Autori > Carroll Lewis


Capitolul 11 - Cine-i hotul tartelor?



Capitolul 11

Cine-i hotul tartelor?




Când ajunseră, găsiră pe Rege şi pe Regina de Cupă aşezaţi pe tronurile lor, cu o mare  mulţime  adunată  în  jurul  acestora,  tot  felul  de  păsări  şi  de  jivine  mici, precum şi întregul pachet cu cărţi de joc. Valetul sta în faţa lor, ferecat în lanţuri, cu  câte  un  oştean  de  fiecare  parte,  păzindu-l,  iar  în  apropierea  Regelui  sta Iepurele Alb, cu o trompetă într-o mână şi un sul de pergament în cealaltă. Chiar în mijlocul curţii de judecată era o masă, pe care se afla o farfurie mare cu tarte; după  înfăţişare,  păreau  atât  de  bune,  încât  Alicei  i  se  făcu  o  foame  grozavă,
uitându-se la ele.

"De-ar  termina  mai  repede  cu  procesul",  gândi  ea,  "şi  să  înceapă  a  servi prăjiturile!"

Dar se părea că nici vorbă nu era de aşa ceva; Alice începu să privească în jurul ei, ca să-i mai treacă timpul.

Nu mai fusese în viaţa ei la o curte de judecată, dar citise în cărţi despre procese şi era foarte bucuroasă văzând că ştie cum se numeşte mai tot ce vedea acolo.

"Acesta-i judecătorul", îşi zise, "fiindcă poartă o perucă mare."

Judecătorul, de altminteri, era însuşi Regele. Şi, cum purta coroană peste perucă, nu părea deloc să se simtă în largul lui şi nici frumos nu-i şedea de fel.

"Şi acolo-i banca juraţilor", gândi Alice, "iar cele douăsprezece vietăţi" (nu avea încotro,  aşa  trebuia  să  le  spună,  fiindcă,  parte  erau  animale,  parte  păsări) "bănuiesc că trebuie să fie juraţii." Acest ultim cuvânt şi-l repetă de câteva ori, cam fălindu-se în sinea ei că-l ştie, căci era încredinţată, pe drept cuvânt, că foarte puţine fetiţe de vârsta ei ştiau ce înseamnă. De fapt, ar fi fost la fel de corect dacă ar fi spus că cele douăsprezece vietăţi alcătuiau juriul.

Cei doisprezece juraţi scriau cu toţii foarte zoriţi pe nişte tăbliţe.

- Ce fac acolo? îl întrebă Alice pe Grifon, în şoaptă. Doar nu au ce să scrie până n-a început procesul.

- Îşi scriu numele, îi şopti Grifonul drept răspuns, ca să nu cumva să le uite înainte de sfârşitul procesului.

-  Ce neghiobi! izbucni cu glas tare Alice,  foarte indignată; dar se opri repede, căci Iepurele Alb striga:

- Tăcere în sala de judecată!

Iar Regele îşi puse ochelarii pe nas şi se uită îngrijorat împrejur, ca să descopere cine vorbea.

Alice vedea desluşit, de parcă s-ar fi uitat peste umerii lor, că toţi juraţii scriau pe tăbliţe: "Ce neghiobi!" -ba chiar băgă de seamă că unul dintre ei nu ştia cum se scrie cuvântul "neghiobi" şi fu nevoit să-l roage pe vecinul lui să-i spună.

"Frumos or să mai arate tăbliţele lor, la terminarea procesului!" gândi Alice.

Unuia dintre juraţi îi scârţâia condeiul. Fireşte că Alicei îi era nesuferit zgomotul acesta, aşa că dădu ocol sălii de judecată, se opri îndărătul băncii juraţilor şi găsi curând prilejul să-i ia acelui jurat condeiul. Atât de repede făcu acest lucru, încât micuţul jurat, bietul de el (care era Bill, Puiul de Şopârlă), nu pricepea deloc ce se întâmplase cu condeiul lui; şi, după ce se scotoci peste tot, se văzu nevoit să scrie de aici încolo cu un deget, ceea ce nu-i era de mare folos, fiindcă nu lăsa urme pe tăbliţă.

- Crainic, citeşte actul de acuzare! spuse Regele. Atunci Iepurele Alb suflă de trei ori în trompetă, apoi desfăşură sulul de pergament şi citi cele ce urmează:

Regina-Carte îşi coapse tarte
Pe toate-n zi de vară:
Valetul-Carte acele tarte
Le Jură şi se cară.

- Daţi verdictul! se întoarse Regele către juriu.

- Incă nu, încă nu! întrerupse zorit Iepurele. Mai sunt multe până atunci!

-  Să fie  chemat primul martor!  zise  Regele,  iar Iepurele Alb suflă de trei ori din trompetă, apoi strigă:

- Să se înfăţişeze primul martor!

Primul martor era Pălărierul. Apăru cu o ceaşcă de ceai într-o mână şi cu o felie de pâine cu unt în cealaltă.

-  Cer iertare, Majestate, c-am venit la judecată cu astea, începu a vorbi, dar încă nu-mi terminasem ceaiul când au venit să mă ia.

- Ar fi trebuit să-l fi terminat, spuse Regele. Când l-ai început?

Pălărierul se uită la Iepurele de Martie, care îl urmase la Curtea de Judecată, braţ la braţ cu Bursucul.

- În paisprezece martie mi se pare că era...

- În cincisprezece, zise Iepurele de Martie.

- În şaisprezece, zise Bursucul.

-  Notaţi declaraţiile! se adresă Regele juriului; iar juraţii, plini de zel, scriseră toate cele trei date pe tăbliţă, apoi le adunară   între ele şi prefăcură rezultatul în centimetri şi grame.

- Scoate-ţi pălăria! îi spuse Regele Pălărierului.

- Nu e a mea, zise Pălărierul.

- E de Jurat! exclamă Regele, întorcându-se către juraţi, care notară imediat faptul.

- Eu am pălării de vânzare, încercă să lămurească martorul. N-am nici una a mea. Sunt Pălărier.

La aceste cuvinte, Regina îşi puse ochelarii pe nas şi se uită ţintă la Pălărier, care se îngălbeni şi începu să tremure din cap până în picioare.

- Depune-ţi mărturia, spuse Regele, şi fii calm, altfel pun să te execute pe loc.

Vorbele Regelui nu părură a-l linişti deloc pe martor; se tot frământa, lăsându-se când pe un picior, când pe celălalt şi uitându-se speriat la Regină; de zăpăcit ce era, muşcă o bucată mare din ceaşca de ceai, în loc să muşte din felia de pâine cu unt.

Chiar în acea clipă, Alice avu o senzaţie foarte ciudată; o miră mult până înţelese ce era: începuse iar să crească. La început voi să se ridice şi să plece din sala de judecată; dar se răzgândi şi se hotărî să rămână unde era, atâta timp cât avea loc.

- Fă bine şi nu mă mai împinge aşa! zise Bursucul, care şedea lângă dânsa. Mă striveşti, nu alta! Abia mai răsuflu.

- N-am încotro, răspunse Alice, cu blândeţe. Am început să cresc.

- N-ai nici un drept să creşti aici, zise Bursucul.

- Nu vorbi prostii! zise Alice ceva mai îndrăzneţ. Ştii foarte bine că şi tu creşti.

- Da, dar eu cresc cu măsură, cum trebuie, n-o iau razna ca tine. E caraghios, zău aşa!

Şi, sculându-se foarte îmbufnat, trecu în cealaltă parte a sălii.

Intre timp, Regina se tot uitase ţintă la Pălărier şi, chiar pe când Bursucul trecea în cealaltă parte a sălii, ea îi spuse unuia dintre aprozi:

- Să mi se aducă lista cântăreţilor de la ultimul concert!

Auzind aceste vorbe, nefericitul Pălărier începu să tremure atât de tare, încât îi scăpară din picioare amândoi pantofii.

-  Depune-ţi mărturia, repetă Regele furios, că, de nu, pun să te execute fără să-mi pese de eşti calm sau nu.

-  Majestate, sunt un biet sărac, începu Pălărierul, cu glas tremurător. Şi abia începusem să-mi beau ceaiul, cam de-o   săptămână-două, şi pâinea cu unt se tot subţia... şi ceaiul sclipea...

- Ce? Ce sclipea? întrebă Regele.

- Cu ceai a început, răspunse Pălărierul.

- Totdeauna începi cu ce ai! zise sever Regele. Nu mai fă pe deşteptul, că atâta lucru ştiu şi eu! Hai, zi înainte!

- Sunt un biet om sărac, repetă Pălărierul, şi până la urmă toate alea sclipeau; dar Iepurele de Martie a zis...

- Ba n-am zis! se repezi să-i taie vorba Iepurele de Martie.

- Ba ai zis! spuse Pălărierul.

- Nu recunosc! protestă Iepurele de Martie.

- Nu recunoaşte! repetă Regele. Asta să n-o scrieţi.

-  Bine, dar în orice caz Bursucul a zis, continuă Pălărierul şi se uită grijuliu, să vadă dacă nu cumva şi Bursucul avea să nege; Bursucul însă nu negă nimic, deoarece   dormea   buştean.   Şi   după   asta,   continuă Pălărierul, am mai tăiat nişte pâine cu unt...

- Dar ce-a zis Bursucul? întrebă unul dintre juraţi.

- Asta nu-mi mai amintesc, răspunse Pălărierul.

- Trebuie să-ţi aminteşti, interveni Regele, altfel vei fi decapitat.

Nefericitul Pălărier scăpă din mâini ceaşca cu ceai şi pâinea cu unt şi căzu în genunchi.

- Sunt un biet om sărac, Majestate, începu el.

- Eşti un biet prostănac, zise Regele.

Aici, unul dintre Cobai aplaudă guiţând, dar fu îndată înăbuşit de către aprozi. (înăbuşit fiind un cuvânt cam tare, ca să nu se creadă cine ştie ce, voi lămuri cum s-a procedat. Aprozii aveau la îndemână un sac mare, care se lega la gură cu sfori; acolo l-au băgat pe Cobai, cu capul în jos, şi-apoi s-au aşezat pe sac.)

"Mă bucur că acum ştiu despre ce este vorba", îşi zise Alice. "Am văzut deseori prin  ziare,  pe  la  sfârşitul  dărilor  de  seamă  despre  procese:  "Parte  din  public izbucneşte în aplauze; aclamaţiile şi aplauzele sunt imediat înăbuşite de către aprozi"; şi până acum nu înţelegeam ce înseamnă."

- Dacă asta-i tot ce ştii, poţi să stai jos, vorbi mai departe Regele.

- Mai jos de-atât nu pot sta, că stau pe podea, zise Pălărierul.

- Atunci poţi să şezi jos, răspunse Regele.

Aici izbucni în aplauze celălalt Cobai şi fu de asemenea înăbuşit.

"Ei, acum că s-a sfârşit cu Cobaii!" gândi Alice. "Poate c-o să meargă mai bine cu procesul."

-  M-aş  duce  să-mi  termin  ceaiul,  zise  Pălărierul,  cu  o  privire  îngrijorată  spre Regină, care citea lista cântăreţilor de la concert.

- Poţi să pleci, spuse Regele, iar Pălărierul o şterse atât de repede,  încât uită să-şi mai tragă pantofii în picioare.

- ... şi-afară îi tăiaţi capul! adăugă Regina către unul dintre aprozi; dar Pălărierul se făcuse nevăzut înainte să fi ajuns aprodul la uşă.

Martorul următor era bucătăreasa Ducesei. Apăru cu o râşniţă de piper în mână; de altfel, încă dinainte să fi intrat în sală, Alice ghicise cine era martora, după corul de strănuturi de la uşă.

- Depune-ţi mărturia! porunci Regele.

- N-o depun! răspunse bucătăreasa.

Regele privi îngrijorat către Iepurele Alb, care-i şuşoti:

-  Majestate,  pe  această  martoră  trebuie  s-o  supuneţi  la  un  interogatoriu contradictoriu.

- De, dacă trebuie, trebuie, zise Regele, amărât şi, după ce-şi încrucişa braţele la piept şi o privi pe bucătăreasă atât de crunt, încât mai să-i iasă ochii din cap, rosti cu voce adâncă: Cum se fac tartele?

- Întâi şi-ntâi pui piper.

- Melasă! se auzi un glas somnoros îndărătul ei.

- Gardă, pune-i zgardă Bursucului ăluia! porni să ţipe Regina. Decapitaţi-l! Daţi-l afară din sală! înăbuşiţi-l! Umflaţi-l! Radeţi-i capul!

Fiind  mare  harababură  în  sală  până  să-l  scoată  pe  Bursucel,  procesul  se întrerupse câteva minute; la reluare, se constată că bucătăreasa dispăruse.

- Nu face nimic, zise Regele, părând foarte uşurat. Chemaţi martorul următor. Şi, cu glas scăzut, adăugă către Regină: Draga mea, te rog, pe martorul următor supune-l tu la un interogatoriu contradictoriu. Mie chestia asta îmi dă dureri de cap!

Alice se uita la Iepuraşul Alb cum cotrobăia prin hârtii, căutând lista de martori; era foarte curioasă să vadă cine va fi următorul şi ce-o să se lămurească din mărturia lui, "căci până acuma, îşi spunea ea, "nu s-a lămurit nimic."

Închipuiţi-vă  cât  fu  de  surprinsă  când  Iepuraşul  Alb  citi,  cât  putu de tare, cu glasciorul lui pitigaiat, numele:

"Alice!"





Poezie Alice in tara minunilor
Capitolul 01 - Alice coboara in vizuina iepurasului
Capitolul 02 - Balta de lacrimi
Capitolul 03 - Un miting alergator si o poveste cu coada lunga
Capitolul 04 - Iepurasul trimite un biletel
Capitolul 05 - Povetele Domnului Omida
Capitolul 06 - Purcel cu piper
Capitolul 07 - Ceaiul nebunilor
Capitolul 08 - O partida de crochet la Regina
Capitolul 09 - Povestea Falsei Broaste Testoase
Capitolul 10 - Cadrilul homarilor
Capitolul 11 - Cine-i hotul tartelor?
Capitolul 12 - Alice depune marturie


Aceasta pagina a fost accesata de 1908 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio