• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Capitolul 12 - Alice depune marturie

Capitolul 12

Alice depune marturie




- Prezent! spuse Alice şi, de emoţie, uită cât de mult crescuse în ultimele minute şi  sări  de  pe  locul  ei  cu  atâta  grabă,  încât  răsturnă  cu  poalele  rochiei  banca juraţilor; aceştia se prăvăliră cu toţii peste capetele mulţimii adunate jos, în sală. Zăceau acum, bieţii, împrăştiaţi pe podea, amintindu-i foarte limpede de un vas cu peştişori aurii pe care-l răsturnase din greşeală cu o săptămână înainte.

- O, vă rog, iertaţi-mă! exclamă Alice, foarte necăjită; şi se apucă să-i culeagă de pe jos cât putu de repede; o urmărea păţania cu peştişorii aurii şi i se părea că într-o clipă trebuie să-i adune şi să-i pună la loc pe juraţi, altfel vor muri.

- Procesul nu poate continua, zise Regele, cu vocea foarte gravă, până ce toţi juraţii nu vor fi la locurile lor aşa cum se cuvine, toţi, repetă foarte apăsat, privind ţintă la Alice pe când vorbea.

Alice  se  uita  spre  banca  juraţilor  şi  văzu  că,  în  grabă,  îl  pusese  pe  Puiul  de Şopârlă cu capul în jos, iar biata vietate dădea din coadă foarte mâhnită, fiindu-i cu neputinţă a se mişca. Alice îl scoase pe Bill şi-l puse la loc cum se cuvenea: "Nu că ar avea vreo importanţă", îşi spuse. "Pentru lămurirea procesului cred că e totuna dacă Bill stă în cap sau în coadă."

De  cum  îşi  mai  reveniră  juraţii  din  spaima  ce  o  trăseseră  când  se  văzuseră răsturnaţi şi de îndată ce fură găsite şi li se înmânară tăbliţele şi condeiele, se apucară cu mare sârguinţă să scrie istoricul accidentului. Cu toţii scriau, afară de Bill, Puiul de Şopârlă, mult prea copleşit de ultimele evenimente, ca să mai fie în stare de altceva decât să şadă cu gura căscată, privind tavanul tribunalului.

- Ce ştii în această privinţă? o întrebă Regele pe Alice.

- Nimic, răspunse Alice.

- Absolut nimic? stărui Regele.

- Absolut nimic, răspunse Alice.

- Asta e foarte important, declară Regele, întorcân-du-se către juraţi.

Aceştia erau gata să scrie pe tăbliţe ce rostise Regele, când interveni Iepurele Alb:

-  Neimportant vrea desigur să spună Majestatea Voastră, făcu el pe un ton foarte respectuos, dar încruntându-se şi schimonosindu-se la Rege în timp ce vorbea.

-  Neimportant,  bineînţeles,  am  vrut  să  zic,  se  corectă  grabnic  Regele,  apoi continuă cu glas scăzut, neimportant-important, de parcă ar fi vrut să încerce care cuvânt suna mai bine.

Unii juraţi notară pe tăbliţe: important, în vreme ce alţii: neimportant.

Alice stătea destul de aproape, ca să poată vedea lămurit tot ce scriau pe tăbliţe.

"Şi-aşa, şi-aşa, tot n-are importanţă", gândi ea.

In clipa aceea, Regele, care câtva timp mâzgălise de zor ceva în caietul lui cu însemnări, strigă cu glas răsunător:

- Linişte! Apoi citi din caiet: "Regulamentul Patruzeci şi doi": "Orice persoană care are o înălţime mai mare de  un kilometru este obligată să părăsească sala de judecată."

Toată lumea se uita spre Alice.

- Eu n-am o înălţime de un kilometru, spuse Alice.

- Ba ai, zise Regele.

- Ai aproape doi kilometri! zise Regina.

- Şi ce dacă! De plecat tot nu plec, spuse Alice, şi-afară de asta nici nu este o regulă reală: aţi inventat-o acuma.

- Este cea mai veche regulă din Codul Civil, spuse Regele.

- Dac-ar fi aşa, s-ar chema Regula numărul Unu, ripostă Alice.

Regele păli şi închise repede caietul cu însemnări.

- Daţi verdictul! spuse către juriu, cu glas moale şi tremurător.

- Cu voia Majestăţii Voastre, mai sunt încă mărturii de examinat, sări cu mare grabă Iepurele Alb, chiar acum s-a găsit această hârtie.

- Ce e în ea? întrebă Regina.

- Incă n-am deschis-o, spuse Iepurele Alb, dar pare să fie o scrisoare, pe care deţinutul a scris-o cuiva.

- Asta trebuie să fie, spuse Regele, afară doar dacă o fi scris-o nimănui, ceea ce nu prea se obişnuieşte.

- Cui îi este adresată? întrebă unul dintre juraţi.

- Nu e adresată deloc, spuse Iepurele Alb; pe partea din afară nu este scris nimic. Pe când vorbea, deschise hârtia şi adăugă: Până la urmă, nici nu e o scrisoare, e o poezie.

- E scrisul acuzatului? întrebă un alt jurat.

-  Nu, zise Iepurele Alb,  şi tocmai asta-i cel mai curios! (Juraţii rămaseră toţi foarte uluiţi.)

- Se vede c-o fi imitat scrisul altcuiva, spuse Regele. (Juraţii se luminară la faţă.)

- Vă rog, Majestate, spuse Valetul, n-am scris eu hârtia asta şi nu se poate dovedi că am scris-o, fiindcă nu e nici o iscălitură.

- Dacă n-ai iscălit, spuse Regele, cazul este şi mai grav. Sigur că ai scris-o cu gând rău, altfel te iscăleai, ca un om de treabă.

La aceste cuvinte izbucniră aplauze unanime în sală, fiindcă era prima oară în această zi când Regele se arătase cu adevărat isteţ.

-  Fireşte că asta-i   dovedeşte vinovăţia,   spuse Regina, aşa încât decapi...

- Ba nu dovedeşte nici o vinovăţie! îi tăie vorba Alice. Cum, dar nici nu ştiţi ce scrie în poezia aia!

- Citeşte-o! porunci Regele. Iepurele Alb îşi puse ochelarii.

- Cu ce să încep, Majestate? întrebă.

- Începe cu începutul, porunci Regele, cu glas solemn, şi citeşte până se termină, apoi te opreşti.

În sală se lăsă o tăcere profundă, în timp ce Iepurele Alb dădu citire acestor versuri:

Se spune că ai fost la ea
Şi lui i-ai spus de mine.
Un bun portret ea îmi făcea;
Doar că nu-înot nu-i bine.
Iar el le-a spus că n-am plecat
(Şi ştim că-a spus-o bine):
Dar dacă ea-ar fi continuat,
Ce s-ar fi-ales de tine?
Una-am dat ei, i-au dat lui două,
Ne-ai dat tu trei şi peste.
Iar de la el, ei le dau vouă;
Dar totul al meu este.
Şi dacă eu sau ea am fi
Băgaţi în treaba asta,
El liberi ne va-ngădui -
Cum chiar eram - şi basta.
Precum simt eu, ai devenit
(Ei ţandăra să-i sară)
Obstacol mare, şi-ai venit
La el, la noi, în ţară.
El nu va şti că ei îi plac
Aceia, că nu-i bine.
Cu toţi ceilalţi o taină-o fac
Şi-o ştim doar tu cu mine.

- Iată proba cea mai însemnată care ni s-a înfăţişat până acum, spuse Regele, frecându-şi mâinile, aşadar, juraţii să...

-  Îi  dau  un  sac  de  bani  oricăruia  dintre  juraţi  care  e  în  stare  să  lămurească înţelesul acestei probe, spuse Alice, în ultimele minute crescuse atât de mare, încât nu-i mai era câtuşi de puţin teamă să-l întrerupă pe Rege. Eu cred că poezia asta n-are nici un pic de înţeles. Toţi juraţii scriseră pe tăbliţe: Ea crede că poezia asta n-are nici un pic de înţeles - dar nici unul nu încercă să lămurească înţelesul documentului.

-  Dacă  n-are  înţeles,   cu  atât mai  bine,   spuse Regele, nu trebuie să ne mai batem capul să-l căutăm... Şi totuşi, mai ştii, urmă, punând hârtia cu versuri pe genunchi şi uitându-se chiorâş la ea, dacă stau să mă gândesc, parc-ar avea oarecare înţeles. "Doar că nu-înot nu-i bine." Nu ştii să înoţi, nu-i aşa? adăugă, adresându-i-se Valetului.

Valetul clătină din cap amărât.

- Am eu aerul că ştiu să înot? răspunse. (Fireşte că n-avea, de vreme ce era făcut cu totul şi cu totul din carton.)

-  Ei, până acum stăm bine, spuse Regele, apoi se apucă să mormăie pentru sine versurile:   "Şi ştim că-a spus-o bine" - ştim, adică ştiu juraţii, bineînţeles.

"Una-am dat ei, i-au dat lui două" adică asta ar trebui să fie despre ce a făcut el cu tartele, se-nţelege...

-  Da, dar mai departe zice: Jar de la el, ei le dau vouă", îl întrerupse Alice.

- Fireşte, poftim: aicea sunt! zise Regele, încântat că reuşise să demonstreze ceva, arătând cu un deget tartele de pe masă. Nimic mai limpede ca asta! Şi mai departe: "Ei ţandăra să-i sară." Nu-i aşa, draga mea, că ţie nu-ţi sare ţandăra niciodată? se adresă Reginei.

-  Niciodată! răspunse Regina furioasă,  aruncând totodată o călimară în capul Puiului de Şopârlă.  (Nefericitul Bill renunţase să mai
scrie pe tăbliţă cu degetul, fiindcă se convinsese că nu lasă nici o urmă; acum însă reîncepu grăbit, folosind cerneala ce i se prelingea pe faţă, până se isprăvi.)

-  Dacă nu-ţi sare, atunci nici vorbele astea n-au sare, făcu Regele, aruncând o privire satisfăcută în jurul lui. In sală domnea mai departe liniştea.

- A fost un joc de cuvinte! strigă Regele mânios şi toată lumea se grăbi să râdă.

- Juraţii să dea verdictul! spuse Regele, poate pentru a douăzecea oară azi.

- Nu, nu! strigă Regina. întâi condamnarea şi apoi verdictul.

- Ce prostie gogonată,  exclamă Alice tare.  I-auzi colo: întâi să-l condamne şi abia apoi să-i dea verdictul!

- Ţine-ţi gura! răcni Regina, învineţindu-se de furie.

- Ba n-o să mi-o ţin! răspunse Alice.

- Să i se taie capul! zbieră Regina.

- Cui  îi  pasă  de  voi?  spuse  Alice.  (între  timp  crescuse  până  la  înălţimea  ei deplină). Nu sunteţi decât un pachet de cărţi de joc!

In acea clipă, toate cărţile din pachet se ridicară mai întâi în văzduh, apoi se lăsară din zbor asupra-i. Alice scoase un ţipăt scurt, parte de teamă, parte de mânie şi se strădui să le înlăture, dând din braţe. Şi se văzu tolănită pe mal, cu capul în poala surorii ei, care da binişor deoparte câteva frunze veştede care fluturaseră din arbori peste faţa fetiţei.

- Trezeşte-te, Alice dragă! Ce mult ai dormit! spuse sora ei.

Îi povesti surorii ei, pe cât îşi amintea, straniile peripeţii despre care aţi citit voi în această carte, iar când termină povestea, soră-sa spuse:

-  A fost, într-adevăr, un vis foarte ciudat!... Dar acum dă fuga acasă, la ceai! S-a făcut târziu.

Iar Alice se sculă în picioare şi o tuli spre casă; şi alergând, se tot gândea, pe bună dreptate, ce vis minunat avusese.

Dar sora ei rămase nemişcată pe bancă, cu capul sprijinit într-o palmă, privind asfinţitul soarelui şi gândindu-se la micuţa Alice şi la aventurile ei minunate, până ce, la un moment dat, începu şi ea să viseze - şi iată visul ei.

Mai întâi o visă pe micuţa Alice, cu mânuţele ei cuprinzându-i genunchii, iar ochii strălucitori se uitau în ochii ei... îi putea auzi până şi glasul şi o vedea făcând acea mişcare zglobie din cap, ca să-şi dea deoparte părul ce-i venea mereu în ochi; şi totuşi, în vreme ce asculta, sau părea că ascultă, neobişnuitele creaturi născute în visul surorii ei însufleţiră deodată locul în care se găsea.

Iarba înaltă începu a foşni la picioarele ei, pe când Iepurele Alb trecu în grabă... Şoarecele,  speriat,  înota  prin  eleşteul  din  apropiere,  stârnind  în  urma  lui adevărate  valuri;  auzea  chiar  clinchetul  ceştilor  de  cafea,  dinaintea  cărora Iepurele de Martie şi prietenii săi îşi luau interminabilul ceai, precum şi glasul ascuţit  al  Reginei,  poruncind  executarea  nefericiţilor  săi  invitaţi... din  nou, bebeluşul Purcel strănuta pe genunchii  Ducesei,  în  vreme  ce  farfurii  şi  cratiţe zburau în jurul lor...; apoi ţipătul Grifonului, scârţâitul tăbliţei de scris a Puiului de Şopârlă şi glasurile înăbuşite ale cobailor umpleau văzduhul, amestecându-se cu suspinele Falsei Broaşte Ţestoase.

Aşa că rămase acolo, cu ochii închişi şi aproape că se închipui în Ţara Minunilor, deşi ştia că, îndată ce-şi va deschide ochii, totul va reveni la realitatea obişnuită: iarba va foşni doar la adierea vântului, iar eleşteul va mai clipoci doar la unduirea stufului... clinchetul ceştilor de cafea se va transforma în sunetul tălăngilor de la gâtul  oilor,  iar  ţipetele  ascuţite  ale  Reginei,  în  vocea  păstorului;  strănutul bebeluşului,  ţipătul  Grifonului  şi  toate  celelalte  sunete  stranii  vor  deveni  (cu siguranţă)  tumultul  zgomotelor  de  la  fermă,  în  vreme  ce  mugetele  vitelor  vor înlocui suspinele adânci ale Falsei Broaşte Ţestoase.

În cele din urmă, şi-o imagină pe surioara ei, cândva, în viitor, o femeie în toată firea,  păstrându-şi  de-a  lungul  întregii  vieţi  sufletul  bun  şi  iubitor  din  vremea copilăriei,  adunând  în  jurul  ei  alţi  copilaşi,  în  a  căror  privire  va  citi  aceeaşi strălucire şi curiozitate, atunci când le va spune poveşti neobişnuite, poate chiar cele  de  demult,  din  visul  ei  din  Ţara  Minunilor.  Şi-o  închipui  de  asemenea întristându-se pentru toate necazurile lor mărunte şi înveselindu-se pentru toate bucuriile lor naive, pe când îşi va aminti de propria-i copilărie şi de fericitele zile de vara.


SFARSIT




Poezie Alice in tara minunilor
Capitolul 01 - Alice coboara in vizuina iepurasului
Capitolul 02 - Balta de lacrimi
Capitolul 03 - Un miting alergator si o poveste cu coada lunga
Capitolul 04 - Iepurasul trimite un biletel
Capitolul 05 - Povetele Domnului Omida
Capitolul 06 - Purcel cu piper
Capitolul 07 - Ceaiul nebunilor
Capitolul 08 - O partida de crochet la Regina
Capitolul 09 - Povestea Falsei Broaste Testoase
Capitolul 10 - Cadrilul homarilor
Capitolul 11 - Cine-i hotul tartelor?
Capitolul 12 - Alice depune marturie


Aceasta pagina a fost accesata de 1134 ori.