Autori > Mihail Sebastian


Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 01




Partea a doua

Capitolul 01
Receptie la prefectoreasa



Într-o dimineata de duminica, dinspre sfârșitul lui octombrie, doamna Dunea primi o vizită care emoționă întreaga stradă și scoase vecinele pe la porți: doamna Rozalia Donciu, soția prefectului, coborî din automobilul prefecturii.

Gazda fu surprinsă, dar o primi cu simplicitate.

— Nu știam că v-ați întors. Toată lumea vă credea la Paris.

— Într-adevăr, m-am întors alaltăieri. Ar fi trebuit să rămân acolo toată iarna, dar de când cu nenorocita asta de prefectură, care a căzut pe capul nostru din senin, Constantin n-a mai fost în stare să-și vadă de treburi singur și mi-a telegrafiat să viu.

Doamna Donciu avea o familiaritate protectoare. Spunea "Constantin" în loc de "soțul meu" sau "domnul prefect", dar avea în același timp un mic surâs, care trebuia să păstreze distanțele și formele. Doamna Dunea nu prinse nuanța și fu măgulită.

După un sfert de oră de conversație, în care timp vizitatoarea se opri la generalități asupra Parisului, asupra educației și asupra copiilor, ea ajunse la scopul vizitei și îl expuse practic, scurt. Era una din subtilitățile politice ale Rozaliei Donciu, aceea de a vorbi cu abundență despre câte în cer și pe pământ și de a aborda pe urmă brusc chestiunile dificile. Le dădea astfel un aer de amănunt, prevenind neplăcerea unui refuz.

"Știi, chestiunea asta, în fond, n-are nicio importanță", părea că spune. De astă dată faptul era următorul: ea adusese de la Paris o profesoară de pian pentru fiica ei, Elisabeta. Franțuzoaica nu primise să vină, decât cu condiția de a i se garanta ore multe și bine plătite. Doamna Donciu i le promisese și acum încerca să aranjeze lucrurile.

Îi explică doamnei Dunea că nu era admisibil ca fetele de bună condiție din oraș să fie reduse la cursul de pian de la Notre Dame și că o bună educație fără muzică nu se poate. Se gândise ea din primul moment la fata doamnei Dunea, pe care o știa talentată. Dealtminteri, dorința ei fusese ca noua profesoară să aibă numai câteva eleve, dar din cele mai distinse. Pentru ca toată lumea să facă cunoștință și pentru ca să se stabilească orele de lecții, ea a convocat pe duminica viitoare, în casele ei, pe toți părinții interesați cu copilele lor.

Nu așteptă niciun răspuns, nicio aprobare. Îi spuse doamnei Dunea că o va aștepta duminica viitoare ("o să luăm ceaiul împreună") și plecă surâzătoare. Operația continuă în același fel, zilele următoare, în câteva din cele mai bune familii.

Astfel mademoiselle Aurore Vital făcu, duminica următoare, cunoștință cu elevele ei, în salonul familiei Donciu.

Erau de față Cecilia, galbena Lucreția, Adriana, Elvira, Margareta – strânse toate pâlc pe un divan, șoptindu-și din când în când un cuvânt, chicotind sau dându-și discrete lovituri cu cotul. Vizita aceasta era un eveniment. Așadar, aici primea Elisabeta Donciu, aici aveau loc acele elegante ceaiuri, la care nimeni nu știa anume ce se face, fiindcă nimeni din această lume modestă nu era invitat, aici se dansau ultimele dansuri și se cântau ultimele romanțe venite de la București. Casa aceasta cu geamuri mari și cu o lungă poartă de fier negru, pe lângă care fetele treceau dinadins duminicile spre seară, ca să audă, cel puțin, prin ferestrele deschise, zgomotul vesel dinăuntru, glasurile tinere care acopereau sunetul pianului, tăcerile scurte ce urmau hohotelor de râs, casa aceasta de legendă era aci sub ochii lor: umblau prin ea, priveau tablourile de pe pereți, puteau să atingă clapele pianului. Până atunci nu știuseră decât lucrurile vagi, pe care Cecilia le afla de la Gelu și le povestea apoi lor.

Elisabeta Donciu fusese totdeauna, pentru ele, o ființă ciudată pe care încercau să o disprețuiască, dar pentru care, în sinea lor, aveau un respect și o rezervă nemărturisită. Își aminteau de vremea în care ea era încă la școală; în recreații, trecea pe lângă ele, mândră, absentă, mai înaltă în șorțul de uniformă decât era, mai brună poate și mai frumoasă. De doi ani părăsise școala și de atunci prestigiul acesta crescuse. O vedeau uneori pe stradă, la fel de neatentă, la fel de visătoare, ducând totdeauna în mâinile ei înmănușate un lucru de nimic, din care făcea ceva grațios, simplu și cuceritor: un pachețel alb, o carte, o poșetă, o floare. Portretul ei de la balul studenților din iarna trecută, când se costumase în zână a zăpezii, era încă expus în vitrina fotografului pe Strada Mare. Și cine nu-și amintea de rochia neagră pe care o purtase la serbarea de binefacere din grădina publică?

La toate acestea se gândeau fetele ascultând lungile cuvinte de introducere ale doamnei Donciu. Atenția lor era îndreptată spre marea ușă din fund: are să intre pe acolo? are să vină? de ce întârzie?

Intre timp se servise ceaiul. Cucoanele discutau animate, se minunau de tot ce le povestea amfitrioana, admirau serviciul de ceai, admirau prăjiturile… Se crease un fel de intimitate, pe care prefectoreasa o prezida cu îngăduință.

Fetele așteptau mai departe și se întrebau dacă nu trebuie să renunțe a o mai vedea când, într-un târziu, ușa se deschise mare și Elisabeta Donciu se arătă surâzătoare în prag.

— Vă rog să-mi iertați, doamnelor, întârzierea, dar am sus la mine câțiva musafiri și a trebuit să le țin de urât.

Intră. Era urmată de Getta Nelizaratos, grecoaica aceea frumoasă, și de Gelu. Purta o rochie lungă de mătase neagră, simplă, cu mâneci lungi. La mâna stângă lucea un lanț subțire de argint: era singura ei podoabă.

Schimbă câteva vorbe cu mademoiselle Vital, răspunse modest la întrebările pe care i le puneau, toate deodată, cucoanele ("Parisul? Da, e frumos" și pentru că răspunsul nu satisfăcea pe nimeni: "E chiar foarte frumos"), ridică grațioasă batista pe care o scăpase una din doamne și, la mulțumirile ei confuze, răspunse că nu e nimic. Abia după câteva minute se întoarse către colțul unde se aflau fetele și se apropie de ele.

Le mângâie pe toate, le spuse că s-au făcut mari, că s-au făcut frumoase, că aproape nici un le mai recunoștea.

Dar voi vă mai amintiți de mine? La școală, în recreații, când vă dădeam poze, când veneam la voi în clasă să țin liniște, atunci când soeur Denise a fost rău bolnavă? Dar soeur Denise ce mai face? Pe cine iubește acum? Pe tine, Lucreția? Frumos.

Vorbea cu toate deodată și nu aștepta răspunsul nici uneia. Se întoarse către bruna Nelizaratos:

— Vezi, Getta, ne-au luat locurile. Și noi îmbătrânim.

— La 20 ani, întrerupse Gelu, care rămăsese la o parte, răsfoind o carte luată de pe etajeră.

Elisabeta râse veselă.

— A, pe tine te uitasem. Nu cunoști pe aceste dudui. Vino să ți le prezint.

Și luându-l de mână, îl duse în fața divanului și îi numi pe rând pe fiecare din fete.

— Și acum, eu mă duc. Mă așteaptă sus musafirii mei. Vi-l las pe Gelu, dar vă rog să nu mi-l țineți mult. Vino, Getta.

Ieși din odaie simplu, modest, așa cum intrase, dar nu fără un vag aer de principesă, care descinde o clipă din locurile ei și se întoarce pe urmă înapoi.

Rămase singure cu Gelu, fetele îl ascultară bucuroase. Puteau să fie cu el mai puțin stingherite, rămânând totuși încă sub impresia scurtei treceri a Elisabetei. Băiatul era volubil și fetele, binevoitoare, răspundeau. Numai Lucreția Ginuleseu și Adriana Dunea tăceau. Lucreția lucea din vocație. Adriana din indignare. O supărase întâi felul Elisabetei de a le mângâia, de a vorbi cu ele protectoare, de a le privi înduioșată. Faptul de a fi împărțit odată bomboane în curtea școlii, gândea Adriana, nu îndreptățește pe nimeni să ți se adreseze fără să se recomande. Ea așteptase cu interes momentul în care cineva avea să le pună față în față și să facă prezentările cum se cuvine: domnișoara Dunea, domnișoara Donciu.

Or, această scenă, pe care și-o imaginase cu o zi înainte, de atâtea ori și atât de precis, se transformase într-o mângâiere glumeață pentru copii. Și o revolta pe urmă chipul în care ele, toate, fuseseră prezentate lui Gelu.

"Nu le cunoști? Vino să ți le prezint." Adriana își amintea vorbele acestea și, uitându-se la băiatul de liceu care stătea acum în fața ei, blond, slab, urât în uniforma lui de școală, cu ochii verzi, cu fruntea mică. Se întrebă dacă Elisabeta nu voise să-și bată joc de ele sau dacă nu-i socotea, și pe ele și pe el, prea copii, ca să mai păstreze anumite forme de politeță. Îl fixă ostilă și, la cele câteva vorbe pe care i le adresă, ea răspunse scurt cu da sau nu.

Pe urmă Gelu se ridică, își ceru scuze și plecă din odaie. Se auziră pașii lui repezi pe o scară ce urca probabil spre apartamentele Elisabetei, se auzi din depărtare o ușă care se închidea zgomotos și, metalic, slab, sunetul unei plăci de patefon.




Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 08
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 06


Aceasta pagina a fost accesata de 611 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio