Autori > Mihail Sebastian


Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 03




Partea a doua

Capitolul 03
Evadarea


Prieteniile lui Gelu erau vagabonde. Avea nevoie de libertatea străzii, de nepăsarea plimbărilor lungi, de spațiul și lumina de afară. Dincoace de o fereastră închisă, el devenea potolit și calm. Dar pe stradă își găsea vioiciunea, gesturile repezi, cuvintele tari. Pe stradă își cunoscuse prietenii, se certase cu ei, își povestise isprăvile și aflase altele noi. Acolo îl găsise într-o zi pe Buță între doi pungași, jucându-și ultimii bani la arolul și arișca, îl ghicise dintr-un neam cu el și îl dusese câteva ceasuri, prin târg, lângă el, încercând să scoată din adânca lui lene un cuvânt. Acolo îl ajunsese din urmă într-o seară chemarea neconvinsă a unei femei, care îl strigase din obișnuință și din brațele căreia ieșise, un sfert de ceas mai târziu, murdar și nedumerit. (Asta e tot?) Acolo, pe străzi, crescuse și începuse să gândească: avea nevoie de mirosul salcâmilor putrezi sau verzi, de bătaia ghetelor pe caldarâm, de vocile trecătorilor, de culorile violente ale firmelor.

De aceea, când primăvara veni să desfunde – târziu în acel an – ulițele și să descleșteze viața orașului, Gelu, obosit de o iarnă petrecută în casă între două fete, fugi fericit să respire, să se miște, să vorbească. Drumul era noroios în vale, spre cele două Vii: apele abia se dezghețaseră, balta era inundată, sălciile umede. Dar soarele se amesteca în această mare mlaștină și atâta îi ajungea lui Gelu și prietenilor lui regăsiți. Aveau să-și spună nenumărate lucruri, să-și comunice isprăvi și întrebări. Intre Viia vie și Viia moartă, își regăsiră colțul de insulă unde obișnuiau să-și oprească plimbarea, pornită de sus, din oraș. Rămâneau acolo ceasuri întregi și pe urmă se întorceau către seară, prin străzi mărginașe, obosiți, pasionați, neatenți la tot ce se întâmplă împrejur. Erau trei: Gelu, Victor Ioanid și Buță.

Gelu devenea deci nevăzut. Cursele lui nesfârșite nu-l duceau pe lângă ferestrele fostelor lui prietene din iarnă. Adriana îl mai întâlnea uneori pe bulevard, la amiază, când ieșea de la liceu, dar totdeauna însoțit de Victor.

Trecea pe lângă ea ca pe lângă o străină și nici nu se oprea din vorbă, când își scotea șapca să o salute. Fetei îi păru rău, dar se resemnă. Primăvara îi aducea alte tristeți. Regăsise odată cu anotimpul ceva din vechea melancolie, același sentiment de plăcere, de presimțiri și dorinți neclare. Dacă ochii i se umezeau fără motiv, dacă își simțea pleoapele grele de nu știa ce toropeală, dacă își simțea sub rochie sânii înfiorându-se de propria lor rotunjime, fata nu înțelegea nimic, nu aștepta nimic.

Gelu era o amintire ca atâtea altele.

Dar se întâmplă în curând în oraș un eveniment care schimbă neașteptat mersul lucrurilor.

Victor Ioanid dispăru într-o bună zi de acasă.

Vestea se răspândise numai printre cunoscuți. Nu trebuia să se afle nimic la liceu, unde întâmplarea ar fi avut urmări serioase. Alarma și cercetările se făceau în cerc închis. Bolnav de ochii lumii, băiatul era căutat de emisarii familiei prin orașele apropiate. Trecuseră opt zile de la evadare și nimic nu părea să vină în ajutorul căutării.

Adriana bănuia că Gelu trebuie să știe. Cunoștea prietenia celor doi băieți și își spunea că o hotărâre mare nu putea fi luată decât printr-o învoială comună.

Îl opri de aceea o dată pe Gelu în stradă și îl întrebă:

— Ei bine, ce vești ai de la prietenul dumitale Ioanid?

— Niciuna, răspunse el scurt și plecă.

Dar brutalitatea răspunsului nu o descurajă pe fată. Chiar a doua zi, întâlnindu-l pe Gelu, îl opri iar.

— Știu bine că nu se poate vorbi omenește cu dumneata. Răspunzi pe dos și faci tot posibilul ca să fi dezagreabil. Reușești foarte bine de altfel. Vreau totuși să-ți spun că pe mine nu m-ai păcălit și că dacă nu știu unde este Victor, știu cel puțin cine ar putea să ne spună unde e. Dumneata, de exemplu.

Aștepta curioasă efectul vorbelor ei, dar Gelu nu păru deloc surprins. Mergea lângă ea, puțin neatent, puțin necăjit.

— Ai ales un moment potrivit, duduie Adriana. Uite, am să-ți spun. E inutil poate și e copilăros să-ți vorbesc tocmai dumitale, dar istoria asta a început să mă plictisească. Tot are să sfârșească ea odată: cine știe? poate ai să ne dai o mână de ajutor. Trebuie numai să fi discretă. Îmi promiți?

— Da.

— Atunci, uite: știu unde e Ioanid.

Adriana abia tresări. Asculta cu o gravitate de băiat: încruntată, fără gesturi de prisos, fără nerăbdare. Și află astfel tot.

Gelu îl găsise pe Victor la sfârșitul iernii cu desăvârșire schimbat. Întunecat, neîncrezător, ascuns. Lipsea de la școală, nu învăța, nu citea nimic. Încercase de câteva ori să-l trezească din această toropeală. Primise răspunsul unui om frânt, care renunțase la viață. Odată îl surprinsese singur între cele două Vii. Cu un praf alb în mână: sublimat.

Ce îl adusese acolo? Nu știa nici el. O silă neexplicabilă de el însuși, o oboseală subită, fără sens, o adâncă indiferență pentru tot ce se întâmpla sau nu se întâmpla. Acasă, părinții îi făceau zile amare, fiindcă, neînțelegând nimic din zăpăceala lui, îl întărâtau cu tot felul de întrebări și sfaturi.

În ziua aceea, se hotărâse să sfârșească. Gelu înțelese atunci că Victor avea nevoie să fie scuturat din amărăciunea asta, dus departe de casă, lăsat să-și vadă de necazuri și să-și revină. Îl ajută. Îl duse în mansarda prefecturii. Acolo, Buță adusese de undeva un pat de campanie. Victor, singur, se calmă.

Îl vizitau în fiecare zi, îi aduceau mâncare, îi țineau de urât; jucau șah. Cărți avea destule, reîncepea să citească, îl credeau lecuit. Dar de câteva zile au băgat de seamă că nu merge. S-a hotărât să nu mai plece niciodată de acolo și să aștepte. Să aștepte ce? Nimic.

Sfârșind istorisirea acestora, Gelu ridică din umeri plictisit și tăcu. Adriana era surprinsă, dar se silea să nu pară. Îl privea peste umăr, discret, mirându-se de nepăsarea cu care povestise totul.

— Și acum… ce ai să faci?

— Nu știu, zău. Deocamdată sunt liniștit: nu bănuiește nimeni nimic. Dar mâine, poimâine s-ar putea afla. Prefectura e în văzul lumii, vizitele mele acolo pot să devină suspecte, vecinii pot să observe. Și eu însumi am devenit imprudent: la ce m-am pus bunăoară să-ți spun toata astea dumitale?

Fata nu răspunse un moment, se gândi, absentă, la altceva parcă, și pe urmă vorbi ezitând, evaziv.

Eu nu-l cunosc pe Victor Ioanid. Dacă… întâmplător… i-aș vorbi?

— Dumneata? La ce bun?

Nu pot să-ți răspund precis. E numai o impresie.

Poate că dacă ar vedea un om străin, dacă ar vorbi despre altceva decât despre nenorocirile lui, asta i-ar da gust să umble pe stradă, să vadă oameni…

— Mă îndoiesc. Dar drept să-ți spun e în propunerea dumitale ceva care mă interesează. Ar fi totuși o încercare… Și la urma urmelor, lucrurile nu pot sta mai prost decât stau… Să spunem că primesc și că mâine după-masă, la cinci, te-aș conduce în mansarda prefecturii. Nu ți-e frică?

— Deloc. O iau cu mine pe Cecilia și viu.

— A, nu. Asta nu.

— De ce?

— Pentru că Cecilia mi-e verișoară și lucrurile ar lua un aer de familie și cumetrie, pe care nu pot să-l sufăr.

— Atunci, eu altfel nu viu.

Gelu părea acum necăjit de refuzul ei. Propunerea care la început i se păruse absurdă sau cel puțin glumeață, odată primită, devenea indispensabilă. Încercarea trebuia făcută.

— Îți spun cinstit că treaba asta mă supără. Dacă veneai singură, era mult mai simplu. Nici nu-i pot aduce lui Victor o întreagă societate în vizită. Lasă-mă să mă mai gândesc și să-i cer și lui consimțământul. Am să-ți trimit mâine dimineață un bilet cu Cecilia. Vrei?

— Vreau.

Se despărțiră. Adriana se întoarse spre casă singură, silindu-se să nu se gândească la nimic. Nu știa de unde luase curajul să vorbească așa cum vorbise și acum, de vreme ce lucrurile erau pornite, era de prisos să li se pună împotrivă.

Toate se întâmplară până la un punct, mai simplu decât crezuse. Biletul lui Gelu îl primi a doua zi, la timp. Băiatul accepta toate condițiile ei. Victor Ioanid, pe de altă parte, puțin plictisit de asemenea intervenții neașteptate, nu spunea nici el nu. Cecilia chiar, căreia Adriana îi comunicase planul ei, cu toate menajamentele și cu toată teama, nu se sperie prea tare și, după oarecare ezitare, primi. Abia când ceasul convenit se apropie Adriana avu conștiința primejdiei pe care o înfrunta.

Ce avea să caute în mansarda aceea, în ascunzătoarea unui fugar căutat de o lume întreagă? Ce avea să-i spună? Ce capriciu o făcuse pe ea, cuminte, prudentă, morală, să intre de bunăvoie într-o aventură ce nu ducea nicăieri și să ia parte la un mister pe care nu-l înțelegea?

Aștepta. Stăteau amândouă, ea și Cecilia, una lângă alta, fără să schimbe un cuvânt, neștiutoare de ce avea să se întâmple.

Nu se gândeau la nimic, o vagă neliniște făcea din tăcerea lor ceva apăsător. Când ceasul bătu cinci, se priviră, una căutând în ochii celeilalte un semn de împotrivire, un pretext de a renunța. Și, negăsindu-l, ieșiră din casă încet, întârziat. Aveau sentimentul că ceea ce se întâmpla, se întâmplă dincolo de ele, fără ele. Gelu le aștepta la câțiva pași de prefectură, la un colț ascuns, își strânseră mâinile în tăcere. Intrarea spre mansardă era dosnică: o scară de serviciu neumblată la ora aceea. O urcară ținându-și răsuflarea, rezemați de perete, ca să nu greșească treptele în obscuritate. Ajunși sus, Gelu le făcu semn fetelor să tacă. El se apropie de o ușă și șuieră un arpegiu: întâia notă era apăsată și prelungită, celelalte trei, scurte și repezi. Se auzi slab șuieratul arpegiului invers.

Pe urmă o cheie fu răsucită dinăuntru de două ori în broască și ușa se deschise.

Era o odaie enormă, strâmtă, dar foarte lungă, cu două ferestre tăiate oblic în tavan, cu pereții goi, nevăruiți, într-un cui, o șapcă de licean. Mai bine de jumătate mansardă era ocupată de câteva imense lăzi cu cărți. Într-un colț era un pat. Într-altul două scaune.

Victor Ioanid era în mijlocul odăii, palid, înalt, slab, fără emoție aparentă, liniștit aproape și serios. Se priviră lung, mirați, căutând un cuvânt pe care nu-l găseau.

Gelu făcu cu o falsă îndemânare prezentările. Lucrul acesta distruse prin brutalitatea lui tensiunea și aduse un fel de intimitate, ce trecu repede, ce e dreptul, căci după primele cuvinte de rigoare tăcură iar cu toții.

Vorbeau greu și ceea ce spuneau ascundea numai pe jumătate sentimentele lor confuze. Adriana venise acolo atrasă de misterul situației, îndârjită de primejdia încercării, înfiorată de propriul ei curaj și, odată ajunsă, băgă de seamă că efortul ei era de prisos, fiindcă nu înțelegea nimic și nu era nimic de înțeles.

Cecilia o privea pieziș, cu ochii ei mari, înspăimântați.

Convorbirea se urni penibil. Gelu îi spuse lui Victor ce se mai întâmpla la școală. La rândul lui, Victor se sili să povestească cum își petrecuse ziua. Buță fusese la amiază să-i aducă de mâncare. Plecase pe urmă numaidecât, spunând că are o afacere la gară cu un grec bogat. Nu voise să dea nicio lămurire. Avea să se întoarcă seara de tot.

Adriana îndrăzni și ea să vorbească. Îl întrebă pe Victor dacă nu se plictisește acolo în singurătate. El răspunse că nu e singur. Ziua e cu Gelu. Noaptea citește sau doarme. Ba uneori e vizitat după miezul nopții: Buță se oprește din plimbările lui nocturne, se urcă sus în mansardă, îi aduce țigări, stă un ceas de vorbă și pe urmă pleacă.

— Unde?

— Pe străzi.

Tăcură iar. Găseau greu subiect de vorbă. Începuse să plouă.

— Tristă primăvara asta, zise Cecilia.

— Da, primăvara trecută a fost mai frumoasă, adăugă

Victor ca să spună ceva, când după un minut de tăcere văzu că nimeni nu se hotărăște să-i răspundă.

Se auzea ropotul ploii pe olane. Pe fereastră nu se vedeau decât câteva acoperișuri de casă și, departe de tot, o turlă de biserică. Se auzi, dincolo de ușă, un scârțâit pe scară. Ascultară cu toții speriați. Nu era nimic.

— Șoareci, spuse Gelu.

— Probabil, reflectă Victor.

Se însera de-a binelea. Abia se mai vedeau unul pe altul: își ghiceau prezența după răsuflarea, care se auzea distinctă, rară. Umbrele lăzilor cu cărți deveneau neprecise în jur. Victor se ridică de la locul lui, căută ceva într-un sertar, strică pe rând câteva chibrituri prea umede și aprinse în sfârșit un capăt de lumânare. Era o lumină galbenă, mică. Pe urmă se apropie de fereastră, își lipi fruntea de geam și rămase așa, privind departe.

Atunci, fără bruschețe, continuând parcă unul din zgomotele mărunte din jur, Cecilia începu să plângă.

Nu încercară s-o oprească sau s-o întrebe. Rămaseră, așa cum erau, atenți la ceva ce părea că se întâmpla.





Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 08
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 06


Aceasta pagina a fost accesata de 595 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio