Autori > Mihail Sebastian


Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 05



Partea a patra

Capitolul 05
Noptile cele dintai si cele din urma


Se intorceau intr-o seara de la un concert. Era devreme încă și întârziau pe străzi, deși era frig și umed. Le venea greu să se despartă după cele două ceasuri petrecute împreună, în sala de spectacol de unde ieșeau. În jurul lor perechi grăbite treceau spre case, pe care Adriana le vedea idilic, cu fotolii largi, cu un cămin cald, cu lumini abia bănuite dincolo de storurile trase.

Gelu vorbea și ea îl asculta fără să știe despre ce îi vorbește. Puțin aplecată spre el, îi ținea brațul și se lăsa dusă. Coborau pe strada Câmpineanu, deși Adriana locuia în partea opusă, undeva pe bulevardul Brătianu. Intrară în Cișmigiu din obișnuință, căci casa lui Gelu era prin apropiere și făcuseră împreună mai de mult, de câteva ori, drumul acesta, ziua. Copacii negri, goi, se înșiruiau prea bine desemnați în lumina albă a becurilor și umbrele lor cădeau fixe pe lacul înghețat.

La ieșirea dinspre Schitu-Măgureanu, un trecător se uită lung după ei. Tăceau amândoi. Adriana privea în întuneric vârful aprins al țigării lui Gelu, parcă ar fi urmărit în arderea aceea o mică dramă.

Nu se gândea la nimic: să meargă cu el, la brațul lui, la acea oră de noapte, la el acasă, i se părea un lucru simplu, deși nu știa ce se va întâmpla și nici un se obosea să se întrebe. Urcă scările cunoscute, aprinse lumina, se apropie de fereastră să privească de acolo casele adormite în zăpadă. Anotimpul se oprea în pragul casei. Era cald în odaie, lucrurile erau prietenoase, lumina becului desemna pe masa lui o circumferință albă și, în jur, un mare cerc de slabă obscuritate. Adriana își scoase mantoul.

— Dacă ți-e somn, Gelule, spune-mi să mă duc.

— Ești o proastă.

— Sunt. Dar vreau să rămân la tine o jumătate de oră, aici, la gura sobei, să vorbim cuminte, foarte cuminte și gata. Da?

Își aprinseră țigări. Se auzea parcă din stradă o vastă tăcere înghețată. Adriana deschise portița teracotei și pâlpâirea tare a focului acoperi totul.

Flăcările creșteau vioaie. Adriana le privea lung, obișnuită cu jocul lor: ea știa să distingă un întreg șir de imagini în jar, așa cum uneori se citesc în nori alegorii și chipuri. Erau acolo armăsari ce se opinteau fluturându-și coama de aur curgător, erau prăbușiri de edificii incandescente, erau alegorii metalice, fluide. Fumul de țigară se albăstrea sub lumina lor puternică.

Târziu, fata se ridică, făcu câțiva pași nesiguri prin odaie, se apropie iar de sobă rezemându-se de perete și își duse brațul după gât. Sub rochie, linia șoldului se rotunjea fermă.

— Stinge lumina, Gelule.

Acum flacăra din sobă bătea luminoasă înainte, împărțind odaia în două: de o parte un întuneric negru deplin, de alta o lumină tare de scurtă văpaie. Adriana se ascunse într-un colț aproape de pat.

Gelu rămase la locul lui nemișcat, cu fața spre flăcări, liniștit, așa cum sunt oamenii la o întorsătură necesară a vieții. Știa că totul se va întâmpla cu simplicitate și aștepta. Auzea din spatele lui cum Adriana se dezbrăca încet, cu gesturi întârziate, cu opriri lungi, calmă, și era sigur că ea se gândește la altceva, la vremea de afară, la focul din sobă, atâta trebuia să i se pară naturală întâmplarea. Fata își trăgea ciorapii din picior și zgomotul acesta de alunecare, care pe Gelu îl înfiorase ori de câte ori îl auzise în alte împrejurări, cu femei de o noapte chiar, cu cocote, cu midinete, avea atunci pentru el o frumusețe nesenzuală.

Adriana se zbătea ca să se descurce în așternut și, după ce izbuti, rămase liniștită cu ochii deschiși mari, în întuneric, să-l aștepte. Când îl simți lângă ea, se strânse în jurul trupului lui, tăcută. Îi căuta numai gura, ca să-l recunoască. Căci, altfel îi era străin corpul acela bărbătesc prea legat, prea dur, prea bine încheiat, prins parcă în întregime de omoplați, calm, stăpân pe reflexele lui. Al ei era sperios, tremurător și se împletea în jurul lui cu o căutare oarbă de plantă. Ar fi vrut să rămână așa lângă el, nemișcată, cu capul pe umărul lui gol, înfiorată de liniștea acelui trup, intimidată de puterea lui reținută, fericită de faptul de a se ști mică, fragilă, pieritoare, în vecinătatea lui. Dar îi simțea ochii lucind în întuneric și se temea. Cu o șiretenie, pe care o găsise femeiește, din instinct, își plimbă mâna pe pieptul lui încordat și îl mângâia fricoasă, ca și cum ar fi vrut să-l măgulească și să-l înduplece.

De câteva ori el o luase toată în brațele lui, acoperind-o sub răsuflarea lui caldă. Îi auzea zvâcnirea sângelui, tare, ritmat. De câteva ori ea se desfăcuse ușor de el și îi trecuse printre degete nesimțit. Murmura fără înțeles un șir de vocale stinse ca pe un descântec și vocea ei înmuiată era copilăroasă, cerând o întârziere, încă una… Era un fel de implorare în mângâierile ei timide, un fel stângaci de a căuta voluptatea și de a întârzia.

Îi urmărea cu buzele, într-un sărut lung și umed, conturul umerilor, linia gâtului până jos pe coșul pieptului, îl descoperea atentă cu gura, cu degetele ei subțiri, cu sânii ei mici, și când simțea că trupul omului se răsucește parcă în sinea lui, zguduit de o strigare pe care ea nu mai știa cum s-o oprească, se retrăgea înspăimântată într-un colț al acelui pat larg, cu mâna la gură ca să nu strige, îngrozită cum trebuie să fi fost, în poveste, ucenicul vrăjitorului, când și-a dat seama că uitase cuvântul de vraje ce poate să strângă iar apele dezlănțuite.

Pe urmă jocul reîncepu la fel, nesigur, primejdios, ocolind deznodământul atunci când el părea de neînlăturat, adulmecându-l atunci când se depărta.

În zori, obosită, Adriana se supuse.

Seara îi găsi pe amândoi în același pat, îmbrățișați într-un fel de amețeală care nu era somn și care nu era oboseală. Trupurile lor domesticite de lungi ore de pasiune își aminteau parcă de nebuniile trecute și le păstrau căldura încă prezentă, într-o îmbrățișare cuminte. Adriana își culcase capul pe pieptul lui și gângăvea același cântec stins din seara trecută.

Buzele ei se jucau cu un surâs neterminat.

Gelu se depărtă ușor de ea și se strecură din pat. Avea nevoie să iasă în stradă și să umble. Își amintea de asemeni că Adriana nu mâncase nimic de aseară.

Când se întoarse peste o jumătate de ceas, aduse de afară un aer rece de februarie și o pungă cu portocale. Adriana dormita încă. El își lipi obrazul înghețat de al ei. Fata se scutură înfiorată: nu-i venea să creadă găsindu-l înaintea ei, îmbrăcat gata, cu fața împrospătată, surâzător. Îi fu rușine, goală cum era în mijlocul pernelor răvășite și al lucrurilor ei aruncate întâmplător primprejur, pe scaune… își ascunse capul sub plapumă, de unde el o scoase plimbându-i pe sub nas o portocală. Era fructul ei preferat și mai de mult Gelu îi spusese că gustul acesta al ei era o perversitate onestă. Într-adevăr, privind-o pe Adriana cum desfăcea o portocală, el avea senzația unui fel de siluire figurată. Ea tăia coaja groasă în câteva felii, pe care le desfăcea ca pe niște petale, despărțind ușor fibrele albe ale coajei de carnea fructului, care rămânea în mijloc fraged, rotund.

"Ești sigură, Adriana, că ție îți plac portocalele ca fruct și nu ca simbol?"

Ea răspundea oprind felia de portocală între buze și sorbindu-i sucul încet, prelungit. Dar în seara aceea mânca fără lăcomie, îngândurată.

— Ce e cu tine? Remușcări?

— Ești un prost.

Era numai puțin obosită de nesomn și plăcere: o moleșeau pernele calde încă. Trebuia de asemeni să treacă pe la ea acasă, să-i explice gazdei lipsa din noaptea trecută și lipsa din nopțile ce aveau să urmeze. (O camaradă bolnavă pe care o îngrijea.) îl rugă să facă întuneric și se îmbrăcă. Când fu gata în rochie, redeveni o fetiță castă, mai suplă decât îi era corpul gol, mai tânără chiar.

În stradă, aerul rece o trezi întâi. Trecerea prin Cișmigiu i se păru curioasă, nereală, gândindu-se că găsește grădina neschimbată, cum o lăsase cu o seară înainte și că totuși dincolo de această nemișcare a lucrurilor viața ei trecuse de la o lume la alta. Abia pe Bulevard, când dădu de lumină, simți că ceva se schimbase totuși. Sunetele străzii veneau până la ea învăluite, luminile scăzute ca din ceață. Erau senzații pe care nu le recunoștea. Dacă n-ar fi fost brațul sigur al lui Gelu, s-ar fi crezut în vis. Toate luau alt sunet, altă înfățișare.

Se întoarseră pe străzi lăturalnice, fiindcă ei îi făceau rău acele lumini prea vii și umblară mult înconjurând de câteva ori aceleași locuri, ca să obosească. Într-un restaurant obscur, unde îi chema dinăuntru un gramofon cu pâlnie, mâncară înfometați, după gustul ei. Lumea din jur îi privea cu o curiozitate neascunsă. Un copil se apropie de masa lor să-i privească bine. Erau străini acolo și asta se vedea nu numai după hainele lor prea bune, dar după felul cum se priveau și își vorbeau de aproape.

Adriana, dezmeticită acum, fără să fie de-a dreptul vioaie, avea mici gesturi de afecțiune, făcute întâmplător, neatent, îi turna în pahar, îi îndrepta cu un gest mărunt reverele hainei, trecea mâna pe frunte, preocupata între timp de ce spunea, neștiutoare de înțelesul gesturilor ei proprii, care lui Gelu îi plăceau desigur, dar care de asemeni îl încurcau puțin, fiindcă lumea dimprejur observase și fiindcă ei nu-i păsa de nimic.

Se întoarseră iar prin Cișmigiu. De undeva de sub zăpadă răzbea un miros de frunze putrede și ude, puternic, răvășit. Dinspre lac bătea un vânt rece. Adriana își lăsa gulerul mantoului ca să primească drept în față bătaia aceea ascuțită, usturătoare: căci simțea, apropiindu-se de casă, cum o moleșeală caldă o cuprinde iar și voia să lupte împotriva ei, să rămână trează, conștientă până la urmă de voluptatea îmbrățișărilor ce aveau să urmeze.

Câte zile trecură astfel? Nu știa. Fusese la început o dezlănțuire care o copleșea, îi tăia orice legătură cu viața din afară, îi lua elementara conștiință că timpul trece. Se adâncea în pasiune ca în somn. Pe o margine a realității, ea trăia ceasuri nesigure, ce nu lăsau nicio amintire. Avea uneori senzația trupului ei vag, neformulată, așa cum trebuie să-și simtă carnea moale un melc. Încolo nu știa nimic. Și schimbarea regulată a luminii și a întunericului avea atunci pentru ea un mister originar, de care, dacă ar fi putut, s-ar fi mirat.

Trupul ei găsise noi mișcări, un anumit fel de a se îndoi, de a crește, de a se arcui pe creștetul capului și pe călcâie, de a cădea inert; era un animal care își găsise reflexele. Ani de-a rândul își trăise viața toată în două-trei surâsuri, în două-trei încruntări: trebuise să exprime visurile, așteptările și patimile ei pe un obraz cât un pumn, când avea pentru asta un trup întreg, divers, necunoscut, ascunzător de mari strigăte. Se descoperea, în sfârșit, trezită din adâncuri, și toată gama ei de grații, surâsuri și palori devenea săracă, artificială pe lângă răsucirile ei trupești.

Ce surâs al ei știuse vreodată să descrească așa cum descreștea linia rotundă a sânilor, jos, spre pântecele alb, umbrit? Ce lacrimă a ei fusese mai grea decât coapsa ce se ridica și cădea între perne obosită, așteptând…

Avea uneori momente de liniște. Rămânea goală de-a lungul patului, cu brațele căzând moi de o parte și de alta a corpului, cu ochii deschiși, cu aripile nărilor calme.

Părea atunci că nu este decât un motiv decorativ al locului, asemeni unui mic palmier de interior.

Sau umbla prin odaie, trăgând după ea un petec de cămașă, o pijama, amintire dintr-o pudoare trecută. Sau se apropia goală de sobă, să rămână acolo pe un scaun scund în fața flăcărilor și să le privească. Pe brațele ei reflexe de văpaie se jucau între violet și roșu.

Dar tresărea, simțind privirea lui Gelu fixând-o.

Nu voia să-l știe liber, lucid, despărțit de ea privind-o ca pe un obiect din afară de el, admirând-o, făcând comparații. I se părea că e un fel de trădare în acest fel de a iubi.

Ea căuta o îmbrățișare în care să nu rămână nimic altceva decât fericirea cărnii. I se părea că marele miracol pe care îl trăise în acele zile, singură descoperire pe care o făcuse era că oamenii pot fi goi, că pot avea o frumusețe de animal, că se pot căuta cu o pasiune de fiară albă. Ce îi păsa ei de nuanțele lui Gelu, de inteligența sau prostia lui, de admirația lui! Îl avea gol și dur între brațele ei leneșe, îi mângâia coapsele lui osoase, își apleca fruntea pe pântecele supt. Ar fi vrut să-l știe înfundat în pasiune ca într-o mare: apa să-i gâlgâie surdă în urechi, ochii să-i fie închiși, mișcările corpului instinctive, disperate, inconștiente. Dar, în zori, când pe fereastră prindea să se lumineze o dimineață murdară de iarnă, el își îndrepta privirea spre acel ochi de lumină și Adriana simțea că, odată cu noaptea, se duce miracolul acelei pasiuni, și că în brațele ei nu mai păstrează decât un prizonier, nu un amant. Dar n-ar fi consimțit să întrerupă cursul acelui timp de patimi, să revină la o viață așezată, cu momente de cumințenie și momente de amor, distribuire imposibilă de virtuți și pofte. Se simțea intrată într-o perioadă de scurtă nebunie. Voia să o trăiască. Nu făcuse socoteli, nu ezitase. Dar odată aici, în această dezlegare de impulsii și doruri, nu ținea deloc să se întoarcă, să ia precauții, să se orienteze.

Și amantul ei trebuia să rămână lângă ea până la urmă.

Într-o dimineață când, în lumina scăzută a zorilor, Adriana îl privi bine pe Gelu și în ochii lui se privi pe ea însăși, observă că amândoi erau obosiți, palizi de nesomn.

Trecuseră multe zile?

— Ne-am făcut urâți amândoi, Gelule.

Seara, la întoarcerea lui acasă, Gelu nu o mai găsi.

Pe un scaun atârna o cămașă de a ei, pe care o uitase în grabă.

"Mă întorc la D… Nu-mi scrie nimic."




Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 01 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 08
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 06
Orasul cu salcami - Partea 03 - Capitolul 07
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 01
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 02
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 03
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 04
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 05
Orasul cu salcami - Partea 04 - Capitolul 06


Aceasta pagina a fost accesata de 565 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio