Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 41 - Excomunicarea
Capitolul 41
Excomunicarea
Deodata atenţia mi-a fost îndepartata de la aceasta problema: copila începea sa-şi piarda puterile şi starea sa se agravase atat de rau încat a trebuit s-o veghem mereu. Nu rabdam sa ne ajute cineva la îngrijirea ei, aşa ca Sandy şi cu mine am stat de veghe – schimbandu-ne pe rand la capatai – zile întregi. Ah, ce inima curata avea Sandy; cat de simpla, cat de sincera şi de buna era! Într-adevar, o soţie şi o mama fara cusur; şi totuşi ma însurasem cu ea fara nici un motiv anumit, în afara de acela ca – dupa tradiţiile cavalereşti – era proprietatea mea pana în clipa în care vreun alt cavaler mi-ar fi caştigat-o pe arena de întreceri. Ratacise prin toata Britania pe urmele mele; ma gasise la spanzuratoarea din marginea Londrei şi îşi reluase pe data vechiul loc alaturi de mine – şi asta în chipul cel mai senin, de parca ar fi fost dreptul ei. Cum eram cetaţean al Noii-Anglii, acest soi de cardaşie avea sa-i scoata – mai curand sau mai tarziu – un nume rau. Asta era parerea mea, dar ea nu pricepea de ce; de aceea am curmat iute discuţiile şi am facut nunta.
Nu ştiam ca trasesem lozul cel mare; totuşi, aşa a fost. Într-un an, am ajuns s-o ador şi între noi exista cea mai dragastoasa şi cea mai desavarşita camaraderie care se poate închipui. Lumea vorbeşte despre prieteniile frumoase dintre doua persoane de acelaşi sex. Dar conteaza chiar şi cea mai mareaţa prietenie din acestea, faţa de prietenia dintre un soţ şi o soţie, în care se contopesc cele mai bune porniri şi cele mai înalte idealuri ale amandurora? Nu-i chip sa asemeni aceste doua feluri de prietenie: una e pamanteasca, cealalta divina. La început, mai rataceam în visele mele cale de treisprezece veacuri şi sufletul meu nemulţumit chema într-una umbrele unei lumi spulberate, ciulind urechile fara a capata vreun raspuns. De multe ori, Sandy m-a auzit cum, prin somn, îmi ţaşnea pe buze o chemare – un strigat – strigatul acela de implorare. Cu nobila marinimie, ea boteza copilul nostru dupa strigatul acela, închipuindu-şi ca era numele vreunei iubite pierdute. Fapta sa m-a mişcat pana la lacrimi şi chiar m-a dat gata, cand mi-a zambit în faţa, cerand o rasplata meritata… Şi aşa mi-a facut dragalaşa şi nostima ei surpriza.
— Numele unei fapturi, carea draga inimii iaste, pastrat fi-va, şi sfinţit, spre desfatarea de-a pururea a urechilor luminaţiei tale. Iara acum saruta-ma, întru aflarea numelui ce l-am harazit copilei.
Cu toate astea, nu am descoperit ce nume putea fi. Habar n-aveam. Dar ar fi fost o cruzime sa-i marturisesc Alisandei neştiinţa mea, stricand frumosul ei joc, aşa ca nu m-am dat de gol ci i-am zis:
— Da, ştiu, iubito, cat de dragastoasa şi cat de buna eşti! Dara voiesc sa aud buzele acestea ale tale, care sunt şi ale mele aşijderea, rostindu-l mai întai. Numai atunci viersul lui va fi desavarşit.
Nespus de încantata, ea murmura:
— ALO-CENTRALA!
N-am pufnit în ras şi ma bucur şi azi ca m-am stapanit – dar încordata abţinere de a nu rade a facut sa-mi trosneasca toate cartilajele şi încheieturile trupului şi saptamani de-a randul îmi auzeam oasele pocnind, cand începeam sa merg. Sandy însa n-a descoperit niciodata greşeala ce-o savarşise. Prima data cand a auzit aceasta forma de salut la telefon, a fost mirata şi nu prea încantata: dar am spus ca dadusem eu ordin şi ca din momentul acela, şi pentru totdeauna, telefonul urma sa fie invocat prin acea formalitate respectuoasa, spre veşnica slava şi amintire a prietenei mele pierdute şi a micii ei porecle. Nu era adevarat, dar s-a prins.
Ce sa va spun – doua saptamani şi jumatate am vegheat eu şi cu Sandy langa copila şi, copleşiţi de teama, nu mai ştiam ce se petrece pe lume, dincolo de patul suferinţei. Apoi am fost rasplatiţi; centrul universului nostru trecu hopul şi începu sa se întremeze. Va întrebaţi daca nutream simţamantul recunoştinţei, în zilele acelea? Cuvantul „recunoştinţa” nu e potrivit. Nu exista nici un cuvant pentru aşa ceva. Ştiţi şi singuri – doar v-aţi vegheat copiii, cand au trecut prin Valea Umbrelor şi i-aţi vazut întorcandu-se iar la viaţa şi alungand întunericul de pe faţa pamantului doar cu un singur zambet, care lumina toate cele şi pe care totuşi l-ai fi putut acoperi cu mana.
Ce mai, într-o clipita ne-am întors iar pe lume! Apoi, am zarit fiecare în ochii celuilalt aceeaşi îngrijorare: trecusera mai bine de doua saptamani şi nava aceea tot nu se întorsese!
În clipa urmatoare, m-am înfaţişat suitei mele. Pe chipurile tuturor vedeai ca fusesera framantaţi tot timpul de negre presimţiri. Mi-am chemat escorta şi am galopat vreo cinci mile, pana pe creasta unei coline care domina marea. Unde era vasta flota comerciala, care în ultima vreme populase şi înfrumuseţase lucitoarele întinsuri ale marii cu stolurile-i de aripe albe? Pierise pana la ultimul vas. Nici o panza, de la un capat la altul al ţarmului, nici o dara de fum – doar o singuratate moarta şi pustie, în locul vieţii aceleia însufleţite şi pline.
M-am întors în graba, fara sa suflu un cuvant nimanui, l-am spus Alisandei vestea înspaimantatoare. Nu ne dadea prin cap nimic care sa poata explica lucrurile macar în parte. Fusese vreo navalire? Vreun cutremur? Vreo molima? Naţiunea fusese rasa de pe faţa pamantului? Dar cu ghicitul n-ajungi la nici un rezultat. Trebuia sa plec imediat. Am împrumutat flota regelui de acolo – adica un „vas” care nu era mai mare decat o şalupa – şi în curand am fost gata de plecare.
Desparţirea – o, da – a fost tare grea. În timp ce-mi sarutam ca un bezmetic fetiţa pentru ultima data, ea s-a înviorat şi a gangurit ceva – prima data dupa mai bine de doua saptamani. Fetiţa ne-a umplut inimile de bucurie. Dragile vorbe scalciate ale copilariei! O, doamne, nici o muzica nu le poate întrece! Şi cat de mahnit eşti cand pier şi se prefac într-un limbaj corect, ştiind ca ele n-o sa-ţi mai rasune niciodata în auzul care le va duce dorul. Oricum, era foarte îmbucurator ca puteam duce cu mine aceasta gingaşa amintire!
A doua zi dimineaţa, m-am apropiat de ţarmul englez, fiind singurul stapan al întinsei cai de apa sarata. În portul Dover erau ancorate nişte vase, dar fara panze şi nu se zarea nici un semn de viaţa pe ele. Era duminica; totuşi la Canterbury strazile erau goale; mai ciudat decat orice, nu se zarea nici un preot şi nu se auzea nici un dangat de clopot. Pretutindeni parca domnea doliul. Nu ma puteam dumiri. În cele din urma, la capatul cel mai îndepartat al oraşelului, am vazut o mica înmormantare. Doar o familie şi caţiva prieteni urmau coşciugul – fara nici un preot; o înmormantare fara clopote, evanghelii sau lumanari. În apropiere, se afla o biserica, dar au trecut pe langa ea plangand, fara stari şi ectenii. M-am uitat înspre clopotniţa şi clopotul atarna acolo, învelit într-un giulgiu negru cu limba legata. Acum ştiam ce se întamplase! Acum înţelesei pacostea cumplita care se abatuse asupra Angliei. Invazie? O invazie e floare la ureche pe langa asta. Era excomunicarea!
N-am mai întrebat nimic. N-aveam nevoie sa mai pun întrebari. Biserica daduse lovitura! Acum trebuia sa ma travestesc şi sa o iau cu bagare de seama. Unul din slujitori îmi dadu nişte haine şi cand am trecut de oraş, nesuparaţi de nimeni, le-am îmbracat şi din clipa aceea am calatorit singur, caci nu puteam risca sa fiu stanjenit, mergand în grup.
A fost o calatorie nenorocita. Pretutindeni, domnea o tacere jalnica, pana şi la Londra. Circulaţia încetase. Oamenii nu discutau, nu radeau, nici nu mergeau în grupuri sau macar perechi. Rataceau în neştire, fiecare de capul lui, cu ochii în pamant şi cu inima stapanita de amar şi de spaima. Pe pereţii Turnului Londrei se zareau rani proaspete pricinuite de razboi, într-adevar, între timp se întamplasera multe.
Bineanţeles, am vrut sa iau trenul spre Camelot. Tren? Care tren, ca gara era deşarta ca o peştera, ia-l de unde nu-i! Am mers mai departe. Drumul pana la Camelot a însemnat o repetare a celor vazute pana atunci. Lunea şi marţea nu s-au deosebit cu nimic de duminica. Am sosit noaptea tarziu. De unde fusese oraşul cel mai bine luminat cu electricitate din întregul regat şi cel mai asemanator cu un soare-apune, devenise pur şi simplu o pata – o pata aruncata în… bezna. Adica era mai întunecat şi mai compact decat restul întunericului, aşa ca-l puteai desluşi ceva mai bine. Priveliştea mi s-a parut oarecum simbolica: era semnul ca de acum încolo biserica avea de gand sa domine şi sa stinga deopotriva toata frumoasa-mi civilizaţie. Pe strazile acelea sumbre, nu vedeai nici ţipenie de om. Mi-am dibuit drumul, bajbaind cu inima grea de amar. Mareţul castel se profila negru pe creasta colinei şi nici o licarire nu se întrezarea pe acolo. Podişca era lasata şi poarta cea mare era larg deschisa. Am intrat fara sa dau de veste; zornaitul pintenilor mei era singurul zgomot ce se auzea. Şi zau ca era destul de infiorator, in acele necuprinse curti pustii!
Excomunicarea
Deodata atenţia mi-a fost îndepartata de la aceasta problema: copila începea sa-şi piarda puterile şi starea sa se agravase atat de rau încat a trebuit s-o veghem mereu. Nu rabdam sa ne ajute cineva la îngrijirea ei, aşa ca Sandy şi cu mine am stat de veghe – schimbandu-ne pe rand la capatai – zile întregi. Ah, ce inima curata avea Sandy; cat de simpla, cat de sincera şi de buna era! Într-adevar, o soţie şi o mama fara cusur; şi totuşi ma însurasem cu ea fara nici un motiv anumit, în afara de acela ca – dupa tradiţiile cavalereşti – era proprietatea mea pana în clipa în care vreun alt cavaler mi-ar fi caştigat-o pe arena de întreceri. Ratacise prin toata Britania pe urmele mele; ma gasise la spanzuratoarea din marginea Londrei şi îşi reluase pe data vechiul loc alaturi de mine – şi asta în chipul cel mai senin, de parca ar fi fost dreptul ei. Cum eram cetaţean al Noii-Anglii, acest soi de cardaşie avea sa-i scoata – mai curand sau mai tarziu – un nume rau. Asta era parerea mea, dar ea nu pricepea de ce; de aceea am curmat iute discuţiile şi am facut nunta.
Nu ştiam ca trasesem lozul cel mare; totuşi, aşa a fost. Într-un an, am ajuns s-o ador şi între noi exista cea mai dragastoasa şi cea mai desavarşita camaraderie care se poate închipui. Lumea vorbeşte despre prieteniile frumoase dintre doua persoane de acelaşi sex. Dar conteaza chiar şi cea mai mareaţa prietenie din acestea, faţa de prietenia dintre un soţ şi o soţie, în care se contopesc cele mai bune porniri şi cele mai înalte idealuri ale amandurora? Nu-i chip sa asemeni aceste doua feluri de prietenie: una e pamanteasca, cealalta divina. La început, mai rataceam în visele mele cale de treisprezece veacuri şi sufletul meu nemulţumit chema într-una umbrele unei lumi spulberate, ciulind urechile fara a capata vreun raspuns. De multe ori, Sandy m-a auzit cum, prin somn, îmi ţaşnea pe buze o chemare – un strigat – strigatul acela de implorare. Cu nobila marinimie, ea boteza copilul nostru dupa strigatul acela, închipuindu-şi ca era numele vreunei iubite pierdute. Fapta sa m-a mişcat pana la lacrimi şi chiar m-a dat gata, cand mi-a zambit în faţa, cerand o rasplata meritata… Şi aşa mi-a facut dragalaşa şi nostima ei surpriza.
— Numele unei fapturi, carea draga inimii iaste, pastrat fi-va, şi sfinţit, spre desfatarea de-a pururea a urechilor luminaţiei tale. Iara acum saruta-ma, întru aflarea numelui ce l-am harazit copilei.
Cu toate astea, nu am descoperit ce nume putea fi. Habar n-aveam. Dar ar fi fost o cruzime sa-i marturisesc Alisandei neştiinţa mea, stricand frumosul ei joc, aşa ca nu m-am dat de gol ci i-am zis:
— Da, ştiu, iubito, cat de dragastoasa şi cat de buna eşti! Dara voiesc sa aud buzele acestea ale tale, care sunt şi ale mele aşijderea, rostindu-l mai întai. Numai atunci viersul lui va fi desavarşit.
Nespus de încantata, ea murmura:
— ALO-CENTRALA!
N-am pufnit în ras şi ma bucur şi azi ca m-am stapanit – dar încordata abţinere de a nu rade a facut sa-mi trosneasca toate cartilajele şi încheieturile trupului şi saptamani de-a randul îmi auzeam oasele pocnind, cand începeam sa merg. Sandy însa n-a descoperit niciodata greşeala ce-o savarşise. Prima data cand a auzit aceasta forma de salut la telefon, a fost mirata şi nu prea încantata: dar am spus ca dadusem eu ordin şi ca din momentul acela, şi pentru totdeauna, telefonul urma sa fie invocat prin acea formalitate respectuoasa, spre veşnica slava şi amintire a prietenei mele pierdute şi a micii ei porecle. Nu era adevarat, dar s-a prins.
Ce sa va spun – doua saptamani şi jumatate am vegheat eu şi cu Sandy langa copila şi, copleşiţi de teama, nu mai ştiam ce se petrece pe lume, dincolo de patul suferinţei. Apoi am fost rasplatiţi; centrul universului nostru trecu hopul şi începu sa se întremeze. Va întrebaţi daca nutream simţamantul recunoştinţei, în zilele acelea? Cuvantul „recunoştinţa” nu e potrivit. Nu exista nici un cuvant pentru aşa ceva. Ştiţi şi singuri – doar v-aţi vegheat copiii, cand au trecut prin Valea Umbrelor şi i-aţi vazut întorcandu-se iar la viaţa şi alungand întunericul de pe faţa pamantului doar cu un singur zambet, care lumina toate cele şi pe care totuşi l-ai fi putut acoperi cu mana.
Ce mai, într-o clipita ne-am întors iar pe lume! Apoi, am zarit fiecare în ochii celuilalt aceeaşi îngrijorare: trecusera mai bine de doua saptamani şi nava aceea tot nu se întorsese!
În clipa urmatoare, m-am înfaţişat suitei mele. Pe chipurile tuturor vedeai ca fusesera framantaţi tot timpul de negre presimţiri. Mi-am chemat escorta şi am galopat vreo cinci mile, pana pe creasta unei coline care domina marea. Unde era vasta flota comerciala, care în ultima vreme populase şi înfrumuseţase lucitoarele întinsuri ale marii cu stolurile-i de aripe albe? Pierise pana la ultimul vas. Nici o panza, de la un capat la altul al ţarmului, nici o dara de fum – doar o singuratate moarta şi pustie, în locul vieţii aceleia însufleţite şi pline.
M-am întors în graba, fara sa suflu un cuvant nimanui, l-am spus Alisandei vestea înspaimantatoare. Nu ne dadea prin cap nimic care sa poata explica lucrurile macar în parte. Fusese vreo navalire? Vreun cutremur? Vreo molima? Naţiunea fusese rasa de pe faţa pamantului? Dar cu ghicitul n-ajungi la nici un rezultat. Trebuia sa plec imediat. Am împrumutat flota regelui de acolo – adica un „vas” care nu era mai mare decat o şalupa – şi în curand am fost gata de plecare.
Desparţirea – o, da – a fost tare grea. În timp ce-mi sarutam ca un bezmetic fetiţa pentru ultima data, ea s-a înviorat şi a gangurit ceva – prima data dupa mai bine de doua saptamani. Fetiţa ne-a umplut inimile de bucurie. Dragile vorbe scalciate ale copilariei! O, doamne, nici o muzica nu le poate întrece! Şi cat de mahnit eşti cand pier şi se prefac într-un limbaj corect, ştiind ca ele n-o sa-ţi mai rasune niciodata în auzul care le va duce dorul. Oricum, era foarte îmbucurator ca puteam duce cu mine aceasta gingaşa amintire!
A doua zi dimineaţa, m-am apropiat de ţarmul englez, fiind singurul stapan al întinsei cai de apa sarata. În portul Dover erau ancorate nişte vase, dar fara panze şi nu se zarea nici un semn de viaţa pe ele. Era duminica; totuşi la Canterbury strazile erau goale; mai ciudat decat orice, nu se zarea nici un preot şi nu se auzea nici un dangat de clopot. Pretutindeni parca domnea doliul. Nu ma puteam dumiri. În cele din urma, la capatul cel mai îndepartat al oraşelului, am vazut o mica înmormantare. Doar o familie şi caţiva prieteni urmau coşciugul – fara nici un preot; o înmormantare fara clopote, evanghelii sau lumanari. În apropiere, se afla o biserica, dar au trecut pe langa ea plangand, fara stari şi ectenii. M-am uitat înspre clopotniţa şi clopotul atarna acolo, învelit într-un giulgiu negru cu limba legata. Acum ştiam ce se întamplase! Acum înţelesei pacostea cumplita care se abatuse asupra Angliei. Invazie? O invazie e floare la ureche pe langa asta. Era excomunicarea!
N-am mai întrebat nimic. N-aveam nevoie sa mai pun întrebari. Biserica daduse lovitura! Acum trebuia sa ma travestesc şi sa o iau cu bagare de seama. Unul din slujitori îmi dadu nişte haine şi cand am trecut de oraş, nesuparaţi de nimeni, le-am îmbracat şi din clipa aceea am calatorit singur, caci nu puteam risca sa fiu stanjenit, mergand în grup.
A fost o calatorie nenorocita. Pretutindeni, domnea o tacere jalnica, pana şi la Londra. Circulaţia încetase. Oamenii nu discutau, nu radeau, nici nu mergeau în grupuri sau macar perechi. Rataceau în neştire, fiecare de capul lui, cu ochii în pamant şi cu inima stapanita de amar şi de spaima. Pe pereţii Turnului Londrei se zareau rani proaspete pricinuite de razboi, într-adevar, între timp se întamplasera multe.
Bineanţeles, am vrut sa iau trenul spre Camelot. Tren? Care tren, ca gara era deşarta ca o peştera, ia-l de unde nu-i! Am mers mai departe. Drumul pana la Camelot a însemnat o repetare a celor vazute pana atunci. Lunea şi marţea nu s-au deosebit cu nimic de duminica. Am sosit noaptea tarziu. De unde fusese oraşul cel mai bine luminat cu electricitate din întregul regat şi cel mai asemanator cu un soare-apune, devenise pur şi simplu o pata – o pata aruncata în… bezna. Adica era mai întunecat şi mai compact decat restul întunericului, aşa ca-l puteai desluşi ceva mai bine. Priveliştea mi s-a parut oarecum simbolica: era semnul ca de acum încolo biserica avea de gand sa domine şi sa stinga deopotriva toata frumoasa-mi civilizaţie. Pe strazile acelea sumbre, nu vedeai nici ţipenie de om. Mi-am dibuit drumul, bajbaind cu inima grea de amar. Mareţul castel se profila negru pe creasta colinei şi nici o licarire nu se întrezarea pe acolo. Podişca era lasata şi poarta cea mare era larg deschisa. Am intrat fara sa dau de veste; zornaitul pintenilor mei era singurul zgomot ce se auzea. Şi zau ca era destul de infiorator, in acele necuprinse curti pustii!
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 41 - Excomunicarea
Aceasta pagina a fost accesata de 608 ori.