Autori > Carroll Lewis


Capitolul 02 - Balta de lacrimi



Capitolul 02

Balta de lacrimi



- E tot mal şi din ce în ce mai ciudat! exclamă Alice (atât de mare-i fu uimirea, încât, pentru o clipă, începuse a se bâlbâi); iată că acum încep să mă lungesc ca cea mai mare lunetă din lume! La revedere, picioarele mele! (căci, când încercă să le privească, abia de le putu zări, aşa de departe i se păreau). O! bietele mele picioruşe, mă întreb cine vă va mai încălţa de acum încolo şi cine vă va mai pune
ciorăpei! Cât despre mine, cu siguranţă că n-o să mai fiu în stare de una ca asta! Voi fi mult prea departe ca să mai pot ajunge la voi! Trebuie să vă descurcaţi singure  de  acum  înainte!  Dar,  mai  bine  să  mă  port  frumos  cu  ele,  altfel  te pomeneşti că n-or să mai vrea să mă ducă unde o să vreau eu să merg! Ce-aş putea face eu pentru ele? O să le fac cadou câte o pereche de ghete noi, de fiecare Crăciun!

Şi continuă să-şi închipuie cum ar face toate acestea. "Le voi trimite printr-un comisionar", îşi zicea. "Ce hazliu o să fie, să-ţi trimiţi daruri propriilor tale picioare! Şi ce ciudată adresă va trebui să dau!"

Destinatar:

Mult-stimatul Domn,
Piciorul drept al Alicei Covoraşul de lângă Vatră Nu departe de Grătar (Cu toată dragostea Alicei)

"O, doamne! Ce de prostii mai spun!"

Chiar în acea clipă se lovi cu capul de tavanul sălii; măsura acum mai mult de doi metri  şi  şaptezeci  şi  cinci  de  centimetri!  înhaţă  de  îndată  cheiţa  de  aur  şi  se întoarse în mare grabă la uşa ce dădea spre grădină.

Biata Alice! Tot ce putu face fu să se culce pe-o parte şi să privească chiorâş prin grădină; nu mai era chip să treacă dincolo de uşă. Se aşeză jos şi începu iar să plângă în hohote.

"Ar trebui să-ţi fie ruşine!" îşi zicea Alice. "O domnişoară ca tine" (şi aici chiar că avea dreptate) "să plângi întruna! încetează imediat, atâta îţi spun!"

Cu toate acestea, continua să verse şiroaie de lacrimi, astfel încât în jurul ei se făcu  de  îndată  o  baltă  adâncă  de  vreo  cinci  degete,  ce  se  întindea  până  în mijlocul sălii.

Nu  după  multă  vreme,  auzi  în  depărtare  un  zgomot  de  paşi  zoriţi; îşi  şterse degrabă lacrimile de la ochi, ca să poată vedea mai bine cine soseşte. Era, şi de data asta, Iepurele Alb. Nespus de frumos îmbrăcat, ţinând într-o mână o pereche de mănuşi albe din piele de căprioară şi în cealaltă un evantai mare.

Venea tare grăbit şi bombănind întruna:

- O! Ducesa! Ducesa! Ce furioasă va fi de-o voi face să m-aştepte!
Alice, care era aşa de deznădăjduită încât ar fi cerut ajutor primului venit, când îl zări apropiindu-se, îi zise cu sfială:

- Iertaţi-mă, domnule...

Iepurele tresări aşa de puternic, încât mănuşile albe din piele de căprioară şi evantaiul îi scăpară pe jos. O luă la fugă cât putu de tare şi se pierdu în întuneric.

Alice adună de pe jos mănuşile şi evantaiul şi, cum în sală se făcuse foarte cald, începu să-şi facă vânt fără întrerupere, spunându-şi:

"Extraordinar! Extraordinar!  Ce  lucruri  ciudate  se  petrec  astăzi!  Şi  când  te gândeşti că ieri totul părea atât de normal! Nu cumva, din întâmplare, în timpul nopţii, m-am schimbat în ce sunt acum? Stai să mă gândesc! Oare eram aceeaşi azi-dimineaţă când m-am trezit? Parcă mă simţeam niţeluş alta. Dar, de nu sunt aceeaşi de azi-dimineaţă, ar fi nimerit să mă întreb: Cine sunt oare? Ei, comedie!"

Alice începu să se gândească la toate fetele de vârsta ei pe care le cunoştea, încercând să descopere de nu cumva a devenit una dintre ele.

- Sunt sigură că nu sunt Ada, îşi spuse Alice, căci ea are părul lung şi ondulat, pe când al meu numai ondulat nu e; nici Mabel n-am cum să fiu, căci eu ştiu atâtea lucruri, în vreme ce ea e atât de prostuţă! în plus, ea e ea, iar eu sunt eu şi... Vai! Cât e de complicat! O să încerc să-mi amintesc toate lucrurile pe care le ştiam până  acum.  Să  vedem:  patru  ori  cinci  fac  doisprezece,  patru  ori  şase  fac
treisprezece, patru ori şapte fac... O, Doamne! Dac-o ţin tot aşa, nu voi ajunge niciodată la douăzeci! Şi până una-alta Tabla înmulţirii nici măcar nu-i aşa de importantă.  Să  trecem  la  Geografie!  Londra  e  capitala  Parisului,  iar  Parisul e capitala Romei, şi Roma... nu, totul e greşit, sunt convinsă! Mai bine aş încerca să recit "Ce lucitoare..." îşi încrucişa mâinile în poală, de ca şi cum ar fi trebuit să spună  lecţia,  şi  începu  să  recite  poezia.  Vocea  îi  era  foarte  răguşită  şi  foarte stranie, iar cuvintele pe care le rostea nu erau nicidecum cele dorite:

Ce lucitoare coadă-şi face
Micuţul crocodil
Şi-şi scaldă orice solz de aur
în apele din Nil!
Ce vesel pare să rânjească
Cum gheare-ntinde lin,
Poftind micuţii peşti în gura-i
Cu fălci zâmbind senin!

"Pun prinsoare c-am greşit!" îşi spuse biata Alice; ochii i se umplură iar de lacrimi, în vreme ce continua să-şi spună: "Trebuie să recunosc că sunt Mabel. Voi fi nevoită  să  trăiesc  de-acum  încolo  în  căsuţa  aia  amărâtă  a  ei,  să  nu  mai  am jucării, însă, în schimb, să am multe lecţii de făcut. M-am hotărât: dacă eu sunt Mabel, nu mă mai mişc de aici! Degeaba ori să-şi bage toţi capul în vizuină şi-or să-mi zică:

- Ieşi de-acolo, drăguţa mea! Eu n-o să fac altceva decât să mă uit în sus şi să le zic: Dar - cine sunt eu? Mai întâi spuneţi-mi cine sunt, şi apoi, dacă îmi place cine sunt, o să urc la voi. Dar, vai de mine!" strigă  Alice,  izbucnind iar în lacrimi, "ce mult aş vrea să-i văd pe toţi băgându-şi capul în vizuină! Aşa am obosit să tot stau singură aici!"

Şi spunând aceasta, îşi aruncă privirea asupra mâinilor şi fu foarte uimită să vadă că,  în  vreme  ce  vorbea,  îşi  pusese  în  mână  una  din  mănuşile  din  piele  de căprioară albă care-i aparţinuse Iepuraşului.

"Cum am făcut una ca asta?" se întrebă ea. "Cred că o să încep din nou să mă fac mică."

Se ridică şi se îndreptă spre masă pentru a se putea măsura; constată că, după cum putu să-şi dea seama, măsura acum doar două palme înălţime, dar că se micşora cu multă repeziciune; înţelese de îndată cauza: evantaiul pe care-l ţinea în mână; prin urmare îl aruncă imediat, chiar când fu pe punctul de a dispărea cu totul.

- Am scăpat ca prin urechile acului! îşi zise Alice, oarecum   înspăimântată de  brusca transformare, dar fericită că încă mai există. Şi acum, în grădină!

Se, grăbi din nou spre uşă. Vai! uşiţa fusese închisă şi cheiţa pusă pe masă, la fel ca mai înainte:

- Totul merge din ce în ce mai rău! gândi Alice, căci n-am mai fost niciodată atât de micuţă, niciodată! Prea mult ghinion!

Şi,  pe  când  rostea  aceste  cuvinte,  piciorul  îi  alunecă  şi,  în  clipa  următoare,bâldâbâc! Căzuse într-o apă sărată, care-i ajungea până la bărbie. Mai întâi gândi că nimerise cumva în mare; "şi dacă-i aşa pot să mă întorc cu trenul", îşi spuse ea.  (Alice  fusese  la  mare  o  singură  dată  în  viaţa  ei  şi  trăsese  concluzia  că, oriunde te-ai duce pe litoralul Angliei, dai de nişte cabine de baie pe lângă plajă, de câţiva copii care se joacă în nisip cu lopăţele de lemn şi apoi de un şir de vile de locuit, iar îndărătul lor se află întotdeauna o gară.)

Insă, nu trecu mult şi înţelese că de fapt se găsea în balta de lacrimi vărsate chiar de ea însăşi, pe când avea doi metri şi şaptezeci şi cinci de centimetri.

"Ce bine ar fi fost de n-aş fi plâns atât!" îşi spunea Alice, înotând şi străduindu-se să ajungă la mal. "Drept pedeapsă, mă tem că acum mă voi îneca în propriile mele lacrimi! Ciudată întâmplare! Dar totul e ciudat astăzi."

Chiar în acea clipă, auzi ceva plescăind prin apă, undeva aproape; începu să înoate într-acolo, ca să vadă despre ce e vorba.

Intâi crezu că e o morsă sau un hipopotam, dar apoi, amintindu-şi cât era de mică, îşi dădu seama că nu era decât un şoarece, care, ca şi ea, alunecase în baltă.

"Mi-ar fi oare de vreun folos, dacă i-aş vorbi acestui şoarece? Totul e atât de neobişnuit pe-aici, că nu m-aş mira să-mi poată vorbi; oricum, nu strică să-mi încerc norocul." Aşa că începu:

-  O, Şoarece! Ştii cumva cum se poate ieşi din această baltă? Am ostenit de când înot pe aici. O, Şoarece!

(Alice gândea că aşa era cuviincios să te adresezi unui şoarece; era pentru prima oară când făcea una ca asta, dar îşi amintea că văzuse în Gramatica Latină a fratelui  ei:  "Un  şoarece - al unui şoarece  -  unui  şoarece - un  şoarece - O, şoarece!")

Şoarecele se uită la ea mirat (Alicei i se păru chiar că-i face semn, clipind niţel dintr-un ochişor), dar nu spuse nimic.

"Poate  nu  înţelege  englezeşte",  gândi  Alice;  "cu  siguranţă  că  e  un  şoarece francez, care a trecut la noi cu William Cuceritorul." (Deşi ştia ceva istorie, Alice n-avea idei foarte clare despre data la care se întâmplaseră aceste evenimente.)

Aşa că începu din nou:

- Ou est ma chatte?

Era prima propoziţie din manualul de franceză. Şoarecele ţâşni dintr-o dată din apă, tremurând de frică din tot corpul.

-  O,  îmi  cer  iertare!  strigă  de  îndată  Alice,  temându-se  să  nu-l  fi  supărat  pe sărăcuţul animal; uitasem că nu-ţi plac pisicile.

-  Că nu-mi plac pisicile! exclamă Şoarecele, cu o voce ascuţită şi tremurândă. Dacă ai fi în locul în meu, ţie ţi-ar plăcea pisicile?

-  Poate  că  nu!  Mai  mult  ca  sigur  că  nu,  răspunse  Alice,  împăciuitoare;  nu  fi supărat  pentru  un  astfel  de  lucru.  Totuşi,  aş  vrea  să  ţi-o  pot  arăta  pe  pisica noastră, Dina: cred că ai îndrăgi pisicile, dacă ai vedea-o măcar o dată. E atât de
liniştită, urmă ea cu jumătate de voce, continuând  să înoate leneş prin baltă. Toarce aşa de frumos la vatra focului, în vreme ce-şi linge lăbuţele şi se spală pe faţă;  are  o  blăniţă  aşa  de  moale...  şi  apoi  n-o  întrece  nimeni  la  prinderea şoarecilor...  O!  îmi  cer  iertare!  strigă  iarăşi  Alice;  căci,  de  data  aceasta, Şoarecelui i se zbârlise tot părul pe el, iar fetiţa era sigură că l-a jignit tare rău. N-o să mai vorbim despre Dina, de vreme ce nu-ţi face plăcere.

-  N-o să mai vorbim despre ea, sigur! strigă Şoarecele, care tremura din cap până-n vârful cozii. De parcă eu aş vrea să vorbesc despre ea! în familia noastră n-am  putut  suferi  niciodată  pisicile:  sunt  nişte  creaturi  josnice,  respingătoare, vulgare! Să nu mai rosteşti cuvântul "pisică" în faţa mea!

- Niciodată! promise Alice, grăbindu-se să schimbe subiectul discuţiei. îţi plac... îţi plac... câinii?

Şoarecele nu răspunse şi Alice continuă repede:

-  Există, lângă casa noastră, un căţeluş pe care mi-ar face plăcere să ţi-l arăt, atât de drăgălaş este! Un micuţ terrier, cu ochii ageri, ştii, cu - oh! un păr lung, cafeniu şi creţ! Aduce înapoi toate obiectele pe care i le arunci, se pune-n două lăbuţe când cere de mâncare şi face atâtea lucruri, dar acum nu-mi mai pot aminti nici jumătate din ele.  Ştii,  este al unui fermier, iar acest fermier spune că lui îi e tare de folos şi că valorează mii de lire! Zice că omoară toţi şobolanii şi... vai de mine! strigă Alice,  cu glas necăjit,  mi-e tare frică că te-am supărat din nou!

Căci Şoarecele se îndepărtase de ea înot, pe cât putuse de iute, stârnind cu mişcările sale un adevărat cutremur prin baltă.
Alice strigă după el, cu glas blând:

- Şoarece dragă! Te rog, vino înapoi şi n-o să mai vorbim nici de pisici, nici de câini, din moment ce nu-ţi plac!

Când auzi Şoarecele una ca asta, făcu cale întoarsă şi înotă domol spre ea; faţa îi pălise ("de mânie", îşi zise Alice) şi spuse, cu glas încet şi tremurând:

- Să ajungem la mal şi-o să-ţi spun povestea mea, ca să-nţelegi de ce nu pot să sufăr câinii şi pisicile.

Era şi timpul să iasă din baltă, căci se făcuse o îngrămădeală grozavă de animale de tot soiul, care căzuseră în ea: o Raţă şi o Pasăre Dodo, un Papagal Lori, cu penaj colorat, un Pui de Vultur şi câte şi mai câte alte lighioane nemaiîntâlnite. Alice o luă înainte şi toată adunarea înotă în urma ei spre mal.






Poezie Alice in tara minunilor
Capitolul 01 - Alice coboara in vizuina iepurasului
Capitolul 02 - Balta de lacrimi
Capitolul 03 - Un miting alergator si o poveste cu coada lunga
Capitolul 04 - Iepurasul trimite un biletel
Capitolul 05 - Povetele Domnului Omida
Capitolul 06 - Purcel cu piper
Capitolul 07 - Ceaiul nebunilor
Capitolul 08 - O partida de crochet la Regina
Capitolul 09 - Povestea Falsei Broaste Testoase
Capitolul 10 - Cadrilul homarilor
Capitolul 11 - Cine-i hotul tartelor?
Capitolul 12 - Alice depune marturie


Aceasta pagina a fost accesata de 3367 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio