimau persoana respectiva şi treceau mai departe.
Eram foarte fericit. Lucrurile se îndreptau, vazand cu ochii, catre un ţel de mult visat în taina. Ştiţi, ma batea gandul sa duc la capat doua planuri, cele mai vaste planuri din tot ce proiectasem eu. Unul era sa rastorn biserica romano-catolica şi sa statornicesc, pe ruinele ei, religia protestanta – dar nu ca religie oficiala, ci ca o credinţa foarte activa. Celalalt plan era sa obţin un decret care sa fie curand publicat, prin care sa se decida ca, dupa moartea lui Arthur, votul universal sa fie introdus fara restricţii şi acordat deopotriva barbaţilor şi femeilor; în orice caz, tuturor barbaţilor, înţelepţi ori ba, şi tuturor femeilor care, la maturitate, se va constata ca ştiu aproape tot atat cat fiii lor la douazeci şi unu de ani. Arthur putea s-o mai duca vreo treizeci de ani, caci era cam de varsta mea – adica de vreo patruzeci de ani – şi socoteam ca pana atunci s-ar fi putut ajunge uşor ca populaţia muncitoare a acelei epoci sa fie pregatita şi dornica de un eveniment, care ar fi fost primul de felul lui în istoria lumii: o revoluţie guvernamentala închegata şi deplina, împlinita fara varsare de sange. Rezultatul ar fi fost o republica. N-am încotro, trebuie sa marturisesc – deşi mi-e ruşine – ca începuse sa ma bata josnicul gand de a deveni eu însumi cel dintai preşedinte. Ce vreţi, patimi omeneşti, de care nu puteam scapa! Constatasem vrand-nevrand ca nu puteam trece nici eu de hotarele puse firii omului.
Clarence era de partea mea în ce privea revoluţia, dar nu în totul. El se gandea la o republica fara caste privilegiate, dar avand în frunte o monarhie ereditara, deci o dinastie, în locul unui şef eligibil. Socotea ca nici o naţiune, care a cunoscut vreodata bucuria de a adora o familie regala, n-ar putea sa se lipseasca de ea, fara ca naţiunea respectiva sa nu se stinga, pierind de inima rea. I-am aratat ca regii sunt primejdioşi. „Atunci sa punem nişte pisici în locul lor!” mi-a spus el. Era sigur ca o dinastie de motani ar corespunde din toate punctele de vedere. Motanii ar fi fost la fel de folositori ca oricare alta familie regala; ar fi ştiut tot atat de multe; ar fi avut aceleaşi virtuţi şi aceleaşi perfidii; aceeaşi înclinare de a se lua la harţa cu alte pisici regale şi ar fi fost ridicul de deşerţi şi de absurzi, fara sa-şi dea seama vreodata. Unde mai pui ca ar fi costat o nimica toata. În sfarşit, ar fi avut un drept divin la fel de temeinic ca oricare alta casa regala, şi „Tom al Vll-lea, sau Tom al Xl-lea, sau Tom al XlV-lea, prin graţia lui Dumnezeu, rege” ar fi sunat tot atat de bine, daca s-ar fi referit la un motan regal oarecare, împopoţonat ca la circ. „În general – spunea Clarence în engleza lui moderna foarte precisa – caracterul acestor pisici ar fi cu mult superior caracterului unui rege obişnuit, ceea ce ar constitui un imens avantaj moral pentru naţiune, întrucat o naţiune totdeauna îşi modeleaza morala, dupa pilda şi asemanarea monarhului. Deoarece adorarea regalitaţii se bazeaza pe iraţionalitate, aceste graţioase şi nevatamatoare pisici ar deveni lesne la fel de sacre ca oricare alte maiestaţi; ba chiar mai mult, caci s-ar observa imediat ca ele nu spanzura, nu decapiteaza şi nu întemniţeaza pe nimeni; nu savarşesc nici un fel de cruzimi ori nedreptaţi, şi prin urmare sunt vrednice de o dragoste şi de un respect mai adanc decat cele cuvenite unui obişnuit rege-om. Şi desigur ca le-ar şi dobandi. Ochii întregii lumi, harţuita de atatea necazuri, s-ar aţinti în curand asupra acestui sistem omenos şi bland, iar macelarii regali ar disparea pe loc. Supuşii lor ar umple locurile vacante cu pisoi procuraţi din casa noastra regala; noi ar trebui sa devenim o uzina care sa aprovizioneze toate tronurile lumii; în patruzeci de ani, toata Europa ar fi guvernata de pisici şi noi le-am furniza pisicile. Atunci ar începe domnia pacii veşnice, spre a nu mai avea sfarşit!… Miiau – au – miau – faţ – miau!”
Naiba sa-l ia, credeam ca vorbeşte serios şi începusem sa ma las convins, pana ce-a explodat în mieunatul ala, care aproape ca m-a bagat în sperieţi. Clarence nu putea fi serios niciodata. Nici nu ştia ce înseamna aşa ceva. Îmi înfaţişase o ameliorare hotarata – cu totul raţionala şi posibila – a monarhiei constituţionale, dar era prea fluşturatic ca sa-şi dea bine seama sau sa-i pese de ceva. Tocmai voiam sa-l muştruluiesc, cand chiar în clipa aceea Sandy veni în goana, înnebunita de spaima şi înecata de suspine, încat în primele momente nu putu scoate o vorba. Am alergat la ea şi am luat-o în braţe, dezmierdand-o şi spunandu-i cu glas rugator:
— Hai, vorbeşte, draga mea, vorbeşte odata! Ce e?
Capul i-a cazut moale la pieptul meu şi a murmurat cu un glas stins, aproape de neauzit:
— ALO-CENTRALA!
— Repede! i-am strigat lui Clarence, telefoneaza dupa homeopatul regelui.
Peste doua minute, îngenuncheam langa leaganul copilei, iar Sandy expedia servitorii încolo şi încoace, pretutindeni, în tot palatul. Aproape dintr-o privire am priceput care-i situaţia – anghina difterica! M-am aplecat şi am şoptit:
— Trezeşte-te odorule! Trezeşte-te Alo-Centrala!
Fetiţa deschise cu greu ochii ei catifelaţi şi izbuti sa îngane:
— Papa.
Asta mi-a fost o mangaiere. Era departe de a se afla în pragul morţii. Am trimis dupa nişte preparate cu sulf, am pus la foc chiar eu ibricul, fiindca nu stau niciodata cu braţele încrucişate ca sa aştept doctorii, cand Sandy ori fetiţa îmi sunt bolnave. Ştiam cum sa le îngrijesc pe amandoua şi capatasem experienţa. Faptura asta mica traise în braţele mele o buna parte din frageda ei viaţa şi adesea am fost în stare sa-i alung necazurile şi s-o fac sa rada – prin roua de lacrimi adunata pe gene – cand chiar maica-sa nu reuşea.
Purtand cea mai somptuoasa armura a sa, sir Launcelot aparu şi el, strabatand cu paşi de uriaş holul cel mare, în drum spre consiliul de administraţie. Nu ştiu daca aţi aflat, dar el era preşedintele acestui consiliu şi ocupa Jilţul Primejdios, pe care-l cumparase de la sir Galahad. Consiliul era alcatuit din Cavalerii Mesei Rotunde şi acum foloseau Masa Rotunda pentru a trata tot felul de afaceri. Ca sa obţii un jilţ la masa aceea costa tare mult. Ei bine, nici n-o sa credeţi cat, aşa ca n-are rost sa dau aici cifra. Sir Launcelot devenise un rechin de bursa şi cumparase un mare stoc de acţiuni, iar acum tocmai se pregatea sa scoata diferenţele din lichidari. Dar ce-are a face? Era la fel cum îl cunoscusem. Trecand prin faţa uşii, arunca o privire prin odaie şi descoperi ca odorul nostru era bolnav. Nu mai vru sa ştie de nimic altceva; grangurii şi barosanii n-aveau decat sa se concureze cat pofteau la Masa Rotunda; el va intra numaidecat în odaie şi va ramane la capataiul micuţei Alo-Centrala, cu toate ca avea atatea de pus la cale. Şi aşa a şi facut. Îşi azvarli coiful într-un colţ şi, într-un minut, puse o feştila noua în lampa cu alcool şi sufla în foc, ca sa se încalzeasca mai repede ibricul. Între timp, Sandy înalţase un mic baldachin peste leagan şi pregatise totul.
Sir Launcelot avu grija ca apa sa dea în clocot şi sa iasa aburi, apoi amandoi umpluram ibricul cu var nestins şi acid carbolic, adaugand o picatura de acid lactic, apoi am mai turnat apa şi am dat drumul valului de aburi sub baldachin. Acum totul era pus la punct şi ne-am aşezat într-o parte şi alta a leaganului ca sa veghem. Sandy era atat de recunoscatoare şi prinsese atata curaj, încat ne-a umplut doua ciubuce lungi cu scoarţa de salcie şi tutun din frunze uscate, spunandu-ne ca putem fuma cat poftim – tot n-o sa patrunda fumul sub baldachin. Cat despre Sandy – ea era mai de mult obişnuita cu fumatul, caci fusese prima femeie din ţara care vazuse un nour de fum suflat pe gura. Zau aşa, nu gaseai un tablou mai tihnit sau mai liniştitor decat sir Launcelot, în armura-i impunatoare, stand cu o seninatate graţioasa la capatul unui metru de ciubuc… Era un barbat frumos, un barbat placut la vorba şi înfaţişare – sortit anume sa-şi faca soţia şi copiii fericiţi. Dar bineînţeles ca regina Guenever… ei, ce mai, n-are rost sa te plangi din pricina unui lucru care s-a facut şi nu mai ai ce-i face.
Cum-necum, sir Launcelot a stat şi a vegheat alaturi de mine trei zile şi trei nopţi de-a randul, pana ce copila a scapat de orice primejdie. Pe urma, a ridicat-o în braţele lui vanjoase şi a sarutat-o, cu panaşul cazand pe capşorul ei balai. Dupa aceea, a pus-o încetişor iar în poala Alisandei, şi a pornit-o cu mersul lui maiestos de-a lungul vastului coridor, printre şirurile de oşteni şi slujitori care-l priveau cu admiraţie, pana ce-l pierdura din ochi. Nimic nu m-a facut sa banuiesc ca n-aveam sa-l mai vad niciodata în lumea aceasta! Doamne, în ce vale a plangerii traim!
Doctorii ne-au spus ca trebuie sa plecam undeva cu copila, daca vrem sa-şi recapete sanatatea şi puterea. Avea nevoie de aer de mare. Aşa ca am luat un vas de razboi şi o suita de doua sute şaizeci de persoane şi am pornit în cruciera, iar dupa vreo doua saptamani am debarcat pe coasta Franţei. Tot doctorii socotisera ca ar fi bine daca am mai zabovi şi pe-acolo. Craişorul ţinutului ne-a oferit gazduirea şi am fost bucuroşi s-o primim. Daca locuinţa lui ne-ar fi oferit tot atatea înlesniri pe cate cusururi avea, ar fi fost foarte confortabila. Dar şi aşa cum stateau lucrurile, am scos-o la capat în vechiul şi ciudatul sau castel – cu ajutorul confortului şi al bunataţilor de pe vas.
La sfarşitul lunii am trimis vasul acasa, dupa alte provizii şi dupa veşti. Ne aşteptam sa se întoarca în trei-patru zile. Trebuia sa mi se comunice odata cu alte veşti, şi rezultatul unei anumite experienţe pe care o iniţiasem. E vorba de proiectul meu de a înlocui turnirul cu ceva care sa ofere o supapa pentru energia de prisos a cavalerilor, adica sa-i distreze pe ţapii aia, sa-i împiedice de a face prostii şi totodata sa le pastreze însuşirea lor cea mai buna: îndrazneţul lor spirit de întrecere. De catva timp antrenam în secret o ceata mai aleasa dintre ei şi atunci sosise ziua primei lor exhibiţii în public.
Aceasta experienţa noua era bezbolul. Pentru ca sportul sa devina de la început o moda şi sa fie scutit de critici, i-am ales pe cei noua jucatori dupa rang, nu dupa capacitate. În amandoua echipele nu gaseai un singur cavaler care sa nu fi fost suveran cu sceptru şi tot dichisul. Materie prima de soiul asta, totdeauna gaseai berechet prin preajma lui Arthur. Nu puteai sa arunci o caramida în nici o direcţie, fara sa nu schilodeşti vreun rege. Bineanţeles, pe asemenea oameni nu-i puteam face sa-şi lepede armura; n-ar fi facut-o nici cand se îmbaiau. Totuşi, au consimţit sa poarte armuri diferite, ca sa poata omul deosebi o echipa de alta, dar mai mult decat atat n-au vrut sa cedeze nici în ruptul capului. Aşa ca una din echipe purta pelerine de zale, iar cealalta purta platoşe facute din noul meu oţel Bessemer. Antrenamentul lor pe teren era cel mai fantastic lucru pe care-l vazusem în viaţa mea. Erau protejaţi de loviturile mingii, aşa ca nu se fereau niciodata, ci ramaneau locului şi încasau cele cuvenite. Cand unui Bessemer îi venea randul sa loveasca mingea cu baţul şi în loc de asta mingea se lovea de dansul, ea ricoşa tocmai la vreo suta de metri. Iar cand un jucator alerga şi se trantea pe burta ca sa se strecoare pana la baza lui, parca sosea un cuirasat în port. Mai întai, am numit oameni fara de rang ca arbitri, dar a trebuit sa renunţ la aceasta idee. Oamenii aceştia nu erau mai de înţeles decat cei noua coechipieri. De obicei prima hotarare a arbitrului era şi ultima; iar jucatorii îl frangeau în doua cu crosa şi prietenii trebuiau sa-l care acasa cu targa. Cand s-a remarcat ca nici un arbitru nu supravieţuia unui meci de bezbol, arbitrajul a devenit foarte nepopular. Aşa ca m-am vazut silit sa numesc ca arbitru pe cineva al carui rang şi situaţie înalta la carma ţarii îl apara de asemenea primejdii, iata numele jucatorilor din cele doua echipe:

ECHIPA BESSEMER

REGELE ARTHUR
REGELE LOT AL LOŢIANILOR
REGELE NORDIGALIEI
REGELE MARSIL
REGELE MICII BRITANII
REGELE MUNCĂ
REGELE PELLAM AL LISTANGEZILOR
REGELE BAGDEMAGUS
REGELE TOLLEME LA FEINTES

ECHIPA PELERINE DE ZALE

ÎMPĂRATUL LUCIUS
REGELE LOGRIS
REGELE MARHALT AL IRLANDEI
REGELE MORGANORE
REGELE MARC AL CORNWALLULUI
REGELE NENTRES AL GARLOTULUl
REGELE MELIODAS DIN LIONES
REGELE LACULUI
SUDANUL SIRIEI

ARBITRU: CLARENCE

Prima competiţie publica avea sa atraga cu siguranţa cincizeci de mii de oameni, şi zau ca merita sa faci ocolul lumii numai ca sa vezi o asemenea distracţie în toata legea. Totul era prielnic meciului. Acum vremea era frumoasa, primavaratica şi înmiresmata, iar natura se înveşmantase în straie noi.




Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 40 - Trei ani mai tarziu


Aceasta pagina a fost accesata de 547 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio