Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 42 - Razboi
Capitolul 42
Razboi
L-am gasit pe Clarence singur, în apartamentul lui, copleşit de melancolie. În locul luminii electrice, se introdusese iaraşi vechea lampa cu veştila şi el îmi statea acolo, într-o penumbra mohorata, cu toate perdelele trase pana jos. Sari în sus şi se repezi nerabdator la mine, exclamand:
— Ah, face un miliard de milreişi sa mai vezi o faptura vie!… M-a recunoscut aşa de uşor, de parca n-aş fi fost deloc deghizat, ceea ce m-a înspaimantat – va rog sa ma credeţi.
— Haide, spune-mi repede care-i pricina acestui dezastru înfiorator! i-am zis eu. Cum s-au petrecut lucrurile?
— Ei, daca n-ar fi existat pe lumea asta o regina Guenever, nu s-ar fi iscat nimic atat de curand, dar, oricum, tot s-ar fi iscat. Ar fi venit treptat, din pricina domniei tale; norocul a facut ca a izbucnit din pricina reginei.
— Şi a lui sir Launcelot, nu-i aşa?
— Întocmai.
— Povesteşte-mi amanuntele.
— Cred ca recunoşti ca, de vreo caţiva ani încoace, n-a existat în tot regatul decat un singur om care nu s-a uitat chioraş la regina şi la sir Launcelot…
— Da, regele Arthur.
— …şi o singura inima, în care nu încolţise banuiala.
— Da, inima regelui; o inima care nu-i în stare sa nutreasca ganduri rele faţa de un prieten.
— Ei, regele ar fi putut trai aşa – fericit şi fara sa banuiasca nimic – pana la sfarşitul zilelor sale, daca n-ar fi fost la mijloc una din reformele luminaţiei tale: acţiunile. Cand ai plecat, era gata sa se aşeze şinele pe o distanţa de cinci kilometri de la Londra, Canterbury şi Dover, şi totodata domniile lor erau gata pentru noi manevre la bursa. Se putea da o lovitura mare; toata lumea o ştia. Stocul de acţiuni ale cailor ferate s-a vandut de la emisiune. Şi ce crezi ca facu atunci sir Launcelot?
— Da, ştiu, a strans aproape tot stocul de acţiuni, cumparandu-le pe credit; iar pe urma a mai cumparat aproape de doua ori pe atat, din acelea – sanchi! – livrabile la cerere. Voia tocmai sa ceara executarea livrarii cand am plecat eu.
— Aşa este. A cerut sa-i fie predate acţiunile şi, fireşte, baieţii n-au putut-o face, aşa ca i-au cazut în gheara şi i-a stors de le-a ieşit untul. La început, radeau pe sub mustaţa de şmecheria lor, fiindca-i vandusera acţiunile la cursul de cincisprezece şi şaisprezece, cand nu faceau nici zece. Ei, şi dupa ce-au ras bine cu un obraz, şi l-au pus la odihna, fiindca le venea sa planga cu celalalt, ca, ştii, dupa ras vine plans. Asta a fost cand s-au învoit cu Invincibilul la cursul doua sute optzeci şi trei!
— Doamne pazeşte!
— I-a jupuit de vii, nu alta! Şi o meritau. În orice caz, întregul regat s-a bucurat. Dar printre cei jupuiţi se aflau şi sir Agravaine şi sir Mordred, nepoţii regelui. Cu asta s-a sfarşit numai actul întai. Actul doi, tabloul doi: Un apartament în castelul Carlisle, unde curtea se dusese pentru cateva zile la vanatoare. Personaje în scena: întreaga clica a nepoţilor regelui. Mordred şi Agravaine îşi propun sa atraga atenţia nevinovatului Arthur în privinţa Gueneverei şi a lui sir Launcelot. Sir Gawaine, sir Gareth şi sir Gaheris, însa, nici nu vor sa auda de aşa ceva. Se isca o cearta, cu vorbe grele, iar regele pica tocmai atunci în mijlocul lor. Mordred şi Agravaine îi trantesc în faţa povestea lor nimicitoare. Tablou! Din porunca regelui, i se întinde lui Launcelot o capcana în care cade. Launcelot a facut ca situaţia sa fie destul de neplacuta pentru martorii care stateau ascunşi dupa perdea – adica pentru Mordred, Agravaine şi doisprezece cavaleri de ranguri mai mici – caci i-a ucis pe toţi, afara de Mordred. Desigur ca nici asta n-a putut îmbunataţi relaţiile dintre Launcelot şi rege.
— Vai de mine! Din toate astea nu putea ieşi decat un singur lucru – vad eu bine! Razboi! Cavalerii regatului dezbinaţi în doua tabere: în tabara regelui şi în tabara lui Launcelot!
— Da, la asta s-a ajuns. Regele a trimis-o pe regina la rug, urandu-i sa se cureţe de pacate în flacari. Launcelot şi cavalerii sai însa au salvat-o, casapind pe caţiva buni prieteni de-ai noştri – de fapt, caţiva dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodata, pe nume Belias Trufaşul, sir Segwarides, sir Griflet Fiul Domnului, sir Brandiles, sir Aglovale…
— Ah, mi se sfaşie inima.
— …aşteapta, sir Şefule, ca înca n-am ispravit – sir Tor, sir Gauter, sir Culliner…
— Cel mai bun om din echipa mea de bezbol! Ce îndemanatica aripa dreapta era!
— …cei trei fraţi ai lui sir Reynolds, sir Domus, sir Priamus, sir Kay Strainul.
— Stoperul meu, care n-avea pereche! L-am vazut prinzand în dinţi o "bomba" trasa ras cu pamantul. Las-o naibii de treaba, ca nu mai pot!
— …Sir Driant, sir Lambegus, sir Herminde, sir Persilope, sir Perimones, şi – cine crezi?
— Ma ţii pe jeratic! Spune mai departe.
— Sir Gaheris şi sir Gareth – amandoi!
— O, de necrezut! Dragostea ce i-o purtau lui Launcelot parea nepieritoare.
— Moartea acestora a fost un accident. Erau simpli spectatori. Venisera neînarmaţi şi voiau doar sa asiste la pedepsirea reginei. În furia sa oarba, sir Launcelot i-a doborat pe toţi caţi i-au ieşit în cale, iar pe aceştia i-a ucis fara sa observe macar cine sunt. Uite un instantaneu al bataliei, luat de unul din oamenii noştri; se gaseşte de vanzare la toate chioşcurile de ziare. Poftim – figurile din preajma reginei sunt sir Launcelot, cu spada ridicata, şi sir Gareth, dandu-şi ultima suflare. Poţi ghici prin valul de fum emoţia sfaşietoare de pe chipul reginei. Este o scena de lupta – senzaţionala, cum nici în muzee nu gaseşti.
— Într-adevar. Trebuie s-o pazim ca ochii din cap; are o valoare istorica incalculabila. Mai departe.
— Ce sa mai lungesc vorba, restul povestirii e doar razboi, un razboi crunt. Sir Launcelot s-a retras în oraşul sau, în turnul lui de la Voioasa Guardie, şi şi-a strans o mare suita de cavaleri. Regele, cu o mare oaste, s-a dus acolo şi timp de cateva zile s-a dat o batalie cumplita. Drept rezultat, toata campia din preajma a fost pardosita cu cadavre şi fiare vechi. Apoi bise-rica a carpit o pace între Arthur şi Launcelot şi regina şi toţi ceilalţi – toţi ceilalţi, în afara de sir Gawaine. Acesta era prea întaratat de macelarirea fraţilor sai, Gareth şi Gaheris, şi nu voi sa se împace cu nici un preţ. I-a notificat lui Launcelot sa se duca acasa, sa se pregateasca în graba şi sa se aştepte ca va fi atacat cat de curand. Aşa ca Launcelot a plecat cu o corabie în ducatul sau de Guiena, iar Gawaine l-a urmat curand cu o armata, momindu-l pe Arthur sa vina cu el. Arthur a lasat regatul pe mana lui sir Mordred pana s-o întoarce.
— Aha – obişnuita înţelepciune a regilor!
— Aşa e! Şi sir Mordred s-a apucat numaidecat de treaba, ca sa-şi definitiveze regenţa. Primul lucru care i-a trasnit prin cap a fost sa se însoare cu Guenever, dar ea a fugit şi s-a închis în Turnul Londrei. Mordred a atacat turnul, iar episcopul de Canterbury l-a pocnit cu excomunicarea. Regele s-a întors. Mordred s-a luptat cu el la Dover, la Canterbury şi din nou la Dumbrava Barham. Pe urma, s-a vorbit de pace şi de o înţelegere. Condiţiile: Mordred sa aiba Cornwallul şi Kentul, cat timp va trai Arthur, şi întregul regat dupa moartea lui.
— Ei nu, pe cuvantul meu, e prea de oaie! Va sa zica, visul meu de a înfaptui republica trebuie sa ramana vis.
— Da. Acum cele doua armate îşi au taberele langa Salsbury. Gawaine – capul lui Gawaine se afla la castelul Dover, unde a cazut în lupta… Gawaine i-a aparut în vis lui Arthur, adica fantoma lui i-a aparut şi l-a prevenit sa nu dea batalie timp de o luna, oricat ar costa amanarea. Dar lupta a fost grabita de un accident. Arthur daduse ordin ca în cazul în care – în timpul consfatuirii cu Mordred asupra tratatului propus – el va ridica spada, sa se sune din trambiţe şi sa se porneasca atacul. Arthur n-avea nici un fel de încredere în Mordred. Mordred daduse acelaşi ordin oamenilor sai. Ce sa vezi? Deodata, o vipera l-a muşcat pe un cavaler de calcai; cavalerul a uitat cu totul de ordin şi i-a retezat viperei capul cu spada. Într-o clipita, cele doua oştiri uriaşe se ciocnira ca trasnetele. S-au macelarit toata ziua. Pe urma regele… dar stai, am uitat sa-ţi spun ca am pornit o treaba noua de cand ai plecat… Ziarul nostru a iniţiat…
— Nu, zau! Ce anume?
— Corespondenţa de razboi!
— Tii, straşnica idee!
— Da, ziarul era în plina înflorire, fiindca excomunicarea nu speriase nici curcile. N-a fost luata deloc în serios, cata vreme a ţinut razboiul. Am avut corespondenţi de razboi în ambele armate. O sa sfarşesc cu batalia asta, citindu-ţi ce spune unul dintre reporteri:
"Pre urma, craiul şi-a facut ochii roata şi atuncea baga de sama ca den toate oştile şi den toţi vitejii sai calaraşi înfieraţi nice unul nu mai era traitor, fara numai doi cavaleri, care erau sir Lucan de Butlere şi fraţane-sau sir Bedivere, iara aceştia cu multe rane erau vatamaţi. Isuse Hristoase, milostiveşte-te spre noi! zis-a craiul. Au unde s-au istovit toţi blagorodnicii mei cavaleri? Vai, cainicul de mine, de ce mi-a fost harazit sa apuc ziua aceasta de amar şi jale? Iara acum – a fost zicand Arthur craiul – mi-a sosit şi mie veleatul! Dar-ar prea puternicul Dumnezeu din acest ceas a oblici unde se afla vicleanul şi hainul de sir Mordred, carete pricina tuturor rautaţilor iaste. Mai pre urma, Arthur craiul vazut-a pre sir Mordred razimat în spada-i, împresurat de movile mari de oameni fara suflare. Aciiş, da-mi suliţa – zis-a craiul catre sir Lucan – caci acolo vazut-am pre vicleanul carele rautate preste fire urzit-a. Maria ta – a fost zicand sir Lucan – lasa-l în plata domnului, caci mahniciune mare îl stapaneşte, iara de treci preste aceasta zi cernita, fi-vei razbunat cu prisosinţa asupra lui! Slavite doamne, ia aminte de visul ce visat-ai în noaptea din urma şi cele ce ţi-a grait duhul lui sir Gawaine; ia aminte ca bunul Dumnezeu, în mare mila sa, pana în acest ceas s-a îndurat a-ţi pazi viaţa. Cade-se de frica lui Dumnezeu, cel necuprins de minte de om, a lasa toate aşa cum sunt, caci – binecuvantat fie domnul! – izbanda fu la noi în batalia aceasta, iara noi trei suntem traitori, pre cand cu sir Mordred alaturi nime nu viiaza. Iara de luam acuma calea spre casa, aceasta zi urzitoare de rautaţi se va sfarşi şi soarta buna vei avea. De ma trage au nu aţa la moarte – zis-a craiul Arthur – acum singur colo îl vad şi den mainile mele haladuinţa nu va afla, caci asemenea priinţa nu mi se va mai prilejui spre a-i plati toata paguba. Atunci, degrab sa te ajute bunul Dumnezeu, zis-a sir Bedivere. Apoi, craiul Arthur lua suliţa cu îmbe manurile şi se abatu asupra lui sir Mordred, strigandu-i: Vicleanule, carele nu iubeşti binele omului! Ţi-a sosit veleatul! Auzindu-l sir Mordred pre maria sa craiul, au venit asupra lui cu sabia goala în mana. Iara curanda vreme craiul Arthur l-a palit de istov pre sir Mordred sub pavaza, încruntandu-şi într-însul suliţa şi strapungandu-l mai bine de un cot. Simţind sir Mordred ca rana de moarte a capatat, se abatu cu toata vartutea ce-o mai avea, pana în varful suliţei lui Arthur crai şi în acest chip taie cu sabia aridicata cu îmbe manurile pre parintele sau, Arthur crai, izbindu-l în tampla, ca sabia strapuns-a coiful şi scafarlia. Şi acolo pre loc sir Mordred a cazut mort, iara blagorodnicului Arthur venindu-i o sfarşala s-a daramat asupra pamantului şi acolo iaraşi sfarşania şi iaraşi sfarşala l-au apucat."
— E o buna corespondenţa de razboi. Clarence, eşti un gazetar de mana întaia. Ei – regele e sanatos? S-a vindecat?
— Nu, sarmanul. A murit!
Am fost nespus de uimit; mi se parea ca nici o rana n-ar putea sa-i fie fatala.
— Şi regina, Clarence?
— E calugariţa, la Almesbury.
— Ce schimbari! Şi într-un rastimp atat de scurt! E de neînchipuit. Alte noutaţi? Ma întreb ce noutaţi mai pot fi?
— Îţi spun eu ce mai e.
— Ei?
— Viaţa ne este în primejdie şi trebuie sa ne-o aparam cu dinţii.
— Ce vrei sa spui?
— Acum biserica e stapana. Excomunicarea te-a inclus şi pe domnia ta, o data cu Mordred; nu poate fi ridicata cata vreme eşti în viaţa. Clanurile se aduna. Biserica i-a strans pe toţi cavalerii care au mai ramas în viaţa şi le-a dat de ştire, îndata ce vei fi descoperit, o s-avem de furca.
— Fleacuri! Cu materialele noastre ucigatoare, materiale de razboi ştiinţific; cu cohortele noastre de oameni antrenaţi…
— Nu-ţi bate gura degeaba! Nu ne-au mai ramas credincioşi nici şaizeci de oameni!
— Ce tot îndrugi? Şcolile noastre, facultaţile, vastele noastre ateliere…
— Cand o sa vina cavalerii aia struniţi de biserica – aceste instituţii o sa se goleasca singure şi oamenii vor trece de partea duşmanului. Îţi închipui ca i-ai educat într-atata încat sa scoţi superstiţiile dintr-înşii?
— Aşa am crezut.
— Ei, atunci muta-ţi gandul! Ei au rezistat uşor la toate încercarile – pana la excomunicare. De atunci doar se grozavesc cu vitejia lor, însa în fundul inimii lor tremura. Împaca-te cu ideea asta – cand o sa vina armatele, maştile o sa cada.
— Ce veste rea! Suntem pierduţi. O sa întoarca propria noastra ştiinţa împotriva noastra.
— Nu, asta n-or s-o faca.
— De ce?
— Fiindca eu, cu o mana de oameni devotaţi, am împiedicat jocul asta. O sa-ţi spun ce-am facut şi ce m-a îndemnat. Oricat eşti de deştept, biserica a fost şi mai deşteapta. Biserica te-a trimis sa te plimbi, cu ajutorul slujitorilor ei – doctorii.
— Clarence!
— E adevarul gol-goluţ. Ştiu bine. Fiecare ofiţer de pe vasul tau era un slujitor, ales pe spranceana, al bisericii; şi la fel era pana şi ultimul om din echipaj.
— Ei, da-o încolo!
— E întocmai cum îţi spun. N-am descoperit lucrurile astea dintr-o data, dar pan la urma tot le-am dat de rost. Mi-ai trimis vorba, prin comandantul vasului, ca dupa ce se va întoarce cu provizii, aveţi de gand sa plecaţi din Cadiz…
— Cadiz! Nici n-am fost la Cadiz!
— …sa pleci din Cadiz şi sa calatoreşti pe mari îndepartate, timp îndelungat, pentru sanatatea familiei domniei tale? Mi-ai trimis vorba despre aşa ceva?
— Desigur ca nu. Ţi-aş fi scris, nu?
— Fireşte… Lucrul m-a neliniştit şi am intrat la banuiala. Cand comandorul a pornit îndarat, am aranjat ca sa îmbarc un spion pe vas. N-am mai auzit de vaporul ala, nici de spion, de atunci. Mi-am acordat un ragaz de doua saptamani pana ce voi primi vreo veste de la domnia ta. Pe urma, m-am hotarat sa trimit un vas la Cadiz. Un singur motiv m-a oprit.
— Care?
— Flota noastra disparuse deodata, în mod misterios! Şi la fel de subit şi misterios n-au mai funcţionat nici caile ferate, telegraful şi telefonul; toţi oamenii au dezertat, stalpii au fost taiaţi, biserica a aruncat o anatema asupra luminii electrice! A trebuit sa-mi iau talpaşiţa şi eu – şi înca fara întarziere. Viaţa domniei tale era în siguranţa, caci nimeni, în afara de Merlin, din toate regatele astea, n-ar fi cutezat sa se atinga de un astfel de vrajitor, fara sa-i sara în spate zece mii de oameni. N-aveam altceva de facut; trebuia sa chibzuiesc cum sa iasa lucrurile mai bine pana la întoarcerea domniei tale. M-am socotit şi eu în siguranţa, zicandu-mi ca nimanui n-o sa-i arda sa se atinga de un favorit al domniei tale. Aşa am şi facut, selecţionand din diferitele noastre întreprinderi pe toţi barbaţii – baieţii, adica – de a caror credinţa puteam sa jur, i-am chemat în taina şi le-am dat instrucţiuni. Sunt cincizeci şi doi; nici unul n-are mai puţin de paisprezece ani sau mai mult de şaptesprezece.
— De ce ai ales numai baieţi?
— Fiindca toţi ceilalţi s-au nascut şi au crescut într-o atmosfera plina de superstiţii care le-au intrat în sange. Noi ne-am închipuit ca am scos superstiţiile din ei; aşa au crezut şi danşii, dar excomunicarea i-a trezit ca un traznet din senin! Le-a dezvaluit ceea ce erau în adancul sufletului şi mi i-a dezvaluit şi mie. Cu baieţandrii era altceva. Cei care fusesera educaţi de noi, de la şapte la zece ani, nu au apucat sa cunoasca asupririle bisericii şi dintre aceştia am ales pe cei cincizeci şi doi. În al doilea rand, am facut o vizita particulara la vechea peştera a lui Merlin – nu cea mica, cea mare…
— Da, aceea în care am instalat în taina prima noastra uzina electrica, cand puneam la cale o minune…
— Chiar aşa. Şi cum minunea n-a mai fost necesara atunci, m-am gandit ca ar fi o idee buna sa folosim uzina acum. Am carat acolo provizii pentru un asediu…
— Ce buna idee! O idee straşnica!
— Aşa cred şi eu. Am pus de paza patru baieţi acolo, în locuri unde nu pot fi vazuţi. Nu au voie sa faca vreun rau cuiva, cata vreme se afla în afara peşterii, dar orice încercare de a patrunde înauntru… Las pe noi – au zis ei – numai sa încerce vreunul sa intre… şi vede el! Pe urma, m-am dus pe dealuri, am dezgropat şi am taiat firele secrete care legau dormitorul domniei tale cu firele care duceau la încarcaturile de dinamita, aşezate sub toate vastele noastre uzine, mori mecanice, ateliere, magazine, etcetera – iar pe la miezul nopţii am ieşit cu baieţii şi am legat aceste fire cu peştera. Afara de noi doi, nimeni nici nu are habar unde duce celalalt capat la firului. Le-am îngropat la loc, bineînţeles, şi am sfarşit toata treaba într-un ceas sau doua. Acum nu mai avem nevoie sa parasim fortareaţa, cand vom voi sa aruncam în aer civilizaţia noastra.
— Da, aceasta-i acţiunea cea mai indicata şi mai fireasca; o necesitate militara, dupa schimbarea situaţiei. Ei, ce de schimbari s-au petrecut! Ne aşteptam noi sa fim candva asediaţi în palat, dar… În sfarşit, spune mai departe.
— Pe urma am facut o reţea de sarma.
— Reţea de sarma?
— Da. Chiar domnia ta mi-ai facut aluzie la asta, acum vreo doi-trei ani.
— A, da, îmi amintesc – cand biserica şi-a încercat puterea cu noi, pentru prima data, şi a socotit mai înţelept sa aştepte un moment mai fericit. Ei, şi cum ai aranjat reţeaua?
— Am pornit douasprezece fire foarte groase şi solide, goale, neizolate, de la un dinam mare din peştera – dinam fara poli, afara de unul pozitiv şi altul negativ…
— Da, aşa şi trebuie.
— Firele ies din peştera şi alcatuiesc, la nivelul pamantului, o reţea în forma de cerc, cu un diametru de o suta de metri. Sunt douasprezece reţele independente, departate cu zece paşi una de alta, adica douasprezece cercuri concentrice – iar capetele lor se întorc în peştera.
— Bine! Da-i înainte.
— Am legat reţelele de nişte ţaruşi grei de stejar, aşezaţi la cate trei paşi unul de altul şi înfundaţi la un metru şi jumatate în pamant.
— Da! Lucru bun şi solid.
— Aşa e. Firele n-au legatura cu pamantul, în afara peşterii. Pornesc de la polul pozitiv al dinamului; celelalte capete ale firului se întorc în peştera şi fiecare e varat în pamant separat.
— Nu, nu-i bine aşa!
— De ce?
— E prea costisitor. Se risipeşte degeaba forţa. Nu-ţi trebuie nici o legatura cu pamantul decat cea de la polul negativ. Capatul celalalt al fiecarui fir trebuie sa fie adus îndarat în peştera şi legat independent, fara nici o legatura cu pamantul. Da-ţi seama cata economie realizezi. Sa zicem ca o şarja de cavalerie se azvarle asupra reţelei; nu foloseşti nici un fel de energie, nu cheltuieşti nici un ban, fiindca ai o singura legatura cu pamantul, pana cand caii se izbesc de fir; în clipa în care îl ating, fac legatura cu polul negativ prin pamant şi cad morţi. Pricepi? Nu foloseşti energia decat cand e nevoie; fulgerul tau e acolo şi aşteapta, pregatit ca proiectilul în tun; şi nu te costa nici un cent pana nu te atingi de fir. A, nici vorba, o singura legatura cu pamantul…
— Aşa e! Nu ştiu cum de mi-a scapat din vedere. Nu-i numai mai ieftin, ci şi mai eficace decat dupa metoda cealalta, fiindca daca se rup sau se încurca firele, nu se strica nimic.
— Nu, mai ales daca avem în peştera un avertizor şi întrerupem contactul cu firul rupt. Ei, continua! Tunurile?
— S-a facut! În centrul cercului interior, pe-o platforma larga şi înalta de doi metri, am aşezat o baterie de treisprezece tunuri Gatling şi am adus o cantitate serioasa de muniţii.
— E-n regula. Controleaza tot terenul din jur şi cand vor sosi cavalerii bisericii o sa-i întampinam ca la un zaiafet, cu muzica. Buza prapastiei de deasupra peşterii…
— Avem acolo o reţea de sarma şi un tun. N-o sa ne arunce bolovani în cap.
— Buun! Dar torpilele de dinamita, în cilindri de sticla?
— Ne-am îngrijit şi de asta. Cea mai dragalaşa gradina care s-a plantat vreodata! O centura lata de doisprezece metri, care înconjoara reţeaua exterioara, iar distanţa dintre ele e de treizeci de metri – un fel de teren neutru. Nu exista un singur metru patrat în toata centura asta care sa nu fie prevazut cu o torpila. Le-am pus la suprafaţa şi am presarat un strat de nisip peste ele. Pare o gradina nevinovata, dar numai sa înceapa careva s-o pliveasca şi vai de pielea lui!
— Ai verificat torpilele?
— Ei, am vrut, dar…
— Dar ce? Pai e o neglijenţa colosala, daca nu le încerci.
— Sa le încerc? Da, ştiu, însa funcţioneaza perfect; am aşezat cateva torpile pe şoseaua din spatele frontului nostru şi au fost verificate.
— Atunci se schimba lucrurile. Cine-a facut verificarea?
— Un comitet al bisericii.
— Ce draguţ din partea lor!
— Da. Venisera cu gandul de a ne porunci sa ne supunem. Vezi ca, de fapt, n-au venit sa verifice torpilele; a fost doar un accident.
— Comitetul a facut vreun raport?
— Da, a facut. Puteai sa-l auzi de la o mila.
— În unanimitate?
— Chiar aşa. Dupa asta am pus cateva tabliţe cu semne, pentru ocrotirea viitoarelor comitete, şi de atunci n-am mai fost deranjaţi de nici un nepoftit.
— Clarence, ai facut o groaza de treburi, şi le-ai facut perfect.
— Am avut vreme berechet; n-a fost nici un motiv de graba.
Un rastimp, am pastrat tacerea amandoi, chibzuind. Apoi m-am hotarat şi i-am zis:
— Da, pregatirile s-au terminat; totul e pus la punct; nu lipseşte nici un amanunt. Ştiu ce-i de facut acum…
— Şi eu. Sa stam şi sa aşteptam.
— Nu, dom le! Trebuie sa ne ridicam şi sa izbim!
— Vorbeşti serios?
— Da, zau! Metoda mea nu-i defensiva, ci ofensiva. Bineînţeles, daca am în mana o carte frumoasa – macar pe trei sferturi de buna cat a inamicului. Da, o sa ne ridicam şi-o sa izbim; asta-i tactica noastra.
— O suta la unu ca ai dreptate. Cand începe reprezentaţia?
— Acum! Vom proclama republica.
— Ei, cred şi eu ca asta o sa precipite lucrurile!
— O sa-i fac sa zbarnaie, îţi spun eu! Pana maine la pranz, Anglia o sa fie un viespar, daca biserica nu şi-a pierdut şiretenia – şi noi ştim ca nu. Acum scrie ce-ţi dictez eu:
PROCLAMAŢIE
SPRE CUNOŞTINŢA TUTURORA. Întrucat regele a murit fara a lasa moştenitor, este de datoria mea sa continui exercitarea autoritaţii executive, cu care am fost învestit, pana ce se va constitui şi pune în funcţiune un guvern. Monarhia şi-a încetat fiinţa şi nu mai exista. Prin urmare, toata puterea politica a revenit la obarşia ei – poporul ţarii. O data cu monarhia, au pierit şi susţinatorii ei; de aceea, nu mai exista nobilime, nici clase privilegiate, nici biserica oficiala în stat; toţi oamenii au devenit pe deplin egali; ei sunt deopotriva şi se bucura de libertate religioasa. Prin prezentul decret, proclamam republica. Republica este starea naturala a unei naţiuni, atunci cand orice alta autoritate a încetat sa mai fiinţeze. Este de datoria poporului britanic sa se adune de îndata şi, prin voturile sale, sa-şi aleaga reprezentanţi, carora sa le încredinţeze guvernarea ţarii.
Am semnat "Şeful" şi am datat proclamaţia din "Peştera lui Merlin". Clarence îmi atrase atenţia:
— Pai asta le dezvaluie adresa noastra şi îi invita sa ne viziteze cat mai repede.
— Asta-i şi intenţia mea. Noi îi atacam prin aceasta proclamaţie, apoi e randul lor. Acum, da ordin sa se tipareasca şi sa se afişeze numaidecat; pe urma, daca pui mana pe doua biciclete, la poalele colinei – înainte marş, spre peştera lui Merlin!
— În zece minute sunt gata. Ce mai ciclon o sa se starneasca maine, cand petecul asta de hartie va intra în acţiune! Hm, mi-e drag castelul asta batran; ma întreb daca o sa-l mai… dar asta n-are nici o importanţa.
Razboi
L-am gasit pe Clarence singur, în apartamentul lui, copleşit de melancolie. În locul luminii electrice, se introdusese iaraşi vechea lampa cu veştila şi el îmi statea acolo, într-o penumbra mohorata, cu toate perdelele trase pana jos. Sari în sus şi se repezi nerabdator la mine, exclamand:
— Ah, face un miliard de milreişi sa mai vezi o faptura vie!… M-a recunoscut aşa de uşor, de parca n-aş fi fost deloc deghizat, ceea ce m-a înspaimantat – va rog sa ma credeţi.
— Haide, spune-mi repede care-i pricina acestui dezastru înfiorator! i-am zis eu. Cum s-au petrecut lucrurile?
— Ei, daca n-ar fi existat pe lumea asta o regina Guenever, nu s-ar fi iscat nimic atat de curand, dar, oricum, tot s-ar fi iscat. Ar fi venit treptat, din pricina domniei tale; norocul a facut ca a izbucnit din pricina reginei.
— Şi a lui sir Launcelot, nu-i aşa?
— Întocmai.
— Povesteşte-mi amanuntele.
— Cred ca recunoşti ca, de vreo caţiva ani încoace, n-a existat în tot regatul decat un singur om care nu s-a uitat chioraş la regina şi la sir Launcelot…
— Da, regele Arthur.
— …şi o singura inima, în care nu încolţise banuiala.
— Da, inima regelui; o inima care nu-i în stare sa nutreasca ganduri rele faţa de un prieten.
— Ei, regele ar fi putut trai aşa – fericit şi fara sa banuiasca nimic – pana la sfarşitul zilelor sale, daca n-ar fi fost la mijloc una din reformele luminaţiei tale: acţiunile. Cand ai plecat, era gata sa se aşeze şinele pe o distanţa de cinci kilometri de la Londra, Canterbury şi Dover, şi totodata domniile lor erau gata pentru noi manevre la bursa. Se putea da o lovitura mare; toata lumea o ştia. Stocul de acţiuni ale cailor ferate s-a vandut de la emisiune. Şi ce crezi ca facu atunci sir Launcelot?
— Da, ştiu, a strans aproape tot stocul de acţiuni, cumparandu-le pe credit; iar pe urma a mai cumparat aproape de doua ori pe atat, din acelea – sanchi! – livrabile la cerere. Voia tocmai sa ceara executarea livrarii cand am plecat eu.
— Aşa este. A cerut sa-i fie predate acţiunile şi, fireşte, baieţii n-au putut-o face, aşa ca i-au cazut în gheara şi i-a stors de le-a ieşit untul. La început, radeau pe sub mustaţa de şmecheria lor, fiindca-i vandusera acţiunile la cursul de cincisprezece şi şaisprezece, cand nu faceau nici zece. Ei, şi dupa ce-au ras bine cu un obraz, şi l-au pus la odihna, fiindca le venea sa planga cu celalalt, ca, ştii, dupa ras vine plans. Asta a fost cand s-au învoit cu Invincibilul la cursul doua sute optzeci şi trei!
— Doamne pazeşte!
— I-a jupuit de vii, nu alta! Şi o meritau. În orice caz, întregul regat s-a bucurat. Dar printre cei jupuiţi se aflau şi sir Agravaine şi sir Mordred, nepoţii regelui. Cu asta s-a sfarşit numai actul întai. Actul doi, tabloul doi: Un apartament în castelul Carlisle, unde curtea se dusese pentru cateva zile la vanatoare. Personaje în scena: întreaga clica a nepoţilor regelui. Mordred şi Agravaine îşi propun sa atraga atenţia nevinovatului Arthur în privinţa Gueneverei şi a lui sir Launcelot. Sir Gawaine, sir Gareth şi sir Gaheris, însa, nici nu vor sa auda de aşa ceva. Se isca o cearta, cu vorbe grele, iar regele pica tocmai atunci în mijlocul lor. Mordred şi Agravaine îi trantesc în faţa povestea lor nimicitoare. Tablou! Din porunca regelui, i se întinde lui Launcelot o capcana în care cade. Launcelot a facut ca situaţia sa fie destul de neplacuta pentru martorii care stateau ascunşi dupa perdea – adica pentru Mordred, Agravaine şi doisprezece cavaleri de ranguri mai mici – caci i-a ucis pe toţi, afara de Mordred. Desigur ca nici asta n-a putut îmbunataţi relaţiile dintre Launcelot şi rege.
— Vai de mine! Din toate astea nu putea ieşi decat un singur lucru – vad eu bine! Razboi! Cavalerii regatului dezbinaţi în doua tabere: în tabara regelui şi în tabara lui Launcelot!
— Da, la asta s-a ajuns. Regele a trimis-o pe regina la rug, urandu-i sa se cureţe de pacate în flacari. Launcelot şi cavalerii sai însa au salvat-o, casapind pe caţiva buni prieteni de-ai noştri – de fapt, caţiva dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodata, pe nume Belias Trufaşul, sir Segwarides, sir Griflet Fiul Domnului, sir Brandiles, sir Aglovale…
— Ah, mi se sfaşie inima.
— …aşteapta, sir Şefule, ca înca n-am ispravit – sir Tor, sir Gauter, sir Culliner…
— Cel mai bun om din echipa mea de bezbol! Ce îndemanatica aripa dreapta era!
— …cei trei fraţi ai lui sir Reynolds, sir Domus, sir Priamus, sir Kay Strainul.
— Stoperul meu, care n-avea pereche! L-am vazut prinzand în dinţi o "bomba" trasa ras cu pamantul. Las-o naibii de treaba, ca nu mai pot!
— …Sir Driant, sir Lambegus, sir Herminde, sir Persilope, sir Perimones, şi – cine crezi?
— Ma ţii pe jeratic! Spune mai departe.
— Sir Gaheris şi sir Gareth – amandoi!
— O, de necrezut! Dragostea ce i-o purtau lui Launcelot parea nepieritoare.
— Moartea acestora a fost un accident. Erau simpli spectatori. Venisera neînarmaţi şi voiau doar sa asiste la pedepsirea reginei. În furia sa oarba, sir Launcelot i-a doborat pe toţi caţi i-au ieşit în cale, iar pe aceştia i-a ucis fara sa observe macar cine sunt. Uite un instantaneu al bataliei, luat de unul din oamenii noştri; se gaseşte de vanzare la toate chioşcurile de ziare. Poftim – figurile din preajma reginei sunt sir Launcelot, cu spada ridicata, şi sir Gareth, dandu-şi ultima suflare. Poţi ghici prin valul de fum emoţia sfaşietoare de pe chipul reginei. Este o scena de lupta – senzaţionala, cum nici în muzee nu gaseşti.
— Într-adevar. Trebuie s-o pazim ca ochii din cap; are o valoare istorica incalculabila. Mai departe.
— Ce sa mai lungesc vorba, restul povestirii e doar razboi, un razboi crunt. Sir Launcelot s-a retras în oraşul sau, în turnul lui de la Voioasa Guardie, şi şi-a strans o mare suita de cavaleri. Regele, cu o mare oaste, s-a dus acolo şi timp de cateva zile s-a dat o batalie cumplita. Drept rezultat, toata campia din preajma a fost pardosita cu cadavre şi fiare vechi. Apoi bise-rica a carpit o pace între Arthur şi Launcelot şi regina şi toţi ceilalţi – toţi ceilalţi, în afara de sir Gawaine. Acesta era prea întaratat de macelarirea fraţilor sai, Gareth şi Gaheris, şi nu voi sa se împace cu nici un preţ. I-a notificat lui Launcelot sa se duca acasa, sa se pregateasca în graba şi sa se aştepte ca va fi atacat cat de curand. Aşa ca Launcelot a plecat cu o corabie în ducatul sau de Guiena, iar Gawaine l-a urmat curand cu o armata, momindu-l pe Arthur sa vina cu el. Arthur a lasat regatul pe mana lui sir Mordred pana s-o întoarce.
— Aha – obişnuita înţelepciune a regilor!
— Aşa e! Şi sir Mordred s-a apucat numaidecat de treaba, ca sa-şi definitiveze regenţa. Primul lucru care i-a trasnit prin cap a fost sa se însoare cu Guenever, dar ea a fugit şi s-a închis în Turnul Londrei. Mordred a atacat turnul, iar episcopul de Canterbury l-a pocnit cu excomunicarea. Regele s-a întors. Mordred s-a luptat cu el la Dover, la Canterbury şi din nou la Dumbrava Barham. Pe urma, s-a vorbit de pace şi de o înţelegere. Condiţiile: Mordred sa aiba Cornwallul şi Kentul, cat timp va trai Arthur, şi întregul regat dupa moartea lui.
— Ei nu, pe cuvantul meu, e prea de oaie! Va sa zica, visul meu de a înfaptui republica trebuie sa ramana vis.
— Da. Acum cele doua armate îşi au taberele langa Salsbury. Gawaine – capul lui Gawaine se afla la castelul Dover, unde a cazut în lupta… Gawaine i-a aparut în vis lui Arthur, adica fantoma lui i-a aparut şi l-a prevenit sa nu dea batalie timp de o luna, oricat ar costa amanarea. Dar lupta a fost grabita de un accident. Arthur daduse ordin ca în cazul în care – în timpul consfatuirii cu Mordred asupra tratatului propus – el va ridica spada, sa se sune din trambiţe şi sa se porneasca atacul. Arthur n-avea nici un fel de încredere în Mordred. Mordred daduse acelaşi ordin oamenilor sai. Ce sa vezi? Deodata, o vipera l-a muşcat pe un cavaler de calcai; cavalerul a uitat cu totul de ordin şi i-a retezat viperei capul cu spada. Într-o clipita, cele doua oştiri uriaşe se ciocnira ca trasnetele. S-au macelarit toata ziua. Pe urma regele… dar stai, am uitat sa-ţi spun ca am pornit o treaba noua de cand ai plecat… Ziarul nostru a iniţiat…
— Nu, zau! Ce anume?
— Corespondenţa de razboi!
— Tii, straşnica idee!
— Da, ziarul era în plina înflorire, fiindca excomunicarea nu speriase nici curcile. N-a fost luata deloc în serios, cata vreme a ţinut razboiul. Am avut corespondenţi de razboi în ambele armate. O sa sfarşesc cu batalia asta, citindu-ţi ce spune unul dintre reporteri:
"Pre urma, craiul şi-a facut ochii roata şi atuncea baga de sama ca den toate oştile şi den toţi vitejii sai calaraşi înfieraţi nice unul nu mai era traitor, fara numai doi cavaleri, care erau sir Lucan de Butlere şi fraţane-sau sir Bedivere, iara aceştia cu multe rane erau vatamaţi. Isuse Hristoase, milostiveşte-te spre noi! zis-a craiul. Au unde s-au istovit toţi blagorodnicii mei cavaleri? Vai, cainicul de mine, de ce mi-a fost harazit sa apuc ziua aceasta de amar şi jale? Iara acum – a fost zicand Arthur craiul – mi-a sosit şi mie veleatul! Dar-ar prea puternicul Dumnezeu din acest ceas a oblici unde se afla vicleanul şi hainul de sir Mordred, carete pricina tuturor rautaţilor iaste. Mai pre urma, Arthur craiul vazut-a pre sir Mordred razimat în spada-i, împresurat de movile mari de oameni fara suflare. Aciiş, da-mi suliţa – zis-a craiul catre sir Lucan – caci acolo vazut-am pre vicleanul carele rautate preste fire urzit-a. Maria ta – a fost zicand sir Lucan – lasa-l în plata domnului, caci mahniciune mare îl stapaneşte, iara de treci preste aceasta zi cernita, fi-vei razbunat cu prisosinţa asupra lui! Slavite doamne, ia aminte de visul ce visat-ai în noaptea din urma şi cele ce ţi-a grait duhul lui sir Gawaine; ia aminte ca bunul Dumnezeu, în mare mila sa, pana în acest ceas s-a îndurat a-ţi pazi viaţa. Cade-se de frica lui Dumnezeu, cel necuprins de minte de om, a lasa toate aşa cum sunt, caci – binecuvantat fie domnul! – izbanda fu la noi în batalia aceasta, iara noi trei suntem traitori, pre cand cu sir Mordred alaturi nime nu viiaza. Iara de luam acuma calea spre casa, aceasta zi urzitoare de rautaţi se va sfarşi şi soarta buna vei avea. De ma trage au nu aţa la moarte – zis-a craiul Arthur – acum singur colo îl vad şi den mainile mele haladuinţa nu va afla, caci asemenea priinţa nu mi se va mai prilejui spre a-i plati toata paguba. Atunci, degrab sa te ajute bunul Dumnezeu, zis-a sir Bedivere. Apoi, craiul Arthur lua suliţa cu îmbe manurile şi se abatu asupra lui sir Mordred, strigandu-i: Vicleanule, carele nu iubeşti binele omului! Ţi-a sosit veleatul! Auzindu-l sir Mordred pre maria sa craiul, au venit asupra lui cu sabia goala în mana. Iara curanda vreme craiul Arthur l-a palit de istov pre sir Mordred sub pavaza, încruntandu-şi într-însul suliţa şi strapungandu-l mai bine de un cot. Simţind sir Mordred ca rana de moarte a capatat, se abatu cu toata vartutea ce-o mai avea, pana în varful suliţei lui Arthur crai şi în acest chip taie cu sabia aridicata cu îmbe manurile pre parintele sau, Arthur crai, izbindu-l în tampla, ca sabia strapuns-a coiful şi scafarlia. Şi acolo pre loc sir Mordred a cazut mort, iara blagorodnicului Arthur venindu-i o sfarşala s-a daramat asupra pamantului şi acolo iaraşi sfarşania şi iaraşi sfarşala l-au apucat."
— E o buna corespondenţa de razboi. Clarence, eşti un gazetar de mana întaia. Ei – regele e sanatos? S-a vindecat?
— Nu, sarmanul. A murit!
Am fost nespus de uimit; mi se parea ca nici o rana n-ar putea sa-i fie fatala.
— Şi regina, Clarence?
— E calugariţa, la Almesbury.
— Ce schimbari! Şi într-un rastimp atat de scurt! E de neînchipuit. Alte noutaţi? Ma întreb ce noutaţi mai pot fi?
— Îţi spun eu ce mai e.
— Ei?
— Viaţa ne este în primejdie şi trebuie sa ne-o aparam cu dinţii.
— Ce vrei sa spui?
— Acum biserica e stapana. Excomunicarea te-a inclus şi pe domnia ta, o data cu Mordred; nu poate fi ridicata cata vreme eşti în viaţa. Clanurile se aduna. Biserica i-a strans pe toţi cavalerii care au mai ramas în viaţa şi le-a dat de ştire, îndata ce vei fi descoperit, o s-avem de furca.
— Fleacuri! Cu materialele noastre ucigatoare, materiale de razboi ştiinţific; cu cohortele noastre de oameni antrenaţi…
— Nu-ţi bate gura degeaba! Nu ne-au mai ramas credincioşi nici şaizeci de oameni!
— Ce tot îndrugi? Şcolile noastre, facultaţile, vastele noastre ateliere…
— Cand o sa vina cavalerii aia struniţi de biserica – aceste instituţii o sa se goleasca singure şi oamenii vor trece de partea duşmanului. Îţi închipui ca i-ai educat într-atata încat sa scoţi superstiţiile dintr-înşii?
— Aşa am crezut.
— Ei, atunci muta-ţi gandul! Ei au rezistat uşor la toate încercarile – pana la excomunicare. De atunci doar se grozavesc cu vitejia lor, însa în fundul inimii lor tremura. Împaca-te cu ideea asta – cand o sa vina armatele, maştile o sa cada.
— Ce veste rea! Suntem pierduţi. O sa întoarca propria noastra ştiinţa împotriva noastra.
— Nu, asta n-or s-o faca.
— De ce?
— Fiindca eu, cu o mana de oameni devotaţi, am împiedicat jocul asta. O sa-ţi spun ce-am facut şi ce m-a îndemnat. Oricat eşti de deştept, biserica a fost şi mai deşteapta. Biserica te-a trimis sa te plimbi, cu ajutorul slujitorilor ei – doctorii.
— Clarence!
— E adevarul gol-goluţ. Ştiu bine. Fiecare ofiţer de pe vasul tau era un slujitor, ales pe spranceana, al bisericii; şi la fel era pana şi ultimul om din echipaj.
— Ei, da-o încolo!
— E întocmai cum îţi spun. N-am descoperit lucrurile astea dintr-o data, dar pan la urma tot le-am dat de rost. Mi-ai trimis vorba, prin comandantul vasului, ca dupa ce se va întoarce cu provizii, aveţi de gand sa plecaţi din Cadiz…
— Cadiz! Nici n-am fost la Cadiz!
— …sa pleci din Cadiz şi sa calatoreşti pe mari îndepartate, timp îndelungat, pentru sanatatea familiei domniei tale? Mi-ai trimis vorba despre aşa ceva?
— Desigur ca nu. Ţi-aş fi scris, nu?
— Fireşte… Lucrul m-a neliniştit şi am intrat la banuiala. Cand comandorul a pornit îndarat, am aranjat ca sa îmbarc un spion pe vas. N-am mai auzit de vaporul ala, nici de spion, de atunci. Mi-am acordat un ragaz de doua saptamani pana ce voi primi vreo veste de la domnia ta. Pe urma, m-am hotarat sa trimit un vas la Cadiz. Un singur motiv m-a oprit.
— Care?
— Flota noastra disparuse deodata, în mod misterios! Şi la fel de subit şi misterios n-au mai funcţionat nici caile ferate, telegraful şi telefonul; toţi oamenii au dezertat, stalpii au fost taiaţi, biserica a aruncat o anatema asupra luminii electrice! A trebuit sa-mi iau talpaşiţa şi eu – şi înca fara întarziere. Viaţa domniei tale era în siguranţa, caci nimeni, în afara de Merlin, din toate regatele astea, n-ar fi cutezat sa se atinga de un astfel de vrajitor, fara sa-i sara în spate zece mii de oameni. N-aveam altceva de facut; trebuia sa chibzuiesc cum sa iasa lucrurile mai bine pana la întoarcerea domniei tale. M-am socotit şi eu în siguranţa, zicandu-mi ca nimanui n-o sa-i arda sa se atinga de un favorit al domniei tale. Aşa am şi facut, selecţionand din diferitele noastre întreprinderi pe toţi barbaţii – baieţii, adica – de a caror credinţa puteam sa jur, i-am chemat în taina şi le-am dat instrucţiuni. Sunt cincizeci şi doi; nici unul n-are mai puţin de paisprezece ani sau mai mult de şaptesprezece.
— De ce ai ales numai baieţi?
— Fiindca toţi ceilalţi s-au nascut şi au crescut într-o atmosfera plina de superstiţii care le-au intrat în sange. Noi ne-am închipuit ca am scos superstiţiile din ei; aşa au crezut şi danşii, dar excomunicarea i-a trezit ca un traznet din senin! Le-a dezvaluit ceea ce erau în adancul sufletului şi mi i-a dezvaluit şi mie. Cu baieţandrii era altceva. Cei care fusesera educaţi de noi, de la şapte la zece ani, nu au apucat sa cunoasca asupririle bisericii şi dintre aceştia am ales pe cei cincizeci şi doi. În al doilea rand, am facut o vizita particulara la vechea peştera a lui Merlin – nu cea mica, cea mare…
— Da, aceea în care am instalat în taina prima noastra uzina electrica, cand puneam la cale o minune…
— Chiar aşa. Şi cum minunea n-a mai fost necesara atunci, m-am gandit ca ar fi o idee buna sa folosim uzina acum. Am carat acolo provizii pentru un asediu…
— Ce buna idee! O idee straşnica!
— Aşa cred şi eu. Am pus de paza patru baieţi acolo, în locuri unde nu pot fi vazuţi. Nu au voie sa faca vreun rau cuiva, cata vreme se afla în afara peşterii, dar orice încercare de a patrunde înauntru… Las pe noi – au zis ei – numai sa încerce vreunul sa intre… şi vede el! Pe urma, m-am dus pe dealuri, am dezgropat şi am taiat firele secrete care legau dormitorul domniei tale cu firele care duceau la încarcaturile de dinamita, aşezate sub toate vastele noastre uzine, mori mecanice, ateliere, magazine, etcetera – iar pe la miezul nopţii am ieşit cu baieţii şi am legat aceste fire cu peştera. Afara de noi doi, nimeni nici nu are habar unde duce celalalt capat la firului. Le-am îngropat la loc, bineînţeles, şi am sfarşit toata treaba într-un ceas sau doua. Acum nu mai avem nevoie sa parasim fortareaţa, cand vom voi sa aruncam în aer civilizaţia noastra.
— Da, aceasta-i acţiunea cea mai indicata şi mai fireasca; o necesitate militara, dupa schimbarea situaţiei. Ei, ce de schimbari s-au petrecut! Ne aşteptam noi sa fim candva asediaţi în palat, dar… În sfarşit, spune mai departe.
— Pe urma am facut o reţea de sarma.
— Reţea de sarma?
— Da. Chiar domnia ta mi-ai facut aluzie la asta, acum vreo doi-trei ani.
— A, da, îmi amintesc – cand biserica şi-a încercat puterea cu noi, pentru prima data, şi a socotit mai înţelept sa aştepte un moment mai fericit. Ei, şi cum ai aranjat reţeaua?
— Am pornit douasprezece fire foarte groase şi solide, goale, neizolate, de la un dinam mare din peştera – dinam fara poli, afara de unul pozitiv şi altul negativ…
— Da, aşa şi trebuie.
— Firele ies din peştera şi alcatuiesc, la nivelul pamantului, o reţea în forma de cerc, cu un diametru de o suta de metri. Sunt douasprezece reţele independente, departate cu zece paşi una de alta, adica douasprezece cercuri concentrice – iar capetele lor se întorc în peştera.
— Bine! Da-i înainte.
— Am legat reţelele de nişte ţaruşi grei de stejar, aşezaţi la cate trei paşi unul de altul şi înfundaţi la un metru şi jumatate în pamant.
— Da! Lucru bun şi solid.
— Aşa e. Firele n-au legatura cu pamantul, în afara peşterii. Pornesc de la polul pozitiv al dinamului; celelalte capete ale firului se întorc în peştera şi fiecare e varat în pamant separat.
— Nu, nu-i bine aşa!
— De ce?
— E prea costisitor. Se risipeşte degeaba forţa. Nu-ţi trebuie nici o legatura cu pamantul decat cea de la polul negativ. Capatul celalalt al fiecarui fir trebuie sa fie adus îndarat în peştera şi legat independent, fara nici o legatura cu pamantul. Da-ţi seama cata economie realizezi. Sa zicem ca o şarja de cavalerie se azvarle asupra reţelei; nu foloseşti nici un fel de energie, nu cheltuieşti nici un ban, fiindca ai o singura legatura cu pamantul, pana cand caii se izbesc de fir; în clipa în care îl ating, fac legatura cu polul negativ prin pamant şi cad morţi. Pricepi? Nu foloseşti energia decat cand e nevoie; fulgerul tau e acolo şi aşteapta, pregatit ca proiectilul în tun; şi nu te costa nici un cent pana nu te atingi de fir. A, nici vorba, o singura legatura cu pamantul…
— Aşa e! Nu ştiu cum de mi-a scapat din vedere. Nu-i numai mai ieftin, ci şi mai eficace decat dupa metoda cealalta, fiindca daca se rup sau se încurca firele, nu se strica nimic.
— Nu, mai ales daca avem în peştera un avertizor şi întrerupem contactul cu firul rupt. Ei, continua! Tunurile?
— S-a facut! În centrul cercului interior, pe-o platforma larga şi înalta de doi metri, am aşezat o baterie de treisprezece tunuri Gatling şi am adus o cantitate serioasa de muniţii.
— E-n regula. Controleaza tot terenul din jur şi cand vor sosi cavalerii bisericii o sa-i întampinam ca la un zaiafet, cu muzica. Buza prapastiei de deasupra peşterii…
— Avem acolo o reţea de sarma şi un tun. N-o sa ne arunce bolovani în cap.
— Buun! Dar torpilele de dinamita, în cilindri de sticla?
— Ne-am îngrijit şi de asta. Cea mai dragalaşa gradina care s-a plantat vreodata! O centura lata de doisprezece metri, care înconjoara reţeaua exterioara, iar distanţa dintre ele e de treizeci de metri – un fel de teren neutru. Nu exista un singur metru patrat în toata centura asta care sa nu fie prevazut cu o torpila. Le-am pus la suprafaţa şi am presarat un strat de nisip peste ele. Pare o gradina nevinovata, dar numai sa înceapa careva s-o pliveasca şi vai de pielea lui!
— Ai verificat torpilele?
— Ei, am vrut, dar…
— Dar ce? Pai e o neglijenţa colosala, daca nu le încerci.
— Sa le încerc? Da, ştiu, însa funcţioneaza perfect; am aşezat cateva torpile pe şoseaua din spatele frontului nostru şi au fost verificate.
— Atunci se schimba lucrurile. Cine-a facut verificarea?
— Un comitet al bisericii.
— Ce draguţ din partea lor!
— Da. Venisera cu gandul de a ne porunci sa ne supunem. Vezi ca, de fapt, n-au venit sa verifice torpilele; a fost doar un accident.
— Comitetul a facut vreun raport?
— Da, a facut. Puteai sa-l auzi de la o mila.
— În unanimitate?
— Chiar aşa. Dupa asta am pus cateva tabliţe cu semne, pentru ocrotirea viitoarelor comitete, şi de atunci n-am mai fost deranjaţi de nici un nepoftit.
— Clarence, ai facut o groaza de treburi, şi le-ai facut perfect.
— Am avut vreme berechet; n-a fost nici un motiv de graba.
Un rastimp, am pastrat tacerea amandoi, chibzuind. Apoi m-am hotarat şi i-am zis:
— Da, pregatirile s-au terminat; totul e pus la punct; nu lipseşte nici un amanunt. Ştiu ce-i de facut acum…
— Şi eu. Sa stam şi sa aşteptam.
— Nu, dom le! Trebuie sa ne ridicam şi sa izbim!
— Vorbeşti serios?
— Da, zau! Metoda mea nu-i defensiva, ci ofensiva. Bineînţeles, daca am în mana o carte frumoasa – macar pe trei sferturi de buna cat a inamicului. Da, o sa ne ridicam şi-o sa izbim; asta-i tactica noastra.
— O suta la unu ca ai dreptate. Cand începe reprezentaţia?
— Acum! Vom proclama republica.
— Ei, cred şi eu ca asta o sa precipite lucrurile!
— O sa-i fac sa zbarnaie, îţi spun eu! Pana maine la pranz, Anglia o sa fie un viespar, daca biserica nu şi-a pierdut şiretenia – şi noi ştim ca nu. Acum scrie ce-ţi dictez eu:
PROCLAMAŢIE
SPRE CUNOŞTINŢA TUTURORA. Întrucat regele a murit fara a lasa moştenitor, este de datoria mea sa continui exercitarea autoritaţii executive, cu care am fost învestit, pana ce se va constitui şi pune în funcţiune un guvern. Monarhia şi-a încetat fiinţa şi nu mai exista. Prin urmare, toata puterea politica a revenit la obarşia ei – poporul ţarii. O data cu monarhia, au pierit şi susţinatorii ei; de aceea, nu mai exista nobilime, nici clase privilegiate, nici biserica oficiala în stat; toţi oamenii au devenit pe deplin egali; ei sunt deopotriva şi se bucura de libertate religioasa. Prin prezentul decret, proclamam republica. Republica este starea naturala a unei naţiuni, atunci cand orice alta autoritate a încetat sa mai fiinţeze. Este de datoria poporului britanic sa se adune de îndata şi, prin voturile sale, sa-şi aleaga reprezentanţi, carora sa le încredinţeze guvernarea ţarii.
Am semnat "Şeful" şi am datat proclamaţia din "Peştera lui Merlin". Clarence îmi atrase atenţia:
— Pai asta le dezvaluie adresa noastra şi îi invita sa ne viziteze cat mai repede.
— Asta-i şi intenţia mea. Noi îi atacam prin aceasta proclamaţie, apoi e randul lor. Acum, da ordin sa se tipareasca şi sa se afişeze numaidecat; pe urma, daca pui mana pe doua biciclete, la poalele colinei – înainte marş, spre peştera lui Merlin!
— În zece minute sunt gata. Ce mai ciclon o sa se starneasca maine, cand petecul asta de hartie va intra în acţiune! Hm, mi-e drag castelul asta batran; ma întreb daca o sa-l mai… dar asta n-are nici o importanţa.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 42 - Razboi
Aceasta pagina a fost accesata de 585 ori.