Autori > Mihail Sebastian


Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 05




Partea a treia

Capitolul 05
Singura


Adriana isi recapata dintr-o dată liniștea. Așteptase o mare durere, se crezuse pierdută, se întrebase dacă avea să supraviețuiască plecării lui. Și nu fu nimic. Era surprinsă de marele calm ce urmă. Nici nu-i venea să creadă.

Își spunea în gând, ca să se încerce: "Gelu a plecat" și aștepta să vadă dacă gândul acesta nu o durea, asemeni omului care în luptă a auzit șuierând pe aproape un glonte, s-a trântit la pământ și pe urmă, ridicându-se, abia îndrăznește să se miște, nu cumva să descopere o rană pe care n-a simțit-o și care sângerează totuși.

Nu. Nu se întâmplase nimic. Glontele trecuse pe alături. Adriana rămase întreagă, obosită și fără curaj poate, dar liberă. Se mira găsind lucrurile la locul lor, se mira de simplul fapt că viața continua așa cum o apucase. Totul era preferabil nesiguranței în care trăise până atunci și chinului de a se convinge că e iubită, când știa bine că nu era. Reîncepea să trăiască monoton, plictisitor, dar fără mari tensiuni și fără așteptări.

Se întoarse la ocupațiile ei mărunte și se adânci în ele serioasă, hotărâtă să creadă că a exersa cinci ceasuri pe zi la pian, a citi un roman în două zile și a da uneori o mână de ajutor în casă este un fel de a trăi.

I se vorbi în acea vreme despre căsătorie. O cerea un doctor din oraș. Ea nu răspunse nici da, nici nu, și lăsă să se-nțeleagă că va face ce i se va cere.

În oraș Adriana ieșea rar. Nu mai avea pe cine să întâlnească pe acele străzi pustii și gândul că, după niciun colț de stradă, la vitrina nici unei librării, de nicăieri silueta lui Gelu nu putea să-i iasă înainte, îi făcea rău. Niciodată nu crezuse că lipsa unui om poate fi reală și mai vastă decât prezența lui. Gelu, când era, era într-un singur loc. Acum, când lipsea, lipsea de pretutindeni.

Totuși, într-o zi, când ieșise după cumpărături, Adriana avu un moment de emoție. Recunoscuse înaintea ei, după mers, o siluetă familiară și asta îi făcu inima să-i bată mai tare. Era Buță, și Adriana îl întâmpină cu o bucurie exagerată, care îl miră puțin pe băiat. În definitiv ducea și el ceva din existența lui Gelu și în mâna lui noduroasă, Adriana strânse altă mână decât pe a lui.

— Mă bucur că te văd! Ce faci? De ce nu te mai vezi? Ai uitat de prietenii dumitale? De ce nu mai dai pe la noi?

Îl întreba vioaie, neștiind nici ea că bucuria ei trecea de capul colțuros al lui Buță și se îndrepta aiurea către altcineva. Nici nu îl privi ca lumea. Altfel ar fi văzut că poartă același pardesiu străvechi, cu buzunarele pline cu cărți, aceeași șapcă de liceu roasă și l-ar fi părăsit repede, rușinată să rămână în mijlocul străzii, în văzul tuturora, lângă el.

Buță vorbi tărăgănat și leneș. Lipsise din oraș. Avusese o afacere de curând, undeva. Lucrase mult la un proiect, pe care îl pregătea el în ascuns și despre care se va afla mai târziu. De aceea nu prea ieșise pe stradă decât noaptea, când probabil ea, Adriana, dormea. Dar pentru că tot s-au întâlnit, ar fi bucuros să se plimbe cu ea puțin.

Adriana primi.

— Vezi, rămânem singuri în târg, îi spuse ea. Dumneata, Cecilia, eu… Suntem ca bătrânii care rămân la poartă, să-i privească pe cei ce pleacă. Poate că nici lui Gelu, acolo unde este, nu i se întâmplă mare lucru, poate că nici el nu duce altfel de viață, dar deosebirea e că el este acolo și noi aici. Și e o deosebire tristă, mi se pare.

Un moment, Buță voi să-i răspundă cumsecade. Era și el amărât de plecarea prietenilor lui, duși în alte locuri, spre o nouă viață, în timp ce el rămânea un licean bătrân, de douăzeci de ani. Ar fi vrut să-i vorbească Adrianei, așa cum el nu știa vorbi: simplu, lăsat în voia tristeții lui, adevărat.

Dar se încurcă după o ezitare orgolioasă și schimbă sensul cuvintelor lui, subit, așa cum un ac întors schimbă mersul unui tren de pe o linie pe alta.

— Poate că ai dreptate pentru dumneata, domnișoară Dunea. Întrucât mă privește pe mine, eu mă simt bine unde mă aflu. Gelu s-a dus ca orice băiat de treabă la studii. Ce mare ispravă a făcut cu asta? Mai interesant mi se pare să-ți creezi o aventură a ta proprie într-un oraș ca ăsta al nostru. Și mi se pare că eu reușesc…

— A, știu. Am auzit despre proiectul dumitale misterios, dar nu știu prea bine ce e. Mi-a povestit Gelu. Nu cumva vrei să fabrici aur?

— Gelu e un nătărău și eu nu sunt un alchimist, răspunse el scurt.

Pe urmă, după un lung moment de tăcere, reluă vorba cu oarecare ezitare, ca și cum s-ar fi întrebat dacă trebuie să continue sau să tacă.

— Uite, am să-ți spun dumitale un lucru pe care, nu l-am spus nimănui. Îți cer doar să fi discretă. Mi-ai răpi altfel jumătate din bucuria triumfului.

Se opri iar că să marcheze însemnătatea cuvintelor ce aveau să urmeze.

— Ai văzut dumneata vreodată o ruletă?

Adriana întârzie răspunsul, neștiind dacă nu e o glumă.

— Da.

— Ți se pare că e un joc de noroc.

— Evident.

— E evident poate, dar nu e deloc sigur. Căci bunăoară este evident că soarele se mișcă în jurul pământului și cu toate astea… Descoperirea mea pleacă de la principiul că ruleta nu e un joc de noroc, ci unul de calcul.

O problemă care, deocamdată, n-a fost rezolvată. Un joc de forțe eu o constantă nedescoperită încă, un raport de forțe. Rămâne să calculez raportul ăsta și misterul se sfârșește. În ziua în care am să captez hazardul într-o ecuație descoperirea mea va fi gata. Cu o sută de franci la Monte Carlo lumea va fi a mea, și ziua aceea nu mi se pare să fie departe.

Se opri și așteptă cu aerul modest al unei gazde, care servește un liqueur excelent și pe urmă îl pândește pe musafir, întrebându-l parcă din ochi: "Ei, ce zici?"

Adriana tăcu jenată, neîndrăznind să creadă, neîndrăznind să râdă, cuprinsă mai mult de un sentiment de milă decât de pofta de a se amuza. Nu, Buță nu era nebun, dar, oricum, misterul lui trecea dincolo de așteptări. Nu-i răspunse deci și încercă să schimbe vorba. El înțelese, îi spuse cu jumătate gură ziua bună și plecă înainte, netulburat, fără a întoarce capul, ca un om care știe bine încotro merge. Adriana îl privi din urmă câteva clipe. Se gândea cu oarecare melancolie la el. Era singur în acel oraș și avea să rămână neschimbat, așa cum îl cunoscuse, leneș, tenebros, superior, fără ca vremea trecând să-i adauge sau să-i ia ceva din imensa lui naivitate, din nepăsătoarea lui mizerie.

Nu era un simbol șapca aceea de licean, pe care o purta încă, la douăzeci de ani? Și nu spunea ea că el singur, când toți foștii lui prieteni se răspândeau în lume și în viață, că el singur rămânea ca totdeauna să creadă liber ce vrea și să apere ce nu poate, să-și bată joc de oameni și să râdă de ceea ce lumea cuminte numește realități?

I se păru atunci Adrianei că numele acela uscat și fără sunet interior: "Buță" e trist, ca o glumă nereușită într-o casă de oameni necăjiți și, privind cum omul se depărta cu pasul lui lăbărțat, cu mâinile prea mari ca să încapă în buzunare, cu capul înțepenit pe grumaji, avea impresia că are în fața ei un soi de stindard zdrențuit al unei lumi care era pe totdeauna sfârșită și care fusese adolescența lor.

Săptămânile treceau agale. Nicio veste de la Gelu. O singură dată Adriana primi o carte ilustrată cu salutările și semnătura de rigoare, scrise în grabă cu creionul pe verso și ea, care îl știa pe Gelu ordonat, văzu în neîngrijirea aceasta schimbări pe care nici un îndrăznea să le bănuiască.

Ținuse vreme multă cartea aceea colorată în mâini și o privise atentă. Era Ateneul român. Fotografia era veche, dinainte de război probabil, și cele câteva cucoane care se opriseră în fața obiectivului purtau rochii lungi și pălării imense cu pene albe, așa cum Adriana văzuse într-un album de familie. Imagine veche de cincisprezece ani a unui alt oraș decât acela în care trăia Gelu acum, ilustrația Ateneului român avea un humor trist ce spunea deșertăciunea tuturor zilelor ce trec. Ce amantă primise cu cincisprezece ani în urmă aceeași poză verde, în care încerca să-și imagineze existența altui iubit? Ce amantă o va primi peste alți cincisprezece ani când durerile de acum vor fi fost de mult uitate și doar Ateneul român își va afirma liniștit eternitatea?

Adriana trecuse de epoca disperărilor mute, de vreme ce putea să glumească, oricât de trist, pe seama lor. Așteptările ei se cumințeau: treceau în rândul lucrurilor zilnice, obișnuite, neschimbate și deveneau suportabile ca tot ce se leagă de monotonia vieții.

Poate că altfel, fără această tristețe, viața ar fi fost mai greu de dus, mediocră cum era, lipsită de accidente, goală de sens. Adriana trăia în amintirile ei ca într-o altă existență și număra zilele după un calendar unde erau înscrise aniversări personale pe care le sărbătorea ea singură în felul ei. Se chinuia să restabilească o dată, să corecteze o amintire, să adauge un detaliu. Din evenimentele ce trecuseră altădată la întâmplare, ea făcea acum o poveste cu un început și un sfârșit, cu perioade de umbră și lumină, poveste pe care o retrăia acum din nou, încet, cu voluptatea de a ști că nimic nu mai poate fi schimbat, că totul îi aparținea ei pe totdeauna. Ce ar fi putut face Gelu împotriva amintirilor ei? Că ar fi iubit-o sau nu, că s-ar fi întors ca altădată spre ea sau că ar fi rămas departe cu alți oameni, nimic nu s-ar fi schimbat din istoria ei. Într-un fel, Adriana îl uitase.

Exista undeva, departe, într-un oraș mare, un om care ducea o viață a lui, cunoștea lume, umbla pe străzi necunoscute, muncea, se ducea la teatru, se culca cu femei străine și omul acela îi era indiferent și uitarea lui îi era totuna și viața lui toată îi era străină. Fiindcă, într-un singur ceas, la aburul unei cești de ceai, ea retrăia, de la un capăt la altul, o viață din care nimeni nu mai putea să evadeze, după cum nimeni nu mai poate să evadeze din amanții zugrăviți pe tablouri.

În această perioadă de resemnare, sosi într-o zi, neașteptată, o scrisoare din partea lui Gelu. Scrisul acela clar, drept și geometric, contrazicea, numai ca imagine chiar, dispoziția de suflet vagă a Adrianei.

Era o scrisoare cordială, simpatică, în care Gelu dădea scuze valabile pentru întârziere, povestea cu voie bună ce făcea, cerea vești, trimitea salutări.

În post-scriptum două rânduri o neliniștiră pe Adriana.

"Pe cine crezi că am cunoscut mai alaltăieri? Cello Viorin. I-am fost prezentat din întâmplare și am impresia că îl interesez. M-a chemat la el."




Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 08
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 06


Aceasta pagina a fost accesata de 593 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio