Autori > Carroll Lewis


Capitolul 08 - O partida de crochet la Regina



Capitolul 08

O partida de crochet la Regina




Aproape de intrarea în grădină se înălţa un arbust stufos de trandafiri; trandafirii erau albi, dar trei grădinari munceau de zor pentru a-i vopsi în roşu. Alicei i se păru tare stranie preocuparea acestora şi se apropie să vadă mai cu luare-aminte ce făceau.

Îndată  ce  ajunse  lângă  grădinari,  îl  auzi  pe  unul  din  ei  spunând:

- Fii atent, Cinci! Nu mă mai stropi cu vopsea!

- Nu-i vina mea, răspunse Cinci, morocănos. Şapte m-a lovit peste cot.

Şapte ridică ochii şi spuse:

-  Frumos din partea ta, Cinci! Dă mereu vina pe alţii!

- Tu mai bine să taci! spuse Cinci. Ieri am auzit-o pe Regină spunând c-ai merita să ţi se taie capul.

- Dar ce-a făcut? întrebă cel care vorbise întâi.

- Asta nu te priveşte, Doi! îl repezi Şapte.

- Ba îl priveşte! zise Cinci. Şi-o să-i spun: i-a adus bucătăresei în loc de ceapă, cepe de lalele.

Şapte aruncă pensula jos şi strigă:

- Aşa nedreptate mai rar!

Dar chiar atunci, din întâmplare, dădu cu ochii de Alice, care stătea şi-i observa.

In clipa aceea se opri; ceilalţi se întoarseră şi o văzură şi ei; şi toţi îi făcură o plecăciune adâncă.

- Vreţi să fiţi aşa de buni şi să-mi spuneţi de ce vopsiţi trandafirii? întrebă Alice,cu oarecare sfială.

Cinci şi Şapte nu ziseră nimic, ci priviră spre Doi. Doi începu, cu glas scăzut, de ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l vadă cineva:

- Ştiţi, domnişoară, de fapt în locul ăsta trebuia să fie o tufă de trandafiri roşii, iar noi, din greşeală, am sădit un trandafir alb şi, dacă descoperă Regina boroboaţa, pune să ni se taie capul. Aşa că încercăm să facem şi noi ce putem, înainte să vină dânsa.

Chiar atunci Cinci, care îşi plimba încet privirile prin grădină, exclamă: "Regina! Regina!" şi, într-o clipă, cei trei grădinari se aruncară cu faţa la pământ. Se auzi tropot de paşi; se apropia alaiul Reginei. Alice întoarse capul, foarte curioasă să o vadă.

În fruntea alaiului păşeau zece oşteni, purtând halebarde în formă de trefle; aveau aceeaşi înfăţişare ca şi cei trei grădinari: lunguieţi şi turtiţi, iar mâinile şi picioarele le ţineau întinse spre cele patru colţuri.

Urmară zece curteni; în loc de diamante purtau, presărate peste tot veşmântul, carouri. Ca şi oştenii, treceau doi câte doi.

După ei veneau copiii perechii regale; erau zece la număr şi drăguţii de ei ţopăiau voioşi,  ţinându-se  de  mână  doi  câte  doi;  toţi  erau  împodobiţi  cu  inimi.  Urmau oaspeţii;  cei  mai  mulţi  dintre  ei  erau  regi  şi  regine.  Printre  dânşii,  Alice  îl recunoscu pe Iepurele Alb; era plin de neastâmpăr, vorbea pripit şi zâmbea la orice se spunea. Trecu pe lângă ea fără s-o observe.

În urma acestora venea Valetul de Cupă, purtând coroana regelui pe o pernă de catifea purpurie.

Tot acest măreţ alai fu încheiat de Regele şi Regina de Cupă, împodobiţi de sus până jos cu inimi.

Alice se întreba dacă nu cumva s-ar cuveni să stea şi ea cu faţa la pământ, precum  cei  trei  grădinari,  dar  nu-şi  amintea  să  fi  auzit  că  acest  lucru  ar  fi obligatoriu când asişti la o paradă. "Şi-apoi", îşi zise ea, "la ce folos toată parada, dacă lumea trebuie să stea cu faţa la pământ şi să n-o vadă?"

Aşa că rămase unde se găsea şi aşteptă ...

Când alaiul trecu prin faţa Alicei, cu toţii se opriră şi se uitară la ea, iar Regina întrebă cu asprime:

- Asta cine e?

Pe Valetul de Cupă îl întrebase, dar el, drept răspuns, făcu doar o plecăciune şi zâmbi.

- Neghiobule! spuse Regina, dând arţăgos capul pe spate;  apoi se întoarse către Alice: Cum te numeşti, fetiţo?

- Mă numesc Alice, cu voia Majestăţii Voastre! răspunse foarte politicoasă fetiţa; apoi adăugă, ca pentru sine: "Zău, aceşti oameni nu sunt decât nişte cărţi de joc. N-are de ce să-mi fie teamă de ei!"

-  Şi cine sunt cei doi? întrebă Regina, arătând cu degetul spre cei trei grădinari care stăteau nemişcaţi în jurul tufei de trandafiri;  căci,  din pricina faptului că stăteau cu faţa la pământ, şi având pe spate aceleaşi însemne ale cărţilor de joc, ea nu-şi putea da seama dacă erau grădinarii, soldaţii, curtenii sau chiar propriii săi copii.

- De unde vreţi să ştiu eu? răspunse Alice, ea însăşi surprinsă de îndrăzneala cu care i se adresase Reginei. Nu e treaba mea.

Regina  se  făcu  roşie  de  mânie.  După  ce-i  aruncă  fetiţei  o  privire  aproape ucigătoare, asemenea privirii unui animal sălbatic, începu să urle:

- Să i se taie capul! Să i se taie...

- Prostii! spuse, cu glas tare şi hotărât, Alice, iar Regina amuţi.

Regele îşi puse mâna pe umărul soţiei sale, spunându-i cu blândeţe:

- Nu-i decât o copilă, draga mea!

Regina îi întoarse spatele cu mânie şi-i porunci Valetului:

- Intoarce-i cu faţa în sus!

Valetul, foarte delicat, îi întoarse pe cei trei cu vârful piciorului.    
              
- Ridicaţi-vă! ţipă Regina cu glas ascuţit.

Cei  trei  grădinari  săriră  în  picioare  într-o  clipită  şi  începură  a  face  plecăciuni Regelui, Reginei, prinţişorilor şi tuturor celor de faţă.

- Isprăviţi odată! urlă Regina. M-aţi ameţit! Apoi, îndreptându-se spre tufa de trandafiri: Ce faceţi aici?

- Cu voia Majestăţii Voastre, se bâlbâi Doi, foarte smerit, punând un genunchi la pământ, încercăm să...

- Lasă, c-am înţeles eu! tună Regina (între timp se uitase de aproape la trandafiri). Tăiaţi-le capul!

Şi alaiul se urni din loc, rămânând în urmă doar trei oşteni, pentru a executa porunca  Reginei.  Nefericiţii  grădinari  alergară  către  Alice,  nădăjduind  că-i  va scăpa.

- N-o să vi se taie capul! îi linişti Alice şi-i băgă pe toţi trei într-un ghiveci mare de flori pe care îl găsi la îndemână.

Cei trei oşteni umblară o clipă de colo-colo, uitându-se după vinovaţii ce trebuiau executaţi, apoi o luară la picior şi se alăturară foarte liniştiţi convoiului.

- Le-au căzut capetele? zbieră Regina.

- Precum  aţi  poruncit,  Majestate!  Li  s-au  tăiat  capetele!  strigară  oştenii  drept răspuns.

- Foarte bine! răcni Regina. Ştii să joci crochet?

- Ştiu! răcni Alice.

- Atunci, haide! zbieră Regina, iar Alice se alătură convoiului, foarte curioasă în legătură cu ce avea să urmeze.

- Ce zi ... ce zi frumoasă-i azi! rosti un glas sfios lângă ea.

Când se uită, văzu că merge alături de Iepurele Alb, care îi cerceta pe furiş faţa, cu priviri neliniştite.

- Foarte frumoasă! răspunse Alice. Ducesa unde e?

- Şşt! Şst! făcu Iepuraşul Alb, în şoaptă pripită, uitându-se îngrijorat în urma lui.

Apoi se înălţă în vârful picioarelor şi-i şopti Alicei la ureche: "E condamnată la moarte!"

- Ce-a făcut? zise Alice.

- Ai spus "Ce păcat!"? întrebă Iepurele Alb.

- Aş! zise Alice. Nu cred că e deloc păcat. Am întrebat ce-a făcut.

- I-a tras o palmă Reginei, şuşoti Iepurele. Alicei îi scăpă un hohot de râs.

-  Vai, taci! o opri Iepurele, temător. O să te-audă Regina! Ştii cum s-a întâmplat? Ducesa a venit cam târziu şi Regina i-a spus...

-  Treceţi la locurile voastre!  tună Regina şi toţi începură să alerge care încotro, împiedicându-se unul de altul.

Totuşi, după un minut-două, fiecare îşi ocupase locul şi începură să joace.

Alice se gândi că nu mai văzuse niciodată un teren de crochet atât de ciudat. Era format doar din gropi şi din movilite; bilele erau nişte arici vii, iar ciocanele nişte păsări flamingo; cât despre portiţe, ele erau formate din soldaţi îndoiţi de mijloc şi proptiţi în mâini.

Cel mai greu îi fu la început Alicei să-şi mânuiască flamingoul: reuşi să-l prindă destul  de  bine  la  subsuoară,  cu  picioarele  atârnându-i  în  jos,  dar,  de  obicei, tocmai când izbutea să-i îndrepte frumos gâtul şi se pregătea să lovească ariciul cu capul păsării, aceasta se răsucea înapoi şi o privea cu o expresie atât de nedumerită, încât Alice nu se putea abţine să nu izbucnească în râs; iar când reuşea să-i împingă capul în jos şi se pregătea să înceapă din nou, constata cu ciudă că ariciul se desfăcuse şi era pe punctul de-a o lua la sănătoasa. Mai mult decât atât: chiar acolo unde dorea şi ea să trimită ariciul, apărea câte o groapă sau câte o ridicătură de pământ; soldaţii-portiţă se fâţâiau mereu de colo până colo, pentru a ocupa alte zone de pe teren, iar fiecare jucător făcea ce-i tăia capul, neaşteptând să-i vină rândul şi certându-se pe arici cu ceilalţi parteneri de joc. Alice ajunse în curând la concluzia că era un joc mult prea greu pentru ea.

Văzând una ca aceasta, Regina se înfurie şi începu să străbată terenul de la un capăt la altul, urlând cât o ţinea gura: "Tăiaţi-i capul ăstuia! Tăiaţi-i capul celuilalt!" Alicei începu să i se facă frică; într-adevăr, nu se certase încă cu Regina, dar se putea aştepta la acest lucru oricând. "Şi atunci", se întrebă ea, "ce se va alege de mine? Sunt nebuni, cu mania lor de a tăia capetele oamenilor! Ceea ce mă miră cel mai tare este că sunt încă vii!"

Tocmai ce se apucase să caute cu privirea un loc prin care să se strecoare şi să fugă, fără ca cineva s-o zărească, când văzu în văzduh o ciudată arătare; la început o cuprinse nedumerirea dar, de îndată ce privi cu mai multă atenţie, îşi dădu seama că era un rânjet şi îşi spuse: "Este Pisica de Cheshire! Acum o să am cu cine să stau de vorbă!"

- Ce mai faci? o întrebă Pisica, de îndată ce îi apăru destulă gură ca să poată vorbi.

Alice mai aşteptă un pic, până ce îi apărură şi ochii şi apoi dădu din cap. "N-are nici un rost să vorbesc cu ea", îşi zise, "până ce nu-i apar şi urechile - sau măcar una  din  ele.  "în  minutul  următor  i  se  ivi  tot  capul  şi  atunci  Alice  îşi  puse  jos flamingoul şi începu să-i povestească Pisicii despre joc, încântată că, în sfârşit, exista cineva care s-o asculte. Pisica părea să se fi gândit că îşi arătase o parte suficient de mare din corp, căci restul corpului nu-şi mai făcu apariţia.

- Nu cred că oamenii ăştia joacă cinstit, începu Alice destul de supărată; se ceartă cu toţii într-un mod înfiorător, de nici nu te mai poţi auzi vorbind; nu par să aibă nişte reguli de joc,  sau,  cel puţin,  dacă există aceste reguli, nimeni nu ţine cont de ele. De pildă, portiţa pe sub care trebuie să trec bila se mută în capătul celălalt al terenului sau, adineauri, ar fi trebuit să lovesc ariciul Reginei, numai că acesta a luat-o la fugă când l-a văzut pe-al meu venind.

- Cum ţi se pare Regina? întrebă încet Pisica.

- Nu pot s-o suport! răspunse Alice. E atât de...

În acea clipă văzu că Regina era chiar în spatele ei şi o asculta, aşa că preferă să continue  altfel  decât  începuse: ...  de  pricepută  la  jocul  de  crochet,  încât  sunt convinsă că va câştiga şi nici nu prea mai merită să-ţi pierzi vremea să termini jocul.

Regina trecu mai departe, zâmbind.

- Cu cine vorbeşti? întrebă Regele, apropiindu-se de Alice şi uitându-se curios la capul Pisicii.

-  Cu o prietenă,  o Pisică de Cheshire,  răspunse Alice. Daţi-mi voie să v-o prezint.

- Nu-mi place deloc cum arată! răspunse Regele; în tot cazul, poate să-mi sărute mâna, dacă vrea.

- Prefer să n-o fac, zise Pisica.

- Nu fi obraznică cu mine şi nu-mi arunca privirea asta, zise Regele, ascunzându-se în spatele Alicei.

- Orice Pisică se poate uita la un Rege, zise Alice. Am citit asta undeva, într-o carte, dar nu-mi aduc bine aminte în care.

- Ei, bine trebuie luată de aici, zise foarte hotărât Regele şi strigă către Regină, care tocmai trecea pe acolo: Draga mea! aş vrea să dai poruncă ca această Pisică să fie luată de aici!

Toate problemele Reginei, mai mari sau mai mici, nu puteau fi rezolvate decât într-un singur fel.

- Tăiaţi-i capul! strigă ea, fără să privească măcar spre Pisică.

- Voi aduce chiar eu călăul! spuse nerăbdător Regele şi se îndepărtă în grabă.

Alice se gândi că ar putea să se întoarcă să vadă cum mai merge jocul, căci o auzea pe Regină strigând înfuriată. O auzise deja condamnând la moarte trei jucători pentru că-şi pierduseră rândul şi nu-i plăcea deloc cum se desfăşurau lucrurile; jocul era aşa de încurcat, încât n-avea nici cea mai vagă idee dacă îi venea sau nu rândul. Aşa că plecă în căutarea ariciului său.

Il găsi bătându-se cu un alt arici şi asta i se păru Alicei cea mai bună ocazie pentru a-l lovi pe unul de celălalt; singura problemă era că flamingoul ei ajunsese în celălalt capăt al grădinii, de unde se chinuia să zboare într-un copac.

Până să-şi prindă din nou flamingoul şi să-l aducă înapoi, lupta se încheiase şi amândoi  aricii  pieriseră;  "dar,  oricum  nu  mai  are  importanţă",  gândi  Alice,  "de vreme  ce  toate  portiţele  au  plecat."  Prin  urmare,  prinse  bine  flamingoul  la subsuoară, ca să n-o mai ia iar la fugă şi se duse să stea de vorbă cu prietena sa.

Când ajunse în dreptul Pisicii de Cheshire, văzu că aceasta era înconjurată de o mulţime destul de mare: călăul,  Regele  şi Regina,  care erau în plină ceartă şi vorbeau toţi deodată, pe când ceilalţi tăceau, cu un aer tare stânjenit.

De îndată ce apăru Alice, grupul certăreţ o rugă să le fie arbitru, pentru a pune capăt neînţelegerii; fiecare se apucă să-şi prezinte punctul de vedere. Dar, cum vorbeau toţi în acelaşi timp, Alicei îi fu imposibil să priceapă exact ce spuneau.

Călăul susţinea cu tărie că nu poţi tăia un cap dacă nu există şi un trup de pe care să-l retezi; că nu mai făcuse niciodată aşa ceva şi că nici n-avea de gând să se apuce de aceasta la bătrâneţe.

Regele considera că orice cap poate fi retezat şi că tocmai călăul nu trebuia să îndruge astfel de prostii.

Regina însă ameninţa că, de nu se va face nimic pentru a se găsi o soluţie, va pune  ca  toată  lumea  să  fie  executată.  (Acestea  fuseseră  cuvintele  care întunecaseră chipurile celor prezenţi.)

Alice nu găsi altceva mai bun de spus decât:

- E Pisica Ducesei; mai bine aţi merge să-i cereţi ei părerea.

- Ducesa e la închisoare, îi zise Regina călăului. Călăul plecă iute ca o săgeată, s-o aducă pe Ducesă, în clipa în care acesta se îndepărtă, capul Pisicii începu să dispară şi, când acesta reveni împreună cu Ducesa, Pisica pierise cu desăvârşire.

Regele şi călăul începură să alerge încoace şi încolo, în vreme ce jucătorii se duseră să-şi reia partida întrerupta.






Poezie Alice in tara minunilor
Capitolul 01 - Alice coboara in vizuina iepurasului
Capitolul 02 - Balta de lacrimi
Capitolul 03 - Un miting alergator si o poveste cu coada lunga
Capitolul 04 - Iepurasul trimite un biletel
Capitolul 05 - Povetele Domnului Omida
Capitolul 06 - Purcel cu piper
Capitolul 07 - Ceaiul nebunilor
Capitolul 08 - O partida de crochet la Regina
Capitolul 09 - Povestea Falsei Broaste Testoase
Capitolul 10 - Cadrilul homarilor
Capitolul 11 - Cine-i hotul tartelor?
Capitolul 12 - Alice depune marturie


Aceasta pagina a fost accesata de 897 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio