Autori > Carroll Lewis


Capitolul 05 - Povetele Domnului Omida



Capitolul 05

Povetele Domnului Omida



Domnul Omidă şi Alice se priviră pentru câteva clipe în tăcere; în cele din urmă, Omidă îşi scoase din gură ciubucul şi, cu un glas leneş şi somnoros, o întrebă:

- Dar cine eşti dumneata?

Acesta  nu  părea  a  fi  începutul  unei  conversaţii  foarte  încurajatoare.  Alice răspunse cam sfioasă:

- Eu nu ştiu prea bine, domnule, cel puţin pentru moment; ştiu cine eram când m-am trezit de dimineaţă, dar cred că de atunci m-am schimbat deja de câteva ori.

- Cum adică? întrebă domnul Omidă, cu asprime. Vorbeşte mai clar!

- Mă tem, domnule, că nu pot să vă explic ce-mi trece prin cap, răspunse Alice, căci nici eu nu sunt prea lămurită, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

- Nu, nu înţeleg ce vrei să spui, spuse domnul Omidă.

- Mi-e teamă că n-o să pot vorbi mai clar de-atât, răspunse politicos Alice, căci, pentru început, până şi mie îmi pare totul de neînţeles; şi, ştiţi, când te schimbi de atâtea ori pe zi, începi să nu mai înţelegi nimic, nu-i aşa?

- Nu-i aşa! zise domnul Omidă.

- De! Poate că dumneata nu te-ai aflat în situaţia asta până acum, spuse Alice, dar când va trebui să te schimbi în crisalidă şi apoi în fluture, sunt sigură că acest lucru ţi se va părea cam ciudat, nu crezi?

- Nicidecum! răspunse domnul Omidă.

- Până una alta, poate că dumneata eşti altfel decât mine, zise Alice; tot ce ştiu este că mie mi s-ar părea foarte ciudat.

- Dumitale! zise dispreţuitor domnul Omidă. Dar cine eşti dumneata?

Acest lucru îi aducea înapoi la punctul de unde pornise conversaţia. Alice era un pic cam încurcată de faptul că domnul Omidă îi vorbea atât de tăios. Se ridică în picioare şi zise foarte serios:

- Cred că ar fi mai bine să-mi spui dumneata cine eşti.

- De ce? întrebă domnul Omidă.

Iată o altă întrebare care o cam încurca; cum nu-i dădea în gând nici un răspuns prea bun şi cum domnul Omidă nu părea a fi foarte voios, Alice se întoarse cu spatele.

- Vino înapoi! îi strigă domnul Omidă. Trebuie să-ţi spun ceva important.

Părea a fi o făgăduială ispititoare, motiv pentru care Alice se întoarse iar şi se apropie.

- Nu te pierde cu firea! zise domnul Omidă.

- Asta-i tot? întrebă Alice, abia stăpânindu-şi mânia.

- Nu, răspunse domnul Omidă.

Alice gândi că, la urma urmei, putea să mai aibă răbdare, tot n-avea altceva mai bun de făcut şi poate că până la urmă domnul Omidă va sfârşi prin a-i spune ceva interesant. Preţ de câteva minute domnul Omidă nu scoase nici un cuvânt: pufăi înainte  în  tăcere;  dar,  într-un  târziu,  îşi  desfăcu  braţele,  îşi  scoase  din  nou ciubucul din gură şi zise:

- Care va să zică, gândeşti că te-ai schimbat, nu-i aşa?

- Mă tem că da, domnule, zise Alice. Unele lucruri nu mi le mai pot aminti ca altădată şi nu pot rămâne la fel nici măcar zece minute - ba mă fac mică, ba mă fac mare!

- Şi ce lucruri nu ţi le aminteşti? întrebă domnul Omidă.

- Ei, de pildă, am încurcat poezia "Ce lucitoare harnica albină..." şi a ieşit cu totul  şi cu totul altceva! zise Alice cu tristeţe.          
                      
-  Spune   poezia "Eşti  bătrân, taică William!", îi porunci domnul Omidă.

Alice îşi împreună mâinile şi începu:

"Eşti bătrân, taică William, a spus Jiul, uimit,
Părul ţi-a-ncărunţit şi s-a ros.
Totuşi stai ziua toată-n cap, necontenit.
Crezi că la vârsta ta e frumos?
"Fiind tânăr", răspunse acesta grăbit,
Mă temeam că la creier mă stric.
Dar acum pot să stau eu aşa liniştit:
Am aflat că în cap n-am nimic."
"Eşti bătrân, taică William, după cum ţi-am mai spus,
Şi-ai ajuns şi teribil de gras.
Totuşi salturi mortale faci, pe jos şi pe sus;
Ce motive-ţi dictează-acest pas?
"Fiind tânăr", răspunse acesta-nţelept,
"Pe picioare m-am dat, şi pe mâini,
Cu această-alifie; de eşti tu deştept
Eu ţi-o vând doar cu preţu-unei pâini."
"Eşti bătrân, taică William, ai gingiile moi,
Tot ce poţi să mai mesteci e seu.
Totuşi ai devorat raţa cea mai de soi;
Oare cum reuşeşti? mă-ntreb eu."
"Fiind tânăr mereu mergeam la tribunal -
în proces cu soţia eram –
Şi în fălci mi-a crescut o putere de cal,
Arătând ce dreptate aveam."
"Eşti bătrân, taică William, aş pune rămas
Că vederea de mult ţi-a slăbit.
Totuşi ţii în balans un tipar chiar pe nas -
Ce te face aşa iscusit?"
"Am răspuns de trei ori.
De trei ori e destul.
Nu pretinde că eşti un tip profund.
De prostiile tale deja sunt sătul.
De nu pleci, îţi dau şuturi înfund!"

- Nu e aşa, n-ai spus-o bine, zise domnul Omidă.

- Asta cam aşa e; şi mie mi se pare că n-am spus-o cum trebuie, zise Alice, necăjită; am încurcat unele cuvinte.

- Ai greşit-o de la început până la sfârşit, zise cu hotărâre domnul Omidă,  după care urmă o tăcere de câteva minute.

Domnul Omidă vorbi cel dintâi:

- Şi ce mărime ţi-ar conveni să ai? întrebă.

- A! N-aş vrea o mărime anume, se grăbi să răspundă Alice. Ştiţi, singurul lucru care nu-mi place este că trebuie să mă tot schimb.

- Nu, răspunse domnul Omidă, nu ştiu.

Alice tăcu; de când se ştia, nu mai întâlnise pe cineva care s-o contrazică într-atât, simţea că avea să se piardă cu firea.

- Eşti mulţumită cu mărimea ta de acum? întrebă Omidă.

- De ... mi-ar plăcea să fiu un picuţ mai mare, domnule, dacă nu vă e cu supărare, zise Alice. Este atât de neplăcut să ai o înălţime de numai şapte centimetri.

- Din contră, mie mi se pare o înălţime foarte bună, zise cu mânie domnul Omidă, înălţându-se ţeapăn în timp ce vorbea (măsura tocmai şapte centimetri).

-  Numai că nu sunt obişnuită! zise smerită biata Alice şi gândi: "Of, că numai de fiinţe răutăcioase dau!"

-  Cu  vremea  o  să  te  obişnuieşti,  zise Omida şi,  ducându-şi  ciubucul  la  gură, începu iar să pufăie.

De data aceasta, Alice aşteptă răbdătoare ca domnul Omidă să vorbească primul.

După câteva minute, acesta îşi trase ciubucul din gură, căscă o dată sau de două ori şi se scutură. Apoi se dădu jos de pe ciupercă şi o porni prin iarbă, ca o reptilă, rostind:

- Dintr-o parte creşti mare, din cealaltă te faci mică.

"Dintr-o parte ce? Şi cealaltă parte din ce?" se întrebă Alice, gânditoare.

- Din ciupercă, zise domnul Omidă, de  parcă  ar fi  fost întrebat cu glas tare; şi, o clipă mai târziu, dispăru.

Alice rămase câtva timp pe gânduri, privind ciuperca şi încercând să-i găsească cele două părţi; şi cum ciuperca era cu desăvârşire rotundă, găsi problema foarte grea. în cele din urmă îşi întinse braţele în jurul ciupercii şi rupse cu fiecare mână câte o bucăţică din margine.

"Şi acum, care este partea bună?" se întrebă ea în vreme ce încerca, ronţăind bucăţica din mâna dreaptă; după o clipă, simţi sub bărbie o lovitură puternică: tocmai se lovise cu piciorul.

Speriată pentru o clipă de neaşteptata schimbare, îşi dădu seama că nu mai avea timp de pierdut, căci se micşora din ce în ce mai repede; începu prin urmare să înfulece o fărâmă din cealaltă bucată; bărbia-i era atât de aproape de picior, încât nu mai putea să-şi deschidă gura, într-un târziu, reuşi să înghită bucăţica din mâna stângă.

"Gata, acum pot să-mi mişc capul!" îşi spuse Alice, bucuroasă. însă, după o clipă, fu cuprinsă de teamă, când băgă de seamă că nu mai era chip să-şi găsească umerii; coborându-şi privirea, nu văzu decât un gât de o lungime nemăsurată care, ca un gigant peduncul, părea a ieşi dintr-o grămadă de frunze verzi ce se găsea sub picioarele ei.

"Ce poate fi toată această verdeaţă?" se întrebă Alice. "Şi unde-mi sunt umerii? Vai! bietele mele mâini, cum se face de nu vă pot zări?" îşi agită braţele în aer, însă nu reuşi  să producă  decât un  freamăt scurt al frunzelor.

Şi, cum i se părea că nu va izbuti să-şi atingă capul cu mâinile, încercă să-şi coboare capul până la ele; fu grozav de uimită când observă că gâtul său putea fi răsucit cu uşurinţă în orice direcţie, cu uşurinţa cu care se răsuceşte un şarpe.

Tocmai reuşise să-şi îndoaie capul spre pământ, realizând un frumos zigzag şi dorind  să-şi  strecoare  capul  prin  frunziş,  care  nu  era  altceva  decât  vârfurile copacilor pe sub care rătăcise în timpul neobişnuitei sale păţanii de mai devreme, când, deodată, un şuierat ascuţit o făcu să se întoarcă: un porumbel mare se repezise la faţa ei, bătând puternic din aripi.

- Şarpe! strigă Porumbelul.

- Nu sunt şarpe, răspunse Alice supărată, şi mai lasă-mă-n pace!

- Şarpe, îţi repet! zise, cu glas scăzut, Porumbelul, apoi adăugă, văietându-se:

-  Le-am încercat pe toate, dar nimic nu mi-a fost folositor!

- Nu ştiu despre ce vorbeşti, spuse Alice.

- Am căutat printre rădăcinile copacilor, prin tufişuri, prin garduri, continuă el, ne-luând în seamă vorbele Alicei; dar, degeaba! Pe şerpii ăştia nu-i poţi mulţumi!

Alice era din ce în ce  mai uluită,  dar se gândea că este inutil să mai adauge ceva, până ce Porumbelul nu va termina de vorbit.

-  Ca şi când n-aş avea pe cap şi clocitul ouălor, spuse Porumbelul, trebuie să mă mai ţină şi şerpii treaz zi şi noapte! Zău dac-am închis  ochii măcar o  clipă în ultimele trei săptămâni!

-  Îmi pare rău să aflu că ai necazuri, zise Alice, începând să ghicească despre ce era vorba.

-  Iată,  continuă  Porumbelul,  aproape  strigând,  iată  că,  în  momentul  în  care pusesem ochii pe copacul cel mai înalt din pădure şi tocmai când mă gândeam că am  scăpat  de  ei,  iată  că  aceste  blestemate  târâtoare  încep  să  coboare  din văzduh. Şarpele!

- Dar eu nu sunt şarpe, ţi-am mai zis, protestă Alice, eu sunt o..., eu sunt o...

- Spune! Ce eşti tu? zise Porumbelul. Imi dau seama că încerci să inventezi ceva!

-  Eu...  eu...  eu  sunt  o  fetiţă,  răspunse,  fără  prea  multă  convingere,  Alice, amintindu-şi toate schimbările pe care le îndurase în acea zi.

- Se prea poate! zise, cu un glas dispreţuitor, Porumbelul. Am văzut multe fetiţe în viaţa mea, dar nici una nu avea un asemenea gât! Nu, nu! Eşti un şarpe, să nu-mi spui că nu-i aşa! Bănuiesc că o să-mi zici că n-ai mâncat niciodată un ou!

- Am mâncat ouă, cu siguranţă, zise Alice, sinceră cum era; cât despre ouă, copiii n-au de ce să-i invidieze pe şerpi.

- Nu te cred, îi răspunse Porumbelul; dar dacă ceea ce spui e adevărat, copiii nu sunt decât o altă specie de şerpi, asta-i tot ce am de zis.

Era o idee atât de nouă pentru Alice, încât aceasta rămase fără glas, preţ de un minut sau două, fapt care dădu ocazia Porumbelului să adauge:

- Cauţi ouă, ştiu foarte bine; şi ce-mi pasă mie dacă eşti o fetiţă sau un şarpe.

- Mie-mi pasă tare mult, zise Alice grăbită, căci eu nu caut ouă; şi, chiar dacă aş căuta, n-aş vrea ouăle dumitale; nu-mi plac crude.

- Bine, du-te atunci! zise cu glas posomorât Porumbelul, aşezându-se în cuibul său.

Alice se aşeză pe vine, în mijlocul copacilor, nu fără greutate, căci gâtul său se încurca printre ramuri şi, de fiecare dată se oprea spre a şi-l desprinde. După o vreme, îşi aduse aminte că mai avea în mână cele două bucăţi de ciupercă şi începu să mănânce cu grijă dintr-una, apoi din cealaltă. Ba creştea, ba se făcea mai mică. Până la urmă, reuşi să revină la mărimea ei de odinioară.

Trecuse atâta timp de când nu mai fusese astfel, încât, la început, se simţi ciudat; dar, după câteva minute, se obişnui şi începu să vorbească:

"Foarte bine, o parte din planul meu a fost realizată! Cât de năucitoare sunt toate aceste transformări! Să nu ştii niciodată ce vei face în clipa următoare! Totuşi mi-am  recăpătat  mărimea  normală;  acum  nu  mai  trebuie decât  să  pătrund  în minunata grădină. Cum să fac? mă întreb."

Şi, spunând aceasta, ajunse deodată într-un luminiş în care se găsea o căsuţă înaltă de un metru şi douăzeci:

"Oricine ar locui aici, gândi Alice, nici nu mă gândesc să-l întâlnesc, aşa mare cum sunt: sunt sigură că ar muri de frică!"

Incepu  din  nou  să  ronţăie  din  bucăţica  de  ciupercă  pe  care  o  avea  în  mâna dreaptă şi nici nu apucă să se apropie de căsuţă, că deja se făcuse mica, de numai douazeci de centimetri.








Poezie Alice in tara minunilor
Capitolul 01 - Alice coboara in vizuina iepurasului
Capitolul 02 - Balta de lacrimi
Capitolul 03 - Un miting alergator si o poveste cu coada lunga
Capitolul 04 - Iepurasul trimite un biletel
Capitolul 05 - Povetele Domnului Omida
Capitolul 06 - Purcel cu piper
Capitolul 07 - Ceaiul nebunilor
Capitolul 08 - O partida de crochet la Regina
Capitolul 09 - Povestea Falsei Broaste Testoase
Capitolul 10 - Cadrilul homarilor
Capitolul 11 - Cine-i hotul tartelor?
Capitolul 12 - Alice depune marturie


Aceasta pagina a fost accesata de 1205 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio