Autori > Carroll Lewis


Capitolul 01 - Alice coboara in vizuina iepurasului




Capitolul 01

Alice coboara in vizuina iepurasului



Aşezată lângă sora ei, pe malul apei, Alice începuse a se plictisi, pentru că nu avea nimic de făcut. Ba chiar, o dată sau de două ori, aruncase o privire asupra cărţii pe care o citea sora ei, dar nu văzu nici poze, nici dialog: "La ce-o fi bună o carte fără poze şi fără dialog?" se întrebă Alice.

Şi   doar   ce   era   pe punctul de a chibzui (atât cât se poate chibzui pe o arşiţă ca asta, care te îndeamnă   la   moţăit)   dacă plăcerea de a împleti o coroniţă de flori merita osteneala de a se ridica şi de a culege margarete, când, deodată, un Iepuraş Alb, cu ochii de mărgean, trecu în fugă chiar pe lângă ea.

Nimic nu fu în măsură să-i stârnească mirarea; nu i se păru neobişnuit nici chiar atunci când îl auzi pe Iepuraş bombănind: "Vai, vai, vai! O să întârzii!"

Mai târziu, când se gândi la întâmplarea asta, îşi dădu seama că s-ar fi cuvenit să o mire, dar, în acea clipă, totul îi păru cât se poate de firesc.

Iepuraşul scoase din buzunarul vestei un ceasornic, se uită la el şi apoi se puse din nou pe fugă, mult mai iute de data asta. Văzând una ca asta, Alice se repezi în picioare;  de îndată îşi dădu seama că nu mai văzuse niciodată până atunci un Iepure care să aibă vestă cu buzunare şi nici ceas pe care să-l scoată din ele. Şi, tare curioasă, o luă la fugă, peste câmp, pe urmele Iepuraşului, pe care, cu puţin noroc, îl zări tocmai când se strecura într-o vizuină măricică de sub tufişuri.

Nu trecu mult şi Alice se furişă la rândul ei în vizuină, fără a cumpăni însă la felul în care va trebui să iasă înapoi.

O bucată de drum, merse prin vizuină ca printr-un tunel drept, apoi o luă brusc la vale,  dar  atât  de  brusc,  încât  Alice nici n-apucă  să  se  oprească;  se  trezi alunecând în jos, ca într-un puţ, foarte, foarte adânc.

Fie puţul era foarte adânc, fie Alice cădea foarte, foarte domol, căci, în vreme ce cădea, avu timp să privească pe îndelete în jurul ei şi să se întrebe ce urma să se întâmple.

Mai întâi, se strădui să privească în jos, spre a se lămuri asupra locurilor unde va ajunge, dar se făcea un întuneric din ce în ce mai mare, ca să mai poată desluşi ceva.

Apoi se uită la pereţii puţului şi băgă de seamă că erau acoperiţi cu rafturi cu provizii şi cu etajere cu cărţi; din loc în loc se găseau agăţate hărţi geografice şi tablouri, în trecere, luă de pe un raft un borcan, pe a cărui etichetă era scris: DULCEAŢĂ DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamăgire, acesta era gol. Nu cuteză să-l arunce, de teamă ca, în cădere, acesta să nu lovească pe cineva care s-ar putea afla dedesubt. Izbuti cu greu să aşeze borcanul pe un alt raft pe lângă care aluneca.

"Ei, bine!" îşi zise Alice, "după o aşa cădere, nici c-o să-mi mai pese când mă voi da de-a dura pe scări! Cât de curajoasă am să le par celor de acasă! De acum, chiar de-ar fi să cad de pe acoperiş, n-aş mai scoate nici un sunet." (Şi e mai mult ca sigur că grăia adevărul.)

... Cădea, cădea, cădea. "O să înceteze vreodată căderea asta? Mă întreb, oare câţi kilometri oi fi coborât până acum", îşi spuse ea cu glas tare. "Cred că voi ajunge undeva, prin centrul pământului. Ia să vedem: asta ar însemna, cred eu, o adâncime de şase mii de kilometri..." (căci, vedeţi voi, Alice învăţase câte ceva despre acest  lucru  din  lecţiile  de  la  şcoală  şi,  deşi  momentul  în  care  să-şi dovedească cunoştinţele fusese prost ales, dat fiind că nu se găsea nimeni care s-o audă, ea găsi de cuviinţă să mai repete o dată)... "Da, cam asta ar fi distanţa cu aproximaţie, dar în cazul ăsta mă întreb la ce Latitudine sau Longitudine am ajuns?"  (Alice  n-avea  nici  cea  mai  vagă  idee  despre  ce  voia  să  însemne
Latitudinea  ori  Longitudinea,  dar  i  se  părea  tare  plăcut  să  rostească  cuvinte impresionante.)

"Mă întreb", reluă ea, după puţină vreme, "oare voi străbate pământul dintr-o parte în cealaltă? Ce nostim ar fi să apar printre oamenii care merg cu capul în jos! Antipaticii, cred..." (şi se simţi tare mulţumită, de data asta, că nu se găsea nimeni pe lângă ea, care s-o poată auzi, căci acesta nu părea a fi cuvântul cel mai potrivit)... "Dar va trebui să-i întreb, cu siguranţă, de numele ţării: "Fiţi amabilă, doamnă, ne aflăm cumva în Noua Zeelandă ori în Australia?" (Cuvintele ei fură însoţite de o plecăciune - şi închipuiţi-vă ce fel de plecăciune poate face cineva aflat  în  plină  cădere!  Credeţi  că  voi  aţi  reuşi,  dacă  v-aţi  afla  într-o  astfel  de împrejurare?) "Dar de-o voi întreba aşa ceva, doamna îşi va imagina că are de-a face cu o fetiţă tare neştiutoare! Prin urmare, ar fi mai bine să nu-i pun nici o întrebare, poate că voi zări numele ţării scris pe undeva."

Cădea, cădea, cădea. Cum n-avea nimic mai bun de făcut, Alice începu iar să vorbească: "Dina cred că-mi va simţi lipsa deseară, cu siguranţă!" (Dina era pisica ei.) "Sper că nu vor uita, la ora ceaiului, să-i pună şi Dinei lapte. Dina, drăguţa mea, ce mult aş dori să te am aici, lângă mine! Nu sunt şoareci prin văzduh, dar în schimb ai putea prinde câte un liliac. Ştii, liliecii se aseamănă mult cu şoarecii. Oare pisicile mănâncă lilieci? mă întreb."

Alice, care între timp începuse să aţipească, repeta întruna, ca prin vis: "Pisicile mănâncă lilieci?" şi uneori se mai încurca: "Liliecii mănâncă pisici?"

Cum tot nu ştia să răspundă la această întrebare, nu prea conta cum o formula. îşi  dădu  seama  că  era  gata  să  aţipească  de-a  binelea.  Tocmai  începu  să  se viseze  plimbându-se  cu  Dina  de  mână,  întrebând-o  foarte  serios:  "Hai,  Dina, spune-mi drept: ai mâncat vreodată un liliac?", când, deodată, buf! şi iar buf!, căzu pe un maldăr de crengi şi frunze uscate.

Astfel căderea ei luă sfârşit. Alice, care nu păţi nimic în urma căzăturii, într-o clipă fu în picioare. Privi în sus, dar deasupra ei era un întuneric de nepătruns; înaintea ei se întindea un coridor lung, la capătul căruia îl zări pe Iepuraşul Alb, alergând cât îl ţineau picioarele. Nu era nici o clipă de pierdut: Alice începu a fugi cât putu de tare pe urmele acestuia şi izbuti să-l audă bombănind, în timp ce cotea după colţ:

- Vai de urechile şi de mustăţile mele, că tare s-a mai făcut târziu!...

Îl urmă de aproape, dar, când Alice coti după Iepuraş, îi fu imposibil să-l mai zărească.

Se găsea într-o sală lungă şi joasă, luminată de un rând de lămpi agăţate în tavan. De jur împrejurul sălii erau uşi, dar toate încuiate. Şi, după ce-o străbătu în lung şi în lat, încercând în zadar fiecare uşă în parte, se întoarse în mijlocul sălii, întrebându-se cum să facă să iasă din acel loc.

De îndată văzu înaintea ei o măsuţă cu trei picioare, numai şi numai din cleştar; pe masă nu se găsea altceva decât o cheiţă mititică de aur. Alice crezu mai întâi că era cheia vreuneia dintre uşile sălii; dar, vai! fie broaştele încuietorilor or fi fost prea mari, fie cheia prea micuţă, căci nici una din uşi nu se descuia.

Intr-un târziu, Alice descoperi o perdea pe care la început n-o băgase de seamă şi, îndărătul acesteia, zări o uşiţă înaltă de vreo trei palme; încercă cheiţa de aur în broasca uşii - şi mare-i fu bucuria - cheia se potrivea!

Alice deschise uşiţa şi văzu că dădea într-un coridor îngust, niţel mai larg ca cel al unui şobolan; se puse în genunchi şi zări la capătul coridorului o grădină cum numai în vis am putea vedea.

Işi dorea nespus să poată ieşi din sala întunecată şi să se plimbe printre răzoarele de  flori,  de  culori  strălucitoare  şi  printre  fântânile  acelea,  cu  apă  deosebit  de proaspătă, dar nici măcar capul nu-i trecea prin deschizătura uşii.

"Şi chiar de-aş putea scoate capul, îşi spunea biata Alice, la ce mi-ar fi de folos, fără umeri? Ah, ce bine-ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred c-aş izbuti, numai de-aş şti cum să încep."
Fiindcă,  vedeţi, i se  întâmplaseră  atâtea  lucruri  extraordinare,  încât  Alice, începuse a crede că nimic, sau aproape nimic, nu era cu adevărat imposibil.

In zadar aşteptă Alice lângă uşiţă; de aceea se duse din nou la măsuţă, trăgând nădejdea că va găsi acolo o altă cheie sau măcar o notiţă cu instrucţiuni despre felul în care se pot strânge oamenii precum lunetele.

De astă dată, găsi o sticluţă ("care, mai mult ca sigur, nu fusese pe măsuţă mai înainte",  îşi  zise  Alice)  pe  a  cărei  etichetă  de  hârtie  se  puteau  citi,  cu  litere frumoase şi mari, cuvintele: "BEA-MĂ!"

Uşor de zis "BEA-MĂ!", dar Alice, înţeleaptă cum era, nu făcu greşeala de a se repezi să facă una ca asta.

"Ba nu", zise ea, "întâi mă uit, să văd de nu cumva scrie pe sticlă Otravă."

Citise ea câteva istorioare în care era vorba despre copii care se aleseseră cu arsuri sau care fuseseră înghiţiţi de lighioane sălbatice; sau care căzuseră pradă altor păţanii şi mai şi; şi toate acestea din pricină că nu ţinuseră seamă de reguli foarte simple, date de cei ce le voiau binele, de pildă: că un vătrai încins te arde de-l ţii prea mult în mână şi că, atunci când te tai foarte adânc cu un cuţit, de obicei curge sânge; şi nu uitase niciodată că, de bei mult dintr-o sticlă pe care scrie "Otravă", e mai mult ca sigur că, mai devreme sau mai târziu, or să ţi se întâmple lucruri tare neplăcute.

Totuşi pe această sticlă nu scria "Otravă" şi prin urmare Alice cuteză şi gustă din conţinutul ei; şi, găsind-o nemaipomenit de bună (fiindcă avea un gust amestecat, de  plăcintă  cu  vişine,  cremă  de vanilie,  de  ananas,  de  friptură  de  curcan,  de caramel şi de pâine prăjită cu unt), o înghiţi până la ultima picătură.

"Ce straniu mă simt!" zise Alice. "De parcă aş fi pe cale să mă strâng ca o lunetă!"

Chiar  asta  se  şi  întâmpla;  nu  mai  măsura  mai  mult  de  douăzeci  şi  cinci  de centimetri; chipul i se lumină la gândul că era tocmai de mărimea potrivită ca să poată trece prin uşiţă şi să ajungă în grădina aceea fermecătoare.

Mai aşteptă totuşi o clipă să vadă dacă continuă să se micşoreze; acest lucru o nelinişti un pic, "căci aş putea sfârşi", îşi zicea Alice, "prin a mă subţia într-atât, încât  să  ajung  precum  o  lumânare.  Cum  aş  arăta  atunci?"  Şi  încercă  să-şi închipuie cu ce se aseamănă flacăra unei lumânări după ce s-a suflat în ea, căci nu-şi mai aducea aminte să fi văzut vreodată ceva asemănător.

După puţină vreme, cum nimic nu se întâmplă, se hotărî să meargă fără întârziere în grădină. Dar, vai! biata Alice! Când ajunse în faţa uşii îşi dădu seama că uitase cheiţa de aur, şi, făcând cale-ntoarsă ca s-o caute, înţelese că nu era chip să ajungă la ea din pricina înălţimii ei de acum; se strădui să se caţere pe unul din picioarele mesei, dar acesta era aşa de neted, încât n-avea de ce să se prindă; toate încercările ei dădură greş şi, ostenită cum era, se puse pe jos şi începu să plângă în hohote.

"La ce bun să plângi atâta!" îşi zise Alice cu deosebită asprime. "Te sfătuiesc să încetezi de îndată!" Obişnuia să-şi dea sfaturi, dar nu de orice fel, ci dintre cele mai bune, numai că, din păcate, rareori ţinea cont de ele. De data aceasta se mustră atât de tare, încât lacrimile îi intrau acum în ochi. Işi aduse  aminte  că,  odată,  încercase  chiar  să  se  tragă  de  urechi  din  pricină  că trişase în timpul unei partide de crochet pe care o juca împotriva voinţei sale; căci acestei fetiţe deosebite îi plăcea tare mult să facă în aşa fel încât să pară două persoane. "Dar acum e inutil", îşi zise Alice. "Abia dacă a mai rămas din mine îndeajuns cât să fac măcar o persoană demnă de acest nume!"

In curând, privirea îi căzu asupra unei cutii de sticlă, care se afla pe o masă; o deschise  şi  găsi  înăuntru  o  prăjiturică  pe  care  erau  scrise  cu  stafide uscate, cuvintele: "MĂNÂNCĂ-MĂ". - "Zău c-o voi mânca!" îşi zise Alice; "de mă va face să cresc, voi putea lua cheia; iar de-o să mă micşoreze, mă voi putea strecura pe sub uşă, deci, oricum s-o întâmpla, voi intra în grădină şi apoi, fie ce-o fi!"

Mancă o bucăţică din prăjitură, întrebându-se cu îngrijorare: "Ce se va întâmpla? Ce se va întâmpla?", ţinându-şi întruna mâna pe creştetul capului, ca să vadă de va creşte sau se va micşora. Fu tare uimită să vadă că înălţimea ei nu suferi nici o schimbare; bineînţeles că asta se întâmplă ori de câte ori mănânci o prăjitură, dar Alice se deprinsese  într-atât  cu  întâmplările  neobişnuite,  încât i se  părea  tareplicticos ca lucrurile să se desfăşoare în chip firesc.

Aşadar, începu să înfulece prăjitura şi, nu după multă vreme, reusi s-o dea gata.






Poezie Alice in tara minunilor
Capitolul 01 - Alice coboara in vizuina iepurasului
Capitolul 02 - Balta de lacrimi
Capitolul 03 - Un miting alergator si o poveste cu coada lunga
Capitolul 04 - Iepurasul trimite un biletel
Capitolul 05 - Povetele Domnului Omida
Capitolul 06 - Purcel cu piper
Capitolul 07 - Ceaiul nebunilor
Capitolul 08 - O partida de crochet la Regina
Capitolul 09 - Povestea Falsei Broaste Testoase
Capitolul 10 - Cadrilul homarilor
Capitolul 11 - Cine-i hotul tartelor?
Capitolul 12 - Alice depune marturie


Aceasta pagina a fost accesata de 1758 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio