• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Viata la tara - Capitolul 06

6.


La Ciulniței, bătrâna mergea din ce în ce mai rău. Istoveala puterilor devenea pe fiecare zi mai mare.

Matei nu se dezlipea de la capul ei. El însuși era într-o stare de plâns; pe de o parte osteneala, pe de alta durerea de-a pierde pe mamă-sa îl doborau. Coana Diamandula numai când și când deschidea ochii spre a se uita lung la ei, și iar îi închidea. Câteodată întindea mâna cu anevoință până la marginea patului, parcă l-ar fi căutat, și dacă el nu era acolo, s-o întrebe ce dorește, ea îl chema încet: "Matei, Matei!"

Câteva zile după sosirea lui, pe când el sta cu toți ai casei, cu Sașa, Mihai și ceilalți, fumând - mătușe-sa, coana Sofița, care rămăsese să-l înlocuiască lângă bătrână, veni repede și cam speriată la el, spunându-i că-l cheamă mamă-sa. Toți se sculară în picoare, tăcuți.

Bătrâna sta cu anevoință pe un cot, așteptându-l. După ce Matei se așeză lângă pat, ea spuse coanei Sofița că dorește să rămână singură cu el.

Când ceilalți se retraseră, ea își rezemă capul din nou pe perne și luă binișor mâna tânărului într-ale ei. Pe când el credea că doarme, dânsa deschise ochii, se uită lung la el, apoi în podele, și oftă adânc.

- Dorești ceva, mamă? Ea făcu semn că da. Apoi, cu fața udată de lacrămi, se întoarse spre el și zise:

- Aș dori să nu mor așa repede. Nici nu te-am văzut bine...

- Doamne, mamă, ce vorbești! Ai să te îndreptezi și-o să trăim amândoi...

Ea făcu o ușoară mișcare din cap, iar pe gura ei pungită reveni pentru o clipă un zâmbet fin de neîncredere, din care Matei recunoscu pe mamă-sa de demult, mai bine decât din tot restul persoanei ei de astăzi.

- Mă duc, dragu mamei... Deseară, mâine, când mi-o suna ceasul... Voiam să te rog să nu mă uiți detot, să-ți aduci aminte de mamă-ta, că tare mi-ai fost drag... Aș fi vrut să mai trăiesc două-trei zile... Nu se poate să mai chemi vreun doctor?

El era înecat de plâns. Îi zise cum putu, că se duce să telegrafieze la București pentru doctori. Ea însă îl opri.

- Îmi vine dor de viață, așa, copilărește... Aș vrea să te mai văd, dar nu se poate. De-acuma numai pe ceea lume... în voia Domnului...

Păru iar că adoarme. După câtva timp, deschise ochii din nou și se uită iar lung la el.

- Matei!...
- Ce dorești, mamă?
- Aș vrea să te însori după moartea mea. M-am gândit în toate felurile pentru tine, și socot că tot mai bine e să fii însurat. Am câteva dorințe, pe care te rog să le împlinești. Iacătă cheia asta de la lada de fier, de acasă, care-i dată în seama lui Neculai: într-însa sunt toate hârtiile și banii rămași de la tată-tău. Eu n-am putut să-ți agonesesc nimic, ba cu boala mea, ba cu nevoile, ba cu... multe de toate.

După ce se odihni puțin, urmă:
- Ai bonurile de la împroprietărire neatinse, ba și cupoanele lor de vreo doi ani... Tu ești bărbat... îți rămâne moșia de la mine, pe care să dea Dumnezeu s-o stăpânești ani mulți cu bine. Dinu e cam încurcat, cu moșia de la Eforie. A avut ani răi... Trebuie să-ți spun că adesea Dinu ți-a trimis bani, fiindcă eu de când sunt bolnavă nu mai pot ține socoteli. Neculai știe rostul trebii... Te-aș ruga să ajuți pe Dinu...

- Da, mamă, tot ce-i dori.
- Tincuța se face mare. Am auzit c-o cere Scatiu... Ajută pe Dinu s-o mărite. Tincuța e pentru tine ca o soră... Nu-i așa?

- Da, mamă. Ea se întoarse cu capul spre partea cealaltă, strânse din ochi cu o vădită durere și, tot ținându-i mâna, fără a-l vedea, urmă:

- S-o înzestrezi... cu cât vei vrea și vei putea. Apoi tăcu. El aștepta, cu capul plecat spre dânsa. După câteva minute o văzu întinzând degetele de la mâna rămasă liberă, către perna de la perete și culegând un mic fulg, pe care îl suflă în aer. În mintea amândorora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului. Gândul bătrânei, liberat deocamdată de durerea fizică ce o stăpânea, rămânea plutitor în aer și se anina de fulgul de pe pernă; gândul lui, încremenit de apropierea morții, se destindea prin curiozitate și urmărea pe acela al mame-sei, ocupat de un fulg.

- Așa este: nici atât nu facem. El o asculta, nedumirit.
- Ce zici, mamă?
- Nimic. Îmi făgăduiești?
- Tot, mamă dragă. Te simți mai bine? Ea își întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă expresie de blândețe și de milă.

- Tare îmi pare rău că mor. Un val de durere se urca din piept în gâtul lui, și-i veni să plângă cu hohot. Ea îl privea lung și limpede, parcă ar fi redobândit într-o clipă vederea tinereței.

- Doresc să rămâi aici, pe pământul ăsta... să nu te duci departe de mine. Ce-ai învățat să-ți fie de sprijin sufletesc, iar viața să ți-o petreci pe locurile astea. Apucă-te de moșie. Îngroapă-mă lângă tată-tău... și apoi însoară-te.

El, neputând vorbi, făcu un semn cu mâna, ca și cum ar fi zis că nu se gândește la asta. Dânsa stărui.

- Nu, băiete. Trebuie să te însori. Așa e șartul vieții... Caută înprejurul tău fericirea. Aș dori să mă asculți.

- Da, mamă.

- Însoară-te cu cine vrei, numai însoară-te. Apoi, parcă ar fi vrut să spuie ceva mai de-aproape, se lăsă cu capul jos pe pernă.

- Aș vrea să te rog să faci o încercare; caută de cunoaște bine pe Sașa. Ce drag mi-ar fi fost s-o am noră!... Nu-ți zic numaidecât s-o iei. Tu ai poate simpatiile tale... Ești bărbat și trebuie să fii liber s-alegi. Dar gândește-te la vorba mea, îmi făgăduiești?

- Da.
- Acuma Dumnezeu să te binecuvinteze... Și încet, prelung, ochii se închiseră. Până seara nu mai dete semne de viață. Noaptea trecu, lungă cât un veac pentru toți. Matei nu se putea dezlipi de lângă pat, fiindcă bătrâna, care nu mai înțelegea nimic, părea că avea o vedere sufletească pentru fiul său și îl simțea când era lângă dânsa sau când se depărta.

Despre zori, o mișcare neobișnuită se produse. Păru a se întinde sub așternut, își răsturnă capul pe spate și oftă adânc. Matei se sculă de lângă pat și deșteptă pe unchiu-său, care dormea într-un colț de canapea.

- Ce-i?
- Nene Dinule, ia vino... Bătrânul se apropie cu grabă de patul surore-sei, și văzând-o țeapănă, cu gura pe jumătate deschisă, înțelese. El se întoarse către Matei, domol, și îi zise:

- A luat-o Dumnezeu. Apoi îi destinse brațele și i le așeză de-a lungul trupului. După aceea se plecă cu greutate pe una din mâinile moartei și o sărută, gâlgâind de înecăciunea plânsului.

- Surioară, surioară, te-ai dus și d-ta! Și cu mâna la gură, încovoiat de durere, rămase în picioare lângă pat, clătinând din cap.

Matei căzuse în genunchi lângă căpătâiul moartei, și nu se mișcă de acolo până ce unchiu-său nu-l ridică de jos, ducându-l într-o odaie de alături. Bătrânul, în vremea asta, desprinsese o iconiță din perete și o pusese pe pieptul sorăsei. Lumina candelei se îngâna cu lumina zorilor. Pe fereastră se vedea cum se ridică din pământ aburul vioriu al dimineții. Din dunga orizontului năvăleau raze roșiatice, ca niște sulițe de foc, umplând cerul de căldură. Revenea viața, se redeștepta firea indiferentă, pentru a împlini menirea legilor sale.




Viata la tara - Capitolul 01
Viata la tara - Capitolul 02
Viata la tara - Capitolul 03
Viata la tara - Capitolul 04
Viata la tara - Capitolul 05
Viata la tara - Capitolul 06
Viata la tara - Capitolul 07
Viata la tara - Capitolul 08
Viata la tara - Capitolul 09
Viata la tara - Capitolul 10
Viata la tara - Capitolul 11
Viata la tara - Capitolul 12
Viata la tara - Capitolul 13
Viata la tara - Capitolul 14
Viata la tara - Capitolul 15
Viata la tara - Capitolul 16
Viata la tara - Capitolul 17
Viata la tara - Capitolul 18
Viata la tara - Capitolul 19
Viata la tara - Capitolul 20
Viata la tara - Capitolul 21
Viata la tara - Capitolul 22
Viata la tara - Capitolul 23
Viata la tara - Glosar


Aceasta pagina a fost accesata de 688 ori.