Autori > Anton Pann


Despre casatorie, iarasi. Tatal si fiul - Povestea aluia



Mulți doresc singurătatea, dar eu de ea sunt sătul,
I-am cunoscut bunătatea, mi-a venit acră destul.
Un om singur într-o casă șade ca un surd și mut,
Mănâncă fără de masă, doarme fără așternut;
Când pleacă din cas-afară, drumu-i e fără soroc,
Umblă ca un pierde-vară, zăbovind din loc în loc,
Prânzește unde-i e foame, mănâncă ce o afla,
Unde înserează doarme, așterne ce s-o-ntâmpla,
în case familiare cu văz bun nu-l primesc,
E grețos la fiecare, deși-n față îl cinstesc.
De s-ar purta cât de bine și d-ar umbla ca un sfânt,
Tot îl defăima orcine și îi zice paște-vânt.
Fieștecare își teme nevasta, fata de el
Și se sfiește să-l cheme să petreacă-n vreun fel.
El cât de mult să postească și să umble nemâncat,
Mațele să-i ghiorăiască, tot îi zic că e-mbuibat.
De să duce la vro treabă mai des unde sunt femei,
Curtezan îl fac în grabă, ș-își râd de el între ei.
De să duce la primblare, umblă singur ca un cuc
Și privește cu jind mare la câți de brațet se duc.
Unde vede vro figură, vro tânără, vrun pantof,
Stă, să uită, cască gura și se alege cu of!
Acasă iar dacă vine, trăiește cu totul prost,
Rareori mănâncă bine, mai mult uscături și post.
Când e bolnav, n-are cine un pahar apă să-i dea,
Moare până când îi vine un cunoscut a-l vedea.
De are bani, tot găsește câte un mai doritor
Și vine de-l lingușește, să-l lase moștenitor;
Iar de este sărac moare cu zile din necătat,
De patru, fără plânsoare, în groapă e aruncat
Și se pierde după lume, ca o pulbere în vânt,
Neamul său și al său nume merge cu el în mormânt.
Nu-i rămâne în viață pomenire c-a trăit,
Trăiește fără dulceață, se duce cum a venit.
Iată dar singurătatea, pe care mulți o slăvesc,
Asta e, zic, bunătatea traiului filosofesc.
Fie, fie dăruită dintru tot sufletul meu
Aibă-o cui e dorită, mai mult nu o voiesc eu.
Cu Dumnezeu înainte, îmi iau inima în dinți,
Mă-nsor, cunună, părinte, și zică-mi toți că n-am minți.
Cunoscut și știut este c-am mai fost căsătorit,
Am ținut două neveste și nici una n-a murit.
Una mă lăsă pe mine, pe una o lăsai eu,
De am trăit rău sau bine, să ne ierte Dumnezeu.
Șapte ani trăii cu una și mereu m-am judecat,
Gâra-mâra totdeauna, dar în sfârșit am scăpat.
Cu a doua făcui casă și la al zecilea an,
Vrând să se facă mai grasă, mă urî ș-îmi fu dușman.
Sărace fuseră toate, săracă și acum iau.
Cu doar, c-o fi și cu poate peste mai bine să dau.
Dar însă deloc nu-mi pasă orșicum d-oi nimeri,
Unde o ieși să iasă, sunt deprins a suferi.
Ca un soldat ce-n războaie mai de multe ori a fost,
N-are frică și nevoie ca acel recrut și prost.
Cine n-a umblat cu armă, i-e frică-n mâini să o ia,
In ochi îi e ca o spaimă, îl mănânc câinii cu ea.
Iar cel învățat îndată o ia ș-o are de joc,
Se aprinde și stă gata să intre cu ea în foc;
Îl vezi cu fruntea semeață peste arma-ți tăbărât,
Pe moarte ori pe viață, nu-i pasă, e hotărât.
Așa și cel ce se-nsoară ș-a tras danțul căsnicesc,
L-a doua ș-a treia oară, frici, spaime nu-l îngrozesc.
Gâra-mâra nu-l sfiește, cântecele i se par,
Când se-nvață ș-îi lipsește, duce dorul l-al lor rar.
Omului de orice bine îi vine îmbuibaturi,
De dulcețuri greață-i vine, dorește și acrituri.
Pelinul amar ca fierea ca o doftorie-l ia
Și mai cu gust decât mierea pe nemâncate îl bea.
Mângâierea așa iară satură, des când o vezi,
Ș-începe a fi amară, de n-o fi și ceva sfezi,
Că unde sunt iubiri multe, sunt și multe-ntristăciuni,
Ca plânsurile la nunte și râsul la-ngropăciuni.
De când lumea, asfel toate a fost și vor fi cum sânt,
Nici s-a putut, nici se poate împotrivă-le cuvânt;
Cui dar pielea să-nfurnică nevastă-n casă să-și ia,
S-o lase cui nu i-e frică să tragă danțul cu ea;
Dar nici ne-nsurat, în urmă, să umble prin sat hârbar,
Că-și găsește de îi curmă drumul din sat vreun par;
Pentru că-n Sfânta Scriptură e-nvederat și citim,
Unde dă învățătură în lume cum să trăim.
Ca una din trei la număr să-și aleagă cinevași:
Ori însurat, ori călugăr, ori să se facă ostaș.

Iubite tată!
Toate fonfoloagele
își aștept noroacele.
Și
Măgarul se vinde tot în oborul armăsarilor.
Ș-acolo
Și pentru calul șchiop se găsește surugiu.
Dar
Cioara în loc de privighetoare nu se poate vinde.

Unuia îi place popa, altuia preoteasa și altuia fata popII.
Și
Gustul dispută n-are.
De aceea zice:
Caută muiere să-ți placă ție, iar nu altora.
Și .
Cu funia altuia nu te lasă în puț.

Nu e frumos ce e frumos, ci e frumos ce îmi e frumos.
Și
Nu este bun ce este bun, ci este bun ce-mi place mie.
Dar însă
Ce-mi e drag fuge de mine
Și urâtul calea-mi ține.
Ș-apoi
Cine cade de sine
Să plângă i-e rușine.

Nebunul pe mai- marele său nu-l cunoaște.
Țara piere de tătari și ea bea cu lăutari.
Și
Totdeauna gâra-mâra și trai cu vătrai.
Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, ci crede ce-ți spui eu.
Muierea
Îți judecă pe dracul și ți-l scoate și dator.
Și
Atunci îți iei ale trei fuiere și lumea în cap.
Și
Te duci opt cu a brânzII.
Sau
Te duci unde au dus mutul iapa și țiganul cârlanul.

Muierea a-mbătrânit pe dracu.
Oare unde iară bărbați și neveste
Au mers să pețească, obicei cum este;
Priviră, văzură, vorbiră de fată
Și se învoiră cu mumă, cu tată.
Acuma rămase să bea aldămașul
D-alde cuscru, socrul și de alde nașul.
Așa el și zise: - Draga tatii fată,
Du-mi-te de scoate nițel vin îndată.
Ea luând o oală, o spălă, o șterse
Și în grab cu dânsa în pivniță merse.
Dacă văzu tat'-său că prea zăbovește,
Mumi-sii îndată zicând poruncește:
- Du-te curând, dragă, dumneata de scoate,
Că, pe cum bag seamă, copila nu poate.
Mergând ea, găsește în plâns pe copila
Și privind la dânsa i s-ațâță mila,
Se sperie,-ntreabă: - Ce ai, drăguliță?
Ia spune-mi și mie, spune-mi, măiculiță.
Atunci fata-ncepe și îi zice: - Mamă!
Acum, cum vezi bine, mă mărit să cheamă,
Așa, să zic dară, o și făcui asta,
Ș-am rămas grea-ndată, ca toată nevasta.
Am făcut acuma, să zic, și pruncuțu
Și îi puse nașu numele Vlăduțu;
Îl vezi gras la față, frumos ca un soare,
Crește , se înalță, merge ș-în picioare;
Umblă și aleargă, să joacă prin curte,
Cu izmene albe și cu haine scurte,
încalecă bățul, sare tăietorul,
Se duce îndată, apucă toporul,
Abia îl rădică, pe umăr îl pune
Toporul greu foarte puterea-i supune,
Neputând să-l ducă, cade, îl doboară,
îi retează gâtul și aci-l omoară.
Aceasta când zise, începu să strige:
- Of, Vlăduțu mamei! moartea ta mă frige,
Inima-mi rănește, viața-mi scurtează,
Că n-o să mai poată mama să te vază.
Muma cum aude plânsul fiicei sale,
Și ea se pornește să strige cu jale:
- Of! vai! Duțu mamII! of, drag nepoțele!
Prea avuși în lume zile puțintele!
Tatăl logoditei, văzând că acuma
Cu vin nu mai vine nici fata nici muma,
Pleacă după ele,-n pivniță se duce
Să vază ce este, vin de ce n-aduce.
Și dacă le vede plângând amândouă,
începu să-ntrebe: - Ce vă este vouă?
De ce e vă plânsul? spuneți-mi și mie!
Minunea ta, Doamne, asta ce-o să fie?
Atuncea și muma și fata se puse
Și îi povestiră cele de sus spuse.
Aceste cuvinte auzind și dânsul,
Cu ele-mpreună porni și el plânsul:
- Of! of! vai de mine! cum ne calcă focul!
Of! cum, nepoțele, te omorî jocul!
Făcut, crescut gata, scos din tot necazul,
Cum nu trăiși încă să-ți mai văz obrazul!
Așa ei grămadă rămâind să plângă,
Făcură pe oaspeți la ei să se strângă.
Dacă îi întreabă și le spun pricina,
Le-au răspuns cu toțII: - A voastră e vina,
Căci lăsați toporul încolo-încoace,
Ca să-l ia copilul, cu el să se joace;
Dacă tăieți lemne, nu-l băgați în casă.
Plângeți dar acuma, nouă nu ne pasă.
Iar unul dintr-înșii vrând să-i mai mângâie:
- Lăsați, - zise - frate, plânsul să rămâie,
Casa nu vă spartă c-a murit băiatul,
Sunteți încă tineri ș-o să faceți altul.
Un vecin, l-aceste ce prin gard privise
Și auzând toate, către dânșii zise:
- Unde a tunat de v-a adunat!
Dar însă
Nu trebuie să râdem de zidirea lui Dumnezeu.

Cine a făcut pe bunul
A făcut pe nebunul.
Și
Cine a făcut pe bogatul
A făcut și pe argatul.
De aceea să nu zicem:
Urât tată l-a făcut (sau a avut).
Și
După ce e prost, îl cheamă și Vladu.
Și
După ce e urât, bea și tutun.
Și
Parcă e lovit peste obraz cu leuca.
Și
L-a băgat mumă-sa în ladă și l-a mâncat moliile.
Că adesea
Mai multă înțelepciune găsești în fețele cele urâte decât în
cele frumoase.
De aceea
Nu te uita-n pocitura-i,
Ci vezi ce iese din gura-i.
Dar
Unde e minte multă, e și nebunie multă.




Despre casatorie, iarasi. Tatal si fiul - Povestea vorbii
Despre casatorie, iarasi. Tatal si fiul - Povestea aluia
Despre casatorie, iarasi. Tatal si fiul - Povestea aluia
Despre casatorie, iarasi. Tatal si fiul - Povestea vorbii


Aceasta pagina a fost accesata de 397 ori.