• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Pe acropole

Luna tragică priveşte, într-o mută contemplare,
Pacinica singurătate din împărăţia sa,
Strejuind de peste ape valea clasică, în care,
Pe Acropolea ştirbită, Parthenonul dormita.
Ah! şi cum durerea lumii mă prindea în ghiara-i rece
La priveliştea acestei, unice în univers,
Protestări a omenirii contra timpulului ce trece,
Monument, al cărui nume sunător e ca un vers.
Căci aşa e, totul piere, ca o umilă scânteie:
Jocuri, timp, filozofie; mâna care te făcu;
Timpuri noi şi jocuri nouă; sărbători panathenee,
Totul piere sau se schimbă; neclintit eşti numai tu.
Tu, ca toate, eşti în lume de substanţă pieritoare,
Dar în forma ta de astăzi pieritor nu e nimic;
Tu eşti toată poezia omenirii gânditoare
Scrisă într-un bloc de albă marmoră de Pentelic.
Şi când razele din lună limpezi curg pe a ta frunte
În imensa, infinita linişte de orient,
Din trecut şi pân la tine se întinde ca o punte,
Peste care tot trecutul se coboară în prezent.
Ah! ajută-mă acuma, tu, Minervă înţeleaptă,
Să găsesc printre atâtea lucruri nouă ce mă mint,
Drumul către Salamina şi navarcul ce aşteaptă
Să mă-ntoarcă la Megara, Eleusis şi Corint.
Lasă-mă să viu la tine, lume plină de parfumuri
Ce răsai din timpul clasic ce mi-a fost atât de drag;
Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri,
Să mă-mbăt din armonia limbii din Areopag,
Să cunosc amorul vostru, zeu a tot ce-i scris să fie,
Născătorul de iluzii, de dureri şi poezii,
Astfel cum îl vrea Sophocle, răsturnând o-mpărăţie
Şi putând să locuiască pe obraji trandafirii.


(vol. Alte orizonturi, 1894)





Pe acropole


Aceasta pagina a fost accesata de 594 ori.