Autori > Mark Twain
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 44 - Post-scriptumul lui Clarence
Capitolul 44
Post-scriptumul lui Clarence
Eu, Clarence, trebuie sa scriu în locul sau. Şeful a propus sa ieşim din peştera şi sa vedem daca putem da vreun ajutor raniţilor. M-am împotrivit cu darzenie acestui plan. I-am spus ca, daca erau prea mulţi, nu puteam face decat prea puţin; şi oricum, n-ar fi fost prea înţelept din partea noastra sa avem încredere şi sa umblam printre ei. Dar rareori puteai sa-l faci sa se razgandeasca, odata ce lua o hotarare – aşa ca am întrerupt curentul electric, care trecea prin reţele, am luat o escorta, ne-am caţarat peste întariturile împrejmuitoare, alcatuite din cavaleri morţi, şi am pornit-o pe campul de bataie. Cel dintai ranit care a cerut ajutor statea rezemat cu spatele de-un camarad mort. Cand Şeful s-a aplecat asupra lui şi i-a vorbit, omul l-a recunoscut şi l-a înjunghiat. Cavalerul acela era sir Meliagraunce, dupa cum am descoperit smulgandu-i coiful. N-o sa mai ceara ajutor niciodata. L-am dus pe Şef în peştera şi i-am îngrijit cat am putut de bine rana, care nu era prea grava. La aceasta îndeletnicire am primit, fara sa ştim, ajutorul lui Merlin. Se deghizase în femeie, parand a fi o biata baba de la ţara. În acest travesti, cu chipul vopsit în aramiu şi ras ca în palma, aparuse – la cateva zile dupa ce Şeful fusese ranit – oferindu-se sa ne gateasca, spunand ca ai ei plecasera în anumite tabere noi, pe care le alcatuia inamicul, şi ca murea de foame. Şeful se întrema foarte bine şi se distra, încheindu-şi jurnalul.
Ne-am bucurat sa avem o femeie de serviciu, fiindca ne cam lipsea aşa ceva.
Curand, am constatat ca ne aflam într-o capcana, ştiţi – o capcana pe care ne-o pregatisem singuri. Daca ramaneam pe loc, morţii ne-ar fi ucis; daca ieşeam din liniile noastre de aparare, nu mai puteam fi invincibili. Învinsesem, dar, la randul nostru, eram învinşi. Şeful recunoştea situaţia şi o recunoşteam cu toţii. Daca ne-am fi putut duce la vreuna din noile tabere şi am fi cazut la un fel de învoiala cu inamicul – da, ar fi fost altceva, dar Şeful nu se putea duce şi nici eu, fiindca eram printre primii pe care-i îmbolnavise aerul otravitor pricinuit de miile de cadavre. Alţi caţiva fura doboraţi şi ei, apoi mai mulţi. Ziua de maine…
Maine. A sosit şi ziua de maine şi, odata cu ea, sfarşitul. Pe la miezul nopţii, m-am trezit şi am vazut pe zgripţuroaica aceea facand pase curioase cu mainile prin aer, peste capul Şefului. M-am întrebat ce-o fi însemnand asta. Toata lumea era cufundata în somn, afara de straja dinamului. Nu se auzea nici un zgomot. Femeia înceta cu misterioasele ei bazaconii şi o porni tiptil spre ieşire, i-am strigat:
— Stai! Ce-ai facut?
Se opri şi spuse, cu o mulţumire rautacioasa:
— Biruitori eraţi, dara acuma biruiţi sunteţi! Toţi ceilalţi îşi vor da veleatul şi tu aşijderea. Toţi cu toţii veţi pieri într-acest loc, pana la unul – fara numai el. Acuma doarme – şi treisprezece veacuri de-aici înainte dormi-va de-a pururea. Eu sunt Merlin.
Apoi, îl apuca un aiuritor ras prostesc, de se clatina ca un om beat şi se rezima de unul din firele noastre. Gura i-a ramas cascata înca şi acum, de parca ar continua sa rada. Cred ca faţa îi va pastra rasul acela împietrit pana cand întreg cadavrul se va preface în ţarana.
Şeful nici nu s-a clintit – doarme ca un bolovan. Daca nu se trezeşte nici azi, vom înţelege ce fel de somn l-a cuprins şi atunci trupul sau va fi dus într-una din cele mai îndepartate tainiţe ale peşterii, unde nu-l va gasi nimeni ca sa-i pangareasca odihna.
Cat despre noi ceilalţi, ei bine, ne-am înţeles ca, daca vreunul scapa cu viaţa din acest loc, sa scrie cele întamplate şi sa ascunda cu toata buna-credinţa acest manuscris, laolalta cu trupul Şefului, iubitul şi bunul nostru conducator, a carui proprietate este – fie ca e mort sau ba.
Sfarşitul manuscrisului
POST-SCRIPTUM FINAL DE M. T.
Cand am pus deoparte manuscrisul, se ivisera zorile. Ploaia aproape încetase, lumea era mohorata şi trista, iar furtuna istovita ofta şi gemea, cautandu-şi odihna. M-am îndreptat spre odaia strainului şi am tras cu urechea la uşa lui, care era puţin întredeschisa, i-am auzit glasul, aşa ca am batut la uşa. N-a raspuns nimeni, totuşi glasul se auzea înca. Am aruncat o privire în odaie. Omul zacea tolanit în pat, vorbind în neştire, gesticuland cu braţele, pe care şi le vantura fara astampar, aşa cum fac bolnavii în agonie. M-am strecurat încetişor înauntru şi m-am aplecat asupra lui. O ţinea într-una cu mormaielile şi exclamaţiile, i-am spus doar un cuvant, ca sa-i atrag atenţia. Ochii sai sticloşi şi chipu-i pamantiu se luminara într-o clipa, în semn de placere, recunoştinţa, bucurie, urand un bun venit:
— O, Sandy! Ai venit, în sfarşit? Cat de mult ţi-am dus dorul! Aşeaza-te langa mine, nu ma parasi. Sa nu ma paraseşti niciodata, Sandy, niciodata! Unde ţi-e mana? Da-mi-o, draga mea; lasa-ma sa ţi-o ţin aşa. Acum totul e bine, şi pace peste tot. Sunt iar fericit – suntem fericiţi iaraşi, nu-i aşa, Sandy? Dar, vai, eşti atat de tulbure şi de nedesluşita – doar o pacla, un nour; totuşi eşti aici şi asta înseamna o mare binecuvantare! Lasa-mi mana, nu mi-o lua – numai puţin, ca n-o sa am mult nevoie de ea… A gangurit copila?… Alo-Centrala!… Nu raspunde! Doamne, se poate? A adormit, poate. Adu-o aici, cand se trezeşte, şi lasa-ma sa-i mangai mainile, obrazul, parul, sa-mi iau ramas bun de la ea… Sandy!… Da, eşti aici. M-am pierdut pentru o clipa şi am crezut ca ai plecat… Am fost bolnav multa vreme? Aşa trebuie sa fie; mi se pare ca au trecut luni întregi. Şi ce vise am avut! Nişte vise atat de ciudate şi înfricoşatoare, Sandy! Vise aidoma realitaţii – un fel de aiureala fireşte, dar atat de reale! Uite, de pilda, se facea ca regele murise şi tu erai în Galia şi nu puteai ajunge acasa; se facea ca era o revoluţie; în fantastica ratacire a acelor vise, se facea ca eu cu Clarence şi cu o mana de cadeţi de-ai mei luptasem şi nimicisem pe toţi cavalerii Angliei! Dar nici macar lucrul acesta nu era cel mai ciudat. Mi se parea ca sunt o fiinţa dintr-o epoca îndepartata, care înca nu se nascuse, cu veacuri în urma-ne, şi pana şi lucrul acesta era la fel de real ca şi restul! Într-adevar, mi se parea ca zburasem din epoca aceea în epoca noastra şi pe urma iar în cealalta şi am ramas parasit, strain şi pierdut în acea Anglie ciudata, cu o prapastie de treisprezece veacuri cascata între mine şi tine! – între mine şi caminul şi prietenii mei! – între mine şi tot ce mi-e drag, tot ce poate da preţ vieţii! Era cumplit – mai cumplit decat îţi poţi închipui, Sandy! Ah, stai de veghe, aici, Sandy – ramai langa mine – nu ma lasa sa-mi pierd minţile; moartea nu înseamna nimic, las-o sa vina, dar nu însoţita de visele acestea, nu cu chinurile acestor vise hade – pe care nu le-aş mai putea îndura înca o data… Sandy?…
Zacu puţin aşa, baiguind vorbe fara şir; apoi ramase un rastimp tacut şi, pe cat se parea, lunecand în moarte. Apoi, degetele sale începura sa stranga de zor cuvertura şi dupa semnul acesta am ştiut ca i se apropie sfarşitul. Cand i se auzi în gatlej primul horcait al agoniei, tresari uşor şi paru ca asculta – apoi zise:
— Un glas de trambiţa?… E regele! Hei, lasaţi podişca! Strajeri de pe ziduri, deschideţi poarta cea mare şi…
Dadea la iveala ultimul sau "efect", dar nu-l mai putu sfarşi.
SFARSIT
Post-scriptumul lui Clarence
Eu, Clarence, trebuie sa scriu în locul sau. Şeful a propus sa ieşim din peştera şi sa vedem daca putem da vreun ajutor raniţilor. M-am împotrivit cu darzenie acestui plan. I-am spus ca, daca erau prea mulţi, nu puteam face decat prea puţin; şi oricum, n-ar fi fost prea înţelept din partea noastra sa avem încredere şi sa umblam printre ei. Dar rareori puteai sa-l faci sa se razgandeasca, odata ce lua o hotarare – aşa ca am întrerupt curentul electric, care trecea prin reţele, am luat o escorta, ne-am caţarat peste întariturile împrejmuitoare, alcatuite din cavaleri morţi, şi am pornit-o pe campul de bataie. Cel dintai ranit care a cerut ajutor statea rezemat cu spatele de-un camarad mort. Cand Şeful s-a aplecat asupra lui şi i-a vorbit, omul l-a recunoscut şi l-a înjunghiat. Cavalerul acela era sir Meliagraunce, dupa cum am descoperit smulgandu-i coiful. N-o sa mai ceara ajutor niciodata. L-am dus pe Şef în peştera şi i-am îngrijit cat am putut de bine rana, care nu era prea grava. La aceasta îndeletnicire am primit, fara sa ştim, ajutorul lui Merlin. Se deghizase în femeie, parand a fi o biata baba de la ţara. În acest travesti, cu chipul vopsit în aramiu şi ras ca în palma, aparuse – la cateva zile dupa ce Şeful fusese ranit – oferindu-se sa ne gateasca, spunand ca ai ei plecasera în anumite tabere noi, pe care le alcatuia inamicul, şi ca murea de foame. Şeful se întrema foarte bine şi se distra, încheindu-şi jurnalul.
Ne-am bucurat sa avem o femeie de serviciu, fiindca ne cam lipsea aşa ceva.
Curand, am constatat ca ne aflam într-o capcana, ştiţi – o capcana pe care ne-o pregatisem singuri. Daca ramaneam pe loc, morţii ne-ar fi ucis; daca ieşeam din liniile noastre de aparare, nu mai puteam fi invincibili. Învinsesem, dar, la randul nostru, eram învinşi. Şeful recunoştea situaţia şi o recunoşteam cu toţii. Daca ne-am fi putut duce la vreuna din noile tabere şi am fi cazut la un fel de învoiala cu inamicul – da, ar fi fost altceva, dar Şeful nu se putea duce şi nici eu, fiindca eram printre primii pe care-i îmbolnavise aerul otravitor pricinuit de miile de cadavre. Alţi caţiva fura doboraţi şi ei, apoi mai mulţi. Ziua de maine…
Maine. A sosit şi ziua de maine şi, odata cu ea, sfarşitul. Pe la miezul nopţii, m-am trezit şi am vazut pe zgripţuroaica aceea facand pase curioase cu mainile prin aer, peste capul Şefului. M-am întrebat ce-o fi însemnand asta. Toata lumea era cufundata în somn, afara de straja dinamului. Nu se auzea nici un zgomot. Femeia înceta cu misterioasele ei bazaconii şi o porni tiptil spre ieşire, i-am strigat:
— Stai! Ce-ai facut?
Se opri şi spuse, cu o mulţumire rautacioasa:
— Biruitori eraţi, dara acuma biruiţi sunteţi! Toţi ceilalţi îşi vor da veleatul şi tu aşijderea. Toţi cu toţii veţi pieri într-acest loc, pana la unul – fara numai el. Acuma doarme – şi treisprezece veacuri de-aici înainte dormi-va de-a pururea. Eu sunt Merlin.
Apoi, îl apuca un aiuritor ras prostesc, de se clatina ca un om beat şi se rezima de unul din firele noastre. Gura i-a ramas cascata înca şi acum, de parca ar continua sa rada. Cred ca faţa îi va pastra rasul acela împietrit pana cand întreg cadavrul se va preface în ţarana.
Şeful nici nu s-a clintit – doarme ca un bolovan. Daca nu se trezeşte nici azi, vom înţelege ce fel de somn l-a cuprins şi atunci trupul sau va fi dus într-una din cele mai îndepartate tainiţe ale peşterii, unde nu-l va gasi nimeni ca sa-i pangareasca odihna.
Cat despre noi ceilalţi, ei bine, ne-am înţeles ca, daca vreunul scapa cu viaţa din acest loc, sa scrie cele întamplate şi sa ascunda cu toata buna-credinţa acest manuscris, laolalta cu trupul Şefului, iubitul şi bunul nostru conducator, a carui proprietate este – fie ca e mort sau ba.
Sfarşitul manuscrisului
POST-SCRIPTUM FINAL DE M. T.
Cand am pus deoparte manuscrisul, se ivisera zorile. Ploaia aproape încetase, lumea era mohorata şi trista, iar furtuna istovita ofta şi gemea, cautandu-şi odihna. M-am îndreptat spre odaia strainului şi am tras cu urechea la uşa lui, care era puţin întredeschisa, i-am auzit glasul, aşa ca am batut la uşa. N-a raspuns nimeni, totuşi glasul se auzea înca. Am aruncat o privire în odaie. Omul zacea tolanit în pat, vorbind în neştire, gesticuland cu braţele, pe care şi le vantura fara astampar, aşa cum fac bolnavii în agonie. M-am strecurat încetişor înauntru şi m-am aplecat asupra lui. O ţinea într-una cu mormaielile şi exclamaţiile, i-am spus doar un cuvant, ca sa-i atrag atenţia. Ochii sai sticloşi şi chipu-i pamantiu se luminara într-o clipa, în semn de placere, recunoştinţa, bucurie, urand un bun venit:
— O, Sandy! Ai venit, în sfarşit? Cat de mult ţi-am dus dorul! Aşeaza-te langa mine, nu ma parasi. Sa nu ma paraseşti niciodata, Sandy, niciodata! Unde ţi-e mana? Da-mi-o, draga mea; lasa-ma sa ţi-o ţin aşa. Acum totul e bine, şi pace peste tot. Sunt iar fericit – suntem fericiţi iaraşi, nu-i aşa, Sandy? Dar, vai, eşti atat de tulbure şi de nedesluşita – doar o pacla, un nour; totuşi eşti aici şi asta înseamna o mare binecuvantare! Lasa-mi mana, nu mi-o lua – numai puţin, ca n-o sa am mult nevoie de ea… A gangurit copila?… Alo-Centrala!… Nu raspunde! Doamne, se poate? A adormit, poate. Adu-o aici, cand se trezeşte, şi lasa-ma sa-i mangai mainile, obrazul, parul, sa-mi iau ramas bun de la ea… Sandy!… Da, eşti aici. M-am pierdut pentru o clipa şi am crezut ca ai plecat… Am fost bolnav multa vreme? Aşa trebuie sa fie; mi se pare ca au trecut luni întregi. Şi ce vise am avut! Nişte vise atat de ciudate şi înfricoşatoare, Sandy! Vise aidoma realitaţii – un fel de aiureala fireşte, dar atat de reale! Uite, de pilda, se facea ca regele murise şi tu erai în Galia şi nu puteai ajunge acasa; se facea ca era o revoluţie; în fantastica ratacire a acelor vise, se facea ca eu cu Clarence şi cu o mana de cadeţi de-ai mei luptasem şi nimicisem pe toţi cavalerii Angliei! Dar nici macar lucrul acesta nu era cel mai ciudat. Mi se parea ca sunt o fiinţa dintr-o epoca îndepartata, care înca nu se nascuse, cu veacuri în urma-ne, şi pana şi lucrul acesta era la fel de real ca şi restul! Într-adevar, mi se parea ca zburasem din epoca aceea în epoca noastra şi pe urma iar în cealalta şi am ramas parasit, strain şi pierdut în acea Anglie ciudata, cu o prapastie de treisprezece veacuri cascata între mine şi tine! – între mine şi caminul şi prietenii mei! – între mine şi tot ce mi-e drag, tot ce poate da preţ vieţii! Era cumplit – mai cumplit decat îţi poţi închipui, Sandy! Ah, stai de veghe, aici, Sandy – ramai langa mine – nu ma lasa sa-mi pierd minţile; moartea nu înseamna nimic, las-o sa vina, dar nu însoţita de visele acestea, nu cu chinurile acestor vise hade – pe care nu le-aş mai putea îndura înca o data… Sandy?…
Zacu puţin aşa, baiguind vorbe fara şir; apoi ramase un rastimp tacut şi, pe cat se parea, lunecand în moarte. Apoi, degetele sale începura sa stranga de zor cuvertura şi dupa semnul acesta am ştiut ca i se apropie sfarşitul. Cand i se auzi în gatlej primul horcait al agoniei, tresari uşor şi paru ca asculta – apoi zise:
— Un glas de trambiţa?… E regele! Hei, lasaţi podişca! Strajeri de pe ziduri, deschideţi poarta cea mare şi…
Dadea la iveala ultimul sau "efect", dar nu-l mai putu sfarşi.
SFARSIT
Un yankeu la curtea Regelui Arthur - Capitolul 44 - Post-scriptumul lui Clarence
Aceasta pagina a fost accesata de 569 ori.