Autori > Mihail Sebastian


Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 02




Partea a treia

Capitolul 02
Cello Viorin



Adriana nu mintise. Plecarea ei la București era o surpriză. N-o așteptase, nu o ceruse. Dar când invitația de a se duce acolo pentru vreo două luni sosi la D… ea o primi bucuroasă, fără a cere timp de gândire. Avea să fie găzduită în casa tânărului menaj al lui Paul și al Lucreției Mlădoianu.

Nunta lor avusese loc de curând, după o lungă întârziere. Fusese amânată de câteva ori sub diverse pretexte și tocmai când lumea începea să se îndoiască de rezultatul unei atât de lungi logodne, hotărârea fu luată prin surprindere și cununia aranjată în grabă. Tânăra pereche plecă îndată după nuntă în străinătate, într-o călătorie de câteva luni. Între timp i se cumpărase lui Paul din zestre o casă la București și, în lipsa lui, familia trebuia să se ocupe cu mobilatul. Doamna Mlădoianu, mama lui Paul, venise de aceea într-adins la București să locuiască în noua casă și să supravegheze de aproape lucrările. Fiindcă îi era urât singură, în acea mare clădire deșartă, ea telegrafie la D… și rugă să-i fie trimisă nepoata Adriana.

Câtăva vreme la București, Adriana nu-și regăsi liniștea obișnuită. Avea continuu senzația de a fi între două plecări. Zilele treceau repezi, schimbătoare, puțin agitate, și ea, care avea deprinderi vechi, nu știa cum să le reia acolo între lucruri noi, între oameni necunoscuți. Trecea pe străzi uluită de zgomote și lumină, se întorcea acasă obosită și parcă îndoindu-se de realitatea acelui timp. Nici odaia în care dormea nu avea înfățișarea unei odăi, în care rămâi singur cu tine, apărat de amintirea străzii și de larma orașului. Pereții miroseau a ulei proaspăt, mobilele a lemn dat de curând la rindea. Avea sentimentul de așteptare și de mică neliniște, pe care ți-l dă o casă nouă, în care lucrurile sunt așezate provizoriu și prost, gata să fie schimbate dintr-un loc în altul. Sertarele dulapului erau goale, fotografiile de familie aruncate pe unde se întâmpla, coșurile cu flori de la nuntă mai rămâneau încă prin colțuri. Ceva din atmosfera ostilă a unei odăi de hotel, închiriată cu noaptea, era în toată casa și lucrul acesta mărea dezorientarea Adrianei, care se simțea străină și departe. Nu regreta deloc plecarea de la D… și nu se gândea să se întoarcă. Era mulțumită de plimbările ei agitate, de cunoștințele noi pe care le făcea, de diminețile aspre pe care le petrecea dimineața la patinaj, în Cișmigiu, de serile strălucitoare petrecute în sălile albe de spectacol. Dar uneori, înainte de culcare, își spunea că e obosită; ar fi vrut să se oprească din cursa aceea zilnică și să rămână un ceas sau două liniștită, ca la D…

Se gândea cu oarecare plăcere, deși nu le ducea dorul, la după-amiezile de acolo, la întrunirile zilnice în jurul mesei de ceai ce continuau probabil fără ea, și își spunea că ar trebui într-o zi să le scrie prietenilor de acolo, lui Gelu sau Ceciliei.

"Mâine neapărat", hotăra Adriana. Dar a doua zi se găseau atâtea lucruri de făcut, se iveau atâtea piedici mărunte, încât ea amâna cu bună-credință proiectul de a scrie pentru o altă zi, care o dată tot trebuia să vie.

Între timp zilele treceau la fel. Nenumărate, grăbite. Doar cărțile poștale ilustrate, pe care Paul și Lucreția le trimiteau din străinătate la intervale regulate, îi aminteau Adrianei că șederea ei la București se va termina într-o zi. Încolo s-ar fi crezut intrată într-o nouă viață, despărțită pe totdeauna de ceea ce fusese înainte.

Întâlnea uneori pe stradă oameni de la D… și îi întreba din obișnuință despre cele ce se mai întâmplau în târg, dar curiozitatea ei era întâmplătoare și neconvinsă.

Într-o seară, Adriana aștepta tramvaiul în față la Carpați. Se întunecase și gerul care fusese aspru toată ziua se îndârjea la acea oră. Din blană fata își descoperea doar ochii, atât cât trebuia ca să privească tramvaiele venind și să le citească de departe numărul. Al ei întârzia. Privea cu nerăbdare luminile colorate din fruntea vagoanelor și înainte de a putea distinge în brumă numărul, cineva, un domn din spate, îl anunța cu glas tare și pe urmă, văzând-o pe ea enervată de faptul că tramvaiul ei tot nu venea, izbucnea în râs, ca și cum întâmplarea aceasta ar fi fost pentru el o satisfacție personală.

— 16, striga tare omul din spate, cu o intonație ce ar fi vrut parcă să-i spună anume Adrianei: "Vezi, ți-am spus eu, nu e vagonul dumitale".

Adriana era furioasă dar se stăpâni totuși și nu se întoarse să-l privească pe acel domn bine dispus. Își văzu în sfârșit tramvaiul. Se repezi pe scară, dar odată cu ea puse piciorul pe treaptă domnul din spate. Lumina de pe platformă cădea pe obrazul amândurora și o clipă ei se priviră, Adriana cu mânie, el cu o subită mirare.

— Cum, dumneata? exclamă omul și își scoase pălăria neștiind cum să continue. Lumea din spate, enervată de această oprire, îi împinse pe amândoi și, cum ei ezitară să se urce, fură scoși afară din rând și rămaseră singuri pe trotuar, în urma tramvaiului plecat.

Adriana simți că ar fi trebuit să fie indignata. Dar figura omului de lângă ea avea o expresie atât de sincer dezolată, încât ea nu se putu opri să zâmbească.

— Așadar nu sunteți supărată, domnișoară?

— Ba sunt, domnule, dacă nu-mi explicați ciudata dv. purtare.

— Cum? nu mă recunoașteți?

Faptul îl dezamăgea probabil, căci fața lui se încruntă mai tare. Abia atunci, privindu-l bine, Adriana îl recunoscu pe Cello Viorin. Nu semăna cu domnul frumos, despre care își amintea din seara neuitată a concertului, dar avea în schimb exact trăsăturile fotografiei expuse pe Strada Mare la D…

— Domnul Viorin?

— Vezi bine. Mă bucur sincer că nu m-ați uitat totuși. Eu m-am gândit mult la dv. din seara concertului și mi s-ar fi părut nedrept să fiu uitat.

Erau ceasurile cinci. Aveau amândoi vreo două ceasuri până la cină.

— Mă întorceam spre casă, fiindcă nu aveam ce face, mărturisi Adriana, când el o întrebă dacă e ocupată. Primi bucuroasă să intre într-o cofetărie.

Cello Viorin nu mai era domnul timid, care pe scenă la D… avusese aerul unui evadat ce se simte pândit și caută în jur o poartă de scăpare. Dimpotrivă. Vorbea tare, o privea pe Adriana drept în ochi, îi aștepta răspunsurile autoritar. Ea îi ocolea privirea și se ferea să intre în discuția prea intimă, pe care el părea să o caute.

— V-am admirat adineauri, domnule Viorin, așteptând tramvaiul. Cum izbutiți să citiți de la 200 de metri un număr, pe care eu abia îl văd de la 10?

— E un secret al meu, răspunse el modest.

Adriana se sili, spre necazul lui evident, să flecărească tot timpul despre lucruri mărunte, să schimbe vorba când subiectul angajat i se părea, prea grav, să întrerupă o frază lungă cu o remarcă întâmplătoare și să râdă. El nu părea a fi un om urâcios, căci se supuse până la urmă dispoziției ei și râse cu ea de o seamă de lucruri întâmplătoare. Îi ceru voie s-o însoțească până acasă și ea primi, măgulită de asemenea tovărășie, mai ales când, trecând pe la Capșa, câțiva domni pe care ea îi bănuia scriitori sau actori, îi salutară adânc de la fereastră.

A doua zi dimineața, Viorin sună la poartă și, oricât de greu i-ar fi fost Adrianei ca să-i explice mătușii ei această vizită, trebui să-l primească.

— Aseară, domnișoară Dunea, te-ai purtat ca un copil. Ce e curios, este că abia după ce ne-am despărțit mi-am dat seama de asta. Dumitale îți place să glumești. Mie nu. Și cu toate astea, uite, ieri am făcut haz, odată cu dumneata. Dar să vorbim serios. Vrei?

— Să încercăm.

— Pentru început cântă-mi la pian Cântecele blondei Agnes.

Adriana se scuză. Pianul Lucreției era închis și de altfel dezacordat.

— Păcat. Așteptasem cu nerăbdare să te ascult. Dacă vrei să fiu sincer, uite, pentru asta am venit la dumneata.

Adriana făcu un semn de neînțelegere și Viorin întârzie puțin explicația, ca și cum și-ar fi căutat vorbele.

— Vezi, domnișoară, ce m-a surprins pe mine atunci la D… în felul dumitale de a cânta Cântecele blondei Agnes, era un accent, care nu-mi aparține, pe care îl puseseși dumneata, de la dumneata. Simțeam că se întâmplase ceva cu melodiile mele, că ele asistaseră la un lucru de care eu eram străin. Am fost atunci emoționat ca de o muzică nouă, pe care aș fi ascultat-o pentru întâia oară. Am încercat pe urmă, acasă la mine, să regăsesc aceleași nuanțe. Pianul meu nu voia să mi le dea. Spune-mi de ce?

Adriana ridică neștiutoare din umeri.

— Iartă-mă. Întrebarea mea e indiscretă și simt că merge departe. Dar trebuie să înțelegi. Cântecele acelea aveau un sens pentru mine. Am trăit cu ele o întâmplare, care a decis de multe lucruri în viața mea. Credeam că blonda Agnes era o realitate. Dumneata mi-ai dovedit că nu era decât o umbră. Căci ai înlăturat-o din cântece și ai pus alte vieți în locul ei, ai adus în casa aceea a mea alți oameni și alte lucruri. Înțelegi de ce m-am gândit des la dumneata? De câteva ori am vrut să-ți scriu. Mi-am spus însă că e zadarnic. Oamenii se înțeleg și așa destul de greu. Dar uite că Dumnezeu mi te aduce în cale – și acum nu te mai las.

Adriana era surprinsă de această vorbire directă. Îl întâlnise pe Viorin cu o seară înainte, schimbase cu el câteva cuvinte glumețe și acum era înaintea ei, privind-o hotărât, vorbindu-i deschis, cu o căldură pe care o simțea sinceră, cu o pasiune convinsă. Nu știa cum să-i răspundă. Nu-i plăceau vorbele decise și se temea de răspunderi. Surâse de aceea nehotărâtă, lăsându-l pe el să înțeleagă ce voia. Fu oricum drăguță și la plecare îl lăsă să-i păstreze mâna într-a lui mai mult decât ar fi trebuit.

Nu era propriu-zis emoționată. Mulțumită, da. Măgulită chiar. Oricum, el era Cello Viorin, compozitor aproape celebru. Cu un an înainte, pe vremea când ea descifra la D… caietul lui de muzică, numele lui avea ceva legendar, nefiresc. Spunea pe atunci: Cello Viorin, cum ar fi spus Alfred de Musset. Colegele ei de școală îi ascundeau portretul în șorț și îi scriau numele pe marginea caietelor. Ori acum, acest bărbat brun și frumos, la care visau fetele și pe care îl lăudau revistele, venea să o vadă, îi vorbea pasionat, îi cerea rugător un răspuns. Adriana nu putea să nu fie sensibilă la asemenea omagii. Ar fi vrut să împartă cu cineva acest orgoliu, să spună cuiva întâmplarea. Un moment se gândi să-i scrie lui Gelu și să i-o povestească, dar se opri având impresia că ar fi o indiscreție penibilă. Nu-și bătea capul să știe dacă nu era în această taină un început de infidelitate și se hotărî să o păstreze. Era mai simplu.

Câteva zile nu avu nicio veste de la Cello Viorin. Despărțindu-se de ea, el nu-și luase nicio obligație, ce e dreptul, și nici nu-i spusese că are să revină, dar Adriana aștepta și tăcerea lui o intriga. Cu fiecare zi ce trecea, nerăbdarea ei se mărea și devenea cu atât mai greu de suportat, cu cât ea nu îndrăznea să și-o mărturisească. Voia să se convingă că lucrul îi e indiferent și că nimic nu se întâmplase. Totuși, deschise cu o nestăpânită bucurie plicul care îi sosi într-un târziu din partea lui.

"Vei găsi, domnișoară, în plic, două bilete pentru simfonicul de duminică. Dacă n-ai cui să-l dai pe cel de-al doilea și dacă prezența mea nu ți-e cu totul neplăcută, voi fi fericit să ascult în tovărășia dumitale Petruschka. Voi fi la 11 fără un sfert în holul Ateneului."

Adriana îl găsi într-adevăr duminică pe Cello Viorin și, cum ea îi făcu de departe semn, el se grăbi spre ea vădit bucuros. Pe scări, până sus, el trebui să strângă nenumărate mâini, ce i se întindeau și îi numea Adrianei pe toți acești cunoscuți care îl opreau. Erau nume pe care ea le știa din reviste literare sau afișe de teatru și era impresionată văzând acolo o lume la care ea se gândea altădată cu o naivă admirație. În sală îi puse întrebări multe lui Viorin, îi ceru amănunte, se miră de tot ce află. El primea jocul cu voie bună.

Era acolo un răsunet larg de sală populată, zgomote ce veneau de afară prin ușile deschise, strigăte amicale de la un fotoliu la altul, semne mici între cunoscuți. Pe scenă muzicanții începeau să vină și sunetele acelea de instrumente ce se acordează se răspândeau vioaie în sală mărindu-i larga rezonanță.

Adriana privea puțin uluită rochiile din jur, fețele multe și necunoscute, panica întârziaților care nu-și găseau locurile, fotoliile ce se deschideau zgomotos și repetat, totul o mulțumea.

Întorcea capul vioaie într-o parte sau alta, să surprindă aici un surâs, dincolo un gest de enervare, o exclamație, o strângere de mână ascunsă. Viorin râdea privind-o.

Întâia parte a programului se termina cu Petruschka. Fata asculta cu plăcere, dar nu pricepea nimic. Asta o necăjea, căci vecinii ei dădeau semne vădite de înțelegere. Ea abia izbutea să lege pe alocuri două frânturi una lângă alta: încolo muzica i se părea risipită și grea.

În pauză, Cello Viorin, care simțise se vede nesiguranța ei, îi ceru voie să-i explice bucata cântată. Cum se luminau în vorbele lui pasajele obscure ale muzicii! Cum deveneau de clare acele tresăriri ale alămurilor, care ei i se păruseră brutale și nemotivate. Vedea acum tabloul pe care el îl descria: un bâlci, un vraci, trei păpuși…

Când se întoarse acasă, Adriana găsi pe masă, în camera ei, un plic. Recunoscu din prag scrisul lui Gelu și bucuria cu care venise din stradă căzu brusc. Își scoase cu mișcări încete mănușile și ținu câtva timp plicul între degete, fără să-l deschidă. Nu-l așteptase.

Așadar lucrurile rămâneau așa cum le lăsase, acolo, în târg. Îi fu rușine. Un moment cel puțin. Simți oarecare repulsie pentru ușurința ei, pentru inconștienta ei bucurie, pentru tot ce uitase, pentru tot ce făcuse.

Tot ce făcuse? Dar era vinovată de ceva? Trădase ceva? Nu, desigur că nu. Nu scrisese, fiindcă avusese și ea necazurile ei, nevoile ei și grijile ei. E ăsta un motiv ca cineva să-și bată joc de ea și să-i trimeată ironic scrisori, pe care ea nu le cerea? Căci era lămurit că numai din dorința de a o umili îi scria el acum, numai pentru ca să-i arate orgolios cât e el de bun și cât este ea de rea.

Adriana se simți deodată nedreptățită, insultată și avu poftă să plângă, să plângă tare, să plângă mult, ca să protesteze împotriva acestei cruzimi, care venea să o lovească neomenește, tocmai într-o dimineață în care crezuse că ar putea să fie veselă. Dar nu: ei nu i se permitea asemenea bucurie și nevinovata plăcere de a fi ascultat un concert ea trebuia s-o plătească greu, imediat, fără întârziere.

Cât era de nenorocită și cum se ridicau toate împotriva ei! Se lăsă așa cum era, cu paltonul pe ea, cu pălăria în cap, cu plicul nedeschis între degete, pe speteaza unui scaun, descurajată. Dintr-o odaie depărtată se auzea zgomot de farfurii; se punea masa. Hotărârea ei fu nemiloasă: nu avea să mănânce. Nu avea să mănânce, de vreme ce și acest lucru ar fi putut să-i fie imputat. Era mai bine așa, să rabde, să sufere, să se îmbolnăvească poate, dar să păstreze până la urmă conștiința nedreptății ce i se făcea, până când într-o zi vor vedea ei, vor vedea, dar nu vor avea timp să repare nimic.

Se întinse pe dormeză, își îngropa capul în mâini și își ghemui trupul zguduit de sughițuri. Lacrimile îi curgeau rare pe obraji și ea avea blânda durere de a fi făcut un sacrificiu, încă unul.

Fusese vorba ca Viorin să treacă pe la ea într-o după-masă și să o ia la o expoziție, dar în dimineața zilei fixate el trimise câteva rânduri de scuze: era invitat la ceai la palat, unde trebuia să cânte în intimitate pentru principese. Altădată, într-o seară în care hotărâseră să se ducă împreună la teatru, el veni de asemeni să se scuze în ultimul moment: era o serată de gală la legația Olandei și nu-l putea refuza pe ministru, prieten personal și mare admirator al muzicii lui.

Adriana se simțea cu atât mai măgulită de vizitele, oricât de rare ale lui Viorin, cu cât știa ca sunt disputate. Cine știe ce ambasador sau ce doamnă din marea societate fuseseră refuzați, pentru modesta plăcere de a veni să o vadă pe ea? — se întreba Adriana, când Cello Viorin suna la poartă. Îl recunoștea după felul lui de a suna lung și apăsat. Cobora chiar ea să-i deschidă, căci îi plăcea intrarea lui zgomotoasă de om ocupat, care a venit din întâmplare, schimbă câteva cuvinte și pe urmă dintr-o dată îți propune luminat o aventură sau alta.

— Vrei să umblăm împreună?

Ieșeau în stradă și acolo Viorin, care era un vagabond, era ca la el acasă. Vorbea tare, râdea, se oprea la vitrine, răspundea unui salut, povestea o istorie pe care o lăsa neterminată la jumătate. Umbla enorm de mult, fără să o întrebe pe fragila lui tovarășă dacă nu obosește. Din instinct parcă se îndrepta spre marginile orașului, unde casele sunt rare și cerul se lărgește. Plimbarea lor pornită de pe calea Victoriei sfârșea la Șosea dincolo de vila Minovici sau în partea opusă, afară, spre Filaret.

Era curios omul acesta și nu o dată o intriga pe Adriana. Era în viața lui ceva misterios și neclar. Modestie? inaptitudine pentru descrieri precise? orgoliu? Fapt e că, deși el vorbea mult și abundent, ea nu izbutea să afle nimic sigur despre el. Nici măcar unde locuia nu află.

Îi vorbise el despre o casă ascunsă undeva între copaci, cu o arhitectură specială, cu mobile vechi, cu fântâni arteziene, cu o terasă italiană, îi dăduse chiar o seamă de amănunte complicate, dar lucrul cel mai simplu și mai la îndemână nu i-l spusese: strada și numărul acelei case. Nu că s-ar fi ascuns, dar mergea firesc către mister, așa cum un om de cifre ar merge spre claritate. De aceea i se întâmpla uneori să se contrazică, să dezmintă azi un lucru spus ieri, să afirme mâine un lucru negat azi.

Adriana nici un se obosea să-i atragă atenția asupra acestor mărunte inconsecvențe, știind că în viața lui diversă și bogată ele nu pot avea nicio însemnătate. Și mai ales era sigură că el nu minte în sensul vulgar al cuvântului. Când un om ducea o viață ca a lui, nimic n-ar mai fi putut fi născocit spre a o înfrumuseța. Dimpotrivă, Viorin încerca să micșoreze importanța relațiilor lui, vorbea în trecere despre ele, nu insista.

— Cine e doamna care a trecut?

— Principesa Bogdan.

— Ți-a surâs amabil când ai salutat-o.

— Ți se pare.

Uneori, luat cu vorba, începea să povestească el însuși despre un eveniment modern la care asistase, dar deodată, probabil din discreție și din teamă de a nu da impresia că se laudă, se oprea scurt și refuza să continue.

— Închipuie-ți că miercuri seara prințul Bogdan mi-a spus… Dar nu. Să vorbim mai bine despre altceva.

Adriana stăruia zadarnic, căci el refuza să se explice și schimba neglijent vorba. Dar când i se întâmpla să fie antrenat, povestea cu plăcere și atunci felul lui de a vorbi, deși vag și lipsit de amănunte exacte, avea o putere de evocare curioasă. O lume nedecisă, de condiție socială nefixată, de o psihologie puțin fantastică, defila înaintea Adrianei și Viorin o descria cu atâta patimă, încât, ascultându-l, fata nu se mai silea să știe cât era de verosimilă întâmplarea.

Verosimil? Era acesta un criteriu într-o existență ca a lui Cello Viorin, care la prânz dejuna la palatul regal iar seara termina în silă o cafea cu lapte într-o lăptărie murdară de pe calea Griviței? Adriana îl văzuse odată acolo prin geam și nu-i venise să creadă. Ce căuta acolo? Întrebarea o munci într-atâta încât i-o puse a doua zi când îl întâlni. Răspunsul nu fu simplu și Viorin se scuză neputând da multe preciziuni: era oricum vorba despre un colonel rus refugiat, care servea în acel local infam și Viorin se dusese acolo ca să-i vorbească și să-i propuie o situație mai demnă.

Dar toate acestea erau lucruri fără importanță în prietenia dintre Adriana și Viorin. Însemnată nu era decât însăși această prietenie, nesigură încă și schimbătoare, fără obiect cert, fără desfășurare limpede, prietenie care părea să fie într-o zi un simplu joc de buni camarazi, iar în altă zi o înceată înclinare spre pasiune. Adriana aștepta cu prudență, fără să-l încurajeze, fără să-l respingă. Dar când se despărțea de el, după o lungă plimbare în doi, simțea o ușoară amețeală, ca după o cupă de șampanie subtilă.

Amețeală ce putea să nu fie decât oboseala drumului făcut, dar care mai putea fi și altceva.

Oricum, ea aștepta să fie surprinsă de mersul întâmplător al faptelor și până atunci se lăsa în voia lor.

Erau încă într-o perioadă de strângere de mână pe furiș, când într-o zi Viorin îi spuse dintr-o dată, fără introducere, că o iubește. Se întâlniseră din întâmplare pe Calea Victoriei. El se ducea tocmai să asculte, la un magazin de muzică din apropiere, o nouă placă de patefon pe care o înregistrase de curând și trebuia, să sosească atunci.

— Vii cu mine, duduie Adriana?

— Bucuroasă.

Un funcționar îi duse într-o cameră de audiție la etaj și îi lăsase singuri. Ascultară placa lui Viorin, el nemulțumit și sceptic, ea încântată.

"E superb, e superb", îi spunea Adriana din ochi, aplecată deasupra patefonului, atentă să nu piardă vreo nuanță a discului.

— Exagerezi, răspunse el neîncrezător. E poate o bucată de muzică, agreabilă, dar e oribil cântată. Ce vrei? Eu sunt un pianist mediocru. A! cu dumneata e altceva, e cu totul altceva.

Pe urmă, zărind într-un colț al sălii un pian, strigă triumfal, ca și cum ar fi avut pe loc intuiția unei mari descoperiri.

— În sfârșit! în sfârșit ai să cânți. Că, uite, pianul ăsta nu e nici închis, nici dezacordat.

O duse autoritar la pian, îi indică, scaunul, căută într-un vraf de note Cântecele blondei Agnes și i le deschise înainte.

— Aștept.

Adriana cântă cu oarecare dificultate, căci nu mai revăzuse caietul lui Viorin de la plecarea ei de la D… dar tocmai această mică ezitare în cântec avea un farmec necăutat, de care ea abia își dădea seama. Melodia se desfășura dibuitoare, ca și cum ar fi fost improvizată atunci, pe măsură ce ea o cânta.

Cello Viorin o asculta liniștit. Când ea, terminând, se întoarse spre el ridicându-și în aer palmele șt arătându-le, așa cum fac copiii când au terminat o ispravă, el se apropie, îi sărută mâna și se înclină s-o îmbrățișeze. Adriana se desfăcu surprinsă, dar fără bruschețe.

— Să mergem.

— Nu înainte de a-ți spune că te iubesc. Și nu înainte de a-mi răspunde.

Ce să-i fi răspuns? Cuvintele lui îi făceau plăcere și asta se vedea poate. Oricum, nu putea să-i sară de gât. Era ceva în educația ei care îi recomanda anume ezitare, anume atitudine vagă, anume tristețe.

Adriana făcu deci un gest nesigur, ca și cum n-ar fi îndrăznit să vorbească lămurit. Trebuia totuși să spună ceva și atunci cu un mic oftat mărturisi:

— Vezi că în viața mea mai e cineva…

Nu spusese vorbele acestea pentru înțelesul lor precis, ci pentru rolul lor decorativ. În acea convorbire. Era o paranteză. Era o reticență, o mică obiecție sentimentală, peste care se putea trece, dar pe care ea o ridica din patetism și dintr-un naiv sentiment de eleganță.

Dacă ar fi înțeles, Cello Viorin ar fi luat-o în brațe, ar fi sărutat-o și lucrurile ar fi fost clare. El însă o crezu pe cuvânt.

— Bine. Am să încerc să uit, vorbi el resemnat.

Adriana se întoarse singură pe stradă. Lucrurile se întâmplaseră atât de repede, încât, coborând scările, ea se întreba dacă nu se înșelase și dacă nu înțelesese prost. Repedea renunțare a lui Viorin o descumpănea. Se întreba tristă dacă nu făcuse o faptă rea, dacă omul nu era nenorocit acum, dacă n-ar fi fost mai bine să se întoarcă spre el, să-l privească simplu în ochi și să-i spună că dragostea lui îi face plăcere.

Dar nu. Mai era vreme pentru asemenea mărturisiri. Aveau să se mai vadă, aveau să-și mai vorbească. Pe urmă gândul de a fi credincioasă îi dădea un mic aer de tragedie, care îi plăcea.





Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 08
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 06


Aceasta pagina a fost accesata de 586 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio