Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 43 - Batalia de la centura de nisip
Capitolul 43
Batalia de la centura de nisip
Ne aflam în peştera lui Merlin. Clarence, cu mine şi cu cincizeci şi doi de baieţi englezi vioi şi deştepţi, educaţi temeinic şi cu o minte sanatoasa. În zori, am trimis uzinelor şi tuturor întreprinderilor noastre mai mari ordinul sa înceteze lucrul şi sa-şi puna toţi oamenii la adapost, deoarece totul urmeaza sa fie aruncat în aer de nişte mine secrete, "fara sa se poata şti în ce moment – de aceea, evacuaţi imediat". Oamenii aceia ma cunoşteau şi aveau încredere în cuvantul meu. Aveau s-o ştearga, fara sa stea la gand şi sa se mai scarpine în cap. Deci puteam sa-mi aleg în voie momentul favorabil pentru explozie. Cata vreme explozia era iminenta, putea sa treaca şi o suta de ani şi n-ai fi putut convinge un singur om sa se întoarca acolo.
Am aşteptat o saptamana. Nu m-am plictisit, fiindca scriam tot timpul. În primele trei zile, am sfarşit cu transformarea vechiului meu jurnal într-o povestire; am avut nevoie doar de vreo doua-trei capitole noi ca sa-l aduc la zi. Restul saptamanii, l-am petrecut scriind soţiei mele. Ma obişnuisem sa-i scriu în fiecare zi Alisandei, ori de cate ori eram desparţiţi; şi acum îmi pastram obiceiul – de dragul ei şi al obiceiului, deşi, fireşte, nu puteam face nimic cu scrisorile, dupa ce le terminam. Dar, înţelegeţi, aşa trecea mai repede vremea şi era aproape ca o convorbire; era aproape ca şi cum i-aş fi spus: "Sandy, daca tu şi cu Alo-Centrala aţi fi aici în peştera, în loc sa va am numai în fotografiile astea, ce-am mai petrece!" Şi apoi, ştiţi, puteam sa mi-o închipui pe fetiţa, gangurind ceva drept raspuns, cu pumnişorii la gura, întinsa în poala maica-sii, şi pe Sandy cum rade şi îşi admira odrasla, gadiland-o din cand în cand sub barbie ca s-o faca sa chicoteasca, şi pe urma aruncandu-mi o frantura de raspuns, şi-aşa mai departe. Ei, nu ştiţi cum e? Puteam sta acolo în peştera, cu condeiul în mana şi s-o ţin aşa ceasuri întregi. Ce mai, era aproape ca şi cum am fi fost toţi trei laolalta.
Bineînţeles, în fiecare noapte trimiteam spioni ca sa-mi aduca veşti. Fiecare raport îmi facea din ce în ce mai impresionanta situaţia. Oştile se strangeau într-una; pe toate drumurile şi potecile Angliei roiau cavaleri calari, iar preoţii calareau alaturi de danşii, ca sa îmbarbateze pe aceşti originali cruciaţi, fiind vorba de un razboi purtat chiar de biserica. Toţi nobilii, mari şi mici, şi toţi boiernaşii pornisera la drum. Lucrurile se desfaşurau întocmai cum ma aşteptasem. Aveam de gand sa împuţinam atat de rau soiul ala de oameni, încat poporului nu i-ar fi ramas dupa aceea decat sa treaca la carma cu republica lui şi…
Ah, ce dobitoc eram! Abia pe la sfarşitul saptamanii am început sa-mi dau seama de marea şi întristatoarea realitate, anume ca masele largi ale naţiunii aruncasera cu palariile în aer şi strigasera; "Traiasca republica!", doar o singura zi, şi pe urma basta! Apoi, biserica, boierii şi boiernaşii se încruntasera aşa de urat şi cu semeţie la bieţii oameni de rand – o singura data a fost de ajuns – şi ei se facura mieluşei! Din clipa aceea, mieluşeii şi oile începura sa se stranga la stana – adica, în tabere – oferindu-şi vieţile lor fara nici un preţ şi preţioasa lor lana, pentru "cauza cea dreapta"! Ce mai, pana şi oamenii care, nu de mult, fusesera sclavi ajunsesera în aşa hal încat aparau şi ei, draga doamne, "cauza cea dreapta"; proslavind-o, rugandu-se pentru victoria ei şi îndrugand tot felul de baiguieli sentimentale pe seama ei, întocmai ca toţi ceilalţi oameni de rand. Gandiţi-va cum mai putea face umbra pamantului o asemenea pleava umana! Închipuiţi-va ce neghiobie fara seaman! Da, acum se striga peste tot; "Moarte republicii!" şi nici un glascior nu se ridica în favoarea ei. Întreaga Anglie marşaluia împotriva noastra! Zau aşa! Şi asta întrecea tot ce scontasem.
I-am urmarit îndeaproape pe cei cincizeci şi doi de baieţi ai mei, le-am pandit chipurile, mersul, atitudinile, caci toate acestea alcatuiesc un limbaj – limbaj, care ne-a fost înadins harazit ca sa ne tradeze în ceasuri de grea cumpana, cand tocmai avem secrete sacre de pastrat. Ştiam ca gandul acela le va ciocani mereu mintea şi le va roade inimile: "întreaga Anglie a pornit împotriva noastra!" Gandul acesta le chema tot mai staruitor atenţia, capatand, de fiecare data, o forma tot mai precisa în închipuirea lor, pana ce ajunse sa nu le mai dea ragaz nici în somn; caci şi în vis aveau sa vada şi sa auda o seama de aratari tulburi şi fugare, spunandu-le; "întreaga Anglie – întreaga Anglie! – a pornit împotriva noastra!" îmi dadeam seama ca aşa se va întampla; ştiam ca pana la urma apasarea avea sa devina atat de mare, încat îi va sili sa-şi spuna gandul pe faţa. De aceea, trebuia sa am pregatit un raspuns pentru momentul acela – un raspuns bine chibzuit şi liniştitor.
Am avut dreptate. Momentul a sosit, ca de ce ţi-e frica nu scapi! Au fost nevoiţi sa-şi spuna gandul. Bieţii flacai, ţi se facea mila de ei cand îi vedeai aşa de palizi, sleiţi şi framantaţi! La început, delegatul lor îşi pierdu piuitul. Îi ramase vorba în gat; dar îndata îşi recapata glasul şi-şi gasi cuvintele, iata ce mi-a spus el, exprimandu-se în engleza clara şi moderna, care era predata în şcolile mele:
— Am încercat sa uitam ce suntem – adica nişte baieţi englezi! Am încercat sa punem raţiunea înaintea sentimentului, datoria înaintea dragostei. Minţile noastre ne aproba, dar inimile ne mustra. Cata vreme se parea ca e vorba numai de nobili şi de boiernaşi sau numai de cei douazeci şi cinci-treizeci de mii de cavaleri, ramaşi în viaţa dupa ultimele razboaie, nutream cu toţii aceleaşi ganduri şi nu ne tulbura nici o îndoiala; fiecare din aceşti cincizeci şi doi de baieţi, care se afla aici, în faţa luminaţiei tale, îşi spuneau: "Singuri şi-au ales soarta! Îi priveşte!" Dar gandeşte-te, sir Şefule, ca lucrurile s-au schimbat – întreaga Anglie a pornit împotriva noastra! Gandeşte-te şi ia aminte, domnia ta, ca oamenii aceştia sunt fraţii noştri, sunt os din osul nostru, carne din carnea noastra şi îi iubim! Nu ne cere sa distrugem poporul nostru! Ei, uite ce înseamna sa te gandeşti la toate din vreme şi sa fii gata pentru orice împrejurare. Daca n-aş fi prevazut situaţia aceea şi nu m-aş fi dumirit asupra ei, baiatul ala m-ar fi înfundat. N-aş fi putut spune nici pas! Dar eram lamurit, aşa ca le-am putut spune:
— Baieţi, inimile voastre nu va înşeala; aţi gandit ceea ce se cuvenea; aţi savarşit ceea ce era datoria voastra. Sunteţi baieţi englezi şi veţi pastra nepatat acest nume. Nu va mai framantaţi degeaba şi lasaţi-va minţile în pace. Gandiţi-va la un singur lucru: chiar daca întreaga Anglie a pornit împotriva noastra, cine-i, ma rog, avangarda? Cine va merge în frunte, dupa cele mai obişnuite reguli ale razboiului? Raspundeţi-mi!
— Oastea de calareţi a cavalerilor înzauaţi.
— Aşa e. Acesta sunt în numar de treizeci de mii. Se vor înşira pe-o adancime de cateva pogoane. Acum, bagaţi de seama un lucru: în afara de ei, nimeni nu va ajunge pana la Centura de Nisip! Cand aceştia vor ajunge acolo – se va petrece ceva de groaza şi, imediat dupa aceea, puzderia de civili de la coada se va retrage, amintindu-şi ca are treburi mai importante prin alte parţi. Numai boierii şi boiernaşii sunt cavaleri şi dupa paţania cu pricina numai ei vor ramane ca sa joace cum le cantam noi. E curatul adevar ca nu vom avea de luptat decat cu aceşti treizeci de mii de cavaleri. Acum, spuneţi-mi ce credeţi şi voi urma hotararea voastra. Vreţi sa ocolim batalia, şi sa ne retragem de pe campul de lupta?
— Nu!!!
Strigatul a fost unanim şi izvorat din inima.
— Va este… va este… cumva… va este frica de aceşti treizeci de mii de cavaleri?
Întrebarea, pusa în gluma, a starnit un hohot de ras sanatos, neliniştea flacailor s-a risipit şi cu toţii s-au întors veseli la posturile lor. Ce comoara de baieţi! Şi, pe deasupra, chipeşi ca nişte fete.
Acum eram pregatit sa înfrunt inamicul. Putea sa vina ziua cea mare şi mult aşteptata, ca avea sa ne gaseasca în fruntea bucatelor.
Ziua cea mare sosi la vreme. În zori, sentinela de garda a taberei intra în peştera şi ne raporta ca a zarit la orizont o masa neagra mişcatoare şi a auzit nişte sunete îndepartate, care puteau fi ale unei fanfare militare. Pranzul mic tocmai era gata; ne-am aşezat şi am mancat.
Dupa ce-am ispravit gustarea, le-am ţinut baieţilor un mic discurs şi apoi am trimis la manevrarea bateriei un detaşament, sub comanda lui Clarence.
Soarele se înalţa grabit pe cer, revarsandu-şi nestingherit stralucirile pe tot întinsul campiei. Zarii într-adevar o oaste uimitoare, care înainta încet spre noi, cu mers statornic, şi cu faţa aliniata – ma rog – ca valul marii. Pe masura ce se apropia, devenea tot mai impunator de sublima la înfaţişare. Într-adevar, parea ca întreaga Anglie marşaluia cu dansa. Curand, am putut zari fluturand nenumarate flamuri, iar apoi soarele facu sa scapere marea de armuri, învapaind-o cu totul. Ce privelişte frumoasa! Nu mai vazusem nimic care s-o întreaca.
În cele din urma, putui desluşi şi unele amanunte. Toate randurile din faţa – nu puteai spune pe cate pogoane marşaluiau – erau alcatuite numai din calareţi; erau cavaleri cu panaş şi în armuri. Deodata auzii un glas de trambiţe, trapul se prefacu în galop, şi apoi… ce mai, era o minunaţie sa priveşti! Talazul acela în forma de potcoava matura campia, apropiindu-se de Centura de Nisip. Mi se taie rasuflarea. Mereu se apropia; mai aproape, tot mai aproape, în timp ce faşia de iarba verde de dincolo de centura galbena se îngusta mereu. Se îngusta tot mai mult pana ce deveni ca o simpla panglica în faţa cailor – apoi disparu sub copitele lor. Sfinte Sisoe! Zau aşa, întreaga avangarda de calareţi ai oastei ţaşni în vazduh cu o bubuitura de tunet, devenind un vartej de fleanduri şi ţandari de trupuri; iar la suprafaţa pamantului plutea un zid gros de fum, care ne împiedica sa vedem ce mai ramasese din restul mulţimii.
Era momentul sa pun în aplicare punctul doi din ordinea de bataie! Apasai pe un buton şi-i scuturai întregii Anglii oasele, desfacandu-i şira spinarii!
În explozia aceea, toate nobilele noastre uzine de civilizaţie au sarit în aer şi au pierit de pe faţa pamantului. A fost o pierdere mare, dar era necesara. Nu ne dadea mana sa-l lasam pe inamic sa întoarca împotriva-ne propriile noastre arme.
Apoi, a urmat unul din cele mai plictisitoare sferturi de ora, prin care am trecut vreodata. Noi aşteptam într-o singuratate în care nu se mai auzea nimic, închişi între cercurile noastre de reţele şi împrejmuiţi de un cerc de fum gros, întins pana departe. Nu puteam vedea nimic nici prin zidul de fum şi nici peste el, dar în cele din urma fumul începu sa se dea alene la o parte şi sa se risipeasca, iar dupa alt sfert de ceas vazduhul se limpezi şi ne puturam satisface curiozitatea. Nu se zarea nici urma de faptura vie! Ne-am dat seama ca întariturilor noastre li se adaugasera alte întarituri. Dinamita sapase în jurul nostru un şanţ lat de peste treizeci de metri. Pustiirea pricinuita era uimitoare. Mai mult înca, întrecea orice prevedere. Bineînţeles, nu puteam numara morţii, fiindca nu existau sub forma de cadavre, ci doar în chipul unei protoplasme omogene, cu aliaje de fier şi nasturi.
Nu se zarea nici picior de om; totuşi trebuia sa se afle prin randurile din spate o seama de raniţi care fusesera caraţi de pe camp, la adapostul zidului de fum; trebuia sa fi fost şi oameni bolnavi printre ceilalţi, caci totdeauna se întampla aşa, dupa o asemenea isprava. Dar ajutoare şi întariri nu mai aveau de unde sa vina: acesta era ultimul contingent de cavaleri englezi, tot ce mai ramasese din tagma, dupa recentele razboaie pustiitoare. Aşa ca ma simţeam foarte liniştit, socotind ca forţa cea mai însemnata, care mai putea fi adusa împotriva noastra, ar fi fost foarte redusa – alcatuita din restul de cavaleri care înca nu fusesera nimiciţi. De aceea, am dat o proclamaţie catre armata, cuprinzand urmatoarele:
"SOLDAŢI! APĂRĂTORI AL LIBERTĂŢII Şl EGALITĂŢII UMANE! Generalul vostru va felicita! Mandru de puterea sa şi bizuindu-se cu trufie pe faima lui, duşmanul sfidator a pornit împotriva voastra. Aţi ştiut cum sa-l întampinaţi. Lupta a fost scurta şi pentru voi – glorioasa. Aceasta însemnata victorie, dobandita fara nici o pierdere, este fara precedent în istorie. Cata vreme planetele se vor mai roti în orbita lor, batalia de la Centura de Nisip nu va pieri din amintirea oamenilor.
Şeful."
Am citit-o cu multa însufleţire, iar aplauzele cu care am fost rasplatit mi-au daruit o mare bucurie. Apoi, am încheiat cu aceste observaţii:
— Razboiul cu poporul englez – ca popor – s-a sfarşit. Poporul s-a retras de pe campul de lupta şi din razboi. Înainte de a mai fi convins sa revina, razboiul se va fi încheiat. Mai avem o singura campanie pe care trebuie s-o purtam. Va fi scurta – cea mai scurta din istorie. Totodata, ea va însemna cea mai mare distrugere de vieţi, din punctul de vedere al proporţiei de pierderi faţa de efectivele aruncate în lupta. Am ispravit cu poporul; de-acum înainte vom avea de-a face numai cu cavalerii. Cavalerii englezi pot fi ucişi, dar nu pot fi supuşi. Ştim cine se afla înaintea noastra. Cata vreme mai ramane în viaţa unul din ei, misiunea noastra nu s-a ispravit, razboiul nu s-a terminat. Îi vom ucide pe toţi. (Aplauze îndelungi şi prelungite.)
Am oranduit de-a lungul marelui mal – înalţat în jurul liniilor noastre de catre explozia ce se dezlanţuise – doar un singur post alcatuit din doi baieţi, ca sa ne dea de veste cand se va ivi iaraşi inamicul.
Apoi, am trimis un inginer însoţit de patruzeci de oameni, pana la un punct situat chiar în spatele liniilor noastre din sud – cu misiunea de a schimba cursul unui torent de munte şi a-l aduce între liniile noastre şi la comanda noastra, aranjand astfel ca sa-l pot folosi urgent, la caz de nevoie. Cei patruzeci de oameni au fost împarţiţi în doua echipe de cate douazeci, schimbandu-se la fiecare doua ceasuri. Treaba a fost dusa la bun sfarşit în zece ore.
Cum se apropia noaptea, mi-am retras sentinelele. Cea care facuse de garda spre nord îmi raporta ca zarise într-acolo o tabara, dar care era vizibila numai cu binoclul. Mai raporta ca vreo caţiva cavaleri bajbaiau, cautand un drum spre noi şi manasera nişte vite spre liniile noastre, fara ca ei sa se apropie prea mult. Ma aşteptam şi la asta. Ne iscodeau, pricepeţi; voiau sa afle daca aveam de gand sa-i bagam iar în sperieţi cu grozavia aceea sangeroasa… Se putea ca în timpul nopţii sa devina mai cutezatori. Îmi închipuiam cam ce plan o sa încerce, fiindca mi-era limpede ce aş fi facut eu, daca aş fi fost în locul lor şi la fel de ignorant ca şi ei. I-am spus şi lui Clarence presupunerile mele.
— Cred ca ai dreptate – zise el – pentru danşii lucrul cel mai simplu este sa încerce tocmai aşa ceva.
— Bine! i-am raspuns eu. Daca o fac, sunt sortiţi pieirii.
— Desigur.
— N-au nici cea mai mica şansa.
— Fara îndoiala ca n-au.
— E înfiorator, Clarence. Ar fi mare pacat.
Situaţia ma tulbura atat de tare, încat nu-mi gaseam liniştea tot gandindu-ma la ei şi framantandu-ma din pricina lor.
În cele din urma, ca sa-mi liniştesc conştiinţa, am ticluit acest mesaj catre cavaleri:
"ONORABILULUI COMANDANT AL CAVALERIEI REBELE A ANGLIEI:
Luptaţi în zadar! Va cunoaştem puterea – daca se poate numi astfel. Ştim ca puteţi aduce împotriva noastra cel mult douazeci şi cinci de mii de cavaleri. De aceea, n-aveţi nici o şansa – de nici un fel. Gandiţi-va: suntem bine înarmaţi, bine fortificaţi, însumam cincizeci şi patru! Cincizeci şi patru – ce anume? Oameni? Nu, însumam cincizeci şi patru de minţi – cele mai capabile minţi din lume, o forţa împotriva careia simpla putere animala nu poate avea mai multa speranţa de a razbi, decat au valurile neputincioase ale marii speranţa de a doborî barierele de granit ale Angliei. Fiţi chibzuiţi! Va cruţam vieţile: de dragul familiilor voastre, nu respingeţi darul pe care vi-l oferim. Va dam aceasta şansa, care este ultima: lepadaţi armele; predaţi-va fara condiţii republicii şi totul va va fi iertat.
(semnat) ŞEFUL."
I-am citit lui Clarence textul şi i-am propus sa-l trimitem printr-un sol cu steag alb. El rase – rasul acela sarcastic, cu care se nascuse! – şi zise:
— Nu ştiu cum, dar se pare ca tot nu-ţi poţi da seama pe deplin ce fel de oameni sunt nobilii aştia. Mai bine sa economisim timpul şi sa ne cruţam niscaiva necazuri. Hai – închipuie-ţi ca eu sunt comandantul cavalerilor de colo. Şi domnia ta eşti solul, va sa zica. Acum, apropie-te şi înmaneaza-mi mesajul, iar eu am sa-ţi dau raspunsul.
Ideea m-a amuzat. Am facut caţiva paşi înainte, escortat de o garda imaginara de soldaţi inamici; am scos hartia şi am citit-o. Drept raspuns, Clarence mi-a smuls hartia din mana, şi-a strambat gura, lasandu-şi batjocoritor buza în jos şi spunandu-mi cu un dispreţ semeţ:
— Rasfaceţi-mi în bucaţi pre dobitocul acesta şi într-un coş sa-l învartejiţi plocon netrebnicului de neam prost, carele încoace l-a manat! Alt soi de raspuns de la mine nu va afla!
Cat de seaca e teoria în faţa faptelor! Şi asta era doar un fapt şi nimic altceva. Aşa s-ar fi întamplat într-adevar lucrurile – n-avea nici un rost sa-mi bag capul în traista! Am rupt hartia şi am dat un concediu definitiv sentimentalismelor mele, atat de nelalocul lor.
Pe urma, am trecut la treaba. Am verificat semnalele electrice, începand de la platforma cu tunuri Gatling şi pana la peştera, asigurandu-ma ca funcţioneaza; am verificat şi paraverificat semnalele care controlau reţelele – ştiţi, semnalele cu ajutorul carora puteam sa întrerup şi sa dau drumul dupa voie la curentul electric în fiecare reţea, una independent de alta. Am facut legatura cu torentul, şi am pus-o sub paza şi autoritatea a trei din cei mai buni flacai. Aceştia urmau sa se schimbe în post din doua în doua ore, în tot timpul nopţii, şi sa asculte imediat de semnalul meu, daca s-ar întampla sa-l dau: trei împuşcaturi, una dupa alta. N-am mai pus sentinele pe timpul nopţii şi am lasat pustie tabara, ordonand sa se pastreze liniştea în peştera, iar luminile electrice sa fie reduse la o simpla licarire.
De îndata ce s-a întunecat de-a binelea am întrerupt curentul în toate reţelele şi pe urma am mers orbecaind pana la malul dinspre noi al marelui şanţ sapat de explozie. M-am caţarat pana sus şi m-am întins acolo, pe creasta, la panda. Dar era prea întuneric ca sa vad ceva. Zgomote? Nu se auzea nimic. Domnea o linişte de moarte. E drept, se auzeau zgomotele obişnuite noaptea la ţara – foşnetul pasarilor de noapte, bazaitul insectelor, latraturile unor caini departaţi, mugetul înabuşit al unor vaci aflate cine ştie unde – dar toate astea, departe de a tulbura liniştea, o sporeau mai degraba, adaugandu-i pe deasupra o tristeţe apasatoare.
N-a trecut mult şi am renunţat la panda. Socoteam ca n-aveam decat s-aştept şi n-o sa-mi para rau. Totuşi, a trebuit s-aştept cam multişor. În cele din urma, am prins cu urechea un fel de ecouri nelamurite – un sunet metalic înfundat. Atunci am ciulit urechile şi mi-am ţinut rasuflarea, fiindca tocmai la aşa ceva m-aşteptasem. Sunetul se întari şi se apropie, venind dinspre nord. Apoi îl auzii chiar în dreptul meu – pe creasta din faţa, la vreo suta de paşi şi mai bine. Pe urma, mi s-a parut ca vad aparand de-a lungul crestei un şir de puncte negre. Sa fie capete de oameni? N-aş fi putut spune; se putea prea bine sa nu fi. fost nimic, caci nu te poţi bizui pe ochi, cand nu-ţi mai stapaneşti închipuirea. Problema însa a fost curand rezolvata. Am auzit cum zgomotul acela metalic cobora în şanţul cel mare. Zgomotul se mari repede, se laţi de-a lungul întregului şanţ şi ma încredinţa de un fapt neîndoielnic: o întreaga oaste îşi ocupa poziţia în şanţ. Da, coşcodanii aia voiau sa ne faca o mica surpriza. Ce tambalau avea sa se încinga în zori, sau poate ca şi mai devreme!
M-am întors bajbaind spre tabara – mi-era de ajuns ce vazusem. M-am dus la platforma şi am semnalizat sa se dea drumul la curent în cele doua reţele interioare. Apoi m-am dus în peştera, unde am gasit totul într-o stare mulţumitoare – cu toţii dormeau duşi, în afara de echipa de lucru. L-am trezit pe Clarence şi l-am înştiinţat cum se umple cu oameni şanţul cel mare, exprimandu-i convingerea ca toţi cavalerii vin buluc asupra noastra. Ma batea gandul ca, de îndata ce vor miji zorile, ne vom putea aştepta ca miile de cavaleri, ascunşi în şanţ, sa se reverse peste mal şi sa treaca la asalt, urmaţi imediat de restul armatei lor. Clarence îmi spuse:
— Cu siguranţa ca or sa trimita doi-trei cercetaşi prin bezna, în recunoaştere. De ce sa nu întrerupem fulgerul din reţelele exterioare şi sa le dam o şansa?
— Am şi facut-o, Clarence. M-ai ştiut vreodata neospitalier?
— Nu, ştiu ca ai inima buna. Vreau sa ma duc şi…
— Vrei sa fii comisie de recepţie? Hai, ca vin şi eu.
Am trecut de marginea îngraditurii şi ne-am culcat alaturi, între cele doua reţele interioare. Lumina slaba din peştera ne cam tulburase vederea, dar apoi ochii se deprinsera cu noile împrejurari; bajbaiam, dar acum eram în stare sa desluşim ţaruşii reţelelor. Începusem o conversaţie în şoapta, cand deodata Clarence ma întrerupse, exclamand:
— Ce-o fi asta?
— Ce anume?
— Obiectul de colo.
— Care obiect – unde?
— Acolo, ceva mai la dreapta dumitale; ceva întunecat – o silueta ştearsa, nu ştiu ce – la a doua reţea.
Am privit şi am tot privit. Am spus:
— Sa fie vreun om, Clarence?
— Nu, nu cred. Daca te uiţi bine, parc-ar fi… ba e chiar un om! Se reazima de reţea.
— Cred şi eu; sa mergem sa vedem!
Ne-am tarat de-a buşilea, pana ce ne-am apropiat mai bine şi apoi ne-am uitat. Da, era chiar un om – o silueta matahaloasa şi nedesluşita, în armura, stand ţeapana, ţinandu-se cu amandoua mainile de firul de sus. Şi, bineînţeles, mirosea a carne fripta. Sarmanul! Murise, ramanand ca o stana de piatra, fara sa ştie macar ce-l lovise. Încremenise acolo ca o statuie; nici nu se clintea, doar penele coifului unduiau puţin în adierea nopţii. Ne-am ridicat şi am privit printre barele vizierei, dar nu ne-am putut da seama daca-l cunoşteam ori ba; trasaturile-i erau prea nelamurite şi adumbrite.
Am auzit apoi un zgomot de paşi vatuiţi, ce se apropiau, şi ne-am trantit la pamant, chiar pe locul unde ne aflam. Am desluşit cu greu un alt cavaler; venea pe furiş, cautandu-şi drumul pe dibuite. Era destul de-aproape de noi ca sa-l vedem întinzand o mana, dand de firul de sus, apoi aplecandu-se şi trecand pe sub el şi peste cel de jos. Dupa aceea, ajunse în dreptul primului cavaler şi avu o uşoara tresarire, cand îl descoperi. Ramase aşa, o clipa – întrebandu-se, fara îndoiala, de ce nu se mişca celalalt- apoi spuse, cu glas şoptit: "Au ce te îndeamna a visa aici, viteze sir Mar…" şi puse mana pe umarul cadavrului – şi abia apuca sa scoata un geamat stins, ca se şi prabuşi mort. Ucis de un om mort, pricepeţi – de fapt, ucis chiar de un prieten mort! Ce lucru îngrozitor!
Pasarile acestea timpurii conţinuara sa vina pana în apropierea noastra una dupa alta, împraştiate, cam la cate cinci minute – timp de vreo jumatate de ceas. Nu aveau cu ei alta arma decat spada; cei mai mulţi o ţineau gata în mana, o întindeau şi dadeau de fire cu ea. În rastimpuri, zaream cate o scanteie albastra, cand cavalerul, care o pricinuise, era destul de departat ca sa ramana nevazut de noi, dar noi tot ştiam ce se întamplase: sarmanul, atinsese cu spada firul încarcat şi fusese electrocutat. Urmau alte scurte intervale de tacere apasatoare, întrerupte, cu o jalnica regularitate, de zanganitul pricinuit de caderea unui înzauat. Şi lucrul acesta se repeta mereu, înfiorandu-te acolo, în întuneric şi în singuratate.
Am hotarat sa dam o raita printre reţelele interioare. Acum, mergeam drepţi, fara fereala, ca sa ne fie mai lesne; ne-am convins ca, daca am fi vazuţi, am fi luaţi mai curand drept prieteni decat drept duşmani şi, în orice caz, eram în afara razei de acţiune a sabiilor, iar boiernaşii nu pareau sa aiba lancii. Marturisesc ca a fost o plimbare tare curioasa. Pretutindeni zaceau oameni morţi, dincolo de-a doua reţea – nu vizibili în mod precis, dar totuşi vizibili – şi am numarat cincisprezece asemenea statui emoţionante: cavaleri morţi, încremeniţi cu mana pe firul de sus.
Un lucru parea îndeajuns de dovedit: curentul nostru era atat de formidabil, încat ucidea înainte ca victima sa poata striga ceva. Curand, am prins cu urechea un zgomot înabuşit şi în clipa urmatoare am ghicit ce era. O oaste compacta ne ataca prin surprindere! I-am şoptit lui Clarence sa se duca sa trezeasca armata şi sa-i atraga atenţia sa aştepte în tacere, în peştera, noi ordine. S-a întors curand şi am ramas langa reţeaua interioara, privind cum fulgerul îşi producea în tacere efectele înfioratoare asupra oştirii care se revarsa. Nu puteai desluşi multe amanunte, dar puteai sa remarci ca o masa neagra se îngramadea dincolo de-a doua reţea. Mormanul, care tot creştea, nu era altceva decat oameni morţi! Tabara noastra era împrejmuita acum cu un zid solid de morţi – puteai jura ca e un bastion, o întaritura alcatuita din cadavre. Ceea ce parea mai groaznic era lipsa oricarui glas omenesc; nu se auzeau nici urale, nici strigate de razboi. Fiind hotaraţi sa ne surprinda, namilele acelea veneau tiptil şi de fiecare data cand randul din faţa se afla destul de aproape de ţinta casa se pregateasca sa strige, bineînţeles ca atingea linia fatala şi se prabuşea fara a mai depune marturie.
Am dat drumul la curent şi prin a treia reţea şi aproape imediat prin a patra şi a cincea – şi astfel golurile fura împlinite foarte repede. Mi-am zis ca acum sosise momentul sa dau lovitura de graţie. Socotisem ca întreaga armata cazuse în capcana noastra. În orice caz, trebuia neaparat sa aflu cum stam, aşa ca apasai pe un buton şi facui sa se aprinda cincizeci de sori electrici în varful prapastiei noastre.
Sfinte Sisoe! Ce privelişte! Eram împresuraţi de trei ziduri de oameni morţi! Toate celelalte reţele erau aproape pline cu oameni vii, care-şi croiau drum pe furiş printre fire. Ţaşnirea neaşteptata de lumina paraliza oastea şi îi înlemni de uimire pe cavaleri – cum s-ar spune. Îmi ramasese doar o clipa ca sa folosesc încremenirea lor şi n-am pierdut şansa. Ştiţi, în clipa urmatoare şi-ar fi venit în fire, ar fi izbucnit în urale şi ar fi dat un iureş, iar firele mele s-ar fi rupt – dar în clipa aceea, pierduta pentru danşii, le-a zburat pentru totdeauna ocazia. Cand acea fulgeratoare fracţiune de timp nici nu se scursese, am dat drumul la curent prin toate reţelele şi am lovit de moarte întreaga oaste, chiar pe locul unde se afla! Puteai auzi gemetele şi vaicarelile care se înalţau. Era strigatul de agonie a unsprezece mii de oameni, umpland noaptea cu un tragism sfaşietor.
Dintr-o singura privire, vazuram ca restul duşmanilor – cam la vreo zece mii de oameni – se afla între noi şi şanţul care ne înconjura, şi se bulucea la asalt. Prin urmare, îi aveam în mana pe toţi – şi înca fara putinţa de scapare! Sosise ceasul ultimului act al tragediei. Am tras cele trei focuri de revolver – ceea ce însemna:
— Daţi drumul la apa!
Se auzi o navala şi un vuiet naprasnic, şi, într-o clipita, torentul spumega furios prin şanţul cel mare, dand naştere unui rau lat de vreo treizeci de metri şi adanc de vreo opt.
— La tunuri, ostaşi! Deschideţi focul!
Cele treisprezece tunuri Gatling începura sa reverse moartea în cei zece mii de duşmani sortiţi pieirii. Vrajmaşii se oprira, ţinura piept, o clipa, potopului de foc nimicitor, apoi randurile se rupsera, gloata dadu bir cu fugiţii şi se risipi, gonind catre şanţ, ca pleava în furtuna. Un sfert din efectiv nici nu ajunse în varful înaltei creste; trei sferturi ajunsera şi se aruncara în şanţ – spre a muri prin înec.
Nici nu trecusera zece minute de la deschiderea focului şi rezistenţa cavalerilor era înfranta, campania terminata, iar noi, cei cincizeci şi patru, eram stapanii Angliei! Douazeci şi cinci de mii de oameni zaceau morţi în jurul nostru.
Dar vai, cat de înşelatoare mai este soarta! Într-un timp foarte scurt – sa zicem un ceas – s-a întamplat, chiar din vina mea, un lucru care ... dar nu ma rabda inima sa scriu aşa ceva. Sa lasam cronica sa se încheie aici.
Batalia de la centura de nisip
Ne aflam în peştera lui Merlin. Clarence, cu mine şi cu cincizeci şi doi de baieţi englezi vioi şi deştepţi, educaţi temeinic şi cu o minte sanatoasa. În zori, am trimis uzinelor şi tuturor întreprinderilor noastre mai mari ordinul sa înceteze lucrul şi sa-şi puna toţi oamenii la adapost, deoarece totul urmeaza sa fie aruncat în aer de nişte mine secrete, "fara sa se poata şti în ce moment – de aceea, evacuaţi imediat". Oamenii aceia ma cunoşteau şi aveau încredere în cuvantul meu. Aveau s-o ştearga, fara sa stea la gand şi sa se mai scarpine în cap. Deci puteam sa-mi aleg în voie momentul favorabil pentru explozie. Cata vreme explozia era iminenta, putea sa treaca şi o suta de ani şi n-ai fi putut convinge un singur om sa se întoarca acolo.
Am aşteptat o saptamana. Nu m-am plictisit, fiindca scriam tot timpul. În primele trei zile, am sfarşit cu transformarea vechiului meu jurnal într-o povestire; am avut nevoie doar de vreo doua-trei capitole noi ca sa-l aduc la zi. Restul saptamanii, l-am petrecut scriind soţiei mele. Ma obişnuisem sa-i scriu în fiecare zi Alisandei, ori de cate ori eram desparţiţi; şi acum îmi pastram obiceiul – de dragul ei şi al obiceiului, deşi, fireşte, nu puteam face nimic cu scrisorile, dupa ce le terminam. Dar, înţelegeţi, aşa trecea mai repede vremea şi era aproape ca o convorbire; era aproape ca şi cum i-aş fi spus: "Sandy, daca tu şi cu Alo-Centrala aţi fi aici în peştera, în loc sa va am numai în fotografiile astea, ce-am mai petrece!" Şi apoi, ştiţi, puteam sa mi-o închipui pe fetiţa, gangurind ceva drept raspuns, cu pumnişorii la gura, întinsa în poala maica-sii, şi pe Sandy cum rade şi îşi admira odrasla, gadiland-o din cand în cand sub barbie ca s-o faca sa chicoteasca, şi pe urma aruncandu-mi o frantura de raspuns, şi-aşa mai departe. Ei, nu ştiţi cum e? Puteam sta acolo în peştera, cu condeiul în mana şi s-o ţin aşa ceasuri întregi. Ce mai, era aproape ca şi cum am fi fost toţi trei laolalta.
Bineînţeles, în fiecare noapte trimiteam spioni ca sa-mi aduca veşti. Fiecare raport îmi facea din ce în ce mai impresionanta situaţia. Oştile se strangeau într-una; pe toate drumurile şi potecile Angliei roiau cavaleri calari, iar preoţii calareau alaturi de danşii, ca sa îmbarbateze pe aceşti originali cruciaţi, fiind vorba de un razboi purtat chiar de biserica. Toţi nobilii, mari şi mici, şi toţi boiernaşii pornisera la drum. Lucrurile se desfaşurau întocmai cum ma aşteptasem. Aveam de gand sa împuţinam atat de rau soiul ala de oameni, încat poporului nu i-ar fi ramas dupa aceea decat sa treaca la carma cu republica lui şi…
Ah, ce dobitoc eram! Abia pe la sfarşitul saptamanii am început sa-mi dau seama de marea şi întristatoarea realitate, anume ca masele largi ale naţiunii aruncasera cu palariile în aer şi strigasera; "Traiasca republica!", doar o singura zi, şi pe urma basta! Apoi, biserica, boierii şi boiernaşii se încruntasera aşa de urat şi cu semeţie la bieţii oameni de rand – o singura data a fost de ajuns – şi ei se facura mieluşei! Din clipa aceea, mieluşeii şi oile începura sa se stranga la stana – adica, în tabere – oferindu-şi vieţile lor fara nici un preţ şi preţioasa lor lana, pentru "cauza cea dreapta"! Ce mai, pana şi oamenii care, nu de mult, fusesera sclavi ajunsesera în aşa hal încat aparau şi ei, draga doamne, "cauza cea dreapta"; proslavind-o, rugandu-se pentru victoria ei şi îndrugand tot felul de baiguieli sentimentale pe seama ei, întocmai ca toţi ceilalţi oameni de rand. Gandiţi-va cum mai putea face umbra pamantului o asemenea pleava umana! Închipuiţi-va ce neghiobie fara seaman! Da, acum se striga peste tot; "Moarte republicii!" şi nici un glascior nu se ridica în favoarea ei. Întreaga Anglie marşaluia împotriva noastra! Zau aşa! Şi asta întrecea tot ce scontasem.
I-am urmarit îndeaproape pe cei cincizeci şi doi de baieţi ai mei, le-am pandit chipurile, mersul, atitudinile, caci toate acestea alcatuiesc un limbaj – limbaj, care ne-a fost înadins harazit ca sa ne tradeze în ceasuri de grea cumpana, cand tocmai avem secrete sacre de pastrat. Ştiam ca gandul acela le va ciocani mereu mintea şi le va roade inimile: "întreaga Anglie a pornit împotriva noastra!" Gandul acesta le chema tot mai staruitor atenţia, capatand, de fiecare data, o forma tot mai precisa în închipuirea lor, pana ce ajunse sa nu le mai dea ragaz nici în somn; caci şi în vis aveau sa vada şi sa auda o seama de aratari tulburi şi fugare, spunandu-le; "întreaga Anglie – întreaga Anglie! – a pornit împotriva noastra!" îmi dadeam seama ca aşa se va întampla; ştiam ca pana la urma apasarea avea sa devina atat de mare, încat îi va sili sa-şi spuna gandul pe faţa. De aceea, trebuia sa am pregatit un raspuns pentru momentul acela – un raspuns bine chibzuit şi liniştitor.
Am avut dreptate. Momentul a sosit, ca de ce ţi-e frica nu scapi! Au fost nevoiţi sa-şi spuna gandul. Bieţii flacai, ţi se facea mila de ei cand îi vedeai aşa de palizi, sleiţi şi framantaţi! La început, delegatul lor îşi pierdu piuitul. Îi ramase vorba în gat; dar îndata îşi recapata glasul şi-şi gasi cuvintele, iata ce mi-a spus el, exprimandu-se în engleza clara şi moderna, care era predata în şcolile mele:
— Am încercat sa uitam ce suntem – adica nişte baieţi englezi! Am încercat sa punem raţiunea înaintea sentimentului, datoria înaintea dragostei. Minţile noastre ne aproba, dar inimile ne mustra. Cata vreme se parea ca e vorba numai de nobili şi de boiernaşi sau numai de cei douazeci şi cinci-treizeci de mii de cavaleri, ramaşi în viaţa dupa ultimele razboaie, nutream cu toţii aceleaşi ganduri şi nu ne tulbura nici o îndoiala; fiecare din aceşti cincizeci şi doi de baieţi, care se afla aici, în faţa luminaţiei tale, îşi spuneau: "Singuri şi-au ales soarta! Îi priveşte!" Dar gandeşte-te, sir Şefule, ca lucrurile s-au schimbat – întreaga Anglie a pornit împotriva noastra! Gandeşte-te şi ia aminte, domnia ta, ca oamenii aceştia sunt fraţii noştri, sunt os din osul nostru, carne din carnea noastra şi îi iubim! Nu ne cere sa distrugem poporul nostru! Ei, uite ce înseamna sa te gandeşti la toate din vreme şi sa fii gata pentru orice împrejurare. Daca n-aş fi prevazut situaţia aceea şi nu m-aş fi dumirit asupra ei, baiatul ala m-ar fi înfundat. N-aş fi putut spune nici pas! Dar eram lamurit, aşa ca le-am putut spune:
— Baieţi, inimile voastre nu va înşeala; aţi gandit ceea ce se cuvenea; aţi savarşit ceea ce era datoria voastra. Sunteţi baieţi englezi şi veţi pastra nepatat acest nume. Nu va mai framantaţi degeaba şi lasaţi-va minţile în pace. Gandiţi-va la un singur lucru: chiar daca întreaga Anglie a pornit împotriva noastra, cine-i, ma rog, avangarda? Cine va merge în frunte, dupa cele mai obişnuite reguli ale razboiului? Raspundeţi-mi!
— Oastea de calareţi a cavalerilor înzauaţi.
— Aşa e. Acesta sunt în numar de treizeci de mii. Se vor înşira pe-o adancime de cateva pogoane. Acum, bagaţi de seama un lucru: în afara de ei, nimeni nu va ajunge pana la Centura de Nisip! Cand aceştia vor ajunge acolo – se va petrece ceva de groaza şi, imediat dupa aceea, puzderia de civili de la coada se va retrage, amintindu-şi ca are treburi mai importante prin alte parţi. Numai boierii şi boiernaşii sunt cavaleri şi dupa paţania cu pricina numai ei vor ramane ca sa joace cum le cantam noi. E curatul adevar ca nu vom avea de luptat decat cu aceşti treizeci de mii de cavaleri. Acum, spuneţi-mi ce credeţi şi voi urma hotararea voastra. Vreţi sa ocolim batalia, şi sa ne retragem de pe campul de lupta?
— Nu!!!
Strigatul a fost unanim şi izvorat din inima.
— Va este… va este… cumva… va este frica de aceşti treizeci de mii de cavaleri?
Întrebarea, pusa în gluma, a starnit un hohot de ras sanatos, neliniştea flacailor s-a risipit şi cu toţii s-au întors veseli la posturile lor. Ce comoara de baieţi! Şi, pe deasupra, chipeşi ca nişte fete.
Acum eram pregatit sa înfrunt inamicul. Putea sa vina ziua cea mare şi mult aşteptata, ca avea sa ne gaseasca în fruntea bucatelor.
Ziua cea mare sosi la vreme. În zori, sentinela de garda a taberei intra în peştera şi ne raporta ca a zarit la orizont o masa neagra mişcatoare şi a auzit nişte sunete îndepartate, care puteau fi ale unei fanfare militare. Pranzul mic tocmai era gata; ne-am aşezat şi am mancat.
Dupa ce-am ispravit gustarea, le-am ţinut baieţilor un mic discurs şi apoi am trimis la manevrarea bateriei un detaşament, sub comanda lui Clarence.
Soarele se înalţa grabit pe cer, revarsandu-şi nestingherit stralucirile pe tot întinsul campiei. Zarii într-adevar o oaste uimitoare, care înainta încet spre noi, cu mers statornic, şi cu faţa aliniata – ma rog – ca valul marii. Pe masura ce se apropia, devenea tot mai impunator de sublima la înfaţişare. Într-adevar, parea ca întreaga Anglie marşaluia cu dansa. Curand, am putut zari fluturand nenumarate flamuri, iar apoi soarele facu sa scapere marea de armuri, învapaind-o cu totul. Ce privelişte frumoasa! Nu mai vazusem nimic care s-o întreaca.
În cele din urma, putui desluşi şi unele amanunte. Toate randurile din faţa – nu puteai spune pe cate pogoane marşaluiau – erau alcatuite numai din calareţi; erau cavaleri cu panaş şi în armuri. Deodata auzii un glas de trambiţe, trapul se prefacu în galop, şi apoi… ce mai, era o minunaţie sa priveşti! Talazul acela în forma de potcoava matura campia, apropiindu-se de Centura de Nisip. Mi se taie rasuflarea. Mereu se apropia; mai aproape, tot mai aproape, în timp ce faşia de iarba verde de dincolo de centura galbena se îngusta mereu. Se îngusta tot mai mult pana ce deveni ca o simpla panglica în faţa cailor – apoi disparu sub copitele lor. Sfinte Sisoe! Zau aşa, întreaga avangarda de calareţi ai oastei ţaşni în vazduh cu o bubuitura de tunet, devenind un vartej de fleanduri şi ţandari de trupuri; iar la suprafaţa pamantului plutea un zid gros de fum, care ne împiedica sa vedem ce mai ramasese din restul mulţimii.
Era momentul sa pun în aplicare punctul doi din ordinea de bataie! Apasai pe un buton şi-i scuturai întregii Anglii oasele, desfacandu-i şira spinarii!
În explozia aceea, toate nobilele noastre uzine de civilizaţie au sarit în aer şi au pierit de pe faţa pamantului. A fost o pierdere mare, dar era necesara. Nu ne dadea mana sa-l lasam pe inamic sa întoarca împotriva-ne propriile noastre arme.
Apoi, a urmat unul din cele mai plictisitoare sferturi de ora, prin care am trecut vreodata. Noi aşteptam într-o singuratate în care nu se mai auzea nimic, închişi între cercurile noastre de reţele şi împrejmuiţi de un cerc de fum gros, întins pana departe. Nu puteam vedea nimic nici prin zidul de fum şi nici peste el, dar în cele din urma fumul începu sa se dea alene la o parte şi sa se risipeasca, iar dupa alt sfert de ceas vazduhul se limpezi şi ne puturam satisface curiozitatea. Nu se zarea nici urma de faptura vie! Ne-am dat seama ca întariturilor noastre li se adaugasera alte întarituri. Dinamita sapase în jurul nostru un şanţ lat de peste treizeci de metri. Pustiirea pricinuita era uimitoare. Mai mult înca, întrecea orice prevedere. Bineînţeles, nu puteam numara morţii, fiindca nu existau sub forma de cadavre, ci doar în chipul unei protoplasme omogene, cu aliaje de fier şi nasturi.
Nu se zarea nici picior de om; totuşi trebuia sa se afle prin randurile din spate o seama de raniţi care fusesera caraţi de pe camp, la adapostul zidului de fum; trebuia sa fi fost şi oameni bolnavi printre ceilalţi, caci totdeauna se întampla aşa, dupa o asemenea isprava. Dar ajutoare şi întariri nu mai aveau de unde sa vina: acesta era ultimul contingent de cavaleri englezi, tot ce mai ramasese din tagma, dupa recentele razboaie pustiitoare. Aşa ca ma simţeam foarte liniştit, socotind ca forţa cea mai însemnata, care mai putea fi adusa împotriva noastra, ar fi fost foarte redusa – alcatuita din restul de cavaleri care înca nu fusesera nimiciţi. De aceea, am dat o proclamaţie catre armata, cuprinzand urmatoarele:
"SOLDAŢI! APĂRĂTORI AL LIBERTĂŢII Şl EGALITĂŢII UMANE! Generalul vostru va felicita! Mandru de puterea sa şi bizuindu-se cu trufie pe faima lui, duşmanul sfidator a pornit împotriva voastra. Aţi ştiut cum sa-l întampinaţi. Lupta a fost scurta şi pentru voi – glorioasa. Aceasta însemnata victorie, dobandita fara nici o pierdere, este fara precedent în istorie. Cata vreme planetele se vor mai roti în orbita lor, batalia de la Centura de Nisip nu va pieri din amintirea oamenilor.
Şeful."
Am citit-o cu multa însufleţire, iar aplauzele cu care am fost rasplatit mi-au daruit o mare bucurie. Apoi, am încheiat cu aceste observaţii:
— Razboiul cu poporul englez – ca popor – s-a sfarşit. Poporul s-a retras de pe campul de lupta şi din razboi. Înainte de a mai fi convins sa revina, razboiul se va fi încheiat. Mai avem o singura campanie pe care trebuie s-o purtam. Va fi scurta – cea mai scurta din istorie. Totodata, ea va însemna cea mai mare distrugere de vieţi, din punctul de vedere al proporţiei de pierderi faţa de efectivele aruncate în lupta. Am ispravit cu poporul; de-acum înainte vom avea de-a face numai cu cavalerii. Cavalerii englezi pot fi ucişi, dar nu pot fi supuşi. Ştim cine se afla înaintea noastra. Cata vreme mai ramane în viaţa unul din ei, misiunea noastra nu s-a ispravit, razboiul nu s-a terminat. Îi vom ucide pe toţi. (Aplauze îndelungi şi prelungite.)
Am oranduit de-a lungul marelui mal – înalţat în jurul liniilor noastre de catre explozia ce se dezlanţuise – doar un singur post alcatuit din doi baieţi, ca sa ne dea de veste cand se va ivi iaraşi inamicul.
Apoi, am trimis un inginer însoţit de patruzeci de oameni, pana la un punct situat chiar în spatele liniilor noastre din sud – cu misiunea de a schimba cursul unui torent de munte şi a-l aduce între liniile noastre şi la comanda noastra, aranjand astfel ca sa-l pot folosi urgent, la caz de nevoie. Cei patruzeci de oameni au fost împarţiţi în doua echipe de cate douazeci, schimbandu-se la fiecare doua ceasuri. Treaba a fost dusa la bun sfarşit în zece ore.
Cum se apropia noaptea, mi-am retras sentinelele. Cea care facuse de garda spre nord îmi raporta ca zarise într-acolo o tabara, dar care era vizibila numai cu binoclul. Mai raporta ca vreo caţiva cavaleri bajbaiau, cautand un drum spre noi şi manasera nişte vite spre liniile noastre, fara ca ei sa se apropie prea mult. Ma aşteptam şi la asta. Ne iscodeau, pricepeţi; voiau sa afle daca aveam de gand sa-i bagam iar în sperieţi cu grozavia aceea sangeroasa… Se putea ca în timpul nopţii sa devina mai cutezatori. Îmi închipuiam cam ce plan o sa încerce, fiindca mi-era limpede ce aş fi facut eu, daca aş fi fost în locul lor şi la fel de ignorant ca şi ei. I-am spus şi lui Clarence presupunerile mele.
— Cred ca ai dreptate – zise el – pentru danşii lucrul cel mai simplu este sa încerce tocmai aşa ceva.
— Bine! i-am raspuns eu. Daca o fac, sunt sortiţi pieirii.
— Desigur.
— N-au nici cea mai mica şansa.
— Fara îndoiala ca n-au.
— E înfiorator, Clarence. Ar fi mare pacat.
Situaţia ma tulbura atat de tare, încat nu-mi gaseam liniştea tot gandindu-ma la ei şi framantandu-ma din pricina lor.
În cele din urma, ca sa-mi liniştesc conştiinţa, am ticluit acest mesaj catre cavaleri:
"ONORABILULUI COMANDANT AL CAVALERIEI REBELE A ANGLIEI:
Luptaţi în zadar! Va cunoaştem puterea – daca se poate numi astfel. Ştim ca puteţi aduce împotriva noastra cel mult douazeci şi cinci de mii de cavaleri. De aceea, n-aveţi nici o şansa – de nici un fel. Gandiţi-va: suntem bine înarmaţi, bine fortificaţi, însumam cincizeci şi patru! Cincizeci şi patru – ce anume? Oameni? Nu, însumam cincizeci şi patru de minţi – cele mai capabile minţi din lume, o forţa împotriva careia simpla putere animala nu poate avea mai multa speranţa de a razbi, decat au valurile neputincioase ale marii speranţa de a doborî barierele de granit ale Angliei. Fiţi chibzuiţi! Va cruţam vieţile: de dragul familiilor voastre, nu respingeţi darul pe care vi-l oferim. Va dam aceasta şansa, care este ultima: lepadaţi armele; predaţi-va fara condiţii republicii şi totul va va fi iertat.
(semnat) ŞEFUL."
I-am citit lui Clarence textul şi i-am propus sa-l trimitem printr-un sol cu steag alb. El rase – rasul acela sarcastic, cu care se nascuse! – şi zise:
— Nu ştiu cum, dar se pare ca tot nu-ţi poţi da seama pe deplin ce fel de oameni sunt nobilii aştia. Mai bine sa economisim timpul şi sa ne cruţam niscaiva necazuri. Hai – închipuie-ţi ca eu sunt comandantul cavalerilor de colo. Şi domnia ta eşti solul, va sa zica. Acum, apropie-te şi înmaneaza-mi mesajul, iar eu am sa-ţi dau raspunsul.
Ideea m-a amuzat. Am facut caţiva paşi înainte, escortat de o garda imaginara de soldaţi inamici; am scos hartia şi am citit-o. Drept raspuns, Clarence mi-a smuls hartia din mana, şi-a strambat gura, lasandu-şi batjocoritor buza în jos şi spunandu-mi cu un dispreţ semeţ:
— Rasfaceţi-mi în bucaţi pre dobitocul acesta şi într-un coş sa-l învartejiţi plocon netrebnicului de neam prost, carele încoace l-a manat! Alt soi de raspuns de la mine nu va afla!
Cat de seaca e teoria în faţa faptelor! Şi asta era doar un fapt şi nimic altceva. Aşa s-ar fi întamplat într-adevar lucrurile – n-avea nici un rost sa-mi bag capul în traista! Am rupt hartia şi am dat un concediu definitiv sentimentalismelor mele, atat de nelalocul lor.
Pe urma, am trecut la treaba. Am verificat semnalele electrice, începand de la platforma cu tunuri Gatling şi pana la peştera, asigurandu-ma ca funcţioneaza; am verificat şi paraverificat semnalele care controlau reţelele – ştiţi, semnalele cu ajutorul carora puteam sa întrerup şi sa dau drumul dupa voie la curentul electric în fiecare reţea, una independent de alta. Am facut legatura cu torentul, şi am pus-o sub paza şi autoritatea a trei din cei mai buni flacai. Aceştia urmau sa se schimbe în post din doua în doua ore, în tot timpul nopţii, şi sa asculte imediat de semnalul meu, daca s-ar întampla sa-l dau: trei împuşcaturi, una dupa alta. N-am mai pus sentinele pe timpul nopţii şi am lasat pustie tabara, ordonand sa se pastreze liniştea în peştera, iar luminile electrice sa fie reduse la o simpla licarire.
De îndata ce s-a întunecat de-a binelea am întrerupt curentul în toate reţelele şi pe urma am mers orbecaind pana la malul dinspre noi al marelui şanţ sapat de explozie. M-am caţarat pana sus şi m-am întins acolo, pe creasta, la panda. Dar era prea întuneric ca sa vad ceva. Zgomote? Nu se auzea nimic. Domnea o linişte de moarte. E drept, se auzeau zgomotele obişnuite noaptea la ţara – foşnetul pasarilor de noapte, bazaitul insectelor, latraturile unor caini departaţi, mugetul înabuşit al unor vaci aflate cine ştie unde – dar toate astea, departe de a tulbura liniştea, o sporeau mai degraba, adaugandu-i pe deasupra o tristeţe apasatoare.
N-a trecut mult şi am renunţat la panda. Socoteam ca n-aveam decat s-aştept şi n-o sa-mi para rau. Totuşi, a trebuit s-aştept cam multişor. În cele din urma, am prins cu urechea un fel de ecouri nelamurite – un sunet metalic înfundat. Atunci am ciulit urechile şi mi-am ţinut rasuflarea, fiindca tocmai la aşa ceva m-aşteptasem. Sunetul se întari şi se apropie, venind dinspre nord. Apoi îl auzii chiar în dreptul meu – pe creasta din faţa, la vreo suta de paşi şi mai bine. Pe urma, mi s-a parut ca vad aparand de-a lungul crestei un şir de puncte negre. Sa fie capete de oameni? N-aş fi putut spune; se putea prea bine sa nu fi. fost nimic, caci nu te poţi bizui pe ochi, cand nu-ţi mai stapaneşti închipuirea. Problema însa a fost curand rezolvata. Am auzit cum zgomotul acela metalic cobora în şanţul cel mare. Zgomotul se mari repede, se laţi de-a lungul întregului şanţ şi ma încredinţa de un fapt neîndoielnic: o întreaga oaste îşi ocupa poziţia în şanţ. Da, coşcodanii aia voiau sa ne faca o mica surpriza. Ce tambalau avea sa se încinga în zori, sau poate ca şi mai devreme!
M-am întors bajbaind spre tabara – mi-era de ajuns ce vazusem. M-am dus la platforma şi am semnalizat sa se dea drumul la curent în cele doua reţele interioare. Apoi m-am dus în peştera, unde am gasit totul într-o stare mulţumitoare – cu toţii dormeau duşi, în afara de echipa de lucru. L-am trezit pe Clarence şi l-am înştiinţat cum se umple cu oameni şanţul cel mare, exprimandu-i convingerea ca toţi cavalerii vin buluc asupra noastra. Ma batea gandul ca, de îndata ce vor miji zorile, ne vom putea aştepta ca miile de cavaleri, ascunşi în şanţ, sa se reverse peste mal şi sa treaca la asalt, urmaţi imediat de restul armatei lor. Clarence îmi spuse:
— Cu siguranţa ca or sa trimita doi-trei cercetaşi prin bezna, în recunoaştere. De ce sa nu întrerupem fulgerul din reţelele exterioare şi sa le dam o şansa?
— Am şi facut-o, Clarence. M-ai ştiut vreodata neospitalier?
— Nu, ştiu ca ai inima buna. Vreau sa ma duc şi…
— Vrei sa fii comisie de recepţie? Hai, ca vin şi eu.
Am trecut de marginea îngraditurii şi ne-am culcat alaturi, între cele doua reţele interioare. Lumina slaba din peştera ne cam tulburase vederea, dar apoi ochii se deprinsera cu noile împrejurari; bajbaiam, dar acum eram în stare sa desluşim ţaruşii reţelelor. Începusem o conversaţie în şoapta, cand deodata Clarence ma întrerupse, exclamand:
— Ce-o fi asta?
— Ce anume?
— Obiectul de colo.
— Care obiect – unde?
— Acolo, ceva mai la dreapta dumitale; ceva întunecat – o silueta ştearsa, nu ştiu ce – la a doua reţea.
Am privit şi am tot privit. Am spus:
— Sa fie vreun om, Clarence?
— Nu, nu cred. Daca te uiţi bine, parc-ar fi… ba e chiar un om! Se reazima de reţea.
— Cred şi eu; sa mergem sa vedem!
Ne-am tarat de-a buşilea, pana ce ne-am apropiat mai bine şi apoi ne-am uitat. Da, era chiar un om – o silueta matahaloasa şi nedesluşita, în armura, stand ţeapana, ţinandu-se cu amandoua mainile de firul de sus. Şi, bineînţeles, mirosea a carne fripta. Sarmanul! Murise, ramanand ca o stana de piatra, fara sa ştie macar ce-l lovise. Încremenise acolo ca o statuie; nici nu se clintea, doar penele coifului unduiau puţin în adierea nopţii. Ne-am ridicat şi am privit printre barele vizierei, dar nu ne-am putut da seama daca-l cunoşteam ori ba; trasaturile-i erau prea nelamurite şi adumbrite.
Am auzit apoi un zgomot de paşi vatuiţi, ce se apropiau, şi ne-am trantit la pamant, chiar pe locul unde ne aflam. Am desluşit cu greu un alt cavaler; venea pe furiş, cautandu-şi drumul pe dibuite. Era destul de-aproape de noi ca sa-l vedem întinzand o mana, dand de firul de sus, apoi aplecandu-se şi trecand pe sub el şi peste cel de jos. Dupa aceea, ajunse în dreptul primului cavaler şi avu o uşoara tresarire, cand îl descoperi. Ramase aşa, o clipa – întrebandu-se, fara îndoiala, de ce nu se mişca celalalt- apoi spuse, cu glas şoptit: "Au ce te îndeamna a visa aici, viteze sir Mar…" şi puse mana pe umarul cadavrului – şi abia apuca sa scoata un geamat stins, ca se şi prabuşi mort. Ucis de un om mort, pricepeţi – de fapt, ucis chiar de un prieten mort! Ce lucru îngrozitor!
Pasarile acestea timpurii conţinuara sa vina pana în apropierea noastra una dupa alta, împraştiate, cam la cate cinci minute – timp de vreo jumatate de ceas. Nu aveau cu ei alta arma decat spada; cei mai mulţi o ţineau gata în mana, o întindeau şi dadeau de fire cu ea. În rastimpuri, zaream cate o scanteie albastra, cand cavalerul, care o pricinuise, era destul de departat ca sa ramana nevazut de noi, dar noi tot ştiam ce se întamplase: sarmanul, atinsese cu spada firul încarcat şi fusese electrocutat. Urmau alte scurte intervale de tacere apasatoare, întrerupte, cu o jalnica regularitate, de zanganitul pricinuit de caderea unui înzauat. Şi lucrul acesta se repeta mereu, înfiorandu-te acolo, în întuneric şi în singuratate.
Am hotarat sa dam o raita printre reţelele interioare. Acum, mergeam drepţi, fara fereala, ca sa ne fie mai lesne; ne-am convins ca, daca am fi vazuţi, am fi luaţi mai curand drept prieteni decat drept duşmani şi, în orice caz, eram în afara razei de acţiune a sabiilor, iar boiernaşii nu pareau sa aiba lancii. Marturisesc ca a fost o plimbare tare curioasa. Pretutindeni zaceau oameni morţi, dincolo de-a doua reţea – nu vizibili în mod precis, dar totuşi vizibili – şi am numarat cincisprezece asemenea statui emoţionante: cavaleri morţi, încremeniţi cu mana pe firul de sus.
Un lucru parea îndeajuns de dovedit: curentul nostru era atat de formidabil, încat ucidea înainte ca victima sa poata striga ceva. Curand, am prins cu urechea un zgomot înabuşit şi în clipa urmatoare am ghicit ce era. O oaste compacta ne ataca prin surprindere! I-am şoptit lui Clarence sa se duca sa trezeasca armata şi sa-i atraga atenţia sa aştepte în tacere, în peştera, noi ordine. S-a întors curand şi am ramas langa reţeaua interioara, privind cum fulgerul îşi producea în tacere efectele înfioratoare asupra oştirii care se revarsa. Nu puteai desluşi multe amanunte, dar puteai sa remarci ca o masa neagra se îngramadea dincolo de-a doua reţea. Mormanul, care tot creştea, nu era altceva decat oameni morţi! Tabara noastra era împrejmuita acum cu un zid solid de morţi – puteai jura ca e un bastion, o întaritura alcatuita din cadavre. Ceea ce parea mai groaznic era lipsa oricarui glas omenesc; nu se auzeau nici urale, nici strigate de razboi. Fiind hotaraţi sa ne surprinda, namilele acelea veneau tiptil şi de fiecare data cand randul din faţa se afla destul de aproape de ţinta casa se pregateasca sa strige, bineînţeles ca atingea linia fatala şi se prabuşea fara a mai depune marturie.
Am dat drumul la curent şi prin a treia reţea şi aproape imediat prin a patra şi a cincea – şi astfel golurile fura împlinite foarte repede. Mi-am zis ca acum sosise momentul sa dau lovitura de graţie. Socotisem ca întreaga armata cazuse în capcana noastra. În orice caz, trebuia neaparat sa aflu cum stam, aşa ca apasai pe un buton şi facui sa se aprinda cincizeci de sori electrici în varful prapastiei noastre.
Sfinte Sisoe! Ce privelişte! Eram împresuraţi de trei ziduri de oameni morţi! Toate celelalte reţele erau aproape pline cu oameni vii, care-şi croiau drum pe furiş printre fire. Ţaşnirea neaşteptata de lumina paraliza oastea şi îi înlemni de uimire pe cavaleri – cum s-ar spune. Îmi ramasese doar o clipa ca sa folosesc încremenirea lor şi n-am pierdut şansa. Ştiţi, în clipa urmatoare şi-ar fi venit în fire, ar fi izbucnit în urale şi ar fi dat un iureş, iar firele mele s-ar fi rupt – dar în clipa aceea, pierduta pentru danşii, le-a zburat pentru totdeauna ocazia. Cand acea fulgeratoare fracţiune de timp nici nu se scursese, am dat drumul la curent prin toate reţelele şi am lovit de moarte întreaga oaste, chiar pe locul unde se afla! Puteai auzi gemetele şi vaicarelile care se înalţau. Era strigatul de agonie a unsprezece mii de oameni, umpland noaptea cu un tragism sfaşietor.
Dintr-o singura privire, vazuram ca restul duşmanilor – cam la vreo zece mii de oameni – se afla între noi şi şanţul care ne înconjura, şi se bulucea la asalt. Prin urmare, îi aveam în mana pe toţi – şi înca fara putinţa de scapare! Sosise ceasul ultimului act al tragediei. Am tras cele trei focuri de revolver – ceea ce însemna:
— Daţi drumul la apa!
Se auzi o navala şi un vuiet naprasnic, şi, într-o clipita, torentul spumega furios prin şanţul cel mare, dand naştere unui rau lat de vreo treizeci de metri şi adanc de vreo opt.
— La tunuri, ostaşi! Deschideţi focul!
Cele treisprezece tunuri Gatling începura sa reverse moartea în cei zece mii de duşmani sortiţi pieirii. Vrajmaşii se oprira, ţinura piept, o clipa, potopului de foc nimicitor, apoi randurile se rupsera, gloata dadu bir cu fugiţii şi se risipi, gonind catre şanţ, ca pleava în furtuna. Un sfert din efectiv nici nu ajunse în varful înaltei creste; trei sferturi ajunsera şi se aruncara în şanţ – spre a muri prin înec.
Nici nu trecusera zece minute de la deschiderea focului şi rezistenţa cavalerilor era înfranta, campania terminata, iar noi, cei cincizeci şi patru, eram stapanii Angliei! Douazeci şi cinci de mii de oameni zaceau morţi în jurul nostru.
Dar vai, cat de înşelatoare mai este soarta! Într-un timp foarte scurt – sa zicem un ceas – s-a întamplat, chiar din vina mea, un lucru care ... dar nu ma rabda inima sa scriu aşa ceva. Sa lasam cronica sa se încheie aici.
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 43 - Batalia de la centura de nisip
Aceasta pagina a fost accesata de 560 ori.