Autori > Mihail Sebastian


Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 07




Partea a doua

Capitolul 07
Evenimente in oras



Abia atunci, in primavara, luară cunoștință de câteva lucruri ce se întâmplaseră în oraș, fără ca ei să le fi luat în seamă. Erau ca după o lungă absență, curioși să afle vești noi și amănunte. Câtă vreme ținuse izolarea lor, tot ce se petrecea li se părea străin și neinteresant. Acum reintrau în viața orașului.

Evenimentul mare, discutat pretutindeni, era nunta Elisabetei Donciu. Se mărita cu un om foarte bogat, stăpânul unei imense fabrici de prosoape. Era aproape un nume celebru. Cine nu cunoștea prosoapele moi, cu două dungi orange pe margini și cu marca (marcă depusă) brodată în colțul din dreapta: "acesta este un prosop Iliescu-Bardă"? Cine nu văzuse la București pe ferestrele tramvaielor capul acela blond de femeie frumoasă indicând din ochi inscripția de alături: "Vrei să fi frumoasă? întrebuințează numai prosopul Iliescu-Bardă!" Și cine nu rămăsese puțin visător în fața acelui afiș, de culoare roșie-pală, evocatoare de alcovuri:

"Doamnă, pentru toaleta dv. intimă, prosopul Iliescu-Bardă e o necesitate"?

Poate că în hotărârea Elisabetei notorietatea acestui nume fusese un argument. Lumea vorbea despre o căsătorie silită: domnul Donciu își vânduse prost cerealele în toamnă, iar guvernarea partidului părea că se sfârșește. Prefectura nu era o situație stabilă. Gelu ar fi vrut să creadă în adevărul acestui zvon. I se părea imposibil ca vara lui să se mărite de bunăvoie cu primul venit. Încercă de câteva ori să-i spună Elisabetei un cuvânt de ironie, s-o întrebe despre logodnicul ei, să observe un gest ridicul sau o vorbă proastă. I se răspunse cu o tăcere îndârjită, al cărui sens era limpede: glumele s-au sfârșit. Elisabeta își iubea logodnicul. O spunea și o arăta. Îl săruta în public, când venea la D… îi telefona zilnic și îi scria, când se întorcea pentru afaceri, la București. Îi lăuda automobilul, îi expunea cravatele, îi mângâia freza. Îl asculta cu afecțiune, cu interes, îi repeta cuvintele de spirit, îi cita preceptele.

"Jean a spus…"

Și Jean, măgulit, dar sobru, o bătea pe spate cu un gest de proprietar. Gelu renunță. Ar fi suferit altădată, dar gândurile îi erau acum altundeva. Îi fu doar necaz. Își rări vizitele în casa Donciu. O ocoli pe Elisabeta, îl ignoră pe logodnicul ei. Unei cucoane, care îi ceruse vești despre verișoara lui, el îi răspunse:

"Domnișoara Donciu? Se mărită cu un afiș".

Vorba avu succes și circulă câteva zile prin oraș. Un binevoitor o comunicase poate în casa prefectului, căci relațiile lui Gelu cu familia Donciu încetară brusc.

Al doilea eveniment al târgului, mai puțin personal, dar la fel de cunoscut, era brusca glorie a lui Cello Viorin. Adriana auzi cu surprindere în casele colegelor ei Cântecele pentru blonda Agnes. Toată lumea bună le fredona. Toate fetele triste le cântau. Se spunea la Institut că joia după-masă, când soeur Denise o primea pe Lucreția Ginuleseu, amândouă cântau la patru mâini Cântecele. Călugărița directoare le-ar fi găsit o dată plângând și le-ar fi certat aspru.

Pe Strada Mare, la fotograf, în timp ce într-una din vitrine era expus ultimul portret al Elisabetei Donciu cu logodnicul ei, în cealaltă vitrină se putea vedea portretul unui domn brun și, pe o bandă albă, o inscripție: "concetățeanul nostru, compozitorul Cello Viorin".

Într-adevăr se descoperise că tânărul muzician locuise pe vremuri la D… Întâmplarea era puțin penibilă pentru orgoliul orașului, căci Cello Viorin fusese obligat să plece de acolo în împrejurări pe care nu le uitase probabil. E drept că pe vremea aceea nu se chema decât Tache Poporeață și nu era decât funcționar la prefectura județului. Funcționar prost se vede, fiindcă, obsedat de muzica pe care o scria singur, neștiut în mansarda lui, i se întâmpla uneori să încurce registrele prefectului. Fusese totuși suportat acolo din obișnuință. Într-o bună zi, partidul domnului Donciu ajunse pentru prima oară la guvern, pentru exact trei săptămâni. Prefect, domnul Donciu avu în această întâie trecere a sa prin fruntea județului destul timp ca să facă o reformă serioasă: copistul Tache Poporeață fu concediat. Dar desigur n-ar fi fost dacă s-ar fi bănuit că acest funcționar zăpăcit și cu nume ridicul va fi cândva compozitorul Cello Viorin. Orașul D… își plătea acum ingratitudinea.

Gloria muzicianului era fervent servită. Nu toata lumea înțelegea farmecul curios și puțin complicat al acelor melodii, dar nu era om să nu înțeleagă și să nu compătimească cu povestea tristă a autorului lor.

"Băiatul ăla slab cu ghetele scâlciate și coatele peticite? Care trecea în fiecare dimineață peste drum de noi, într-un pardesiu negru? Care a căzut odată în centru de-a râs toată lumea?"

Da, băiatul ăla. Amănuntele acestea emoționau. Gloria lui Viorin era datorită lor. Dacă, ascultându-i cântecele, vreun domn serios sau vreo doamnă grasă se simțeau înduioșați, era nu din cauza melodiei lor, cât din cauza acestor amintiri mărunte. Adriana era iritată de această glorie publică. Se obișnuise cu gândul că melodiile lui Viorin îi aparțineau. Acum însă, când tot orașul spărgea seara în grădină alune, în ritmul lor, ea avea impresia că odată cu muzica aceea se degradează și amintirile ei.

Era la D… un singur om care nu suferea gloria lui Viorin. Buță. El, de obicei calm și răbdător, se înfuria când îi auzea numele.

"Ce caraghios, spunea el cui voia să-l asculte. Cello Viorin! Eu la muzică nu mă pricep, dar știu să miros oamenii după nume. Dobitocul ăsta a avut norocul rar să se cheme Tache Poporeață. Gândește-te la curajul de a purta asemenea nume, de a iscăli cu el un cântec de dragoste, de a-l pune pe buzele fetelor, de a-l tipări cu litere mari pe afișe. Tache Poporeață! Ar fi avut umor. Cello Viorin e sinistru! nume de contrabas, nu de om. Uite eu nu sunt ambițios. Dar dacă aș vrea să fac ceva de soi în lumea asta, ar fi numai pentru plăcerea de a-mi striga numele în auzul tuturora: Buță! O fi el urât, dar e bărbătesc. Nu plânge nicio fată pe umărul unui bărbat pe care îl cheamă Buță."

Dar nu sta nimeni să-l asculte. Era o calomnie sau o glumă. Uneori pe stradă, după-masă; când soarele bătea tare și curțile erau deșerte, se auzeau dintr-o casă sau din alta, pe o fereastră deschisă, câteva note de pian, clape atinse întâmplător de o mână leneșă, o gamă, un acord și pe urmă, de la sine, cântecul cunoscut al blondei Agnes se înfiripa și acordurile lui curioase răsunau afară, pe stradă, unde nu era nimeni să le asculte.

Spre vară, fu vorba în oraș de o invitație, care să-i fie făcută oficial compozitorului. Prilejul era bun. De vreme ce Elisabeta Donciu se mărita, audiția muzicală a elevelor domnișoarei Vital nu măi putea să aibă loc ca anul trecut în casele prefectului. Lumea bună era îngrijorată, dar soluția fu găsită repede. Dacă s-ar crea o asociație muzicală a comunei? Doamna Rozalia Donciu sugeră ideea și primi prezidenția de onoare.

Astfel, "Societatea Melodia, pentru propășirea gustului muzical" luă ființă într-o zi de mai. Concertul de inaugurare trebuia să aibă loc spre sfârșitul lunii în sala cinematografului.

Invitat, Cello Viorin primi cu plăcere, fără să amintească măcar pe departe de vechile lui necazuri.

Fu o seară frumoasă. Sala plină până la ultimul loc vuia de așteptare și voie bună. Se admirau rochii noi, se schimbau saluturi afabile de la o lojă la alta, se discuta prin semne între loji și parter. Când luminile se stinseră, nu se auzea decât o singură răsuflare: ca un singur om, orașul își aștepta eroul. Scena rămase deșartă câteva clipe și această întârziere încorda atenția publicului. Când, în sfârșit, Cello Viorin intră în scenă o salvă de aplauze îl întâmpină.

Omul rămase ezitând, aproape de culise, și avu un surâs timid, puțin jenat. Se apropie de pian cu un gest ce îi contracta umerii, de parcă ar fi mers lipit de-a lungul unui zid. Era un tânăr cuminte, fără niciun semn exterior care să-i indice calitatea de artist. Ar fi fost chiar frumos, dacă o grimasă ce se plimba între umerii obrajilor, nehotărâtă dacă trebuie să fie zâmbet sau încruntare, nu i-ar fi schimbat trăsăturile. Era vădit că se simte prost. Cântă nemulțumit de cum cânta și toată lumea găsi că a fost admirabil. Prefectul cel puțin i-o spuse tare și în auzul tuturor, în antract.

În a doua parte a programului, Adriana Dunea, aleasă între toate elevele ei de m-elle Vital, cântă la pian Cântecele pentru blonda Agnes. Cello Viorin, chemat la rampă de strigătele publicului, îi mulțumi Adrianei și îi sărută mâna pe scenă.

Sala aceea adâncă, în care nu izbutea să recunoască nicio figură cunoscută, strigătele care veneau de acolo copleșitoare, luminile rampei, rochia ei albă, culisele din jur, pe unde se vedeau umblând diverși oameni ocupați, pianul negru de care se răzimase și domnul din față, aplecat o clipă asupra mâinii ei – Adriana nu avea să uite nimic din această vâltoare de imagini, care se ridicau de pretutindeni amețitoare.




Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 08
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 06


Aceasta pagina a fost accesata de 662 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio