Autori > Carroll Lewis


Capitolul 08 - "E inventia mea!"



Capitolul 08

E inventia mea!




Dupa catva timp, zgomotul paru a se stinge treptat, pana se facu o liniste adanca, incat Alice inalta capul, oarecum ingrijorata. Nu se vedea nici tipenie de faptura nicaieri, si primul ei gand fu ca trebuie sa-i fi visat pe Leu si pe Unicorn, ca si pe acei ciudati curieri anglo-saxoni. Totusi, la picioarele ei se afla si acum tava cea mare pe care se necajise sa taie turta dulce. Asa ca, vezi bine, n-am visat totusi, isi zise, afara doar de n-om fi facand cu totii parte din acelasi vis. Atata sper insa, ca e visul meu, nu al Regelui Rosu! Nu mi-ar placea sa fac parte din visul altuia! continua ea pe un ton jalnic. Mi-ar veni sa-l trezesc, ca sa vad ce se intampla.
In clipa aceasta, gandurile ii fura intrerupte de niste strigate puternice: Uhu! Uhu! Sah! si un calaret, un cavaler imbracat in armura purpurie, veni in galop asupra ei, agitand o maciuca mica. In clipa cand ajunse langa ea, calul se opri brusc.
- Esti prizoniera mea! striga Cavalerul, rostogolindu-se de pe cal.
Desi inspaimantata, pentru moment, Alice se temu mai mult pentru el decat pentru dansa si-l privi cu ingrijorare, in vreme ce el se urca iarasi in sa. De indata ce se instala din nou comod pe spinarea calului, Cavalerul reincepu:
- Esti pri ... dar in clipa aceea izbucni o alta voce: Uhu! Uhu! Sah! si Alice privi surprinsa in juru-i ca sa vada cine era noul dusman.
De asta data se arata un Cavaler Alb. Isi struni calul spre Alice si se rostogoli in tarana exact cum facuse si Cavalerul Rosu; apoi se ridica iar in sa, si cei doi Cavaleri statura acum si se privira catva timp, fara o vorba. Alice se uita de la unul la altul, nitel cam naucita.
- Sa stii ca e prizoniera mea! spuse in cele din urma Cavalerul Rosu.
- Bine, dar eu am eliberat-o! raspunse Cavalerul Alb.
- Atunci trebuie sa ne luptam pentru ea, hotari Cavalerul Rosu, apucand coiful ce-i spanzura de sa (care si el avea forma unei capatani de cal) si punandu-si-l pe cap.
- Vei respecta Regulile Luptei, nu-i asa? zise Cavalerul Alb, punandu-si de asemenea coiful pe cap.
- Totdeauna le respect, raspunse Cavalerul Rosu, apoi incepura a se pocni unul pe altul cu atata indarjire, incat Alice se dadu dupa un copac, ca sa se puna la adapost de loviturile lor.
"Ma intreb care or fi Regulile Luptei" isi spuse ea, scodindu-i sfios cu privirea din ascunzisul ei. Una din Reguli pare sa fie ca, indata ce un calaret loveste pe celalalt, il rastoarna de pe cal, iar daca nu reuseste, cade el insusi; si alta regula pare a fi sa-si tina mereu maciuca in brate, gata de lovit - ca mascaricii care fac pe batausii la teatrul de papusi. Ce mai zgomot cand se pravalesc! ... Ca o gramada de vatraie care ar cadea pe tabla din fata sobei. Si cat sunt de linistit caii! Nici nu se sinchisesc - ii lasa sa se suie si sa cada, de parc-ar fi doar niste scari de lemn!"
Alta regula de lupta, pe care Alice n-o observase, parea a fi ca totdeauna luptatorul sa cada in cap. Lupta se termina cu caderea amandurora, in felul acesta, unul langa altul. Cand se ridica din nou, isi stransera mainile, apoi Cavalerul Rosu incaleca si se departa in galop.
- A fost o victorie stralucita, nu-i asa? spuse Cavalerul Alb in timp ce se apropia gafaind.
- Nu stiu, raspunse Alice cu indoiala. Eu nu vreau sa fiu prizoniera nimanui. Vreau sa fiu Regina.
- Ai sa fii, dupa ce treci paraul urmator, spuse Cavalerul Alb. Eu o sa te conduc pana la marginea padurii, apoi trebuie sa ma intorc. Pana acolo pot merge.
- Va multumesc foarte mult, spuse Alice. Imi dati voie sa v-ajut sa va scoateti coiful?
Era vadit ca nu se putea descurca singur, si, in cele din urma, tot scuturandu-l, Alice reusi sa-i scoata capul din coiful.
- Acuma pot sa rasuflu mai in voie, spuse Cavalerul, netezindu-si cu amandoua mainile parul ravasit si indreptand spre Alice fata-i binevoitoare si ochii sai mari si blanzi.
In gandul ei, Alice isi spuse ca un ostean atat de ciudat nu mai vazuse de cand traia.
Purta o armura de tabla, care parea foarte prost ajustata pe corpul lui, iar pe dupa umeri ii era petrecuta o ladita de lemn, de-o forma ciudata si care atarna cu susul in jos si cu capacul deschis. Alice se uita la ea cu mare curiozitate.
- Vad ca-mi admiri ladita, spuse Cavalerul cu glas prietenos. E inventia mea - pentru tinut haine si sendvisuri. Vezi, o port cu susu-n jos, ca sa nu ploua inauntru.
- Dar pot sa cada lucrurile afara, observa Alice blajin. Stiti ca e deschis capacul?
- Nu stiam, facu Cavalerul, si peste fata lui flutura o umbra de inciudare. Inseamna ca mi-au cazut toate lucrurile afara! Si ca ladita nu mai e buna de nimic.
Vorbind astfel, si-o desprinse de pe umeri, si tocmai se pregatea s-o azvarle in tufisuri, cand, brusc, paru sa-i vina o idee, si atarna ladita cu grija de un copac.
- Poti sa ghicesti de ce-am facut asta? o intreba pe Alice.
Ea clatina din cap in semn ca nu.
- In nadejdea ca s-or cuibari in ea niscaiva albine - si atunci as avea miere.
- Dar parca aveti si un stup de albine legat de sa - sau ce-i aceea? observa Alice.
- Da, e un stup de albine foarte bun, spuse Cavalerul cu nemultumire in glas, e de cea mai buna calitate. Dar pana acum nu s-a apropiat de el nici o singura albina. Iar ce vezi alaturi e o cursa de soareci. Banuiesc ca de frica soarecilor nu se-apropie albinele - sau ca soarecii nu se-apropie de frica albinelor. Nu stiu care sa fie adevarul.
- Ma intrebam pentru ce tineti cursa de soareci, spuse Alice. Nu prea e de crezut sa fie soareci pe spinarea calului.
- Nu prea o fi de crezut, chibzui Cavalerul, dar, daca totusi s-ar rataci vreunul ... Nu mi-ar placea sa se praseasca si-apoi sa-i vad alergand cu droaia pe spinarea calului! Stii, urma dupa o pauza, e bine sa fii prevazut cu de toate. Iata de ce i-am si pus calului legaturile alea la glezne.
- Dar pentru ce? intreba Alice, cu glas plin de curiozitate.
- Ca sa-l pazesc de muscaturile rechinilor, raspunse Cavalerul. E una din invetiile mele. Si-acum ajuta-ma sa putem inainta. O sa merg cu tine pana la capatul padurii. Ce-i cu tava asta?
- Era pentru turta dulce, spuse Alice.
- Am face bine s-o luam cu noi, fu de parere Cavalerul. S-o avem la indeamana daca gasim cumva niste turta dulce. Ajuta-ma s-o bag in sacul de colo.
Asta le lua o multime de timp. cu toate ca Alice tinea deschisa gura sacului cu foarte mare grija; dar Cavalerul se dovedi grozav de stangaci incercand sa vare tava inauntru; de primele doua-trei ori, cazu el insusi in sac.
- E cam inghesuiala aicea, stii, spuse, cand reusira in fine sa bage tava. Sunt atatea sfesnice in sac!
Si-apoi lega sacul de saua sa, de care mai atarnau inca sumedenie de manunchiuri de morcovi, vatraie si tot soiul de alte lucruri.
- Sper ca ti-ai prins bine parul, continua Cavalerul in vreme ce porneau.
- Ca de obicei, raspunse Alice zambind.
- N-o sa fie de-ajuns! spuse Cavalerul ingrijorat. Stii, aicea sufla un vant foarte tare. Tare ca supa.
- Ati inventat si ceva care tine parul, ca sa nu zboare? se informa Alice.
- Inca nu. Dar am un plan cum sa-l fac sa nu cada.
- Mi-ar placea foarte mult s-aud si eu la ce v-ati gandit.
- Intai iei un bat drept, incepu sa explice Cavalerul. Dupa aceea pui parul sa se catare pe el - ca un lastar de par pe-un arac. Motivul pentru care parul cade e ca atarna in jos; stii foarte bine ca nimic nu cade in sus ... E una din inventiile mele - poti s-o incerci daca vrei.
Nu parea un plan prea comod de aplicat, incat, timp de cateva minute, Alice merse inainte in tacere, mirata de-o asemenea idee si oprindu-se una-doua ca sa-l ajute pe bietul Cavaler, care, hotarat, nu era deloc un bun calaret.
De cate ori se oprea calul (si asta se intampla foarte des), Cavalerul cadea inainte; si, de cate ori calul o pornea iarasi din loc (ceea ce se intampla cam brusc), Cavalerul cadea inapoi. Altminteri se tinea binisor, afara doar ca obisnuia sa mai cada din cand in cand si pe de laturi; si, cum cadea mai de fiece data pe partea pe unde mergea Alice, ea isi dadu seama curand ca cel mai bun lucru era sa nu mearga prea aproape de cal.
- Ma tem ca nu prea aveti antrenament la calarit, cuteza ea sa spuna in timp ce il ajuta pentru a cincea oara sa se ridice.
Cavalerul paru foarte surprins si cam jignit.
- Ce te face sa spui una ca asta? intreba, catarandu-se iar in sa si tinandu-se cu o mana de parul lui Alice, ca nu cumva sa cada iar in partea cealalta.
- Fiindca oamenii nu cad chiar atat de des, cand au antrenament.
- Am mult antrenament, spuse Cavalerul, pe un ton grav, foarte mult antrenament!
Alice nu gasi nimic mai bun de spus decat: Intr-adevar? dar o spuse cat se poate de prietenos. Dupa asta, mersera o bucatica de drum in tacere. Cavalerul cu ochii inchisi, mormaind de unul singur, iar Alice asteptand ingrijorata urmatoarea cadere.
- Marea arta a calaritului, incepu brusc si cu glas tare Cavalerul, agitand bratul drept in timp ce vorbea, este sa-ti tii...
Aici, fraza se curma la fel de brusc pe cat incepuse, deoarece Cavalerul cazu greoi in cap, exact in cararea pe care umbla Alice. De data asta, ea se sperie de-a binelea si spuse ingrijorata, in timp ce-l culegea de pe jos:
- Sper ca nu v-ati rupt vreun os?
- A, niciunul important, raspunse Cavalerul, de parca nu s-ar fi sinchisit sa-si rupa vreo doua-trei oase. Marea arta a calaritului, dupa cum spuneam, este sa-ti tii bine echilibrul. Uite asa, vezi...
Lasa fraul din mana si intinse amandoua bratele, ca sa-i arate lui Alice ce voia sa spuna, si de data aceasta cazu lat pe spate, chiar sub picioarele calului.
- Am foarte mult antrenament! o tinea el una si buna, in timp ce Alice il punea iar pe picioare. Am foarte mult antrenament!
- E din cale afara de caraghios! striga Alice, pierzandu-si rabdarea. Un cal de lemn, pe roate, asta v-ar trebui!
- Ce-i cu soiul asta alearga mai domol? intreba Cavalerul cu mult interes, inlantuind cu bratele grumazul calului, tocmai la timp ca sa nu se pravaleasca iar.
- Mult mai domol decat caii vii, spuse Alice, icnind de ras, desi facea tot ce putea ca sa se stapaneasca.
- ... O sa-mi procur unul, spuse Cavalerul ganditor, ca pentru sine ... Unul, doi ... sau chiar mai multi.
Dupa asta urma o scurta tacere, si-apoi Cavalerul incepu iar:
- Eu sunt foarte istet la inventii. Nu-i asa, cred c-ai bagat de seama ultima oara cand m-ai ridicat, ca aveam un aer foarte preocupat?
- Erati intr-adevar cam serios, spuse Alice.
- Ei, chiar atunci inventam un fel nou de-a trece un parleaz - vrei s-auzi cum?
- Da, cum sa nu, spuse Alice politicoasa.
- Sa-ti spun la ce m-am gandit, incepu Cavalerul. Vezi, imi ziceam: singura dificultate ti-o fac picioarele; capul sta destul de sus. Ei, si-atuncea imi pun capul pe partea de sus a parleazului - ca sa fie la inaltimea cuvenita - si-apoi stau in cap. Si-atuncea sunt si picioarele la inaltimea cuvenita, si gata, am trecut dincolo.
- Da, banuiesc ca treceti dincolo dupa ce faceti asa, spuse Alice chibzuind, dar nu credeti ca e cam greu?
- N-am incercat inca, zise Cavalerul, grav, asa ca nu-ti pot spune sigur cum e; dar cred si eu c-o sa fie cam greu.
Arata atat de necajit la gandul acesta, incat Alice schimba repede vorba.
- Ce coif ciudat aveti! spuse voioasa. Si asta e inventia dumneavoastra?
Cavalerul privi cu mandrie spre coiful care-i atarna de sa.
- Da, spuse, dar am inventat unul si mai si - era ca o capatana de zahar. Cand il purtam pe-acela, daca picam de pe cal, totdeauna coiful izbea intai pamantul. Asa ca eu nu mai aveam decat foarte putin de cazut, intelegi. Fireste, ramanea insa primejdia de a cadea in coif. Odata mi s-a intamplat asta, si partea cea mai proasta a fost ca, mai inainte sa fi putut iesi eu din coif, a venit celalalt Cavaler Alb si l-a pus pe cap. Credea ca e coiful lui.
Cavalerul arata atat de grav spunand asta, incat Alice nu cuteza sa rada. Dar ii tremura glasul de ras stapanit, cand raspunse:
- Ma tem ca nu i-a fost prea comod sa va poarte in varful capului.
- A trebuit sa-l lovesc cu picioarele, bineinteles, spuse Cavalerul foarte serios. Abia atunci si-a scos coiful din cap. Dar, pana sa ma scoata si pe mine, i-au trebuit ore si ore. Ma-nfipsesem ca un...
- Ca un cui, il ajuta Alice.
- Da, si-a cui era vina? spuse Cavalerul indignat. Cand te gandesti ca eu, unul, intrasem repede ca fulgerul!
- Dar fulgerul si trece repede, spuse Alice.
- Pai, nu puteam trece, ca gauream coiful! riposta Cavalerul, ridicand bratele cu insufletire.
Cu prilejul asta se prabusi din sa si cazu, cat era de lung, intr-un sant adanc. Alice alerga langa marginea santului, ca sa vada ce patise. Era cam speriata, deoarece catva timp Cavalerul se tinuse destul de bine in sa si se temea ca de data se va fi ranit totusi cu adevarat. Dar, desi nu-i putea vedea decat talpile, se simti foarte usurata auzindu-l cum vorbea mai departe, in felul lui obisnuit.
- A cui era vina, ma rog? repeta. De ce n-a fost atent, sa nu-si puna in cap cioful altuia - si inca cu stapanul coifului in el?
- Cum puteti vorbi inainte, cu capul in jos? il intreaba Alice, tragandu-l de picioare ca sa-l scoata si apoi asezandu-l pe malul santului.
Cavalerul paru surprins de aceasta intrebare.
- Ce importanta are unde mi-e intamplator trupul? raspunse. Mintea mea continua sa lucreze. De fapt, cu cat stau cu capul mai jos, cu atata nascocesc mai usor lucruri noi. Tot ce-am inventat vreodata mai bun, urma el dupa o scurta pauza a fost o budinca noua pe care-am nascocit-o in vreme ce mancam friptura.
- La timp ca s-o mancati cu budinca la aceeasi masa? intreba Alice. Inseamna ca s-a putut prepara foarte repede!
- A, nu la aceeasi masa, spuse agale si ganditor Cavalerul. Nu, desigur, ca nu la aceeasi masa.
- Atunci va fi fost pentru a doua zi. Nici nu puteati manca la o masa doua feluri de budinci!
- A, nu a doua zi, spuse Cavalerul, ca si mai inainte, nu a doua zi. De fapt, continua el, lasand capul in jos si cu glas din ce in ce mai stins, nu cred ca budinca aceea a fost vreodata preparata! De fapt, nici nu cred ca va fi vreodata preparata! Si ttousi a fost o budinca istet inventata!
- Din ce credeati ca va fi facuta? intreba Alice, in nadejdea de a-l mai inveseli, caci bietul Cavaler parea foarte descurajat din pricina budincii.
- Mai intai din hartie sugativa, raspunse Cavalerul gemand.
- Ma tem ca nu prea ar avea gust bun.
- Singura nu, o intrerupse el, foarte insufletit, dar n-ai idee cum isi schimba gustul cand o mai amesteci cu ceva, de pilda cu praf de pusca si cu ceara de sigilat ... Aici trebuie sa te las.
Tocmai ajunsesera la capatul padurii.
Alice il privi uluita. Se gandea la budinca.
- Vad ca esti trista, spuse Cavalerul, ingrijorat. Sa-ti cant un cantec, ca sa te mai inveselesti.
- E lung? intreba Alice, fiindca in ziua aceea auzise cam multa poezie.
- E lung, raspunse Cavalerul, dar e foarte, foarte frumos. Oricine m-aude cantandu-l fie lacrimeaza, fie...
- Fie? intreba Alice, deoarece Cavalerul se oprise brusc.
- Fie nu. Numele cantecului se cheama Ochi de zvarlug.
- A, asta-i numele cantecului, da? intreba Alice, vrand sa manifeste interes.
- Nu, nu intelegi, spuse Cavalerul, cu un aer cam jignit. Asa se cheama numele lui. Dar numele lui adevarat este Mosneagul.
- Atunci ar fi trebuit sa spun: Asa se cheama cantecul? se corecta Alice.
- Nu, n-ar fi trebuit sa spui asa: asta-i cu totul altceva! Cantecul se cheama: Mijloace de trai sau Te descurci cum poti, dar se cheama numai asa, intelegi?
- Bine, bine, da care-i cantecul atuncea? exclama Alice, cu totul naucita.
- Tocmai era sa-ti spun, zise Cavalerul. Cantecul este de fapt: Sezand pe o portita, si melodia e inventia mea.
Spunand acestea, Cavalerul se opri si lasa sa-i cada fraul pe grumazul calului; apoi, batand domol tactul cu o mana si cu fata neroada luminata de un zambet usor - de parca l-ar fi bucurat melodia cantecului sau - incepu.
Dintre toate lucrurile ciudate pe care le-a vazut Alice in calatoria ei prin tinutul Oglinzii, aceasta a fost cel pe care si l-a amintit totdeauna cel mai limpede. Ani mai tarziu, putea rememora aceasta scena, de parca s-ar fi petrecut doar cu o zi inainte: ochii albastri blanzi si zambetul bun al Cavalerului, soarele ce asfintea, lucind in pletele lui, si scanteindu-i pe armura ca o valvataie de lumina orbitoare, calul miscandu-se incet de colo pana colo, cu haturile atarnate pe grumaz, pascand iarba de la picioarele ei, iar indarat umbrele negre ale padurii - toate astea le sorbea din ochi ca pe-un tablou, in timp ce, rezemata de-un copac si cu mana streasina la ochi, se uita la ciudata pereche si asculta, pe jumatate cufundata in vis, melancolica melodie a cantecului.
Dar melodia nu e inventia lui, isi zicea in gand, este: Totul iti dau, mai mult nu pot. Statu si asculta foarte atenta, dar nu-i dadura lacrimile.

Ti-oi spune tot ce pot sa-ti spun
- Nu-i mult de spus, fetita.
Vazui candva-un batran om bun
Sezand pe o portita.
- Cine esti, mosule? am spus.
Hai, zi-mi de trai, ursita!
Raspunsu-i prin cap mi s-a scurs
Ca apa printr-o sita:

-Vanez cu sarg cei fluturasi
Ce dorm prin grau inalt.
Din ei prepar mici coltunasi
Si-i vand stand pe asfalt,
Ii vand voinicilor matrozi
Ce pleaca pe vreun brig,
Sfidand furtuni, la antipozi,
Si-asa traiu-mi castig.

Pe mine ma muncea un plan:
Sa-mi dau cu verde barba,
Pitind-o dupa-un paravan,
Verde si el ca iarba.
Neavand nimic de-ntampinat
La ce spunea cel mos,
- Si cum traiesti? iar am strigat,
Dandu-i in cap c-un cos.

Cu glas placut el a reluat:
- Imi vad de drum, bun, rau,
Si cand de vreun deal am dat,
Aprind cate-un parau.
Si iese un produs numit
Prima Ulei Rolan.
Dar, orisicat eu m-am trudit,
Fabricantu-mi da un ban.

Eu insa tot cloceam un gand:
Sa ma hranesc din pasta,
Pe zi ce trece dobandind
Statura tot mai vasta.
Si zdravan iar l-am zgaltait,
Pan' fata i s-a-nvinetit:
- Hai, spune-mi, cum traiesti?

Zice: - Prind ochii verzi de zvarlug
Prin buruiana verii.
Din ei fac nasturi de surtuc,
In ceas tainic al serii.
Nu aur pe acestia iau,
Nici cu arginti nu-mi ploua;
Doi zloti de-arama mi se dau,
Si pot sa vand vreo noua...

Adesea dai de cozonaci,
Cate un camp cand sapi.
Ungand cu clei vreo trei araci,
Prinzi sapte pan' la zece crabi.
Si-asa (din ochi clipi viclean)
Avere tot adun.
In slava sa traiesti multi ani,
Maria Ta, iti spun!
In fine, nu-mi vorbea in van -
Sfarsisem pe deplin
Perfectiunea unui plan.
De-a fierbe-un pod in vin.

Din inima i-am multumit
Ca stiu cum de-i bogat,
Dar mai ales ca mi-a dorit
Trai lung si desfatat.

... Si-acum, de cate ori, natang,
Cu degetu-mi clei nimeresc,
Ori, nauc, calcaiul mainii, stang.
In papucul mainii drepte-l silesc,
Ori daca-mi cade pe picior
O piatra foatr grea,
Plang, fiindca-mi amintesc usor
De-acel batran, cu un fior,
Povestea-i ce-o-nsira sonor
In murmur lin sforaitor,
Cu glasu-i molcom curgator
(Si-atata de sfasietor)
Cu fata-i neagra, de mohor,
Cu paru-i nins si incolor,
Cu ochiu-ncins si visator,
Cu nasul lung ca un urcior,
Cel mos cu chip de vrajitor,
Ce mormaia ametitor
Si se tot legana de zor,
Sezand pe o portita.

Cantand ultimele cuvinte ale baladei, Cavalerul apuca haturile si-si intoarse iar capul spre partea dincotro venisera.
- Ai de mers doar cativa pasi, spuse. Trebuie sa cobori dealul si sa treci paraiasul, si-atunci vei fi Regina ... Dar ai sa mai stai pana plec, nu-i asa? adauga el, cand vazu ca Alice se indreapa cu privirea nerabdatoare spre directia ce i-o aratase. N-o sa dureze mult. Sa astepti si sa-ti fluturi batista cand am s-ajung la cotitura de colo a drumului! Cred ca asta o sa ma incurajeze, intelegi?
- Bineinteles c-o sa stau! spuse Alice. Si va multumesc foarte mult ca m-ati condus atat de departe si pentru cantec - mi-a placut foarte mult.
- Sper, spuse Cavalerul, cam cu indoiala, dar n-ai plans pe cat ma asteptam.
Asa ca isi stransera mainile, si apoi Cavalerul si calul sau se departara incet si intrara in padure.
"Cred ca n-o sa dureze cine stie cat pana sa nu se mai vada" isi spuse Alice, stand si urmarindu-l cu privirea. "Poftim! ... Iar a cazut in cap! ... Totusi incaleca la loc destul de usor - asta fiindca-s atatea lucruri atarnate de jur imprejurul calului!"
Asa isi vorbea, in timp ce urmarea calul pasind agale de-a lungul cararii si pe Cavaler pravalindu-se ba de-o parte, ba de cealalta. Dupa vreo patru-cinci caderi, ajunse la cotitura, si atunci ea isi flutura batista spre el, si astepta pana nu se mai vazu.
"Sper ca l-am incurajat" isi spuse, indreptandu-se in fuga la vale. "Si acum, spre ultimul paraias, unde am sa fiu Regina! ... Cat de maret suna!"


Cativa pasi o adusera pana la marginea paraului.
- Al Optulea Patrat, in sfarsit! striga, traversandu-l dintr-un salt, si-apoi se tranti, ca sa se odihneasca, pe o pajiste de iarba moale, matasoasa, presarata ici-colo cu palcuri mici de flori.
- O, ce fericita sunt c-am ajuns aici! ... Dar ce-i asta pe capul meu? exclama speriata, cand, ridicand mainile, dadu de ceva foarte greu, care-i incingea capul. Cum de-a ajuns acolo fara sa bag de seama? se intreba, scotand acel ceva de pe cap si asezandu-si-l in poala ca sa se dumireasca ce poate fi.
Era o coroana de aur.






Alice in tara oglinzii - Cuvant inainte al autorului
Capitolul 01 - Casa din oglinda
Capitolul 02 - Gradina cu flori vii
Capitolul 03 - Ganganiile din oglinda
Capitolul 04 - Tiuici si Tiuila
Capitolul 05 - Lana si apa
Capitolul 06 - Coco-Cocou
Capitolul 07 - Leul si cu Unicornul
Capitolul 08 - "E inventia mea!"
Capitolul 09 - Regina Alice
Capitolul 10 - Scuturarea
Capitolul 11 - Desteptarea
Capitolul 12 - Cine pe cine a visat?
Alice in tara oglinzii - Poezie


Aceasta pagina a fost accesata de 805 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio